Ștefan Doru Dăncuș
Florin Logreșteanu
Camil Moisa
Doina Ruști

 
sus

Ștefan Doru Dăncuș

 

 

Manual de gesturi inutile
(fragment)

 

La masa la care stăteam s-a vorbit despre Dali, Beckett, Ungaretti, Llosa (îmi munceam creierii cum aș putea aduce familia pe str. Luminișului, unde se dă apă caldă o dată la două zile). Așteptând troleibuzul, unul din indivizii de la masă, (pe care l-am denumit “Tăcutul  permanent”), m-a întrebat: “Ce-i aia umbertoeco? Da’ zî fuga că-mi vine troleu’, ui’ că apare, oi muri prost”. I-am “zâs” iute: Definiție: Umberto Eco îi ăla cu pendulu’. Dăncuș îi ăla cu spânzurătoarea. Conform lui, orice cruce supusă intemperiilor naturale poate deveni, în mijlocul unui câmp pustiu, o spânzurătoare ideală”. Pe mutra lui bleagă a înflorit un rânjet fericit și a urcat triumfător scările troleibuzului. De satisfacție, a uitat să-și ia bilet și a primit amendă.

*

Și Ea, lucrând la un chioșc pe post de vânzătoare de mărunțișuri se gândea: „Ce-ar fi dacă pe farfurioara din fața ghișeului, în care pun restul diverșilor cumpărători, aș pune un bilet pe care aș scrie: CUCU? De pe o ladă cu sticle de suc i-am aprobat intenția. A pus biletul și-am așteptat. Amândoi. A venit primul cumpărător, prototipul muncitorului în fabrică, a citit intrigat mesajul în timp ce Ea se prefăcea că studiază niște coli pline de cifre.

- Domniță, a îndrăznit într-o vreme cu voce groasă, pentru a-și ascunde timiditatea, încurcătura, începutul de iritare, nehotărârea, faptul că nu înțelegea ce-i aia „CUCU” și cui i se adresa.

Ea l-a privit confirmându-i cu seriozitate, cu o ușoară aplecare a capului și o abia perceptibilă ridicare a sprâncenelor: CUCU. Bietul om a plecat aiurit, privind speriat în urmă, de parcă l-ar fi văzut pe ucigă-l toaca.

- N-ai jucat cinstit, am spus după ce momentul s-a consu-mat. De ce-ai plusat?

- Pentru că idiotul a reacționat prea banal, a spus Ea.

Am sfătuit-o să nu mai repete experiența, că-și va pierde clienții și vai de salariul Ei va fi, căci era plătită în funcție de vânzări.

Nu m-a ascultat și după vreo două săptămâni am văzut-o în compania unor rockeri, bând cot la cot cu ei, vodcă amestecată cu bere. Ar fi trebuit să-i trag niște palme dar n-am putut interveni atât de brutal într-un destin.

*

Ce le mai place oamenilor proprietatea particulară, avutul personal, rezonanțele pronumelor posesive! Mă întreb ce i-a apucat de s-au împărțit în țări, orașe, județe, districte, regiuni, sate, cătune, de ce fiecare dintre noi simte nevoia unei bucăți de pământ a lui, grădina lui, livada lui: cu acte care să-l ateste ca proprietar absolut. Vine un regim politic și face praf delimitările. Vine altul care se chinuie, ca un bezmetic, să le refacă. Vine al treilea și distruge munca precedentului și tot așa, până la sfârșitul lumii, deoarece ne place să ne jucăm numai cu treburi grave, cum ar fi mormintele noastre.

*

Imaginez un guvern care ar arde public toate legile, ordonanțele, constituția, codul juridic, tot amalgamul ăsta zăpăcitor. Bun, de-acum nu mai au valoare parametrii judecății noastre, să spună, acum ne ghidăm după Cele Zece Porunci. Ți se spune să nu furi, nu fura. Să nu ucizi - nu ucide. Să nu poftești femeia aproapelui tău - nu pofti ș.a.m.d. Atât. Să nu se precizeze pedeapsa celui care va călca strâmb. Să rămână în aer conceptul de justiție.

S-ar face dintr-o dată liniște ca la-nceputul lumii, toți infractorii s-ar bloca în stupefianța acestui fapt nemaiîntâlnit. Neștiind ce-i așteaptă, cum și care ar fi pedeapsa - n-ar recidiva. Din păcate, aplicarea acestui proiect este imposibilă. În ultimă instanță, societatea ar răsturna guvernul.

*

Ți se propune să te întâlnești cu niște scriitori, în alt oraș. Lași totul baltă și pleci. Urmează trei zile în care nu mai ești blasfemiat de banalitate. Te repezi la alcool, fumezi enorm, îți petreci nopțile dansând într-un bar mizerabil. Puținele ore rezervate odihnei le valorifici făcând sex. Brusc, după o călătorie cu un tren de noapte, ajungi de unde ai plecat. „S-o sun pe Ioana”, gândești puțin înspăimântat. Ea te calmează, vă întâlniți la ora zece, la spital. Te prezintă unui cardiolog, coleg de breaslă. „E finul meu, are probleme cu inima”, spune ea. Tânărul doctor te trimite la Camera 15 să ți se facă un E.K.G. Te duci. Peste vreo douăzeci de minute stai pe hol, te uiți ca mâța-n calendar la graficele imprimate pe o hârtie de culoare roz. O cauți pe Ioana, „nu se vede nimic grav”, spune ea. „Du-te înapoi și dă-i-o doctorului, e specialist”.

Să-ți vină o inspirație drăcească și cu hârtia în buzunar, ca unul care și-a isprăvit treaba, să pleci liniștit. „Fac ce vreau cu mine însumi”, să te gândești amuzat în timp ce mergi la o cafea. Dacă în acel moment s-ar întâmpla să cazi pe stradă, ai muri cu zâmbetul pe buze: ai trișa o lume întreagă, sabotând-o cu acel genialoid triumf.

*

Încă ne chinuim să aflăm dacă diavolul a fost aruncat pe pământ odată cu Adam și Eva sau era deja acolo, așteptându-i. Ne întrebăm încă ce fel de Biblie e aceea care interzice „a se fura” sau „vinde” sau „ținea în mâinile lui” un om, sub incidența pedepsei capitale, și în același timp te oprește a nu pofti la „robul sau roaba aproapelui”. „Însoțirile nelegiuite” sunt de asemenea interzise, dar nicăieri nu ni se explică originea omenirii lăsată, după uciderea lui Abel, în mâinile unui Adam discutabil, a unei Eve neputincioase și a unui Cain ulcerat de remușcări. Numărul învățătorilor scade permanent, învins de valul noilor ucenici care se visează maeștri.

Din această cauză și pentru că vedem cât de inutile par toate din poziția de Dumnezeu, bocim pe rupte. Conferențiem pe rupte și pe la tot felul de întruniri științifice internaționale despre noile ipoteze care „vor clarifica”, „vor limpezi”, „vor aduce argumente solide” etc.

Iar după o zi de dezbateri, ne retragem în camera unui hotel de lux, cerem șampania, gustarea și femeia, ne îmbăiem pentru o noapte de desfrâu și brusc, printre cearșafurile mototolite, începem să plângem: suntem bătrâni, fleșcăiți, miopi, cu un picior în groapă. Impotenți.

 

Comentarii cititori
sus

Florin Logreșteanu

 

 

Heruvim-Coșar

 

De cealaltă parte a podului, peste Râul Metropolitan, școala veche cu două nivele dormitează, mângîiată blând de razele soarelui de iulie. Poartă nume de rege dac... Sau a purtat numele regelui care s-a sinucis pentru a nu fi prins viu de cel al cărui nume îl poartă o altă școală, la fel de veche, undeva, în centrul Metropolei. Amândouă terenurile pe care fuseseră construite au fost revendicate, ca și localul Restaurantului Metropolitan cu Cazino într-una din aripi, un hotel de cinci stele și piscină și un mic teren de golf frecventat de metropolitanii bogați. După multe negocieri între stat și urmașii foștilor proprietari, demult petrecuți, a urmat un proces și o hotărâre judecătorească definitivă: locațiile școlare vor fi demolate și terenurile restituite moștenitorilor de drept, în schimb restaurantul și tot ce-i aparține va supraviețui, revendicatorii urmând să fie despăgubiți cu alte terenuri.

„Două spații aparținând învățământului desființate înseamnă deja prea mult”, gândește Neghibaur cu voce tare.

„Se schimbă lumea, Neghibaure”, aude sau se aude.

La câțiva metri de pietroiul lui, pe un alt pietroi, mai aproape de firul apei,          Heruvimul-Coșar încearcă să-i spună ceva. Fără îndoială, nu vorbește singur și nici cu altcineva. Neghibaur îi face hatârul să-l asculte.

„Sunt lucruri scârboase în viață, heruvim-profesor, tărăgănează vorba coșarul. Conversia socială face ca valorile tradiționale să dispară pe zi ce trece și să lase locul noului. De pildă, meseria mea: port cu mine norocul și n-am unde-l lepăda. Cine mai crede azi în harul unui heruvim-coșar ?... Nimeni... Însă nu mă plâng... Voi păstra norocul în mine, ca semințele   într-un pepene răscopt. Odată vom crăpa împreună și tot împreună vom putrezi. Nu mă sperie gândul, heruvim-profesor, dar n-aș putea spune de ce... În pământ, eu voi deveni un pumn de lut, în schimb, norocul se va împrăștia în țărână și va face ca pământul să nu mai fie atât de îndărătnic cu cei care-i cerșesc pomana...”

Neghibaur se desprinde din tentaculele caracatiței-coșar. Ar fi fost de prisos să-i amintească o amiciție mai veche, pe când el era directorul Școlii Metropolitane cu nume de rege dac iar Heruvimul-Coșar un oaspete binevenit toamna, înainte de începerea cursurilor și a sezonului rece. Școala avea douăsprezece coșuri și fiecare semnifica, i se explicase, o constelație, toate brodate cu o mie și una de taine.

Despre asta îi vorbea acum Heruvimul-Coșar, lucruri absolut cunoscute lui Neghibaur, dar inactuale din perspectiva noii direcții de bătaie a vântului euro-metropolitan. Era foarte adevărat că, după mintea oricărui om al școlii, vântul euro-metropolitan, nestrunit, putea aduce instabilitate iar succedarea în timp a reformelor i-a întărit primele suspiciuni. Nu-l mai luă în seamă pe coșar care încerca să-i explice că reformele eoliene erau divinități neliniștite și zvăpăiate și deci nu se vor fixa niciodată în profilul educațional căutat. Spiritul     Serafimului-Cugetător, îmboldit de dorința de a schimba, zămislește forme noi, locații eurofuncționale, degajate de vechile conținuturi, testând din patru în patru ani altele noi, euromodele pentru carpato-danubienele țeste de școlari care, la absolvire, nu primeau nimic deși, la început, li se promisese totul.

Acum, rememorând bezmetic evenimentele care nici măcar nu-l avuseseră printre protagoniști, Neghibaur asista consternat la preparativele care se făceau pentru ceremonia propriei înmormântări. Privea peste Râul Metropolitan clădirea școlii cu nume de rege dac, un monument inexpresiv, dar prezent încă pe retina mulțimii de tineri gălăgioși, descărnați, înarmați cu târnăcoape, răngi de metal, lopeți, grupați pe terenul de zgură al fostei baze sportive, disputând cel mai eficient mod de demolare a clădirii, solid armată din cărămidă și beton. Ceva mai devreme întâmpinaseră cu urale un uriaș excavator, un monstruos pachiderm dispus să-și înfigă colții în zidurile somnolente ale instituției care trebuia să lase grabnic locul unui supermarket.

„Heruvim-profesor...”, aude sau se aude.

„Inima-mi spune că nu sunt străini, monologhează Neghibaur... Cred că i-am recunoscut: oamenii de serviciu ai școlii..., și profesorii..., și foști elevi...”

„Au acceptat de bunăvoie sau prin constrângere Reforma Serafimului-Cugetător...”

„Din neștiință...”

„Se simt atât de liberi și fericiți... Ciudat !...”

„Nu pricep...”

„Când dobândești libertatea, constați că nu știi ce poți face cu ea... Orice poți face cu libertatea... Este moneda de schimb cea mai la îndemână. Iar constrângerea poate fi o alegere la îndemâna celor mai slabi. Sunt mulți... Aleg constrângerea fiindcă imaginația lor nu naște nimic. Trebuie să li se spună, să fie constrânși să facă ceva... Spiritul turmei...”

„Cred că vorbesc singur”, se autosugestionează Neghibaur.

„Vorbești cu mine, heruvim-profesor...”, replică Heruvimul-Coșar.

„Pălăvrăgesc, asta fac...”

Constată cu durere că a îmbătrânit alături de idolul său, că simțurile îi sunt amorțite, propriile gânduri par rostite de altcineva și că pietroiul pe care se așezase alunecase pe nesimțite spre firul de apă al Râului Metropolitan. Chiar simți apa umezindu-i tălpile încălțate cu sandale din pânză.

În același moment, peste râu, încolțită din toate părțile de pachiderme metalice, Școala Metropolitană cu nume de rege dac se prăbuși. Un nor de praf galben și de cenușă învălui locul timp de câteva minute. Școala cu nume de rege dac se prăbușise la fel ca și cetatea acestuia cu mai bine de două mii de ani în urmă. Neghibaur închise ochii, oripilat. Imediat avu revelația vechii cetăți de scaun a regelui sinucigaș: fragmente bine conservate ignorau ireversibilitatea timpului și după milenii. Ruine rămase pe aliniamentul fostelor temelii primeau de două ori pe an spoiala autenticității, din ipsos amestecat cu var și cenușă – patina timpului necruțător -, prelungind pentru încă o generație efigia fostei cetăți. Abandonându-se imaginii bine cunoscute metropolitanilor din cărțile de istorie, heruvimul-cărturar aproape adormise când un strigăt teribil urmat de o rumoare prelungită îl făcură să deschidă ochii. În visul lui de-o clipă, Serafimul-Cugetător hotărâse ca în locul Școlii Metropolitane să se clădească o instituție de învățământ superior, o bibliotecă sau chiar o universitate. Iar ce vedea acum, în primele momente de după trezire, era menit să-i contrazică revelația de mai înainte. Cete de copii înarmați cu lopeți și târnăcoape se agitau cu furie crescândă în jurul temeliilor din beton armat al fostei instituții școlare, fărâmițându-le bucățică cu bucățică. Înhămați între coarnele roabelor pline ochi, heruvimii-cărturari cărau molozul la râu și-l prăvăleau în apele tulburi, galben-verzui, sub privirile Heruvimului-Coșar care le striga, în batjocură:

„Fiți robii copiilor voștri, voi care în atâția ani de întuneric i-ați amăgit că vor găsi lumina de la capătul tunelului dacă vor trudi pe întinderile de palimpsest, descifrând inscripții profanatoare... Curaj, sperjuri ai civilizației metropolitane !... Înecați în ape fetusul unei creaturi pe care tot voi ați acreditat-o cu virtuți serafice... Prefaceți-vă dispuși să înecați în râu ce ați clădit, chiar dacă iertarea copiilor voștri nu vă va fi acordată... Și întorcându-se spre Neghibaur, arătă spre foștii săi colegi de la Școala Metropolitană:   Treci degrabă podul și înhamă-te la roabă. Nu se cade să eziți, când în imediata ta vecinătate îngerii-cugetători sunt alungați de Serafimul cu sandale înaripate, inteligent, îndemânatic și iscusit...”

Neghibaur nu-i dă atenție. În picioare, pe malul Râului Metropolitan, încearcă să descopere în mulțimea heruvimilor-cărturari cunoștințe. Aveau fețele transfigurate de efort, iar de sub hainele numai zdrențe, brațele și picioarele descărnate scoteau în relief mușchii puțini, încordați ca niște cauciucuri amenințând să plesnească din clipă în clipă. Nu recunoscu pe niciunul.

„Sunt străini de Școala Metropolitană”, auzi sau se auzi Neghibaur.

„Te înșeli, desigur, ripostă Heruvimul-Coșar. Cărturarii Școlii Metropolitane și-au tras peste față măști de carnaval. Este o formă de perversiune intelectuală ce funcționează în toate timpurile de vicleșug și amăgire...”

„Nu sunt heruvimii-cărturari alături de care am trăit o viață”, neagă Neghibaur.

„Te păcălesc mutrele lor, spuse Heruvimul-Coșar. Și sârgul cu care fac nevăzute în apele râului temeliile pulverizate ale fostei școli. Convinși sau nu, joacă după cum le cântă Serafimul cu sandale înaripate; crainic la Serafimii din Palatul Metropolitan, Psihopompul, cum l-a dorit serafimul-Cugetător...”

Neghibaur bâjbâie. Face câțiva pași în râu, atras de profilurile reflectate în apă ale heruvimilor-cărturari, înhămați la roabele uriașe. Îi este ușor să distingă măștile aplicate în grabă și neglijent peste chipurile congestionate de efort. Bolborosesc cu gurile căscate și cu voci răgușite fragmente din Liedul metropolitan, lansat de curând la Palat de Serafimul-Tetramorf al celor patru vânturi ale cerului și al celor patru chipuri. Sunt neconvingători, bulversați de ceea ce trebuie să facă în spiritul unor reforme pe care nu le înțeleg. De pildă, să răstoarne, la nesfârșit, cantități de moloz în apele Râului Metropolitan...

Neghibaur se sprijină, epuizat, de trupul fusiform al Heruvimului-Coșar. Îl suspecta de nesinceritate aprobând sacrificarea instituției școlare pentru orice altceva. Heruvimul-Coșar îl asigură ca va fi bine, cu mult mai bine ca înainte. Învățătura și munca nu vor mai fi factori de constrângere, se va îndeletnici cu ele cine se va considera în stare să le ducă la bun sfârșit.

„E mai bine așa, Neghibaure, de ce să obligi tinerii să învețe dacă ei nu doresc asta ?... Să facă ce le place fiindcă ei au adus în Metropola libertatea după care tânjeam cu toții...”

„Educația e altceva, spune Neghibaur. Școala constrânge pentru ca mai târziu omul să fie cu adevărat liber... Libertatea autentică se obține prin constrângere... Și pe tine te-a plesnit   ta-tău, nu-i așa ?...”

„Heruvimii-Coșari n-au părinți, dacă n-ai știut-o până acum... Noi ne naștem liberi, în afara oricăror constrângeri. Nu știm ce înseamnă cei șapte ani de-acasă și aiureala cu așchia care nu sare departe de trunchi... Asta înseamnă libertate absolută, Neghibaure... Hai să trecem podul...”

Dincolo, copii și adulți desăvârșeau debarasarea ultimelor rămășițe ale fostei școli cu nume de rege dac într-o nemaipomenită frenezie. Puștii asudau cu țigările superlong în vârful buzelor, mestecând filtrele printre gâfâituri și cuvinte scuipate peste pământul prăfos:

„Gata cu umilința !... Gata cu autocrația statuilor de plumb !... Am câștigat libertatea cu sânge, să ne bucurăm de ea !...”

„AUM BHUR BHUVAR SVAR”, rosti Heruvimul-Coșar și, uitând cu totul de Neghibaur, îngenuncheat, fără vlagă, în smârcurile de pe malul Râului Metropolitan, traversă râul fără să atingă apa. Fu recunoscut și primit cu urale de băieții și fetele care tocmai dăduseră la iveală câteva sticle cu lichioruri dulci.

„La naiba cu școala instituțională, trăiască școala vieții !...” răsună  puternic corul de voci.

Heruvimul-Coșar consimte să caute cu privirea ceva din temelia fostei școli, să arunce și el în râu. Nu găsi nici măcar o pietricică.

„Și fără profesori !...” se auzi o voce.

Mulțimea de tineri se întoarse cu fața amenințătoare și plină de ură spre râu.        Heruvimii-cărturari, înhamați la roabe, sfârșiseră de înecat în apele Râului Metropolitan tot ce aparținuse fostei școli. Cu zâmbete hâde așteptau de la adolescenți un cuvânt bun.

„Și voi... Și voi... În râu !...” auziră, în schimb.

 (Fragment din romanul Puzzle)

Comentarii cititori
sus

Camil Moisa

 

 

Amiel
(fragment)

 

Ceva mai târziu, domnul Chiara ținea de gardul care îl despărțea de vecini și care amenința să cadă. Se pornise vântul, ca din senin, încât s-ar fi zis că natura participa la frământările lui, punându-l la încercare.

După somnul bogat de sub bolta cu viță-de-vie, nea’ Marcel se trezise cu sufletul pendulând. În timp ce se străduia să fixeze gardul la locul lui, își imagina felul în care și-ar fi construit casa, urmând două căi diferite. Mai aproape de suflet îi erau sfaturile venite din cer, pe calea visului. Simțea că prinde aripi care nu-i aparțineau, dar care făceau din realitatea cotidiană un obstacol neglijabil. O viață tainică se cuibărea în el, aruncând asupra lui un sens inanalizabil, de parcă n-ar mai fi făcut parte dintre muritorii de rând. Pe cât de iluzorie era starea aceasta, pe atât de reale erau consecințele, dacă ar fi dat ascultare îndemnurilor venite de sus. Dintr-o persoană privilegiată, ar fi devenit peste noapte un muritor vulnerabil. Se vedea deja anchetat de oamenii Securității, cu casa dezmembrată la o simplă comandă, venită  tot de sus. Ceea ce îl speria mai tare era interogatoriul, unde ar fi trebuit să răspundă la întrebarea cum de-i venise ideea să ridice o astfel de casă.

Temător cum era, nu-i rămânea decât varianta cealaltă, terestră, dar care nu trezea bănuieli nici măcar vecinilor curioși: să înalțe casa după regulile acceptate de lumea din care făcea parte. Securitară pentru trup, nu și tentantă pentru suflet. Îi vedea deja desfășurarea, lineară, cu tot cu rezultatul din care viața tainică, nevăzută ochiului profan, lipsea. Doar calea primejdioasă îi deschidea un drum, fără să-și arate capătul.

Ceea ce îl frământa pe domnul Chiara, în acea după amiază, îi actualiza trăiri mai vechi. Ca acelea din ziua în care avusese de susținut examenul la școala de învățători.

După ce urcase în autobuzul care-l ducea în oraș, tânărul candidat descoperise satul cu alți ochi. Emoția plecării fusese intensificată de imaginile care se succedau cu viteza de deplasare a autobuzului. Lirismul încolțise atunci în sufletul său, întreținut de sentimentul că se îndrepta spre ceva nelămurit. Ceva diferit de natura realității pe care o părăsise atunci când luase autobuzul.

A rămas în această stare până la destinație, ca și cum acolo ar fi ajuns acolo mai mult plutind. După care s-a trezit dezorientat, ca dintr-un vis plin cu viață. Drumul din autobuz se frânsese brusc și fără să indice vreo continuare. Tânărul Marcel a intrat instinctiv în cârciuma autogării, și nu s-a mai mișcat de acolo până seara. Era o vreme caldă, de iunie, și începuse să plouă mărunt. A cerut ceva de băut și s-a așezat la masa cea mai izolată, într-o mare de gălăgie și fum. Îi era greu să înțeleagă ce simțea, dar era incapabil să-și continue drumul început acasă. Pierdea examenul, fără să poată să precizeze motivele care îl făcuseră să abandoneze în felul ăsta.

Tot frământându-și mintea în fața unui pahar, Marcel a început să simtă cum drumul sufletesc, din timpul călătoriei, avea totuși o continuare. Acum, deși rămăsese pironit locului, călătorea cu mintea ca și cum ani de zile i s-ar fi rostogolit prin suflet. Iar el devenea tot mai încrezător și mult mai cald decât l-ar fi făcut căldura verii de afară. S-a întors acasă seara târziu, într-o stare de euforie incomunicabilă.

Așa se sfârșise, de fapt, a doua lui încercare de a intra la școala de învățători. Cu un an în urmă, adolescentul Marcel cunoscuse asprimea distanței care îl separa de lumea pentru care nu era încă pregătit. Asta și pentru că, afundându-se într-un studiu intens, multă vreme nu ridicase capul din propria realitate. Era singurul din familie care și-ar fi putut continua școala la oraș, ceea ce îl făcuse să-și perceapă destinul într-o dimensiune neobișnuită. Profesia de învățător ar fi avut o aură doar de el văzută, pe care cei din familia lui nici n-o bănuiau. Aceștia îl vedeau deja lângă preotul satului, altfel zis, în rândul notabilităților. Nicidecum nu și l-ar fi imaginat în postura de îndrumător al mulțimii, care să-l fi urmat cu credință. Însă tânărul Marcel intuise din vreme insuficiența realității în care își croia planurile.

În acea zi, abia ajunsese la șoseaua pe unde trecea autobuzul de oraș. Emoționat peste măsură, se așezase pe banca din stație, în așteptare. Era o dimineață de vară ca o promisiune continuă. Parcă modelul unei alte lumi ar fi vegheat peste toate, asistând la justa ei oglindire. Dintr-odată, o doină tremurătoare inundă peisajul, ca o apă curgătoare. Marcel se ridică brusc în picioare, căutând un sprijin pentru nostalgia care-l cotroprea neoprită. Negăsind niciunul, se plimbă de-a lungul șoselei pentru ca miezul emoției să poată diminua. Fără să înțeleagă de ce, se simțea prizonierul unui peisaj etern, imuabil. Când autobuzul își făcu, în sfârșit, apariția, Marcel rămase indiferent la imaginea lui, privindu-l ca pe o mașinărie străină.

Abia la a treia încercare avu Marcel Chiara noroc. Luă același autobuz, din aceeași stație, regăsind aceeași realitate de cum se urni autobuzul din loc. Numai că, de data asta, pe fondul imaginilor de afară, se ivi un punct fix: profilul Mioarei, aproape lipit de una din ferestrele autobuzului, care îl făcu să privească într-acolo tot mai des... Ar fi urmat-o oriunde, pe loc, și asta doar fiindcă îi apăruse rătăcită dintr-o altă  lume...

În realitate, domnișoara Mioara venea dintr-un sat vecin, de unde luase același autobuz. Călătoria ei nu semăna cu cea făcută de Marcel, dar avea același scop, acela de a susține examenul pentru școala de învățători.

Pentru Marcel Chiara, drumul nu se mai tăie brusc, ca altădată, ci se continuă prin orașul traversat alături de Mioara. Adevărul e că tinerii candidați se luaseră cu vorba, uitând aproape motivul pentru care făceau acel drum. Când intrară în sala de examen,  cei doi descoperiră că aveau locuri vecine. Căci, fatalitate, numele le erau aproape identice: domnul Marcel Chiara, alături de domnișoara Mioara Chera.      

Firește că amândoi văzuseră în hazardul onomastic un semn venit de sus, pentru un destin comun. Dacă s-ar fi oprit aici, lucrurile ar fi intrat pe un făgaș normal. S-ar fi stabilit într-un sat, unde li s-ar fi născut copiii. Însă fiecare dorea mai mult decât atât. Nevoia de a-și vedea destinul validat și de privirea lumii îi pusese pe drumuri. A urmat un adevărat periplu prin localitățile în care găseau posturi libere. Uneori, nu departe unul de altul. Rămâneau acolo temporar, fără să depășească durata unui an școlar. De fiecare dată aveau impresia că dăduseră de spațiul ideal  pentru relația lor. Apoi, treptat, când așteptările le erau infirmate, se grăbeau să schimbe locul respectiv și să-l uite.

De-a lungul acelor ani, a trebuit mereu să mintă, forțați de curiozitatea lumii. Căci nu părea lucru curat să pornești într-o astfel de călătorie. Doar invocând un viu interes pentru oamenii și locurile noi, au reușit să scape de întrebările incomode.

În timpul ăsta, soții Chiara încercaseră să identifice în afară tărâmul din interior, unde trăiseră doar la lumina propriilor sentimente. Efortul de a crea o corespondență între două planuri, incompatibile, îi adusese într-o stare de oboseală. Erau sătui să tot hrănească o iluzie pe fețele celorlalți. Abia atunci relația lor se micșoră, devenind una normală, acceptabilă pentru realul din care făceau parte. Fiindcă, multă vreme, nu-și aparținuseră cu adevărat. Nu fuseseră stăpânii propriilor gesturi, ci instrumentele unei irealități în care zăboviseră fericiți: ascunși unul altuia, cu o identitate mereu amânată. Apoi, treptat, căpătară un chip, acela de care se tot feriseră, simțindu-i limitele. Se treziră expulzați, din trupurile lor paradisiace, într-o realitate căreia începeau să-i semene. Schimbarea aceasta ar fi putut fi percepută ca pe o etapă a maturizării lor. Pentru soții Chiara, însă, ea avu impactul căderii dintr-o irealitate ocrotitoare într-un real sărac, fără deschidere.

Doamna Chiara simți cum întâmplările și gesturile cotidiene își pierd tot mai mult aura obișnuită. Ecoul lor nu mai răzbătea dincolo de lumea aceasta. Căpătaseră o semnificație restrânsă și deveniseră mai punctuale. Surprinsă de schimbare, ea se refugie în senzațiile timpului de dinaintea căderii, reușind să trăiască în atmosfera lui, departe de influența clipelor prezente. Asta o ajută să treacă și peste felul în care începuse să-i perceapă pe ceilalți. Unde dispăruse, oare, universul pe care-l descoperise altădată în ei? Cum îi mai plăcuse, odinioară, să se ascundă în câte-o imagine călătoare, deschisă de oameni necunoscuți în realitatea vizibilă! Se obișnuise să-și facă o lume din interiorul lor, afundându-se ca într-un desiș sufletesc, unde  fiecare pas făcut părea s-o ducă  în afara realității.        

Și iată că acum oamenii se goliseră de interioritatea lor odihnitoare... Granițele dintre interior și exterior se anulaseră, ducând la o nivelare obositoare. Daca nu ar fi avut la îndemână sufletul bogat al trecutului, doamna Chiara s-ar fi simțit ca un om fără adăpost.

Și pentru domnul Chiara căderea aceasta echivală cu o pierdere. În cazul lui, însă, era vorba chiar de propria soție... Până atunci trăise cu sentimentul că Mioara exista într-un exemplar unic, destinat lui. Nu bănuise că cea pe care o purta în suflet era, de fapt, dublura acesteia, invizibilă celorlalți. Existența ei, intermitentă ca strălucirea unei stele îndepărtate, făcuse din tânărul Marcel un călător aflat mereu pe drumuri, dornic să aibă acces și la modelul autentic al celei în carne și oase. Numai că drumurile acestea se șterseră dintr-odată de pe harta sufletului său. Atunci își privi mai atent soția, care i se păru schimbată. Nu înțelegea cum de nimeni nu-i semnalase un asemenea lucru. Totul îi apărea acum schimbat... Nu mai înțelegea pentru ce făcuseră atâtea planuri înaintea căsătoriei... Și plimbările lor, nesfârșite, prin acel oraș romantic, care-i devenise de nerecunoscut... În contul cărei realități se consumaseră toate astea?

 

Comentarii cititori
sus

Doina Ruști

 

 

Pisica din Dridu
(după Hasdeu)

 

O pisică din satul ialomițean Dridu este pomenită într-un basm, cules de Hasdeu, pe la 1870. Vorba vine - basm! Pentru că sunt doar două fraze scurte, pe care le voi dezvolta aici, de dragul Culturii Dridu.

Un bărbat tânăr, fără nume, avea un câine și-o pisică, pe care îi considera foarte devotați. Acest om găsește într-o zi un inel vrăjit, care îi îndeplinea toate dorințele. Așa că își face palate, își cumpără trăsuri și o cere de nevastă pe fiica regelui. Fata se opune o bucată de vreme, însă cum eroul nostru își putea împlini toate dorințele, în cele din urmă prințesa se căsătorește cu el. Dar nu după multă vreme, își dă seama că puterea soțului ei se afla în acel inel, i-l fură și își pune ea însăși o dorință. Cum este lesne de înțeles, îi cere inelului s-o ducă departe de Bărbatul fără Nume,  într-un ținut în care locuia iubitul ei.

Rămas fără inel, eroul nostru decade, își pierde averile și este azvârlit în temniță. Singurii lui prieteni sunt câinele și pisica. Iar povestea abia de aici începe.

Miorlăită și trădătoare, pisica este adeseori socotită o ipocrită, complet lipsită de caracter. Se știe că își cam uită făgăduiala, înșeală toate așteptările, cochetând fără alegere cu orișicine îi iese în cale. Cu toate că de multe ori loialitatea îi este pusă la îndoială, în povestea aceasta, Pisica din Dridu are o idee strălucită. Ea își dă seama de unde i se trag stăpânului ei toate suferințele și îl convinge pe câine să plece amândoi în căutarea inelului. Aici trebuie spus că era vorba despre o pisică dungată cu negru și alb și că avea niște ochii aurii, care făceau mare impresie în lumea ei pisicească. În timp ce câinele, era dor un biet câine cenușiu.

Cei doi au pornit pe urmele inelului, fără să-și fi făcut vreun plan. Au mers zile și nopți, iar într-o duminică au dat peste nunta unor șoareci. Pentru câine nu însemna tocmai o aventură, în schimb, pisica a prins momentul și i-a și pus gheara în gât sărmanului mire, un șoricel cât nuca. Toți nuntașii au încremenit de frică, dar pisica n-a întins prea mult coarda, ci le-a spus că va cruța viața șoricelului, în cazul în care toți nuntașii, de la mic la mare, o vor ajuta să recupereze inelul vrăjit.

Șoarecii s-au învoit, iar când s-a lăsat noaptea, pisica le-a expus planul de atac.

Ajungând la casele în care se ascunsese prințesa fugară, doi șoricei au pătruns în cea mai de taină cameră. Tolănită pe canapeaua de pluș, domnița ținea în mână inelul fermecat, pregătită să-și pună o dorință. Dar n-a mai apucat. Un șoarece, instruit de Pisica din Didru, a gâdilat-o cu vârful cozii, făcând-o să scape inelul, celălalt l-a înhățat pe loc, iar în scurtă vreme bijuteria strălucea la picioarele pisicii.

Aceasta s-a ținut la rândul ei de cuvânt și a dat drumul bietului mire, care avea să se gândească tot restul vieții cu tristețe la noaptea nunții sale.

Am văzut până aici că, în ciuda popularității de care se bucură în viața cotidiană, câinele din acest basm nu are aproape niciun rol. Mai exact el nu este decât însoțitorul pisicii, un tovarăș care se dovedește de-a dreptul inutil. Mai mult: devotamentul proverbial al câinelui este contrazis vehement de acest basm. Cu inelul în dinți, pisica grăbește pasul spre temnița în care zăcea stăpânul ei, în timp ce câinele are chef de joacă. El o împinge pe pisică, făcând-o să alunece în apele Dâmboviței. Nu-l vedem alergând s-o scoată din ape ori făcându-și probleme de conștiință. Câinele din această poveste este pur și simplu un tăntălău.

Cu greutate mare, pisica este salvată de niște pescari. Aceștia prinseseră în năvod și peștele în pântecele căruia ajunsese inelul. Pisica nu-și uită nicio clipă misiunea. Udă-leoarcă și aproape moartă de frică, pândește traseul peștelui până în bucătăria unui han bucureștean și, cu multă prudență, reușește să recupereze prețiosul inel. Apoi se strecoară pe lângă paznicii închisorii și își salvează stăpânul.

Nu mai interesează aici ce va face în continuare acest om nesăbuit, care nu cruța pe nimeni de dorințele lui megalomane. Partea interesantă a poveștii este legată de eroismul pisicii, care, după știința noastră, se află pentru prima oară într-un  astfel de rol. Nu este vorba despre motan, al cărui palmares este ceva mai larg, ci despre o pisică miorlăitoare, din satul Dridu.

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey