Mariana Dobrică
Camil Moisa
Cornel Mihai Ungureanu

 
sus

Mariana Dobrică

 

 

Umbre

 

Sunt atâtea nopți în care mă înconjoară umbre. Umbre ciudate, ale unui timp crezut mort, pe care noaptea îl răscolește, ca vântul nisipul de pe plajă; și înțeleg că trecutul nu a murit niciodată, a existat într-o stare latentă în mine.

În nopțile mele, trecutul devine prezent sau prezentul e deja trecut, uneori chiar viitorul se pierde într-un trecut cețos, ca și cum pașii mei de mâine s-ar întoarce pe urmele pașilor mei de ieri, într-o circularitate exasperantă.

Alteori, umbrele aparțin tuturor acestor timpuri, se învârt în jurul meu, dansează nebune sau se târăsc, colcăie în jurul patului, se preling pe pereți, unele îmi zâmbesc, altele mă rănesc, într-un talmeș-balmeș de trecut, prezent, viitor, într-o simultaneitate la fel de exasperantă.

Umbre... atât de multe umbre... Umbre ale altora și umbre ale mele...

Umbra unui bătrân necunoscut care îmi dăruiește un măr, undeva pe un peron; umbra unei fetițe cu ochi albaștri și rochie roșie, care sare coarda; umbra unei femei tinere și triste, cu o pălărie verde (element indispensabil al unei ținute cam austere și desuete), care seamănă izbitor cu o Mary Poppins de pe o copertă galbenă de carte, stând într-o piață pe o bancă, în timp ce oameni-umbre trec pe lângă ea fără să o vadă; umbre ale unor bărbați care îmi mângâie trupul gol cu priviri sau cu săruturi înfiorate-înfometate sau doar obosite de dragoste, întrebări, rutină.

Unele umbre îmi sunt atât de familiare și dragi... Umbra mamei din copilăria  mea: o femeie cu ochi frumoși și păr bogat, ondulat, în care se cuibăreau nopțile cu întunericul lor cald, înconjurându-mă cu zâmbete, mâini ocrotitoare și povești, umbră care uneori vine din viitor – cu părul alb, cu  ochii a căror limpezime pare estompată, ținând de mână o fetiță care seamănă cu mine, dar care știu că nu sunt eu.

Umbra tatălui care făcea umbre chinezești pe pereți în nopțile lungi de iarnă în semiîntunericul camerei mele de copil, cu niște mișcări de fachir; umbră care nu avea cum să vină dintr-un viitor căruia nu-i mai aparținea în prezentul nopților mele, pentru că rămăsese încremenită ca o efigie pe o cruce dintr-un cimitir de țară. Dar știam că o voi regăsi, cândva, în acel viitor întors în trecut.

Mă nelinișteau totdeauna umbrele acelor „oameni-semne” (așa îi botezasem, într-o dorință de a surprinde, de a fixa esența acestor ființe ambigue, incerte), care apăreau de nicăieri (poate din viitorul meu?), la un colț de stradă, la o cotitură de destin, pentru a rosti niște cuvinte a căror semnificație nu o înțelegeam pe moment, dar care mai târziu se dovedeau a fi profetice, ca și cum știau mai bine decât mine ce avea să urmeze și locul meu în acel viitor. Învățasem să țin seama de ei, se pare că aveau întotdeauna dreptate, umbrele celor trecuți și prezenți îmi erau deja cunoscute, mai tăifăsuiam uneori cu ele, încercând, discret, să le aflu taina, darul-harul. Și, în multele și străinele umbre ale viitorului încercam, cu înverșunare, să descopăr acele umbre ale oamenilor-semne. Nu le găseam, îmi dădeam seama cine sunt când din umbre viitoare deveneau umbre trecute.

Dar cele mai incitante sau intrigante umbre erau ale mele... Nu umbra de acum un minut, nici cea de acum două veri, nici de acum 30 de ani, nici cea de mâine, deși, toate suprapuse, mă construiau pe mine, cea din acest prezent, viitor, trecut...

Nu aceste umbre mă atrăgeau, îmi erau prea cunoscute, ci celelalte, în care cu greu îmi dădeam seama că sunt eu, născute din dorințe, aspirații, vise...

Eram o umbră cu ochi albaștri, adânci, lichizi, neliniștitori, cu brațe-valuri și  cu unghii-scoici, pentru că vrusesem să fiu mare. Sau o umbră cu păr scorțos, verde, în care cântau păsări, cu trup alcătuit din inele lemnoase, pentru că vrusesem să fiu pădure. Sau o umbră imponderabilă a unui zbor în care doar vântul și lumina contau. Uneori - umbra unui nor întunecat acoperind un soare care nu mai era al meu. Deseori – umbra colțuroasă, dură, grea a unei pietre în care creșteau tăceri..., chiar dacă nu vrusesem niciodată să fiu piatră... sau o umbră șarpe, insinuantă, târându-mă tăcut și amenințător sau provocator prin gândurile altor umbre... Eram și o umbră-poveste în cuvintele altora, printre poveștile lor.

Dimineața toate umbrele mă părăseau, nu mă mai cutreierau, plecau în viitorul, prezentul, trecutul meu (sau al lor?); încercam să mă limpezesc în lumina unei dimineți (prezente?, trecute?, viitoare?), privindu-mi chipul într-o oglindă, atât de cunoscut sau atât de străin, un eu sau un non-eu. Iar pe luciul argintiu al oglinzii, se desenau, fantasmagoric și baroc, umbrele din vis. Îmi fardam discret obrazul de azi, dădeam cu un ruj pe buza de ieri, albăstream pleoapa ochiului de mâine, adăugam un rid pe frunte și un fir de păr alb pe tâmpla dreaptă și ieșeam pe ușă cu un zâmbet convențional, îndreptându-mă spre ziua de acum, știind că spre seară acest eu va fi deja o umbră. 

 

Comentarii cititori
sus

Camil Moisa

 

 

Amiel
(fragment)

 

În dimineața aceleiași zile, Amiel adormise în interiorul școlii. Discursul lung al învățatoarei îl făcuse să uite de sine. Cuvintele răsunaseră în sala de clasă ca într-o biserică, încât părinții prezenți la ședință le ascultaseră cu un fel de religiozitate. La fel și copiii, care îi însoțiseră.

Amiel venise singur, fără să-i treacă prin minte ca l-ar fi putut însoți cineva. Îi era cu neputință să-și imagineze arhetipurile greoaie ale propriilor părinți, intrând pe poarta școlii. Chiar dacă ar fi vrut să le vorbească despre asta, nu ar fi știut de unde să-i ia. Nu întâmplător, discursul învățatoarei privea caracterul vulnerabil al realității, din care toată lumea făcea parte.

Într-una din zile, Amiel dezvăluise prietenului său un lucru pe care până atunci îl păstrase doar pentru sine: faptul că lumea exterioară nu i se părea la fel de reală ca cea imaginată de el singur. Iar vorbele acestea, spuse în decorul ruginiu al toamnei, se întinseseră ca un foc până la urechile  învățătoarei. Ședința cu părinții fusese dedicată mai mult acestui aspect, delicat, al existenței, care, nesupravegheat, putea să aibă repercusiuni profunde asupra micilor elevi.

Lui Amiel cuvintele învățătoarei i se păruseră prea măsurate, ca să le perceapă în interiorul realității lui. Pentru el, gesturile și vorbele celorlalți nu se sfârșeau niciodată într-un real vizibil, ci se continuau firesc într-o altă dimensiune. Tot ceea ce vedea, și simțea, și-ar fi avut sălașul într-o dublură a realității vizibile, de unde aceasta și-ar fi extras clandestin valoarea. Iar realitatea vizibilă, oricât de stăpână ar fi părut, n-ar fi făcut decât să curgă la nesfârșit în direcția întâlnirii cu cealaltă, pentru care sufletul nedesfășurat al oamenilor era deja pregătit.

Când ajunse acasă, era aproape seară. Amiel nimeri în toiul unei dispute dintre doamna Chiara și Rebeca, provocată de dispariția tatălui său. Așa cum se întâmpla de obicei, niciuna nu-l observase plecând. Iar acum niciuna nu voia să pornească în căutarea lui. Doamna Chiara era obsedată nu doar de dispariția propriu-zisă, ci și de timpul scurs după ce-i descoperise absența. Știa, din experiență, că drumul la cârciumă deschidea în soțul ei un altul, pe care nimeni, în afară de el, nu l-ar fi putut urma. Era lucrul de care se temea cel mai tare. Cu cât domnul Chiara era mai din vreme recuperat, cu atât calea aceea devenea una perceptibilă pentru ceilalți.

Din când în când, însă, Mioara Chiara se lăsa pradă unui adevărat abandon sufletesc. Mereu avea de-a face cu aceleași provocări, iar răbdarea ei avea și ea margini. Ezita atunci să mai plece în căutarea soțului, iar câteodată apela la propria-i fiică.

De data asta, însă, Rebeca refuzase categoric. Mersul la braseria din sat era lucrul pe care îl detesta cel mai mult. Era suficient să-și imagineze privirile sticloase, de jivide hăituite, ce răzbateau prin fumul țigărilor proaste, în clinchet de pahare, ca dezgustul s-o cuprindă. Ca refuzul să fie și mai convingător, se retrăsese în camera ei, baricadându-se după niște vrafuri de cărți. Acolo citea, sau doar se prefăcea că citește. Dacă realitatea i-ar fi făcut pe plac, atunci ea s-ar fi topit, doar pentru Rebeca, în paginile acelor scrieri.

Amiel, însă, nu înțelegea pasiunea Rebecai pentru lectură. Nu-i venea să creadă că realitatea s-ar fi putut opri din curgerea ei, într-un tipar static. Dar intuia că sora lui găsise drumul căruia, și el, îi simțea nevoia, fără să știe unde să-l caute. Satul i se părea destul de vid, iar școala, plictisitoare. Doar braseria ieșea din intervalul acestei realități fără perspectivă. Parcă acolo s-ar fi scurs sufletul nevăzut al satului. Doar că Amiel nu avea prea des ocazia să ajungă la braserie. Doamna Chiara apela rar la el. Și, atunci, miza mai mult pe efectul de avertisment al prezenței sale, în preajma propriului tată.

Spre deosebire de sora lui, Amiel adora atmosfera specifică braseriei. Îl fascinau gesturile largi ale mesenilor, și disponibilitatea lor sufletească, de copii scăpați de sub control. Totul devenea posibil acolo. Chiar tatăl lui suferea o metamorfoză. Se obișnuise să-l vadă plimbându-se stins printre răzoarele din grădină, sau învăluindu-se în fumul absent al unei țigări. Ceea ce îl făcuse să-și piardă speranța într-o privire a lui, de care să se poată agăța. Însă privirea aceea, care nu oglindea nicio lume, dispărea ca prin farmec la braserie. Parcă ar fi avut de-a face cu două persoane, în aceeași ființă: cea care păstra fidel imaginea realului, și cea care făcea loc unei alte lumi.

În căutarea acesteia porni Amiel, în ziua aceea, după ce doamna Chiara fu nevoită să-i încredințeze recuperarea propriului tată. Plecă de acasă în scurtul interval când doar amintirea luminii diurne mai luminează realitatea, anunțând parcă liniștea dinafara timpului. Traversă satul repede, fără să vadă nimic în jur. Abia când ajunse la capătul acestuia, simți că lasă în urma murmurul lui domestic. Până în fața braseriei, se întindea un teren nisipos, străbătut de fire verzi, ca un corp uman de o circulație periferică. Era singura porțiune din acel drum pe care-i plăcea s-o parcurgă. Pașii i se îngreunau în pământul nisipos, încetinându-i mersul, iar Amiel profita de acea întarziere ca să-și imagineze un altul, mereu amânat.

Pe drumul acela se întorsese, într-o seară de primăvară, împreună cu tatăl său. Domnul Chiara întârziase mult la braserie. Fiecare pahar adâncise în el o altă realitate, din ce în ce mai acaparatoare. Când părăsiră braseria, privirea nu-i mai reflecta deja drumul pe care mergeau, ci un altul, nevăzut. Amiel nu-l slăbise din ochi, urmărindu-i înfiorat privirea care i se plimba liberă pe deasupra lumii. Dintr-un moment în altul, o scară de mătase ar fi trebuit să coboare din privirea tatălui său, făcându-l și pe el pierdut în oglindirea acelei lumi. Numai că mersul poticnit al domnului Chiara clătinase în el acea imagine, neputând s-o fixeze. Îl amețise doar, ca o chemare îmbietoare, încât din seara aceea Amiel rămăsese prizonierul ei.

Acum se apropria de braserie fără ca ecoul acesteia să mai răzbată până la el. Amiel nu luă în seamă această lipsă, urmându-și firul interior care-l condusese până acolo. Doar când intră pe ușa localului,  înțelese că, în afara cârciumarului, care își făcea de lucru în spatele tejghelei, nu mai era nimeni. 

Amiel înaintă până în mijlocul cârciumii, unde se opri rămânând în picioare. Daca ar fi ajuns un pic mai devreme, l-ar fi întâmpinat vuietul mesenilor strânși în jurul tatălui său. De data asta, discursul acestuia depășise marginile realității, înlesnind misiunea Informatorului. Ajutat și de pahare, domnul Chiara le vorbise de visul său ceresc, dar și de iminenta venire a unei lumi coborâte dintr-o altă realitate. După intervenția Informatorului și evacuarea localului, rămăsese în aer o tăcere plină de sens. În această atmosferă, prezența domnului Chiara, abia dispărut, se păstrase intactă, fremătând. Iar Amiel recunoscu fermecat acea pauză a ființei, ce rămăsese neverosimil de bogată chiar și în prelungirea absenței sale.

 

Comentarii cititori
sus

Cornel Mihai Ungureanu

 

 

Fragment

 

Îl văzu apropiindu-se în marșarier, în rochia lui lungă din catifea portocalie. Mergea mereu cu spatele sau făcea pasul voinicului „pentru a combate rutina”, după cum aflase de la tanti Nuți, asistenta. Era un bărbat înalt și slăbuț, avea părul drept, destul de lung și pieptănat cu o cărare în partea stângă. Purta ochelari de vedere și, întotdeauna, haine femeiești și pantofi cu toc, care îl făceau să meargă ca un cocostârc.

Trecu de masă, dar se întoarse, își puse mâinile pe spătarul  scaunului din fața ei, zâmbi și îi ceru voie din priviri să ia loc. Așa cum făcea toate lucrurile - ca prin vis, ca dintr-o altă lume - Ana îi făcu semn că poate să stea.

- Nu știu de unde a venit peste mine bronșita asta teribilă, zise el și își potrivi, cu gesturi cochete, excesive, sutienul și mărgelele.
- E teribilă, nu-i așa?, mormăi Ana, cuvinte-reminiscență din vremurile când putea să poarte o conversație, acum însă voia doar să fie lăsată în pace. Nu avea ce împărți și nici cu cine, nu îi venea să stea de vorbă nici măcar cu Filip sau Grig, nu în schemele banale și ipocrite pe care i le propuneau, mai ales că ei o făcuseră să tacă. Era atentă, asculta, dar nu voia să mai folosească cuvinte, cuvintele lor.

- Groaznică, o aprobă. Și a venit așa, din senin, continuă, scotocind preocupat în poșetă de unde trase pe furiș un borcan pe care scria „Marijuana”. Vrei?

- Nu, răspunse, fără să știe ce refuză, bănuia, totuși, că nu ce susținea eticheta.

El puse borcanul la loc în geantă, scoase un evantai și își făcu vânt, privind-o cu atenție.

- Pantofii ăștia sunt ai mamei, spuse, după o vreme, arătându-i perechea de încălțări de lac, cu toc cui. Am și eu pantofii mei. Poate te întrebi de ce port pantofii ei? Vreau să mă fac cântăreață de canto!, îi șopti triumfător.

Ana nu găsi de cuviință că ar trebui să spună ceva.

- Îmi cer scuze. Nici nu m-am prezentat, continuă el.

Se ridică și făcu o reverență.

- Claude. Debussy. Enchante!, îi întinse mâna. Am glumit, izbucni în râs, mulțumit.

Ana nu gustă poanta, în adâncul ei se temea, mai presus de orice, de o zi în care și-ar pierde cumpătul, în care n-ar mai putea controla răul dinăuntru. Frica ei cea mare nu era moartea, ci nebunia, și chiar dacă avea tot timpul atâtea calmante în sânge încât abia îi mai funcționau genunchii, neliniștea asta o însoțea mereu, purtând în fiecare zi o haină nouă, fixându-se de fiecare dată pe altceva, ca un parazit universal, perfect adaptabil. În astfel de clipe, se agăța de fărâme de luciditate, care nu-i împiedicau însă căderea. Își dădea seama că pierde partida, își auzea glasul spunându-i medicului sau asistentei că a făcut congestie cerebrală ori că e pe cale să-și înghită limba și nu se recunoștea, știa că lucrurile pe care le spune sunt iraționale, absurde, dar dacă totuși avea dreptate și tăcea, cum ar mai fi putut ei să o salveze? Trăia, mai ales când astfel de momente se repetau, senzația de neputință și inevitabil din visul recurent: conducea o mașină și încerca să depășească un autobuz care se dovedea fără sfârșit. Nu mai putea da înapoi, dar, oricât accelera, nu ajungea nici măcar la cabina șoferului și, mai devreme sau mai târziu, vedea apropiindu-se din sens opus un camion imens. Atunci se trezea, lac de sudoare, cu iminența impactului zbătându-i-se în creier.

Era exaperant să constate că nu poate conta pe sine însăși, că o ia mereu de la capăt, deși temeri asemănătoare pe care le trăise foarte intens și foarte convinsă se dovediseră de fiecare dată false, neîntemeiate. Avea și momente, rare, când spera ca depășirea să-i reușească. Cele mai stranii erau însă punctele de inflexiune ale stării de rău, trecerea abruptă de la o secundă în care putea mânca la una în care nu putea mânca, de la o clipă în care lucrurile păreau în ordine la alta de panică. Drumul invers era întotdeuna mult mai întortocheat și mai lent - dura cel puțin o jumătate de oră după injecție până când putea înghiți ceva.

Pojghița dintre ea și lume era subțire, liniștea nu se lăsa restaurată, ceața o urma peste tot și-ar fi avut nevoie de puțină vizibilitate pentru a găsi o perspectivă, o direcție. Abia atunci, credea, s-ar fi putut întoarce la realitatea de dinainte sau ar fi putut apuca spre o alta.

- Sunt Tudor.Tudor Preda.

Nu-i răspunse.

- Ei îți spun Crăiasa Zăpezii, continuă amuzat.

- De ce?

- Au impresia că ești arogantă și rece.

- Mi-e doar rău.

- Acum? Sau în general?

- Tot timpul.

- Prafurile sunt de vină, îi șopti cu ton jos, conspirativ. De ele depinde totul, de felul cum se așază peste lume, spuse, cu pauze între propoziții. Ai încercat, continuă, ca la nisipurile mișcătoare, să stai nemișcată până trece ochiul bolii? Sau tactica baronului Munchausen: apucă-te de ceafă și trage-te în sus?

O enerva când cineva încerca să o înveselească, ura mai ales glumele doctorilor care, de altfel, nu înțelegeau nimic. „Nimeni nu e de cristal. Trebuie doar să repeți milităria cu tine, ai să vezi cum ți se ascut simțurile, cum prinzi puteri!”, le maimuțări, în gând, prețioasele clișee. Privi ciorile care năpădiseră curtea spitalului, duminica era zi de vizită, rămâneau destule resturi din pachetele cu mâncare. 

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey