Florin Logreșteanu
Cezar Pârlog
Adina Pretorian

 
sus

Florin Logreșteanu

 

 

Rătăcirea albatrosului

 

Mă ispitea ideea profană să mă însoțesc cu o fecioară. Fata hărăzită mie nu era nici frumoasă, nici urâtă. Și nu știam nici prea multe despre ea. Numai atât că locuia într-un sat din vecinătatea mării. Nu-i voi face portretul. Ce-aș putea spune?... Când alegi ești orb o vreme. Ce te-a impresionat, la început, la aleasa ta, se va estompa cu timpul; va dispare, nelăsând în amintire nici minimum de iluzii care te-au împins la hotărâtorul pas...

Am ales fata care mi-a acordat cea dintâi atenție. A zâmbit, auzindu-mi vocea și a început la rându-i să cânte, imitându-mă. Nu mi se mai întâmplase până atunci să mă mai bage cineva în seamă. O revelație mi-a întrerupt zborul: trebuia să-i împărtășesc destinul, să-mi devină pereche, renunțând la singurătate...

Ajunsesem în satul acela din largul mării, convins că întinderea de ape, infinitatea cerului nu-mi mai puteau oferi nimic. Fusesem un visător, dar nimic concret nu-mi marcase până atunci existența. Reperele mele marcau infinitul, în fapt singurătatea de care fusesem ispitit de la o vârstă fragedă și pe care o identificam cu cosmosul și marea. Credeam în frumusețea cântecului meu, comparat cu vuietul valurilor și al vânturilor venite dinspre larg. Cu timpul, am înțeles că nu mă asculta nimeni. Numai în visul unui copil, în singurătate, există cineva care te ascultă...

Satul în care trăia fata mi s-a părut atipic, lipsit de vitalitatea obișnuită a comunităților umane; o altă formă a singurătății. Puținii oameni pe care i-am întâlnit aici nu știau să cânte și nici să zâmbească. Chiar și iubita mea – exagerat spus: iubită – a uitat cântecul de la țărmul mării și zâmbetul înflorit pe obrajii ei de o rază rătăcită de soare. Întreaga ei ființă devenise o încremenire a ceva care nu reușeam să-mi explic. Am înțeles numai că în satul acela singurătatea se manifesta într-o formă opusă aceleia a cerului și a mării. Nu mai era determinată de mediul din afară ci de o realitate sufletească prezentă în fiecare individ; puținii, pe care i-am întâlnir, nu-mi inspirau altceva. Păreau statuiete zugrăvite diferit, dar create din același material opac, fără strălucire.

Singurătatea se regăsea la fel în oameni ca și în casele în care trăiau și în casele în paragină, părăsite, în ulițele cenușii, murdare, în maghernițele în care se vindea pâine, zarzavaturi și carne.

Viitoarea mea pereche a rămas numai gând oarecare, în momentul în care am hotărât să-mi târâi pașii șleampăți pe singura arteră centrală a satului; împins de nevoia de a face ceva, dar și din dorința de a cunoaște. Nimeni nu s-a opus plecării mele. Fata m-a privit fără expresie, fără nicio întrebare iar ceilalți din casă, despre care aflasem că-i sunt părinții, unchii, mătușile, rudele apropiate păruseră că nici nu-mi observă prezența. Singura lor preocupare era să se-nvârtă în loc, să facă ceva numai de ei știut sau din inerție. Am plecat așadar la drum fără întoarcere...

Prima surpriză: am intrat într-un fel de brutărie unde, pe rafturi, brutarul expusese coșuri cu franzelă în formă de figurine. L-am întrebat pe omul cu fața suptă, ochii duși în fundul capului și pieptarul halatului pătat de aluat uscat ce reprezintă. Mi-a răspuns simplu, după lungi momente de gândire: „Nu reprezintă nimic. Nici nu sunt comestibile...” Nu m-a surprins răspunsul său. În rătăcirile mele între cer și mare am avut adesea năzăriri care-mi creau un sentiment ciudat de dezechilibru mental. Mi se părea că mă voi prăbuși în mare sau voi fi ars de fulgerele care anticipau furtuna. Îmi reveneam repede, deși nu știu din voința cuiva sau din întâmplare. Acum, în rătăcirea mea în satul de pe coastă, întâlnisem o ființă concretă care ținea să mă contrarieze. Și, fiindcă n-am cerut lămuriri, a adăugat pe același ton lipsit de nuanțe: „Un amestec de substanțe, savori și culoare... Le privești și te minunezi. Nu țin de foame. Creează numai impresia sațului...” I-am spus că mă ispitește să gust dintr-una, dar mi-a replicat că în intenția mea nu este vorba nici de dorință și nici de curiozitate. În satul lui, ca și în locurile pe unde a umblat, ispitele n-aduc niciodată împlinirile... „Dar ce, atunci ?” l-am implorat să-mi spună. A refuzat s-o facă iar în priviri i-am citit dorința  de a fi lăsat singur. Am făcut-o, bâjbâind spre afară. Rătăcitor, mi-am continuat drumul...

Satul era populat de oameni serbezi. Două copile m-au ajuns din urmă. Mi s-au alăturat cu îndrăzneala vârstei adolescentine. Nu sunt prea sigur, dar aveau chipuri asemenea perechii mele, părăsite. Dacă n-ar fi fost două, aș fi putut jura că este chiar ea, hotărâtă să-mi urmeze destinul. Le-am întrebat dacă se-ndreaptă spre școală. O gafă !... Au râs, privindu-se, contrariate. Pe urmă, una a încercat să mă lămurească: „Mergem la cai. Noi îi îngrijim, fără să le cerem nimic, în schimb.” „Ce le-ați putea cere ” întreb. „Câte și mai câte. Părinții noștri o fac. Îi supun unor munci inutile. Cum ar fi căratul de piatră; sau plugul... Îi biciuiesc, ca și cum ei ar fi vinovați că piatra nu ajută la consolidarea caselor, care tot se năruie după fiecare ploaie, iar pământul nu rodește...” „Bietele animale !... Le-ați făcut fericite”, glumesc. „Așa este”, încuviințează fetele. „Ne petrecem mai tot timpul alături de cai. Nici ei, nici noi nu ne mai simțim singuri...” Ce să înțeleg din cuvintele lor ?... Îmi amintesc reflecțiile cuiva: Omul este orb, calul poate deveni călăuza clarvăzătoare; și atunci el conduce, căci el singur poate trece nepedepsit pragul misterului inaccesibil rațiunii... Evident, explicația asta n-are nicio legătură cu ceea ce mi-au spus fetele. Mă aflam oare în pragul misterului inaccesibil rațiunii?... Probabil, nu... „Am ajuns...”, mă trezesc fetele. Am înțeles: pragul misterului nu era decât un prag oarecare, la intrarea unui grajd. Le-am urmat, fără să-mi ceară s-o fac...

În grajdul prost iluminat, doi cai superbi par că reflectează dinaintea unei iesle. Nu-i ispitesc nici fânul, nici cerealele de ovăz așezate în compartimente separate. „Le lipsește pofta de mâncare, observ, și asta poate avea o singură explicație. Lânezesc, nu trag în ham ca orice cal din satele din jur. Sau, probabil, le lipsește tava cu jăratec din poveste”, glumesc. Neașteptat pentru mine, fetele bat din palme. Râd. Se îmbrățișează și se desprind. „Cum de ne-ai ghicit gândul?” spune una. Celaltă adaugă: „Bunica băsmuiește despre astfel de cai. La școală – despre caii care-i ajută pe oameni să-și depășească neputința; să-și apropie iuțeala vântului, ei neavând îndemânarea s-o facă cu propriile picioare; să smulgă pământului rodul, fiindcă brațele li-i sunt slabe...” „Noi iubim caii care mănâncă jeratic, mai aud. Caii care trag carul soarelui, cum o poate face armăsărelul nostru alb, sau carul nopții – cel negru...” Sunt copile, care n-au trecut pragul celor 11-12 ani, reflectez, ascultându-le, dar obiceiul meu nesăbuit de-a nu ține isonul cuiva, nici în înaltul cerului și nici la suprafața mării, mă determină să le contrazic: „Acestea sunt numai povești. Iar caii voștri au în iesle ceea ce primesc toți caii din lume; nicidecum jeretic...” Chipul fetelor se întunecă. „Până nu demult erau puși să tragă peste puterile lor”, spune una. „Când n-o făceau, erau bătuți fără milă, adaugă prietena ei. Aproape se prăpădiseră.” „Au fost închiși în grajdul acesta și lăsați să moară în singurătate. Noi i-am îngrijit... „Poate că odată vor mânca și jeratic... Sigur vor mânca. Poveștile bunicii sunt adevărate...”

Probabil că aveau dreptate. Poate, într-o bună zi, li se va împlini visul. În schimb, eu n-am s-o știu niciodată... Le-am părăsit pe fetițe fără cuvinte de rămas bun. Păreau indiferente c-o fac, atente la caii reflexivi dinaintea ieslei...

Mi-am continua drumul – pulbere de țărână amestecată cu poatră – spre oriunde. Un gând mi-a atras atenția că oriunde există numai în înaltul cerului și în largul mării. Iar eu înaintam la întâmplare. De o parte și de alta a drumului – case vechi, coșcovite, încadrate de curți largi, îmburuienate. Locuitorii lor zăceau, probabil, în camere răcoroase, la adăpost de canicula de-afară. Pe acoperișuri, pisici jucăușe și, la porți, câini adormiți trădau prezența oamenilor. Altfel satul n-ar fi existat pentru mine decât ca o epavă plutitoare într-un larg de liniște absolută...

Năzuiam să ajung repede la marginea cealaltă a satului, dar drumul s-a înecat, pe neașteptate, într-o mică piață, o îngrămădire de dughene, tarabe din piatră și pretutindeni gunoaie comerciale. Aerul era îmbâcist de mirosuri, așa cum se întâmplă la țărmul mării, când curenții aduc din larg alge și moluște pe care soarele le preface rapid în putrefacție. Absența oamenilor nu m-a surprins; nici cei câțiva câini rătăciți printre gunoaie. Aproape alergam spre ieșirea din piață, amețit de mirosurile petilențiale, când am observat primii oameni. Sprijinit de o ladă în care precupeții aruncă, la sfârșit de târg, produsele perisabile, un bătrân sprijină, pe unul dintre genunchi, un copil. Mă observă. Îi dau binețe și-mi răspunde printr-o înclinare a capului. Instinctul îmi respinge dorința de-a mă elibera din acest loc frecventat mai mult de șobolani decât de oameni și mă opresc. Bătrânul ține într-o mână o cumpănă cu două talere mici, mâncate de rugină. L-am întrebat la ce îi folosește. „Încerc să-l învăț pe nepoțel ce este viața. De mic trebuie să se deprindă cu ce-l așteaptă când va crește; când va deveni cu adevărat bărbat al comunității noastre...” Răspusnul nu-mi risipește nedumerirea. Pe un taler, bătrânul a îngrămădit pietrecele și țărână. „Hai, să te văd dacă ai înșeles ce ți-am spus adineaori”, își îndeamnă nepoțelul. Dintr-o cutie de carton, băiatul scoate mărgele din sidef viu colorate. Le depune, concentrat, pe celălalt taler. O face până ce săgeata de oțel înțepenește vertical între cele două talere. „Și-acum spune: ce învățătură tragem din ceea ce am obținut?” întreabă bunicul. Băiețelul tace. Bătrânul insistă: „Că viața...” Copilul scâncește. „...este alcătuită din bucurii și necazuri, în egală măsură”, adaugă bunicul. „Grea lecție, îi spun. Și nu e chiar așa... Egalitatea de care vorbești lipsește...” Omul mă ignoră. Îi întorc spatele și-mi văd de drum. Nu înainte de a-i auzi cuvintele adresate copilului: „Nu-i nimic. Într-o zi, vei ajunge un bărbat important în satul nostru. Și vei ști să oferi dreptate... N-ai să uiți că te-ai deprins cu cumpăna de la o vârstă fragedă...” Am râs, auzindu-l, și m-am îndepărtat cât am putut de repede...

Am depășit deja hotarul satului. O întindere aridă – pietriș și nisip și o pecingine din iarbă gălbinicioasă – am înainte. Nu mă deprimă. Știu că dincolo de blestemul pământului se află marea. Curenți de aer cald și aer rece, amestecându-se, îmi mângîie fața. Sunt purtători de mesaje: însuflețesc, pedepsesc, povățuiesc. Divinități neliniștite și zvăpăiate din Insulele Eolliene. O melodie stranie le însoțește: la început, îngânată, pe urmă tot mai puternică. Nu mai am nicio îndoială: mă cheamă înapoi Vântul de Mare. Intermediar între Cer și Apă, cântarea sa este provocatoare. Neinițiații o confundă cu cântecul sirenelor; ispită acceptată sau nu, sfârșește printr-o capacană senzorială. Eu nu pot fi înșelat de stridențele vocilor sirenelor... Le recunosc cântecul. Vântul de Mare are un altfel de cântec...

M-am aventurat într-o căutare inițiatică și m-am rătăcit. Ispita m-a condus către o fecioară pe care n-am iubit-o și spre un sat care nu mi-a oferit prea mult. Numai singurătatea, într-o altă ipostază: cenușie și tristă... Astăzi, zborul meu între cer și mare mi-a redat speranța în cântecul vântului, în acordurile misterioase ale valurilor; în care sălăsluiește, dincolo de înțelegerea profanilor, Poezia...   

 

Comentarii cititori
sus

Cezar Pârlog

 

Time-out

 

Tramvaiul 5 e oprit în stația de la Piața Sfîntu’ Gheorghe; capăt de linie. Puținii călători, toți așezați pe scaunele roșii de plastic, așteaptă să se închidă ușile; și pînă atunci fiecare plutește în gîndurile lui.
Cald tare, și e abia mai, o să ne coacem, ne mai răcorim abia la toamnă, își zice absent Gicu Calomfirescu, contabil-șef la Prestarea, o rămășiță meșteșugărească aproape în faliment, cu sediul undeva pe Basarabia, și continuă: bine că mi-am luat sandalele; dimineața era chiar rece, noroc cu ciorapii ăștia.
Două scaune mai încolo, Aristide Chiroiu, șef de bloc prin Militari, lîngă Complexul Apusului, chiar la capătul lui 336, răsfoiește indiferent „Ringul” pe care l-a luat de la metrou și citește murmurînd titlurile. Ia uite bă la ăștia, zice că Reghe a plecat că nu mai băga Becali banu’; mamă, ce știre de căcat, ’reați ai dreacu’ cu ziarul vostru gratuit, cu tot!…, moment în care simte un miros cunoscut de ciorapi. Se uită discret în jur apoi se apleacă adulmecînd prin jurul scaunului, ca și cum ar căuta ceva căzut pe jos. Adevărul e că pe ăștia i-am avut și ieri cînd am cărat șifonierul babei de la șase.
Domnul și doamna Grigore, o pereche îmbrăcată cu grijă, amîndoi pe la șaizeci de ani, stau pe două scaune alăturate și discută în șoaptă:

— Eu zic să trecem totuși pe la tanti Margareta, luăm trei bujori, mai stați și voi la povești, o atingi la coarda sensibilă cu niște amintiri și, cînd îi dau lacrimile, îi cerem două milioane împrumut pînă pe cinșpe și în juma’ de oră rezolvăm problema, ajungem și la programare, spune el cu înțelepciunea unui cap de familie recunoscut. Ieșim mai ieftin decît cu șnapanii ăștia de la Provident.

— Nu pot să merg așa în vizită. Tu nu vezi cum arată ciorapii mei? Uite, s-a dus firul în două locuri, parcă-s o curvă. Și am dat și cinci mii pe ei, sînt de Adesgo. S-au prostit și ăștia, nu mai e Ceaușescu să-i bage la sabotaj…

Jjjjjsssss!, nea Costel, vatman cu treizeci și cinci de ani în RATB, al doilea după decanul de vîrstă din toată tagma de tramvaiști, închide ușile exact cînd limba secundarului a ajuns în dreptul cifrei 12. După ceas, tată! Tot timpul am ținut de planificare; de asta și sînt apreciat, Doxa, tată, mormăie printre dinți și mișcă relaxat degetele de la piciorul drept. Prin papucul Adibas, din ciorapul verde deschis creșteau trei degete.

— Ia uite-l bă și pe boul ăsta, i-a închis fetei ușile în nas, se aude vocea răstită a lui Ionuț Zamfir, a doișpea la un liceu din cartier. Se duce spre medicul de familie, trebuie neapărat să facă rost de o scutire pentru două zile, Andreea își face majoratul la Predeal, să stea și ei singuri o zi pînă vin ceilalți. E sigur că o să se rezolve cu ciorapii de plasă Pompeea no. 3 care se văd prin punga transparentă de plastic, a auzit el la colegi că merge; numai să fi nimerit mărimea, femeile astea...

Dar Mirela Gheorghiade nu l-a auzit cînd i-a sărit în ajutor, și nici nu-i mai era atît de clar dacă vrea să urce sau nu. Azi s-a îmbrăcat altfel. A lăsat acasă blugii Rifle de care era așa de mîndră, aduși special pe comandă, tocmai de la Iași de Costel, soțul ei, șofer la Municipal. Și-a luat sarafanul negru și ciorapii fini Fiore 5 den; se întîlnește cu Marcel, project manager la blocul ăla în lucru pe Victoriei, lîngă Casa Vernescu. O să aibă și piscină. S-a și învoit trei ore pentru asta. Probabil o să meargă la Caru’ cu bere și după aia la el, ca ultima dată. Oare ce cadou o să îi dea azi, cerceii din aur alb pe care i-au văzut data trecută la Unirea, la Micri Gold?... Mai bine să ia un taxi. Pînă atunci, mănîncă liniștită niște alune vărsate, luate la reducere, din autogară, doi lei suta. Trebuie să aibă ceva în stomac, Marcel sigur o să înceapă cu un whisky dublu și n-are rost să-l refuze, e d-ăla bun!. Strînge cu putere dinții, de parc-ar fi fălcile unui concasor, și gîndește frumos: totul e să fii deșteaptă, frate! Ceva trăznește scurt, și o durere ascuțită îi paralizează cîteva secunde mandibula:

— Aaaaa, băga-mi-aș pula!, scapă destul de tare și duce involuntar mîna la falcă. Își revine rapid, se uită-n jur să vadă dacă a auzit-o cineva, pipăie cu limba și simte un loc gol: Dintele!, dintele din față… Se oprește nedumerită. Ușile tramvaiului se închid în fața ei cu zgomot.

Nicolae Polihron, instalator la Asociația de proprietari 23 de pe Cîmpia Libertății, chiar vis-a-vis de parcul I.O.R., se întoarce cînd era doar la un pas de ușa din mijloc a tramvaiului. L-au trecut instantaneu toate apele. A venit pe la el Monica, vecina aia simpatică de la patru. N-a fost rău, Viagra să trăiască! Scump, da’ se merită. Da’ oare o fi aruncat la ghenă ambalajul ăla de căcat de la catsuit? Mai sigur e să se întoarcă, dacă ajunge Paula înaintea lui!..., la dracu’ cu intervenția aia urgentă la apa caldă, să aștepte, că nu arde.
La Universitate, semaforul spre Universitate s-a făcut verde. Liniștea s-a spart. Mașini și motociclete demarează, fiecare pe vocea ei și cu cîte-un claxon ajutător. O Dacie cu difuzoare plimbă pe un panou, un afiș în mărime naturală cu candidatul Partidului Revoluționar Român. Din el un brunet cu ciorapi roșii în picouri și cu papion asortat zîmbește relaxat de pe un scaun.

— Cetățeni, îndepliniți-vă obligația constituțională de a alege. Votați candidații pentru Parlamentul European. Votați Radu Petrache!

 

Comentarii cititori
sus

Adina Pretorian

 

 

Chestii non/literare

 

 

Biserica încă goală. Câteva bătrâne în jurul mortului boceau încet. Miros de lumânări, flori mai mult sau mai puțin ofilite, coroane, frig. Frigul din biserică, aproape ca acela de afară, și frigul morții… Legături de rudenie recentă mă aduseseră în orășelul ăsta anost, conformismele și politețurile mă obligau să stau acum aici, la căpătâiul mortului, pe care îl cunoșteam prea puțin ca să-l plâng, încercând totuși un sentiment de tristețe sau de neputință, de revoltă în fața morții. Măcar era bătrân, și-a trăit traiul, îmi zic în gând cu obidă, amintindu-mi de Cris, moartă încă tânără, acum vreo jumaʼ de an, și invadându-mă brusc toată durerea de atunci. Te iubisem, Cris, chiar te iubisem, deși ți-o spusesem atât de rar.  Mai intră câte cineva, se oprește lângă sicriu, aprinde o lumânare, stoarce câteva lacrimi sau plânge cu adevărat, femei cu basmale negre și bărbați în vârstă cu pălării sau căciuli, pe care și le dau jos când ajung în fața mortului, un copil zgomotos li se împiedică printre picioare, acompaniat de un „ssssst…” al unei mame disperate, sub privirile dezaprobatoare ale celorlalți.

Mai era totuși vreo oră până începea slujba, preotul ieșea din când din când din altar, să verifice dacă totul e în ordine sau dacă venise suficient de multă lume. Mă uit la sfinții din tavan și de pe pereți, pictați în culori țipătoare, și la figura unui om politic local, care dăduse banii pentru renovare și voise să fie și el trecut în rândul sfinților acelora cu un aer mai degrabă vesel decât grav. Și ploaia asta păcătoasă o să-i țină pe mulți în casă. Spune cineva care tocmai intrase că s-a oprit.

Îmi verific iar telefonul. Niciun sms de la tine, Cris (altă Cris, de pe facebook și de la niște întâlniri literare). Îmi trimiseseși unul pe la 6, când ajunseseși în oraș. De atunci, nimic. Probabil că dormeai încă, ar trebui totuși să te sun, dacă vreau, sau dacă vrei să ne vedem.  Măcar zece minute, să facem schimb de cărți, cum plănuiserăm cu o seară în urmă, tu să-mi dai niște volume ale lui Kundera, pe care mă tot băteai la cap să le citesc, eu – cartea mea, că eram scriitor, domʼle, și voiai  să o faci cadou unei poetese din orășelul ăla.

Ies, se oprise într-adevăr ploaia, te sun, răspunzi imediat, ajungi în zece minute în parcul de lângă biserică, îți dau detalii, dar îmi zici că știi (cunoșteai într-adevăr locurile mai bine decât mine, o mătușă a ta avea un apartament aici), mă întorc să îi spun lui G. că voi lipsi puțin, trebuie să întâlnesc o admiratoare, să îi dau cartea.

Erai deja în parc, atunci când ajung, te văd venind spre mine, cu pași mici și repezi, aproape alergând, mai scundă parcă decât mi te aminteam.

Of, Cris… Ce vrei tu de la mine cu adevărat și eu ce vreau de la tine? Ce vrem amândoi? Te învârți în jurul meu, agitată, îmi spui că nu dormiseși deloc, că ești drogată de câtă cafea băuseși ca să te ții pe picioare, că îți dăduseși cu o tonă de fond de ten și pudră ca să-ți acoperi cearcănele, mă adulmeci ca un cățeluș, îmi mai spui că îți place mirosul meu, că ți-ai uitat țigările la mătușa aceea a ta, vrei să fumezi, mă iei de mână (la dracuʼ, nu-mi scosesem verigheta, nici eu nu știam prea bine de ce încă o purtam), te uiți la ea, cu o privire puțin mioapă. Te sărut grăbit, încercând să evit întrebările, dar nu le pui, parcă nu-ți pasă, ne așezăm pe o bancă protejată de ploaie de un fel de pergolă, scotocești prin geanta aia mare și neagră pe care o târai după tine și îmi dai cărțile, îmi spui să scriu ceva pe a mea, te întreb ce,  îmi răspunzi că habar nu ai, ce vreau, dar să fie ceva ok… Îmi ceri un șervețel, fiindcă erai mucioasă, și pe ale tale le uitaseși tot la mătușa ta, răspunzi aiurea la ce te întreb, parcă absentă și tremurând. Ne ridicăm, ne plimbăm prin parcul acela gol, ajungem lângă un leagăn, nu vrei să te dau în el, era ud, mai facem câțiva pași, te împing aproape brutal în  peretele unei căsuțe de lemn de pe locul de joacă, aud zgomotul înfundat al loviturii spatelui tău de el, îți simt corpul fragil prin paltonașul subțire, nu mai zici nimic, degetele mi se încurcă în nasturi, mă îndepărtezi și îi desfaci tu, grăbită. Mă lipesc de tine, înnebunit de o dorință tâmpită și năvalnică, te trag de țâțe prin sutien, scâncești ca un copil, încercând să mă oprești la un moment dat, care moment dat habar n-am, dar apoi te lipești din nou de mine. Mă frec de tine, acolo, în mijlocul parcului aceluia trist (rahat!, poate mă vede cineva, din cei care vin la mort), nici măcar nu mi-o freci, rămăseseși cu brațele agățate de mânecile hainei mele, îmi împing un picior între ale tale, ți le strângi, apoi ți le îndepărtezi ușor, făcându-mi loc, îți pipăi spatele gol (cum reușisem să-mi strecor mâna pe sub chestia aia ciudată pe care o purtai, nici bluză, nici rochie?), privesc cerul înnorat, număr niște ciori, una, două, trei, patru… simt cum explodez necontrolat, strâng din dinți ca să-mi înăbuș țipătul visceral, cinci, șase… una s-a așezat pe o creangă… Stau lipit de tine, golit de gânduri și de tot, pierzând numărul ciorilor, simțindu-ți poate pentru prima dată vibrația.

Mă desprind, îți ții încă mâinile agățate de mânecile hainei mele,  mă uit discret în jos, e ok, nicio pată totuși pe pantaloni, sper să nu-mi observi privirea, nu, îți aranjai paltonul, începi iar să bați câmpii, cu respirația încă întretăiată, și mai sper că nu ți-ai dat seama că am terminat atât de repede, fir-ar!, aș fi vrut să intru în tine cu adevărat, adânc, să te fut bine, cum îmi șoptea altădată cealaltă Cris, și să te trag de țâțele alea ale tale de femeie caldă  și tânără, până ai fi țipat de plăcere; încep totuși să fiu atent la ce spui, „am putea să ne-o tragem o dată, de două ori la mătușa mea, apartamentul ăla e gol cam tot timpul, ea vine rar”, îți aranjezi căciulița aia neagră peste părul ciufulit, „ce naiba  m-a apucat, mă port ca o târfă”, uimindu-mă din nou, ca și în discuțiile noastre intermitente de pe facebook, exprimarea asta a ta brutală, și apucându-mă râsul, acum, când te vedeam pentru prima oară spunând toate astea, cu un aer serios, în ținuta ta cuminte, rezemată de peretele umed al căsuței, tu, care scrii niște chestii delicate și diafane, cam alambicate pentru gustul meu, un fel de poeme în proză, cum îți spusese nu știu care critic. Te plângi că îți e frig, chiar dârdâi toată, te strâng în brațe ca pe un copil, câteva clipe, trebuie să plec, și tu, deja întârziaseși la o lansare de carte a unui scriitor provincial sau ceva de genul, nu înțelesesem prea bine. Îți sună telefonul, „draci!”, îl cauți enervată în geantă, îl găsești într-un târziu, ne despărțim. Ce vrei tu totuși de la mine, Cris, ce vreau eu de la tine, ce vreau eu de la mine?

Mă întorc în biserică, „odihnește, Doamne, sufletul adormitului robului tău”, preotul începuse slujba. Se adunase totuși o grămadă de lume. Salut câțiva cunoscuți veniți între timp. Mă apropii de G. Îi simt privirea tristă și întrebătoare. Preotul continuă litania monotonă. Mă gândesc la tine, Cris, și la țâțele tale…

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey