Corneliu Bălan

 
sus

Corneliu Bălan

 

 

Interviu

 

Dr. Liberman îți cere să găsești un obiect personal cu ajutorul căruia să poți începe un dialog de apropiere cu intervievatorul dar  biroul acesta e complet lipsit de originalitate. Pe unul din pereți se află o lozincă gravată în sticlă, care, evident, reprezintă motto-ul de marketing al companiei, deoarece în ea se regăsesc cuvinte cum ar fi: eficiență, calitate, produse, depăși, noastre, așteptări, neîncetat, netăgăduit, adevăr. Pe suprafața de sticlă a pupitrului nu există nimic altceva decît un laptop. Nici o fotografie înrămată, nici o statuetă, vază sau bibelou. Lipsesc creioanele, pixurile, foile – scrise de mînă, imaculate sau tipărite, cum la fel lipsesc planurile de dezvoltare, sau tabelele cu cifre financiare. Nimic, decît laptopul, la care domnul Iosifecu scrie acum ceva.

Scaunul neagru, din piele, pare modern, ergonomic: pînă și pielea spătarului e perforată cu-o mulțime de găurele fine, care au scopul de a oferi o mai bună aerisire, în situația în care aerul condiționat nu ar funcționa sau dacă domnul Iosifescu ar prefera vreodată să deschidă fereastra – caz în care odată cu aerul proaspăt ar pătrunde și ceva din căldura caniculară ce domnește peste capitala noastră, vară de vară.

Mă îndeamnă să mă așez pe o canapea confortabilă de două locuri, al cărei singur neajuns e doar faptul că mă plasează la un nivel mult mai coborît decît cel al domnului Iosifescu.

“Fă-te cît mai comod și mai relaxat.” îmi cere, pe un ton amabil.

“Poți să te și întinzi, dacă vrei!” adaugă în glumă, de parcă știe că sînt mereu în urmă cu somnul.

Spun mulțumesc, îmi aleg o poziție cît mai decentă pe canapea și aștept cu încordare întrebarea numărul unu. Pe coridor, femeia de serviciu a ajuns cu spălatul în dreptul ușii noastre. Se pot auzi niște bufnituri înfundate. Sînt zgomotele teului izbit de prag. În același timp, datorită poziției joase în care mă aflu (la nivel cu planul mesei) involuntar observ patru sau cinci forme bine conturate în depunerea fină de praf a biroului. Ca o paranteză, nu cred să existe în București birou prevăzut cu aer condiționat spre o stradă circulată, care să fie lipsit de praf.

Contururile de diverse forme îmi spun că proprietarul biroului nu a dorit ca eu să văd obiectele aflate de obicei acolo. Oare de ce le-o fi ascuns domnul Iosifescu de mine?

“Ce joc stăpînești mai bine, tenis, golf?”

“Poftim?”

“Ce joc stăpînești mai bine, tenis, golf?”

“Să vă spun drept, domnule Iosifescu, sportul meu preferat este fotbalul!”

“Uite, dacă ți-e greu să-mi spui pe numele mic, te las să-mi spui Iosifescu, dar numai aici, în biroul meu. Bine?”

“Am înțeles, domnule Iosifescu!”

“Fotbal…” spune, cu un dispreț aproape insesizabil. “Dar este un joc de cartier… Cine mai joacă fotbal în ziua de azi? În mediul nostru… Mă refer concret, pe acest etaj: departamentul de proprietate intelectuală, resurse umane, IT și relațiile cu publicul – nu cred că ai găsi mai mult de trei oameni care știu să lovească o minge de fotbal ca la carte… Iar după fotbal?”

“Tenis cu …”

“Ai văzut? Știam eu că o să ne înțelegem!” mă întrerupe, mulțumit.

Aleg să las fraza neterminată, fără să dau lămuriri suplimentare, dar tenis și tenis cu piciorul sînt două jocuri complet diferite. Fără să vreau, tocmai am încălcat una din regulile esențiale ale doctorului Liberman: Să nu minți sub nici o formă în timpul unui interviu. Îți vei fura singur căciula!

“Pot să te întreb ce limbi străine stăpînești?”

“Engleza mi-e impecabilă – iar în franceză, deși nu o vorbesc chiar perfect, pot spune aproape orice, bineînțeles cu un ușor accent!”

O spun convins că-l dau gata, mai ales într-o țară ca a noastră, în care nici un președinte nu vorbește fluent vreo limbă străină iar primarii sînt de-a dreptul iliterați. La urma urmei, la Strasbourg au fost trimiși cîțiva europarlamentari de-a dreptul analfabeți!

“Atît? Două? Nu te îngrijora, compania noastră oferă gratuit cursuri de limbi străine angajaților, bineînțeles, în afara programului.”

De afară se aude vuietul unei sirene apropiindu-se, apoi depărtîndu-se. Sunetul sirenei este mai ascuțit în timp ce se apropie și mai grav în timp ce se depărtează, conform efectului Doppler (același care demonstrează și că Universul este în continuă expansiune). Așteptăm amîndoi să se facă liniște și totuși fraza următoare mă prinde complet nepregătit – nesunînd familiar cu nimic din ce am găsit în cartea lui dr. Liberman.

Să fie oare prima întrebare-capcană a interviului?

“Mă scuzați, puteți să mai repetați o dată?” spun, cu intenția de a cîștiga timp.

“Ați visat ceva noaptea trecută?”

Repetarea întrebării nu mă ajută în nici un fel și observînd că nu spun nimic, domnul Iosifescu se simte probabil dator să continue.

“Te întreb pentru că am avut un vis extraordinar de ciudat, m-am gîndit la el în perioada cît te-am așteptat să vii… Eram cu un prieten din grupul din vremea facultății, el era la medicină și băiat de nota zece: de la el am învățat tenis, acum vreo cincisprezece ani, iar de atunci l-am văzut mai rar. În vis, tipul avea un proiect pe care îl susținea în fața unui juriu. A muncit omul la niște materiale didactice ce urmau să fie expuse pe o planșetă: trei figurine din carton, prima era o formă cu mîini și picioare mobile care, trase de o sfoară, se ridicau și coborau, iar celelalte două erau statice, dar expunerea lui era exemplificată și cu alte figurine…”

“Formidabil cît de complex este visul!”

“Stai să vezi continuarea! Eu eram ajutorul lui. Expune Zaki, așa îl cheamă, dar finalul expunerii îl punctez eu – a trebuit să intervin, din cauză că el începuse să se cam bîlbîie. La final, juriul îi înmînează lui premiul: trofeul, precum și 450 lei. Iau și eu 50, înțelegi, ca ajutor, și ne regăsim în tren, în drum spre mare, unde voiam să sărbătorim evenimentul, împreună cu restul grupului de amici. Urma să ne cazăm toți la același hotel, dar prima noapte o dormim în trenul tras la linie, unde Zaki se împrietenise la cataramă cu conductorul. Trenul ajunsese de cu noapte în stațiune, dar, din lene, noi preferasem să acceptăm oferta șefului de tren, care ne pusese tot vagonul la dispoziție ca să ne odihnim acolo, în compartiment. Dimineața ne trezește omul și ne anunță că în curînd pleacă trenul. Coborîm repede, se bulucește lumea, unii stăteau și pe trepte, alții blocau coridorul, eu vorbesc pe geam cu conductorul și îmi spune că se simte rău – era cam palid, îi trimisese maică-sa lapte nepasteurizat și combinase cu roșii – în sfîrșit, cu greu reușim să ieșim din tren. Ne ducem la hotel și de acolo mergem spre cantină ca să schimbăm un bon de masă de 38 de lei în bani. Tratez cu tipul de la cantină și ne oferă 20 în schimb, iar fata de la casă ne înșeală și ne dă 15. Îți dai seama domnule, ce se fură pe litoral, dacă pînă și în vis am fost furat?!”

“Aveți dreptate, se fură ca în codru!”

“În fine, tot timpul, de la gară la hotel și de la hotel la cantină, am fost urmăriți de un țînc insistent care se ținea mai mult după mine: că să-l iau cu mine, că să am grijă de el, că dacă nu-l iau eu, maică-sa îl lasă de izbeliște. Nu înceta deloc! Era mic, de vreo trei ani, plîngea și îi curgea nasul, ba chiar cred că făcuse și pipi pe el, că părea ud. Pe mine mă jena la culme situația și pînă la urmă, cînd nu era nimeni atent, am observat afară un ghiveci uriaș, gol, pentru flori, și atunci l-am luat pe copil în brațe și l-am pus acolo, în ghiveciul cu flori. Atunci, ca prin farmec, totul a revenit la normal, situația s-a calmat și am plecat la plajă cu prietenii mei. Copilul a rămas cuminte acolo, în ghiveci.”

“Într-un ghiveci cu flori?!”

“Da! Tu înțelegi ceva din toată chestia asta?”

“Nu prea!”

E a doua oară cînd mint (și interviul deabia a început), dar nici prin gînd nu-mi trece să-i destăinui care cred eu că-i semnificația visului!

“Ei? Acum e rîndul tău! Spune, ai visat ceva noaptea trecută?”

Exclude orice formă de răspuns negativ, îmi șoptește cartea lui dr. Liberman. Îți periclitează enorm șansa de a face o impresie bună. Faptul că nu-mi amintesc visele în general, mă pune în fața a două alternative. Să inventez de îndată un vis sau să spun un coșmar mai din urmă.

“Dimineața, de obicei, îmi reamintesc cel puțin două-trei vise dar, în mod ciudat, știu doar unul singur de azi-noapte. Visul e mai lung, un șir de întîmplări disparate, dar partea importantă se derulează într-o vilă izolată și impunătore, în care deși ar fi trebuit să mă aflu însoțit de familie, mă găseam complet singur…”

“Ești însurat?”

“Nu, dar în vis eram…”

“A-ha. Bine, continuă.”

“Singurătatea, într-o casă mare și străină, îmi provoacă un fel de anxietate și singura parte bună este că afară nu-i întuneric, ci plină zi. O zi însorită. Eu mă aflu în bucătărie și pregătesc prînzul. Deschid frigiderul, aranjez ingredientele, mă mișc în jurul mesei și tot caut o rețetă pe care nu o găsesc. Deodată mă simt privit. Într-adevăr, ridicînd capul, observ că în fața ușii de la intrare se distinge o siluetă și un chip, distorsionate de geamul acelei uși. Părea că persoana mă spiona de mult timp pentru că nu se mișca deloc. Nu făcea nimic, doar stătea înțepenit acolo. Vă imaginați că mi s-a făcut puțin frică, neavînd nici cea mai vagă idee cine putea fi cel de afară, iar casa, cum am spus, e complet izolată. Îmi fac curaj și deshid ușa. Văd un tip vag cunoscut, dar nu știu de unde să-l iau. Îl întreb ce caută în fața ușii mele. Mă încălzeam și eu un pic la soare. Ce, nu am voie să mă încălzesc puțin aici, unde bate soarele cel mai bine? Ceva nu-mi place în tonul lui. Probabil că m-a simțit un pic timorat și de-asta mă ia așa direct, mă gîndesc dar politețea mă face să cedez. Convenim deci că statul la soare e o activitate îndeajuns de onorabilă ca să poate fi practicată chiar și în fața casei mele, așa că închid ușa dar nu uit bineînțeles sa încui yala. Am continuat să îmi fac de lucru în bucătărie dar îmi cam pierise pofta de mîncare, mai mult simulam că gătesc și de fapt, din cînd în cînd, aruncam priviri spre geamul ușii de la intrare. Tipul se încăpățîna să rămînă țintuit acolo! Pe de altă parte, nu aveam ce să spun: soarele continua să bată în geamuri și odată ce îi făcusem concesia de a sta, mi-era jenă să dau înapoi.”

“Jenă sau frică?”

“Jenă amestecată cu frică.”

“Dar cine avea întîietate, jena?”

“Nu, eu cred că mai degrabă frica…”

“Bravo! Ești un băiat sincer. Zi mai departe!”

“Așa. Deci eu eram tot în bucătărie, din ce în ce mai speriat. După un timp văd două siluete în loc de una, apoi trei. Spre seară erau cinci sau șase adunați acolo, soarele apusese, dar ei continuau să stea pironiți în fața ușii mele. Nu aveam curaj să-i întreb de ce nu pleacă. Acum ei deveniseră prea mulți, iar eu rămăsesem unul singur. Și mă simțeam cu adevărat singur: știam că n-am cui să-i cer ajutorul. Eram izolat acolo. Un om părăsit într-un loc complet necunoscut în care se poate întîmpla orice.”

“Orice, în sensul de surpriză, sau în sensul de rău?”

“Orice, în sensul de rău. Simțeam că răul în cea mai urîtă formă a lui se putea întîmpla acolo și că deznodămîntul era doar o chestiune de timp. Apoi s-a făcut noapte și prin geam, formele nu se mai puteau distinge. Faptul că nu-i mai puteam vedea mi-a creat o stare vecină cu panica. Oare ce făceau? Mă pîndeau, răspîndiți pe la geamuri, protejați de întuneric? Am părăsit bucătăria și m-am urcat la etaj, unde erau dormitoarele. Mă simțeam privit din toate părțile. Înaintam acum pe un coridor lung, cu multe uși de o parte și de alta. M-am oprit în fața ultimei uși. Înăuntru era un pat în care, sub o pătură, se afla cineva. Imediat, am realizat că sub pătură poate fi chiar tipul de afară, că a reușit cumva să se strecoare înăuntru. Vă dați seama ce senzație! Mai mult pentru a sfîrși odată teroarea – în orice fel! – am dat brusc pătura la o parte! Sub ea, am descoperit o oglindă mare, de mărimea unei persoane. M-am aplecat peste oglindă, în căutarea unui indiciu legat de ciudata prezență a oglinzii în pat. Fără să vreau, am aruncat o privire directă în jos, mai mult involuntară. Și în oglindă nu mi-am văzut chipul reflectat înapoi, cum ar fi fost normal, ci fața unui om care dormea adînc. Am tresărit, făcînd un efort uriaș să-mi păstrez calmul. Omul care dormea eram chiar eu, domnule Iosifescu! Eram chiar eu, vă vine să credeți? Ce poate să-nsemne asta?”

Domnul Iosifescu deschide gura, fără a-mi răspunde dar nu mă pot opri să observ că expresia de uimire amestecată cu admirație de pe chipul lui, reflectă extraordinar de bine concluzia capitolului III a cărții doctorului Liberman:

În majoritatea cazurilor, intervievatorul va lua decizia de a angaja candidatul, în primele zece minute ale întrevederii, de aceea prima impresie are o importanță covîrșitoare și cu siguranță aceste impresii pot avea o pondere mai mare decît corectitudinea răspunsurilor la întrebările tehnice, care vor urma.

Într-adevăr, am impresia că destăinuirea acestor două vise, ne-a apropiat enorm, cu mult mai mult decît dacă ne-am fi relatat unul altuia, de exemplu, ce făcusem minut cu minut în week-end. Cu toate acestea, nu trebuie să las garda jos. Ar fi o prostie să consider jobul luat, numai pe baza unui început foarte promițător.

“Deci aveți vreo idee ce poate să însemne asta?”

“Hm… Eu cred că ai fost foarte aproape de a experimenta un vis lucid. Adică tot un vis e și ăsta, dar în care ești cumva conștient că visezi și atunci dacă, să zicem, vezi niște animale zburînd în jurul tău, nu te mai sperii, pentru că deja știi că e un vis și că n-are a face nimic cu realitatea.

Dar hai acum să trecem la lucruri mai serioase.

Ți-am oferit o perioadă mai lungă de acomodare decît a altor candidați, pentru că mi s-a părut că erai un pic cam nervos. Ești bine acum?”

“Sînt perfect, domnule Iosifescu, vă mulțumesc mult! Putem începe oricînd!”

“Prima întrebare, firește, este de ce ai aplicat pentru această poziție?”

“Pentru că, foarte sincer, am toate calificările necesare pentru a o ocupa. Experiența mea acoperă, punct cu punct, cerințele poziției.”

Timp de vreo zece minute las orice modestie la o parte și-mi laud calitățile tehnice fără nici o jenă. Cu modestia nu se iau joburi, afirmă dr. Liberman și înclin să îl cred pentru că are un doctorat de la universitatea Yale.

“Am înțeles că momentan nu ai servici” spune domnul Iosifescu la finalul expunerii mele.

“Sînt fără servici de aproape un an…”

“Deci ai sau nu ai nevoie de bani?”

“Vă rog?”

“Te întreb dacă ai nevoie de un loc de muncă stabil, cu salariu fix.”

“Bineînțeles! Am nevoie de bani ca de aer! Sînt fără servici de peste un an, ăsta e adevărul, cum vă văd și cum mă vedeți.”

“Parcă ai spus că de aproape un an…”

“De aproape un an mi-a expirat șomajul.” 

“Am înțeles! Atunci uite ce îți propun. Pari un om de treabă. Eu caut un tip plăcut, ca tine, specialist în baze de date, și mai ales de încredere, care să-i țină companie unui angajat. Este vorba de un om cheie, un cercetător care lucrează în același timp la mai multe proiecte de importanță capitală pentru viitorul companiei noastre. Un inginer pe care instituția noastră nu-și poate permite să îl piardă. Viitorul tău coleg este un om extraordinar, dar foarte ocupat, o să vezi, muncește enorm. Este aici, pe baricade, cam șaisprezece ore pe zi, uneori vine și duminica. Tot ce se cere de la tine este să ocupi biroul de lîngă el. De pe la ora unu după-masă și pînă pleacă acasă. Încearcă să te împrietenești cu el și să plecați împreună. Poate în timp vei reuși să-l scoți la un restaurant, să-l mai destinzi cu vreo glumă, mă rog, orice crezi potrivit.

Ce spui?”

“Ce să spun? Mai întîi dați-mi toate detaliile. Ce trebuie să scot de la el sau cît de repede?”

“Să scoți repede, ce?”

“Informații, invenția, nu știu… Care-i tot scopul? Dumneavoastră trebuie să clarificați asta, nu?”

Domnul Iosifescu izbucnește într-un rîs zglobiu, ca de secretară îndrăgostită de munca ei. Pentru cîteva secunde, mă neliniștește gîndul că tot interviul a fost o glumă proastă dar cine ar fi închiriat o asemenea clădire ca să facă o glumă? Și cu ce scop?

“Nu dragul meu, aici nu e vorba de spionaj! Unde te crezi, în plin război rece?!”

“Și, atunci? Scuzați-mă dar pur și simplu nu pricep nimic.”

“Vrem să-l protejăm un pic de stres, atîta tot. Te angajăm nu în baza aptitudinilor tale excepționale – toată stima pentru un CV excelent – ci pentru ca omul nostru să nu se simtă singur în subsol între orele cinci și opt, nouă seara sau cît stă el. Munca lui este deosebit de importantă. Specific că vei fi plătit ca un angajat obișnuit, la program complet: salariu taxat, cotizație de pensii, beneficii, trei săptămîni de concediu…”

“Cum, fără să fac nimic?”

“Nu, pozițiile celor care nu fac chiar nimic sînt toate deja ocupate. Tu vei avea ceva de făcut. Vei fi paratrăznetul de stres al unui om extraordinar de capabil. Sîntem o companie de cercetare, dar știi cum funcționează o companie… Numărul celor care fac muncă de cercetare cu adevărat, brevetează patente și vin cu inovații este foarte mic, raportat la numărul total al angajaților. Cîți oameni crezi că fac cercetare din totalul celor o sută?

“Cîți?”

“Nu îți pot dezvălui asta pentru că nici eu nu știu cu certitudine răspunsul. De fapt, poate că acum ar fi momentul să îți spun că, în eventualitatea în care vei accepta să lucrezi pentru noi, activitatea companiei îți va rămîne necunoscută în primele luni, și de la început va trebui să semnezi un acord de confidențialitate. Cu alte cuvinte ne bazăm pe discreția ta; este una din condițiile angajării.”

“Vă asigur că puteți conta în totalitate pe discreția mea!”

“E bine atunci, pentru că decizia mea este ca și luată! Există o singură hibă, știi care?”

“Va trebui să-mi corelez concediul cu al domnului în chestiune?”

Pare ca și cum nu se va putea opri din rîs. La început bucuros, apoi vesel, și mai vesel, zglobiu, urcînd spre tavan într-un tril ca de soprană alto. Ochii îi sînt plini de lacrimi. Încă scuturat de suspine convulsive, deschide sertarul din dreapta al biroului, acolo unde negreșit, în toate filmele cu gangsteri știi că va ieși un pistolet. Involuntar, mă crispez.

“Exact, exact, știam eu că ne vom înțelege de minune.” spune, tamponîndu-și atent nasul transpirat, și depunînd cu aceeași grijă batista la loc în sertar. “Ce spui, accepți poziția?”

“Am de ales?” declar, zîmbind prudent. “E prima mea ofertă reală de servici!”

Se ridică și-mi întinde mîna.

“Îți urez să faci cinste organizației noastre!

Ajung dintr-un salt în fața lui și-i scutur mîna, recunoscător.

“Vă mulțumesc!”

“Deci, poți veni mîine la prînz să semnezi oferta? Între timp va fi redactată și special pregătită pentru tine!”

“Mîine la prînz voi fi aici.”

“De fapt mîine e sîmbătă, o să fiu la tenis… Poți veni mai bine luni după-masă, pe la trei?”

“Mai încape discuție?”

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey