Picu Ocoleanu


 
sus

Picu Ocoleanu

 

Întoarcerea lui Maiorescu

 

 

În 1861, după ani de strălucite studii în filosofie la Berlin, încununate cu susţinerea unei teze de doctorat la universitatea din Giessen, Titu Liviu Maiorescu se reîntoarce acasă. Din motive necunoscute nouă până la capăt, cu precădere, datorită întreruperii Însemnărilor sale zilnice între 1859 şi 1866, junele gânditor şi fost premiant al Theresianum-ului vienez renunţase la tentaţia de a mai susţine un doctorat, de data asta în Franţa, la Sorbona. În schimb, el alege, în ciuda oricărei logici, să se îngroape în colbul Principatelor valahe, pe carele un vechi proverb german le localiza undeva, pe la capătul lumii, unde a înţărcat dracul iapa. Un asemenea gest poate părea de neînţeles pentru junimea română de azi, aprigă producătoare de CV-uri trimise către toate zările lumii ca nişte mesaje de naufragiaţi zăvorâte în sticle salvatoare. El este cu atât mai ciudat, cu cât tânărul Maiorescu îşi făcuse debutul filosofic pre limba nemţească, publicându-şi tratatul despre relaţie "PROS TI" la Berlin în 1859 şi apoi, Einiges philosophische in gemeinfasslicher Form la editura librăriei Nicolai din capitala Germaniei - în acelaşi an al întoarcerii în patrie.

 

S-a vorbit în acest sens despre "vocaţia începutului" (N. Manolescu) pe care Maiorescu o manifestă de-a lungul întregii sale cariere culturale şi politice, de la întoarcerea sa în ţară şi până la semnarea păcii de la Bucureşti din 1914 în calitate de preşedinte al Consiliului de Miniştri al Vechiului Regat. O atare perspectivă este, desigur, oarecum a posteriori, instituindu-se abia după deplina revelare de sine a întregii personalităţi şi activităţi maioresciene. Lovinescu îl descrisese, la rândul său, pe junele valah gimnaziast în buricul împărăţiei chesaro-crăieşti într-un oarecare similar duh retrospectiv. Preocuparea de căpătâi a viitorului critic de a se plămădi pe sine pentru ca, apoi, să-i plămădească şi pe ceilalţi, constituiţi în cercul de prieteni absolut necesar pentru echilibrul sufletesc al unui Maiorescu suferind de mania prieteniei şi de complexul singurătăţii va reprezenta laitmotivul întregii sale existenţe, anunţând fenomenul Junimii de mai târziu. Să fi lăsat, oare, tânărul filosof farmecele spiritului teutonic pentru a purcede în căutare de prieteni tocmai în îndepărtata şi prăfuita Valahie natală? Sau să fie vorba doar de o banală tăiere a surselor de ştipendie (aşa cum se va petrece peste ani şi în cazul carierei pariziene a simbolistului Macedonski), coroborată cu voinţa hotărâtoare a tatălui - după cum bănuieşte Eugen Lovinescu?

 

Oricum va fi fost, odată ajuns acasă, proaspătul doctor în filosofie se angajează activ în viaţa publică a Principatelor dunărene - iniţiază conferinţe publice cu caracter popularizator, predă ca dascăl la gimnaziul de fete din târgul Ieşilor şi apoi ca profesor la universitate, se întâlneşte cu junii germanofili care încep să se întoarne şi ei de prin străinătăţuri, constituie cercul devenit ulterior 'junimist' în cadrul căruia nu încetează să dea tonul discuţiilor şi să se constituie într-un factor de echilibru.

 

Maiorescu nu pare să se întoarcă în ţară nici resemnat, nici cu gândul de a o (re)întemeia cultural, ci, mai degrabă, animat de dorinţa de a participa, de a împreună-crea. Perspectiva vieţuirii în colbul patern al Valahiei nu-l tiranizează defel. Junele filosof nu se comportă ca şi cum ar veni într-o Sahară a spiritului în care geniul său ar fi condamnat inevitabil la ofilire. Uliţele Bucurescilor şi ale Ieşilor, cu toată meschinăria lor, nu sunt privite de el nici ca o piedică şi nici ca un decor insuficient pentru spectacolul minţii sale adânci.

 

Nici plin de avânt novator sau de condescendenţă faţă de aborigenii carpato-danubieni nu se arată a fi tânărul venit de la şcolile înalte ale Apusului, în ciuda distanţei (în definitiv, urbane, peste tot în lumea civilizată) pe care o instituie de fiecare dată între el şi partenerul de discuţie/polemică. Dimpotrivă, o astfel de atitudine i se pare nu numai suspectă, dar şi profund maladivă, descoperind-o cu prisosinţă în reflexul importului necritic din Occident de forme fără corespondent în fondul cultural local. În schimb, primează gestul său de a se adresa unui public românesc deja existent, de a se integra în sfera publică românească – aşa cum şi atâta cât exista ea la momentul respectiv, fără pic de ostentaţie, intrând în dialog cu ea, mergând până la Auseinandersetzung, la polemica de idei cu principalele 'direcţii' care îşi făceau simţită prezenţa aici. Fără a poza în erou civilizator, deşi posteritatea îl va răstălmăci deseori în acest sens, tânărul înturnat din Occident militează de la bun început pentru o normalitate pe care nu va înceta să o propovăduiască şi să o construiască de-a lungul întregii sale vieţi. Poate tocmai această normalitate pe care viitorul mentor al Junimii o urmăreşte şi reuşeşte să o obţină în marea majoritate a demersurilor sale culturale şi politice a contribuit decisiv la genealogia mitului Maiorescu în cultura română.

 

Cum, de o manieră paradoxală, în ţărişoara noastră, România, normalitatea a fost, din cele mai vechi timpuri, mai curând o prezenţă anormală, recursul lui Maiorescu la ea nu putea să treacă neobservat şi nici să lase indiferentă ambianţa culturală valahă. Astfel, dacă preocuparea de căpătâi a elevului de la Theresianum va fi fost aceea de a se plămădi pe sine, este ciudat să constatăm cum fiecare epocă din cultura română de după Maiorescu şi-a plămădit un Maiorescu al ei.

 

Astfel, în ciuda aspiraţiei sale neomaioresciene de a porni exclusiv de la operă în demersul său critic şi estetic, Nicolae Manolescu nu va rezista în anii '70 (Contradicţia lui Maiorescu, ed. I 1970; ed. a II-a 1973; ed. a III-a 2000) tentaţiei de a-l interpreta pe mentorul Junimii sub influenţa unui Sartre sau Foucault, dintr-o oarecare perspectivă psihanalitică (ed. a III-a, p. 7), pornind deseori de la biografie pentru a ajunge la operă, adică exact opusul normei hermeneutice propriu-zis maioresciene, după cum constata, "enervat" (ed. a III-a, p. 8) de textul său de tinereţe, Manolescu însuşi în urmă cu câţiva ani.

 

În anii '40, Eugen Lovinescu va emite celebrul său îndemn "Înapoi la Maiorescu!" sub auspiciile ameninţătoare ale intrării României în vârtejul autodestructiv din ultima fază a ceea ce Horkheimer şi Adorno vor numi ulterior "dialectica luminării" (Dialektik der Aufklärung). Este vorba de un semnal de alarmă şi de un îndemn la rezistenţă prin luciditate în condiţiile în care raţiunea trezită din 'somnul dogmatic', descoperindu-se pe sine şi colonizând întregul spaţiu de vieţuire al spiritului, ajunge acum să se considere ea însăşi desuetă, lipsită de relevanţă, stânjenitoare pentru 'creaţie' şi să se autoanuleze în beţia sângeroasă a intoleranţei şi a prejudecăţii. Ceea ce contează în aceste vremuri este avântul iraţional, 'trăirea' sau, pentru a recurge la un semibarbarism al lui D. Stăniloae, 'experierea'. În faţa anulării 'trăiriste' a raţiunii în numele supraraţionalului, Maiorescu rămâne pentru Lovinescu un reper atât al modernităţii, cât şi al civilităţii.

 

De altfel, este frapant cum, în cultura română, se recurge la Maiorescu, de regulă, în momentele de criză ale modernităţii. Manolescu o face în 1970, urmând lui Liviu Rusu (1963), în plină perioadă de degenerare bolşevică a acestei modernităţi, profitând de slăbirea pentru o vreme a proletcultismului impus de dictatura proletariatului. Lovinescu însuşi trimite la Maiorescu în faţa ascensiunii ameninţătoare a lui Arturo Ui în ipostazele sale ciobănesc-mioritice. În fine, ducând dorul acestei modernităţi ratate, Ciprian Şiulea a oferit în urmă cu câţiva ani, în plin bal mascat securist, capitalist şi postdecembrist o nouă perspectivă asupra lui Maiorescu (Maiorescu şi românii, în: Retori, simulacre, imposturi. Cultură şi ideologii în România, compania, Bucureşti 2003), pornind de la reeditarea Discursurilor parlamentare (Albatros, Bucureşti 2001) ale acestuia. Maiorescu, aşa cum îl vede Ciprian Şiulea este un Maiorescu conservator, adică un Maiorescu al modernităţii/normalităţii devenite tradiţie.

 

De-a dreptul hilar, până şi comuniştii şi-au plămădit un Maiorescu al lor, descoperind că opera filosofică de tinereţe a lui este profund marcată de Ludwig Feuerbach (Simion Ghiţă, Titu Maiorescu. Filozof şi teoretician al culturii, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti 1974). Ori, Feuerbach a fost asimilat în ideologia comunistă cu începuturile socialismului precursor al lui Marx. Prin urmare, Maiorescu nu ar fi fost, în definitiv, decât un gânditor de stânga bine camuflat în conservatorismul său ulterior şi, prin urmare, un premergător al comunismului, ba chiar un comunist înainte de vreme! O atare optică bazată pe o astfel de mândreţe de 'silogism' nu va fi putut decât să-i extazieze pe corifeii socialismului ştiinţific ai PCR, şi, alături de ei, pe aceia ai protocronismului securist din anii '70-'80. În aceste condiţii, nici nu mai era nevoie de epurarea culturii române de 'nociva' prezenţă a autorului Criticelor, aşa cum se întâmplase în perioada proletcultismului din anii '50. La ce bun, din moment ce Maiorescu va fi fost la fel de socialist ca şi Dobrogeanu-Gherea şi încă mai mult decât atâta şi – fapt esenţial - cu câţiva zeci de ani înainte!

 

În cel mai bun caz, Maiorescu a fost privit, graţie genealogiei sale filosofice feuerbachiene ca un neohegelian (Tudor Vianu, Influenţa lui Hegel în cultura română, 1933, dar şi … Simion Ghiţă, op. cit., 1974), pierzându-se însă din vedere faptul că Feuerbach a fost ucenic al lui Hegel şi cu adevărat hegelian doar în perioada studiilor sale berlineze şi că, odată cu perioada docenturii sale la Erlangen, acesta nu numai că se va distanţa de Hegel, dar va deveni şi principalul (până azi) critic al sistemului filosofic hegelian. Ori, operele lui Feuerbach de la care porneşte Maiorescu în elaborarea tezei sale de doctorat şi a primelor sale consideraţii filosofice reprezintă înseşi scrierile clasice ale filosofului francon, respectiv Vorläufige Thesen zur Reform der Philosophie (1842) şi Grundsätze der Philosophie der Zukunft (1843) în care acesta se angajează într-o polemică radicală cu sistemul lui Hegel.

 

Departe de a fi un simplu hegelian (cred că nu mai e nevoie să demonstrez că, deşi s-a născut la Craiova, nu a fost tovarăş de-al lui Karl Marx sau de-al Rozei Luxemburg), tânărul Maiorescu este un spirit postmetafizic care, în duhul "reformării filosofiei" iniţiat de Feuerbach în urmă cu mai puţin de douăzeci de ani, înţelege deja, după cum reiese cu prisosinţă din lucrările sale filosofice de tinereţe, că metafizica şi sistemele tradiţionale de gândire sunt rod al unor prejudecăţi filosofice, care au corespondent doar în fantazia, nu şi în realitatea ("Wirklichkeit") devenită cu autorul Principiilor filosofiei viitorului, pentru prima dată în istoria gândirii, concept central al filosofiei. De aici caracterul reactiv al prezenţei culturale maioresciene, care se manifestă de fiecare dată când acest 'Prinzip Wirklichkeit', principiu al realităţii, este eludat în viaţa spiritului – indiferent că este vorba de lingvistică, de literatură, de istorie, de ştiinţele juridice, de viaţa politică. În temeiul păstrării neîncetate a contactului cu realitatea, Maiorescu refuză orice falsificare ideologică, chiar şi dacă aceasta este făcută în numele patriotismului şi al interesului naţional. Este suficient să ne gândim în acest sens la reacţia lui la şcoala juridică a lui Bărnuţiu sau la excesele latiniste practicate de ultimii reprezentanţi ai Şcolii ardelene.

 

Pe de altă parte, spre deosebire de vechea filosofie, în cadrul căreia fiecare sistem o lua sisific de la capăt, într-o încercare donquijotească de a lămuri de unul singur lumea, "filosofia reformată" sau "filosofia viitorului" pe care o iniţiază Feuerbach şi la care aderă şi viitorul mentor al Junimii se articulează nu în monolog, ci în dialogul real dintre un 'eu' şi un 'tu', presupunând, în acelaşi timp, o anumită complementaritate a reprezentanţilor gândirii postmetafizice. În acest sens, tânărul Maiorescu va fi văzut în demersul său şi al lui Feuerbach reverberaţiile moderne ale filosofiei sofiste din antichitate pe care însuşi plănuia să o apere în "De sophistorum philosophia, o apologie a sofiştilor în contra lui Platon şi a falselor opiniuni de astăzi asupra lor", după cum afirmă într-o scrisoare din 19 dec. 1860 (citat de Simion Ghiţă, op. cit., p. 32). De altfel, cu această apologie se pare că Maiorescu ar fi avut de gând să se prezinte în cadrul examenului său de doctorat de la Sorbona, susţinând-o ca teză secundară.

Ca şi sofiştii, asupra cărora noi astăzi avem o percepţie deformată, graţie receptării lor în maniera caricaturală moştenită pe filieră socratico-platonică, reprezentanţii 'noii filosofii' se vor sustrage supraconstrucţiilor holistice, întorcându-se la principiul homo mensura. Sofiştii nu au obsesia totalităţii, nici pe cea a contemplării unui 'dincolo' neapărat, ca principiu sau substanţă a ceea ce fiinţează. Sfera lor de cugetare se coagulează în jurul omului în deschiderea sa comunicativă faţă de 'celălalt' şi în acela al vieţii active în care este angrenată umanitatea sa.

 

Printre ruinele metafizicii, ca şi Feuerbach sau, mai târziu, Nietzsche, Wittgenstein, Hannah Arendt, Walter Benjamin şi mulţi alţii până la un Emmanuel Lévinas sau un J. Habermas, lui Maiorescu nu-i rămâne decât să purceadă în căutarea unei noi philosophia prima. Dacă Feuerbach va încerca să o instituie ca filosofie a intersubiectivităţii (respectiv ca "antropologie", în sensul profund al acesteia de "taină a teologiei" - Vorläufige Thesen zur Reform der Philosophie, 1842), Maiorescu va fi tentat să aşeze, într-o primă instanţă, pe acest postament psihologia (PROS TI [Relaţia], trad. Radu Stoichiţă, în Scrieri din tinereţe (1858-1862), Ed. Dacia, Cluj-Napoca 1981, II, 96, f. 32) sau, eventual, logica.

 

O astfel de filosofie primă va fi la tânărul Wittgenstein şi la cercul vienez analiza limbajului, filosofia analitică. În schimb, la Hannah Arendt, singurul spaţiu de zăbovire filosofică după căderea în dizgraţie a vieţii contemplative/intuitive, rămâne 'vita activa' desfăşurată în temeiul acţiunii (praxis, Handeln) şi al discursului (lexis, Reden) şi constituind sfera de interes a filosofiei politice. De o manieră asemănătoare, Emmanuel Lévinas va propune, în a doua jumătate a veacului trecut, ca filosofie primă reflecţia etică.

 

Maiorescu nu-şi va duce până la capăt intenţiile sale de a articula o nouă filosofie primă, indiferent de care va fi fost ea – psihologia sau logica, după cum înclina în tinereţe, sau filosofia politică la care ne duce cu gândul angajarea sa în viaţa parlamentară şi guvernamentală de mai târziu. Totuşi, de-a lungul întregii sale existenţe, el va rămâne un spirit postmetafizic, manifestându-se în temeiul acestei noi forme de gândire şi de acţiune demitologizante. Poate chiar acest refuz al filosofării coroborat cu trecerea sa la acţiune politică ar trebui interpretat tot în spiritul manierei de gândire postmetafizică. În acest sens, majoritatea biografilor lui Maiorescu va da glas regretelor că el nu a dezvoltat un "sistem filosofic", resemnându-se, totuşi, la gândul că, “astfel", cultura română a câştigat un mentor şi un critic literar de talia lui. În fapt, Maiorescu nici nu ar fi putut elabora o metafizică sau un sistem filosofic propriu-zis, pentru simplul fapt că, odată cu critica nimicitoare iniţiată de Feuerbach şi continuată mai târziu de Nietzsche, Wittgenstein (mai ales, cel din Philosophische Untersuchungen), H. Arendt şi de mulţi alţii, o metafizică propriu-zisă în sensul clasic al cuvântului a devenit imposibilă. În felul acesta, Maiorescu nu se încadrează, pur şi simplu într-un anumit curent de gândire, făcându-ne astfel sincronici cu spiritul apusean (una din obsesiile mai vechi sau mai noi ale culturii române). Maiorescu aparţine, pur şi simplu, unei alte vârste a spiritului.

 

Fără îndoială, aceasta este una din marile 'drame' ale culturii române, că ea nu a creat sisteme filosofice sau, dacă a purces la un atare act (ca, de pildă, Blaga), a făcut-o prea târziu şi mai curând, în dulcele spirit poetic, eşuând în visărie (după cum, pe bună dreptate, D. Stăniloae îi reproşa autorului Trilogiilor). Cât de mare este neînţelegerea se vede în confuzia pe care o fac între gândire şi ideologie oameni cultivaţi precum Lovinescu, Manolescu sau, mai nou, Adrian Marino. Este o situaţie similară celei a lui Don Quijote care, la câteva sute de ani după încheierea ultimei cruciade şi a epocii cavalereşti propriu-zise, se visa cavaler al tristei figuri.

Cultura română aduce cumva cu acest Don Quijote, cu dezavantajul de a nu fi personaj al unui roman de Cervantes, ci personaj al realităţii. Pentru că am descoperit că nu avem catedrale impunătoare precum cele ale Apusului, începem să ridicăm astfel de catedrale (nici mai mult, nici mai puţin decât pentru mântuirea neamului) în sec. al XXI-lea, indiferent dacă avem nevoie sau nu de ele. Asta după ce, bineînţeles, ne vom fi felicitat anterior, plini de sine, că noi, aici, pe plaiurile mioritice, spre deosebire de occidentalii rătăciţi şi săraci cu duhul, am înţeles mult mai devreme că spiritul, pentru ca să se aciueze între noi, are nevoie de bisericuţe de lemn maramureşene – nicidecum de domuri megalomane care, în definitiv, nu produc decât răceală. Pentru că nu am participat la cruciadele de la începutul celui de-al doilea mileniu de după Hristos, iniţiem cruciade şi războaie sfinte în pragul mileniului al III-lea – împotriva bolşevicilor, a evreilor, a irakienilor, şi a oricărui duşman al civilizaţiei occidentale din care, ce-i drept, nu prea facem nici noi parte – dar vom face, cu siguranţă - după 2007. Pentru că n-am prea avut cetăţi şi fortăreţe în Evul Mediu, începem să le zidim la începutul veacului al XX-lea în jurul Bucureştilor, deşi nu le vom folosi niciodată pentru că, între timp, strategia militară şi tehnica de război s-au schimbat. Şi exemplele pot continua - cu latinitatea noastră nobilă de care nu ne-am prea sinchisit o mie şi ceva de ani, dar pe care, subit, o reinventăm în zorii modernităţii, cu democraţia noastră originală, cu postmodernismul nostru, mai originar şi mai postmodernist decât toate postmodernismele din lume, şi cu multe alte astfel de minunăţii.

 

Problema fundamentală a spiritului românesc nu este însă lipsa lui de sincronizare cu cultura occidentală, respectiv caracterul lui 'întârziat' şi nici prezenţa elementului alogen, impur, care l-ar înstrăina de la o presupusă menire a sa. Problema spiritului românesc a fost (şi este!) o anumită uşurătate (de multe ori o inconştienţă) mimetică, o superficialitate provenită din lipsa confruntării reale cu propria sa umanitate, dar şi cu ceea ce grecii numeau 'daimon' – realitate relativ necunoscută lui, de care a auzit însă pe undeva, cândva, şi pe care, fără a avea răbdarea să-l aştepte şi nici, aşteptându-l, să-l vadă şi să se lase articulat de el, l-a înscenat prin gesturi teatral-ceremonioase. Chiar şi atunci când acest 'daimon' şi-a făcut apariţia şi pe meleagurile noastre, prima reacţie a spiritului românesc a fost aceea de a 'pune mâna pe el', de a-l fetişiza, de a-l turna în tipare (recte: statui), ca şi cum daimonul ar fi captabil ca energia electrică din căderile de ape.

 

Maladia formei fără fond aşa cum a surprins-o Maiorescu, ca reacţie la celălalt exces, al fondului fără formă, producător de acte estetice mai degrabă involuntare (Eugen Negrici) şi ca tentaţie a mutării accentului de pe substanţă pe context (care trebuie să fie întotdeauna – nu-i aşa? – neaoş românesc, împodobit cu ştergar şi purtător de ie ca şi sfinţii ortodoxismului autohton din perioada interbelică) nu reprezintă, în definitiv, decât simptome ale acestei maladii mai profunde. Acesta este, poate, şi mesajul mai adânc al lui Maiorescu cel care se sustrage oricărui fetiş şi oricărei ideologii, al lui Maiorescu cel postmetafizic care se întoarce acum acasă: îndemnul la participare, chemarea la creaţie, la focalizarea culturii noastre asupra esenţelor.

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose the√Ętre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey