Picu Ocoleanu


 
sus

Picu Ocoleanu

 

Shakespeare mitteleuropäisch

sau de ce nu mi-e dor de Kakania

 

 

De la o vreme, cultura valahă, scârbită de ea însăşi, s-a amorezat nebuneşte prin părţile ei mărginaşe de amintirea idilică a Kakaniei. Dragoste nefericită: obiectul aprinderii erotice a compatrioţilor noştri trecuse de ceva vreme (să tot fie vreo nouăzeci de ani de atunci) în nefiinţă. Aşa că, numeroaselor parastase prin carele, după cum ne-am obişnuit din cele mai vechi timpuri, se articulează înlăcrămată cultura naţională li s-a mai adăugat unul – acela al întru Domnul adormitei cu denumire impudică. Aşa că, bisericos din fire, spiritul românesc s-a sălăşluit în cimitir şi, nemaipoftind să purceadă de acolo, se îndeletniceşte pe mai departe acrivist cu dulcea scriere a pomelnicelor.

 

Vă veţi fi întrebat însă, pe bună dreptate, cine este această vrednică de pomenire Kakanie. Prilej de duioasă şi nostalgică băşcălie pentru Musil, cloacă ideologică a Evropei, pozând amnezic în victimă a naţional-socialismului fermentat de ea însăşi (Thomas Bernhard), topos clasic al umorului nemţesc (atâta cât este), Kakania a fost, rămâne şi se încăpăţânează să fie pour toujour un soi de Caracal al culturii germane. Un Caracal savurându-şi inconştient liniştea provincială, conservator până la absurd, hazliu în această absurditate a lui dacă din ea nu s-ar mai zămisli însă, din când în când, câte un război mondial sau te miri ce personaj apocaliptic care să gazeze şase milioane de evrei sau să bombardeze lăcaşurile de cult ale cine ştie cărei biserici 'schismatice'.

 

Lucrul acesta ni l-a reamintit recent o trupă teatrală din Novi Sad, oraş din mărginimea fostei monarhii chesaro-crăieşti (recte: kakane), venită la Festivalul Shakespeare de la Craiova cu o înscenare oarecum convenţională, dar în nici un caz lipsită de concept a mai puţin jucatei piese shakespeariene "Măsură pentru măsură". Dincolo de scenografia nu foarte reflectată a spectacolului, sârbii mitteleuropeni au avut inspiraţia de a sugera (prin intermediul costumelor, al decorurilor trimiţând la stilul istorist al veacului al XIX-lea, dar şi al acordurilor trupei de muzicanţi plasate în stânga scenei) un bizar Shakespeare austro-ungar.

 

Desigur, unul dintre lucrurile fascinante la festivalul pe care nădăjduim să nu-l vizionăm în viitor doar la Bucureşti este acela de a experia la modul cel mai concret cu putinţă universalitatea lui Shakespeare, ascultându-i şi văzându-i piesele în variantă niponă, baltică, olandeză sau, cu ceva noroc, ivrit. Nu la simpla adăugare a unui plus de diversitate s-a limitat însă prezenţa Teatrului Naţional sârb din Novi Sad la festivalul de la Craiova. Altfel spus, nu atât procedeul ca atare al inculturaţiei – foarte obişnuit, de altminteri, în teatru şi, în cazul înscenării unei piese din sec. al XVII-lea, inevitabil – ci logica în temeiul căreia regizorul Dajan Mijač a recurs la el a constituit punctul forte al înscenării.

 

Descoperi această logică abia în partea de final a spectacolului, atunci când aproape te-ai convins că ai de-a face cu o punere în scenă ratată. Revelaţia se petrece în cadrul monologului ducelui, pigmentat cu pronunţarea în româneşte, deloc întâmplătoare, a sloganului electoral băsescian (asta spre deosebire de alte trupe străine care, în cadrul festivalului, au recurs la artificiul glăsuirii în valahă doar spre a-şi atrage simpatia publicului). Aici, într-un happy-end parodiat, ducele Vicenzo (jucat magistral de Vojislav Brajovič) iartă cu 'mărinimie' abuzurile supuşilor, rânduind totul spre augmentarea puterii personale şi spre satisfacerea înclinaţiei sale amoroase către juna măicuţă Isabelle (Jasna Djurič) care, biata, se străduise de-a lungul întregii piese să facă faţă asaltului erotic masculin exercitat de locţiitorul ducal Angelo (Boris Isakovič) şi să-şi dedice viaţa idealurilor ei monahale. Oripilată, monahia află că trebuie să se supună happy-end-ului impus de duce care nu poate fi, cum altfel, decât o nuntă - a ei cu ducele. Efectul este cinic. Din lac în puţ, femeia trebuie să-şi abandoneze idealurile pentru a se supune masculului potentat, care, între timp, mai făcuse un pas spre controlul total al aparatului de stat. Legea este doar un pretext de satisfacere a voinţei de putere ducale. Ceea ce este o ilegalitate în cazul locţiitorului de duce (şi ea, muşamalizată balcanic – de fapt, kakan) este permis pentru ducele Vicenzo – cine ştie, poate în numele siguranţei naţionale.

 

În "Gedanken und Einfälle", Heinrich Heine observa că universalitatea operei shakespeariene provine în general din raportarea sa exclusivă la natura umană ca atare, aceeaşi în toate locurile şi în toate vremile, fără a permite Ideii, acelui tertium ("das dritte") programatic, caracteristic tuturor curentelor artistice ale modernităţii, să-şi facă simţită aici prezenţa parazitară. Spre deosebire de Shakespeare însă, modernii vor căuta să obţină universalitatea mai curând din context. Cam la fel se întâmplă şi cu punerea în scenă a regizorului Dajan Mijač căreia, prin contextualizarea acţiunii piesei (plasate în acelaşi Beci, dar câteva sute de ani mai târziu), îi reuşeşte o amară critică a raţiunii cinice şi a puterii politice simbolizate de monarhia chesaro-crăiască. Kakania cinică pe care ne-a înfăţişat-o teatrul din Novi Sad este locul puseurilor totalitare, al patriarhalismului tâmp, al incapacităţii de a recunoaşte valorile proprii şi de a încuraja idealurile curate. Astfel zugrăvită, ea seamănă cu Austria de secol XX descrisă de Thomas Bernhard în piesele sale de teatru (mai ales, în "Heldenplatz"). Dar, în acelaşi timp, ea aduce izbitor şi cu ţărişoara noastră, România, locul lui 'curat murdar', al bătăii rupte din rai, al candidelor suspiciuni prieteneşti, al turnătoriei amicale, al violului cumsecade – toate acestea pitite dincolo de berăria caragialescă şi de zgomotul de halbe aduse la noi direct din buricul respectabil al Vianei.

 

Iată suficiente motive pentru care să nu resimt nici cea mai mică nostalgie pentru Kakania.



Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theâtre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey