Horia Dulvac


 
sus

Horia Dulvac

 

BISERICA, CELĂLALT. MICI ADVERSITĂŢI ÎN RELAŢIA CU DUMNEZEU

 

 

Când vorbim de relaţia noastră cu biserica, ne gândim desigur printr-un automatism la relaţia cu dumnezeu, căruia, după o afirmaţie comună (una din acele binecuvântate locuri comune cu care creştinismul te provoacă, solicitându-te la un continuu efort de reinterpretare), biserica îi este casă.

Această distincţie  revendică nişte clarificări. Cu dumnezeu avem o comunicare personală (ne place să prezervăm o relaţie exclusivă cu Tatăl), mediată spunem exhaustiv, de profetul Isus.

Cu biserica, interacţia e colectivă, publică, un tip de comuniune ce trimite la instituţional.

Derogarea aceasta succesivă de raporturi pe care omul le are cu dumnezeu, trecerea de la el la entităţi sacre mediante (de genul fiului intermediar) şi apoi la instituţii (biserica), traseu ce seamănă cu o cădere, trebuie clarificată , pentru că nu îţi este indiferent dacă, apelând la o entitate escatologică, dai de o instituţie (din care poţi să clamezi că apelatul a plecat).

Aşadar, trebuie vorbit măcar în treacăt de: relaţia de mediere dumnezeu-Isus, biserica şi nevoia soluţiilor comunitare şi, finalmente, în ce măsură ne putem baza pe această din urmă formulă instituţională în a îl găsi pe dumenezeu.

 

Legitimităţile metafizice ale medierii divinităţii sunt destul de comentate. Ele derivă întîi din "atributul" lui dumnezeu de "a nu avea nici un atribut", de a nu fi definit. La întrebarea "cine eşti", răspunsul a fost "Eu sunt Cel ce sunt" (şi nu "eu sunt cel ce se arată într-un anumit fel", sau "cel care are  atributul cutare"). Aşadar s-a oferit un fel de minim canal de comunicare, de acces, care era dat de identitatea lui dumnezeu cu existenţa pură, căreia i se oferă astfel o soluţie şi culturală.

Atât, fără chip, căci "nu poate omul să vadă chipul meu şi să trăiască".

Aşadar, avem de-a face cu o entitate lipsistă de atribute, singura variabilă susceptibilă de a o hermeneutiza, fiind existenţa.

Această situaţie ontologică are consecinţe în planul expresiei, comunicării. Entitatea de care vorbim nu poate fi descrisă decât în termeni de teologie negativă. Distincţia ce face cunoasterea are acelaşi traiect. Să ne explicăm prin cunoscuta parabolă a copilului psihic orb a lui Freud.

 

Unui copil i se spune că ceva nu este permis. De la acest extraordinar hotar, care este interdicţia, sentinţa negativă, el ia act că altceva foarte apropiat lui, zăcea ascuns în indeterminare şi, prin urmare, era posibil, are potenţialitatea să existe.

Indistincţia anterioară interdicţiei semăna teribil cu starea lumii dinainte de a se fi născut, de a fi căzut în calităţi. Abia interfaţa (interdicţia) creează două zone, două spaţialităţi, mai degrabă psihologice: cea a lui permis şi interzis. Interdicţia a făcut posibil ca lumile separate de sentinţă să fie descriptibile, fiind apte să se raporteze cel puţin la criteriul care le-a separat.

Confirmând legitimitatea şi forţa ontologică extraordinară a acestor enunţuri care fac distincţiile, lumile până atunci degenerate (degenerarea văzută în sens fizic, ca suprapunere şi indistincţie a unor calităţi) au devenit, nu doar descriptibile, ci posibile, au început să existe pur şi simplu din acel moment(au dat substanţă chiar şi timpului, l-au făcut şi pe acesta să existe).

Revenind la imaginea copilului care descoperă: înaintea interdicţiei, el era psihic orb,  nu avea elemente şi structuri mentale, psihice, care să definească obiectul cunoaşterii (Chiar dacă, să spunem în potenţialitate ele erau, în starea de degenerare -  structurile cunoaşterii se mobilizează, devin active şi pot la rândul lor să polarizeze numai după ce devin active prin sentinţa care le dezvăluia).

(Am verificat personal, de-o manieră destul de primitivă, dar animat de o legitimă curiozitate, felul în care lumea pare a se crea deodată cu percepţia, aplicând unui nepot în vârstă de câţiva ani, următorul experiment: i-am aşezat linguriţa cu care îi dădeam piureul de banane în dungă, astfel încât, odată privită, să fie o simplă linie. Între timp, i-am explicat funcţionalitatea acelui obiect: el e făcut dintr-o coadă, care serveşte să poată fi luată cu degetele şi căuşul, care e elementul principal, în care îi pun hrana. Apoi l-am rugat să deseneze exact ceea ce vede: Deşi vedea o linie curbă, linguriţa fiind aşezată în dungă, copilul a desenat linguriţa funcţională, ceea ce îi explicasem, codiţa şi căuşul. Era clar că ochii nu văd decât în cadrul unor structuri mentale care trebuiesc înainte pregătite.)

 

Aşadar, dumnezeu nu are atribute în afara aceluia al existenţei pure şi, pentru a avea totuşi acces la el, avem nevoie de un intermediar care îl relevă, îl face posibil în zona expresiei.

Aşadar, aceasta e relaţia noastră cu dumnezeu: una intermediată de  minunaţii hermafrozi divini, interfeţe duale, cu o jumătate în lumea mundană, cea care vine în interacţie cu noi, jumătate în lumea sacră, cea fără variabile sau atribute. (Cuvântul însuşi este un astfel de hermafrod; Dumitru Stăniloaie spunea "Cuvintele care sunt îngeri".).

De la intermediarul Isus, care a lăsat ca biserica să fie în trup, intenţionând să facă din individualitate un templu, ideile religioase cad în Istorie (marcată şi aceasta de dubla funcţionalitate şi vocaţii hermafrode, jumătate întâmplări şi crime, în profaneitate, jumătate semnificaţie trans-individuală, în sacralitate), în îmbrăţişarea ideologică a bisericii.

Biserica este Instituţia. Instituţiile sunt edificii complexe, adăpostind aidoma unor calice florale, în materialitatea lor, spiritul care se sustrage în inevitabiluil ezoteric. (Nu de puţine ori, privind minunatele clădiri ale bisericilor ortodoxe, masivitatea lor arhitecturală mi-a indus senzaţia unui somn al substanţialităţii, la bază, prelungit hibrid cu îndrăzneala spiritualităţii, a turnurilor, clopotelor, vârfurilor).

Legitimitatea instituţiilor e dată de spiritul şi ideologia cărora li se fac casă, iar soliditatea şi eficacitatea edificiului sunt făcute să reziste îndoielilor (dubii legate de probele raţiuniii), precarităţii (temporale a vieţii omului), alterităţii (condiţiei omului de a fi în mulţime, de a semnifica ceva dincolo de existenţa individuală). 

Instituţiile sunt deci o cădere (una din acele căderi ontologice, generatoare de lumi) a spiritului care le-a generat, aşa cum şi despre oameni se spunea că sunt zei adormiţi căzuţi cu faţa spre pământ. (Vorbind despre percepţia comună, eronată a căderilor, trebuie amintit, pentru reabilitarea lor, că numai cunoscând traseul căderii poţi avea acces la sublimarea ei, la urcare).

 

Relaţia individualităţii cu biserica e mult mai complexă decât cea cu dumnezeu, ori cu Isus ( pentru creştini, intermediarul său legitim), căci în acest tip de interacţiune intervin, pe lângă raporturile ontologice obişnuite ale omului cu genul său proxim şi acelea cu Celălalt. Complexitatea acestui gen de relaţii cu formulele instituţionale ale ideilor provine cred, în ultimă instanţă, din aptitudinea insului de a fi în alteritate, în specie. Individualitatea absolută e o absurditate,  ca şi cum ai vorbi de un lan de grâu format dintr-un singur spic. Precaritatea temporală, condiţia ontologică a morţii, fac ca existenţa insului să nu poată fi gândită chiar, în afara speciei. Aici apar o mulţime de categorii colective, care intră în contradicţie cu propria individualitate. Intervine problematica libertăţii individuale, o ideologie modernă azi şi victorioasă, în conflict cu unele categorii colective. Ori biserica are un puternic caracter comunitar şi pare a fi plasată şi ea inconfortabil cumva între ciocan şi nicovală: pe de o parte ne adresăm ei să ne ajute într-un demers individual, pe de altă parte e expresia unei escatologii publice, colective.

 

(Îmi amintesc cu jenă senzaţia de disconfort percepută ca un  mic supliciu, când a trebuit să stau la coadă după pâinea pascală, de pildă. Întâi, descoperirea faptului că ne-am pierdut capacitatea unei minime răbdări ascetice: confortul ce însoţeşte eronat şi vicios civilizarea a slăbit capacitatea suferinţei rituale. Dacă a sta câteva zeci de minute la rând să iei pâinea pascală - care e trupul celui care a experimentat suferinţele umanităţii, pentru a oferi o soluţie individuală şi publică de ieşire din ciclul suferinţelor – e greu suportabil, atunci şi natura religioasă a omului, îţi spui, se află în acelaşi grad de decădere. Iar raportul dintre aportul de suferinţă rituală vehiculată ca soluţie de Isus  şi cea cerută ca minim sacrificiu era atât de disporoporţionat, încât nu putea să nu-ţi provoace ruşine.

Apoi, atitudinea faţă de celălalt: m-a îngrozit să descopăr că interpus între mine şi icoana care semnifica relaţia pe care o voiam directă cu dumnezeu era un celălalt faţă de care îmi era greu să nu manifest ostilitate. Prezenţa  stânjenitor ontologică a celuilalt îmi reducea gradul de intimitate cu Tatăl, faţă de care simţeam evident impulsul unei acaparări exclusive şi ostile faţă de orice concurent.

Ori constatarea unei astfel de reacţii, a unor astfel de impulsuri cărora inconştientul le datora multe, era de natură să arate dimensiunea recuperării care ne stă în faţă.)

 

În ceea ce mă priveşte, de la acel sartrian al adolescenţei "iadul sunt ceilalţi" , achiziţiile de sensibilitate culturală dar mai ales o anumită predispoziţie morală care se îmbogăţeşte cu vârsta, au făcut să mă gândesc cu mai multă intensitate la subiecte care în copilărie sau adolescenţă mi se păreau frivole: acest subtil schimb, solicitat într-un mod care pare direct, brutal, din rugăciunea tatăl nostru: "ne iartă nouă greşelile noastre, aşa cum şi noi iertăm greşiţilor nostri". E o solicitare care parcă vizează subţierea  graniţelor dintre entităţile individuale, ca şi cum s-ar dori reîntoarcerea tuturor oamenilor în substanţa lor comună, citoplasmatică dinaintea sentinţei care a dus la moarte, alteritate şi înmulţire. Iertarea, aceasta care a constituit de altfel una din tezele fundamentale ale creştinismului, are ca efect, duă cum vedem, suprimarea acestor gelozii ontologice pe Celălalt, întărirea instituţiei dar şi redefinirea poziţiei de a fi în alteritate a fiinţei individuale.

 

Revenind la întrebarea iniţială: relaţia mea cu biserica e una destul de sporadică.

Aidoma multora (care suferă de un soi de protestantism organic, graţie şi profesiunii lor de a pune la îndoială şi reformula), am micul meu altar individual şi un ritual de comunicare destul de intens şi frecvent cu dumnezeu. O relaţie atât de intensă, încât mulţi călugări, gândeam uneori cu orgoliu ascuns, ar avea cuvinte de laudă. Cu toate astea, o relaţie inconstantă, sporadică şi poate din această cauză nici fără prea mult folos, din care biserica e deseori exclusă (consecinţa unui orgoliu evident arhetipal – ne gândim la orgoliu ca mobil al părăsirii Paradisului, imbold al copiei de a fi egalul originalului din care s-a desprins).

În această intensă relaţie individuală pe care o am cu divinitatea, apelul la intermediari trece deseori neobservat. Creştinii i se adresează lui Isus cu acelaşi capital de speranţă cu care i se încredinţează lui dumnezeu. (Ontologic corect, căci odată devenite locuri consacrate ale nemuriirii, aceste enitităţi ies din istoria lor atribuţională- nu mai contează că au fost odinioară oameni – devenind una cu tatăl lor).

 

Întâlnesc în Bhagavad Gita – unul dintre cele mai perfecte poeme  şi incantaţii religioase- afirmaţia lui Krsna: "oferă sacrificial, oferă ritual, o floare, respiraţia, gestul tău, oricui le-ai oferi tot la mine ajung". Aşadar, aceşti intermediari divini, deveniţi una cu tatăl, sunt locuri înalte cărora li te poţi adresa. Isus nu ne-a creat din fericire şi acest obstacol (alături de multe altele, aparent insurmontabile, pe care ni le-a lăsat: de exemplu depăşirea, de dragul lui,  în extremis a unei consecvenţe a logicii, adică afirmarea fără preaviz a unei logici proprii, renunţarea la unele închideri operate de raţionalitate, etc): pentru el, biserica era în trup, în fiecare om, adică îi lăsa fiecăruia deplina libertate din acest punct de vedere, refuzând vreun alt fel de testament instituţional.

Apoi, am mai înţeles un lucru: dacă zeii se hrănesc din sacrificii, din gesturile noastre controlate, rituale, atunci ei depind de noi. Sunt lipsiţi de mijloace şi putinţă de acţiune în afara acţiunii oamenilor, obligaţi să se sustragă în potenţialitate. Aceasta înseamnă că gesturile mele sunt contabilizate undeva acolo, în spaţiul acela virtual şi decident, care face într-un mod straniu corp comun, aşa cum observau Jung sau Freud, cu subconştientul sau inconştientul public, ceea ce dă arbitrariului gesturilor un puternic temei moral şi face posibilă o etică.

 

Dar nu acesta a fost lucrul cel mai paradoxal, pe care l-am descoperit, care m-a făcut să le văd deodată zeilor slăbiciunea: ci faptul că, în absenţa solicitărilor credincioşilor (o rugăminte seamănă cu un abandon, căci nu îţi mai aparţii şi deci soliciţi altuia preluarea fiinţei tale, e dovada credinţei, ceea ce place zeilor), un zeu se poate stinge precum amintirea civilizaţiilor străvechi. Vieţile individuale sunt devorate de aceţti zei care au nevoie de gesturile noastre, ca un fel de combustibil pus pe foc,  aşa cum un om are nevoie de gânduri.

Aceasta face ca zeii să fie nu neapărat geloşi, ci ca imaginea lor să depindă în mod vital de statistica solicitărilor, a celor ce i se predau. Căci, cum am spus, ei "se hrănesc cu sacrificii".

Cu toată această practică intimă, intensă şi asiduă pe care o am, cu dumnezeu, am constatat că relaţia cu biserica continuă să îmi provoace anume complexe. Am pomenit de adversitatea biologică, ostilitatea metafizică pe care ţi-o poate induce celălalt, amintirea iadului pe care îl poate genera aproapele. De asemenea, impulsul intens, pe care îl percepi absolut firesc, de a îţi prezerva obiectul iubirii, dumnezeul, numai pentru tine. Adaug în plus încă un singur lucru: rănirea intimităţii. A te ruga în public ni se pare că presupune o doză de exhibiţionism, dacă nu eşti capabil să înţelegi sau dacă nu eşti pregătit să accepţi ca dezvelirea în faţa celuilalt să fie aidoma celei în faţa judecăţii finale. Nu suntem de cele mai multe ori pregătiţi.

 

 

(Acest text este răspunsul pe care Horia Dulvac l-a dat întrebării noastre: Ce relaţie v-ar plăcea să aveţi cu Biserica?)



Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theâtre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey