Horia Dulvac
Picu Ocoleanu

 
sus

Horia Dulvac

DISCURSURI ŞI PĂRŢI.
DICTATORI BINEVOITORI AI LIMBAJULUI

Există o anume nelinişte legată de virtuale excese ale libertăţii exprimării.
Rudolf Arnheim (Arta şi percepţia vizuală, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1978), exclama că "arta e pe cale să se înece în vorbărie". Se manifestă într-adevăr o îngrijorare (justificată în propriile argumente) a spaţiului public de a primi diferite tipuri de discursuri particulare. Perspectiva din care am vorbit până acum presupune o triere prealabilă a mesajelor individuale printr-o relaţionare conflictuală între părţi şi o justă aşezare în "reţea".

Această libertate de exprimare nu duce aşadar în mod paradoxal la creşterea dezordinii, ci la reducerea ei, prin clarificarea locului pe care îl ocupă partea într-o mulţime şi subordonarea poziţiei sale unei raţiuni şi a unui discurs preexistent.

Dacă fizicianul poate primi împăcat o astfel de formulare, celorlalţi, sintagma "entropie a acţiunii" le va suna cel puţin neliniştitoare.

Această presupoziţie, ce stă la baza unei cibernetici a discursului, este consubstanţială unui model metafizic. Lumea este în cădere, omul primordial a fost condamnat la multiplicitate (a apărut o adevărată grădină formată din mai mulţi adami) şi la alteritatea gesturilor (primul om a avut la dispoziţie actul nepermis, pe care l-a săvârşit, în timp ce gesturile recuperatoare, au intrat în sfera ritualităţii, oamenii de azi trăiesc în entităţi structurate de diferite relaţionări şi gesturile lor sunt ca atare)

Pe măsură ce specia se adânceşte în jungla prolificităţii, actele omului devin tot mai complexe. Aceasta este "entropia ce aduce frământare în lume" după modelul cibernetic.

În acest univers, "maşinile destinate comunicării participă şi ele la reducerea entropiei, ele opun dezordinii replica permanentă a informaţiei, a cuvântului care semnifică". (David Le Breton, op. cit.)

"Replica permanantă a informaţiei" este feed back-ul menit să tempereze cumva neliniştea că omenirea a pierdut controlul înmulţirii, al ordinii primordiale. Din această perspectivă, importanţa acestei "bucle de control" informaţional îşi are resursele în nevoia de memorie a oricărui sistem, reprezentând un paleativ al nevoii de ezoteric.

 

Vedem cu surpriză cum ideologia modernă a comunicării (care face din informaţie garantul controlului pe care îl are asupra lui însuşi un sistem deschis) prosperă copios ca pe un muşchi fertil pe terenul acestei metafizici a multiplului.

Să ne gândim o clipă la dificultăţile pe care gândirea le are spre a hermeneutiza un sistem a cărui alteritate e singura formulă de supravieţuire: nici nu apuci bine să gândeşti, că elementele mulţimii s-au şi înmulţit, făcând să apară o mulţime nouă, ca dintr-o pălărie de prestigidator. Se cuvin aici două precizări: întâi, alteritatea e formulă de supravieţuire a lumii, pentru că omul e o fiinţă existentă în timp. Pe de altă parte, el nu poate concepe sfârşitul timpului, care ar fi buza de prăpastie a înţelegerii şi gândirii.

Ca un fel de colosal truc pentru a scăpa de acest blestem, viul "se înmulţeşte", adică individualitatea se perpetuează în alt ins. Aşa supravieţuieşte memoria speciei şi pentru aceasta ea are nevoie de comunicare şi discurs.

În al doilea rând, de ce alteritatea ridică dificultăţi de reprezentare, e uşor de înţeles. E ca în copilărie când erai pus să numeri puii galbeni de găină de o mobilitate ce îi făcea imposibil de determinat.

Acestei incertitudini spaţiale îi adăugăm şi una "numerologică": mulţimea oamenilor va fi cu greu reprezentată în termeni de cantitate pentru că, de pildă, în fiecare secundă se nasc aproximativ trei oameni şi mor doi.

Ne aflăm în faţa unui fenomen mai degrabă ondulatoriu: a vorbi aici despre număr şi asociatele sale mentale e inadecvat.

Unui asemenea sistem pare să îi fie mai proprie imaginea asociată şi sugestia, devreme ce numărul este atât de lipsit de conţinut.

Pentru a putea controla un astfel de sistem deschis, trebuiesc alte instrumente decât ţarcul închis al corpuscularităţii şi numericităţii.

O mulţime aflată într-o incertitudine numerică nu are nici coordonate spaţiale clare. O entitate în spaţialitate stă confortabil în raport cu graniţele sale. Interfeţele cu mediul ambiant sunt foarte clar delimitate: "până aici se întinde mulţimea puilor de găină" şi acel "aici", de interfaţă, e marcat de un anume element- puiul acela cu aripa deplasată, să zicem.

Dar ce ne facem când în intervalul dintre o privire şi evaluare, numărul puilor de găină s-a schimbat şi în sistem au apărut noi identităţi, necunsocute pentru subiectul hermeneutizant?

De asemenea, vom observa că un astfel de sistem, aflat în rapidă alteritate cum este acela al mulţimii oamenilor, are dificultăţi de hermenutizare în tempooralitate, în sensul că nu putem gândi această lume la un moment dat, pentru că o dată încheiată şi soluţionată prin procesul gândirii, lumea se va fi schimbat: vom avea alt univers, cu unii locuitori diferiţi, pe care mintea nu numai că nu i-a soluţionat, dar nici măcar nu i-a luat în considerare spre a fi gândiţi.

Toate aceste elemente sunt argumente la importanţa relaţionării şi informaţiei: în cazul de faţă, noul pui de găină care vine pe lume, într-un moment în care subiectul gânditor era neatent, sau preocupat să numere, să hermeneutizeze lumea anterioară, nu aterizează pe un teren absolut gol, fără condiţionări sau predispoziţii.

El, cel venit pe lume are un "loc virtual" (am putea spune un Khora, aşa cum l-a gândit Platon sau interpretat Derrida) în care se aşează imediat ce a apărut din virtualitatea fertilităţii şi, subordonat acestor articulaţii ale organismului, va intra în comunicare şi dialog.

Astfel, informaţia conservă memoria, pentru că dialogul pe care este pus să-l poarte individul coborât din potenţial în "real" este unul despre trecutul sistemului, despre amintirea primelor mecanisme ce l-au generat.

Nevoia aceasta de ordonare prin limbaj a poziţiei părţilor, impulsul spre autoaranjare şi feed-back al sistemelor cibernetice trădează, subliniem încă o dată, imperativul conservării memoriei, care este deopotrivă o nevoie metafizică (se perpetueză identitatea tatălui divin) cît şi una logică ( raţiunea dominantă a insului în specie este aceea de a accede la raţionamentul generalului, care este înscris în genetica speciei; predestinatul sens al elementului în multiplu este acela de a servi, chiar şi prin dizidenţă, unicitatea mecanismului ce a generat)

 

În concluzie, lumea se înconjoară ca într-un fel de lichid amniotic de informaţii reciproce ale părţilor ei. În universul cibernetic "sensul ocupă un loc secund în raport cu structura, este un efect al organizării. Obiectul devine transparent, fără profunzime şi se pierde în întregime în relaţiile care îi creează forma". (ibid.)

Într-un astfel de sistem în care "poziţia" spune totul, pare că nu contează mesajul unui individ în multiplicitate, ci locul pe care acesta îl ocupă în reţea. Locul dă de ştire lucruri mult mai importante, dincolo de suibiectivitatea individuală, şi anume aduce înformaţii vitale despre nodurile, marginile, părţile mai îndepărtate ale reţelei.

Subiectivitatea unei asemeni informaţii este exclusă, pentru că elementului din sistem îi sun interzise manifestările subiective. E ca şi într-o organizaţie rigidă, sau într-o reţea militarizată, în care nu substanţa individuală îşi aduce aportul (nu există şi nici nu e posibilă), ci poziţia de unde aceasta s-a generat ca mesaj (În treacăt spus, îmi amintesc stupoarea cu care am primit în adolescenţă una din învăţăturile propagandistice marxiste: omul, se spunea, nu acţionează cum vrea el, ci cum îi dictează "poziţia faţă de mijloacele de producţie". Dincolo de cinismul insuficientei argumentaţii, m-a captivat valoarea de categorie obiectivă a unei astfel de perspective.

 

Din punctul de vedere al perspectivei cibernetice, lucrurile stau probabil cât se poate de bine: lipsite de conţinut, individualităţile nu îşi pot comunica decât poziţia, locul. În vastitatea şi imensa sa înţelepciune, reţeaua face restul: e suficientă doar cooordonata spaţială a insului, pentru ca întreaga vecinătate a lui să fie soluţionată, toate problemele de încadrare în multiplu să fie depăşite, iar chestiunile de memorie , clasate.

Diferenta dintre limbajul generat de un sistem cibernetic şi să-i spunem "limbajul social" este dată evident de problematica libertăţii.

Libertatea individului în mulţime presupune că el e mai mult decât parte structurală a acesteia, dar are şi potenţiala capacitate de a fi întreg . Dacă de pildă piciorul unui scaun nu are în sine capacitatea de a reda obiectul întreg, se pare că în ceea ce priveşte viul din natură, lucrurile stau diferit. Poate şi din nevoia păstrării acelui ezoterism originar, de conservare a memoriei, partea are încifrată în adâncurile intimităţii sale tot ceea ce îi trebuie pentru a deveni întreg. Celulele tactile îşi pot schimba specialitatea în celule vizuale (ca acele cazuri legendare în care orbii "văd" cu papilele digitale), biologia clonează organisme întregi din celule prelevate din te miri ce parte a corpului, simţurile par a avea un strămoş, un trunchi comun...

Rezultatul acestei oglindiri a existenţelor diferenţiale în intreg e o întreagă istorie a căderii, exilului şi paricidului. (Ce adolescent nu a citit cu fascinaţie povestirea lui Mircea Eliade În curte la Dionys în care "tinereţea fără bătrâneţe" fusese rezolvată printr-o proliferare fără măsură a celulelor regenerând întregul. Un fel de cancer condus cu faustică măiestrie spre a înlocui fraudulos izvorul viului , boala fiind văzută ca o proliferare fără control a celulelor, din dorinţa de regenerare. Cu alte cuvinte, soluţia nemuririi se află în chiar ceea ce ne ucide.)

Omul nu se aşează cuminte în reţea, ca în modelul cibernetic descris. Poziţia sa va fi încărcată de tragism, căci marginalitatea (un fel de providenţă tradusă şi în spaţialitate) îi amputează din virtualitatea ce dă sens existenţei sale.

O dublă potenţialitatea face din om o fiinţă tragică: pe de o parte îşi poate reconfigura chipul tatălui din postura de exemplar în reţea, ceea ce îi va imprima o atitudine activă, eroică. Este exponentul lumii faustice, al societăţilor moderne, în care a acţiona reprezintă combustia tehnologicului şi a supravieţuirii.

Dezavantajul unei astfel de poziţionări este acela că insul se sacrifică (şi această topire în oceanul speciei se petrece chiar prin act) entităţii generalului.

Individualitatea sa este minoră şi se manifestă numai în raport cu actul, mai puţin în raport cu poziţia faţă de instanţa transcendentă, de dumnezeu.

Prin libertatea aparentă şi aleatoriul deciziei actului, individualităţii acesteia îi este satisfăcut orgoliul libertăţii, dar se vede că, deşi libertatea este exercitată, împlinirea dezideratelor ei este minoră., insul ar fi putut fi mai "câştigat ontologic" dacă nu făcea nimic.

Pe de altă parte, omul îşi poate exercita libertatea valorificându-şi din plin potenţialităţile pentru a fi aidoma tatălui, ceea ce îi aduce statutul unei dizidenţe faţă de reţea. Dorind să fie totul, omul însetat de libertate îşi asumă şi vocaţia părţilor, ameninţând prin aceasta existenţa cuminte a celor ce reprezentau docil în reţea.

Interesant este aspectul relaţionării comunicaţionale pe care o presupun aceste două stări.

A asocia primul model dictaturii şi al doilea democraţiei şi libertăţii individuale este cât se poate de adevărat istoriceşte, dar observăm cu stupoare cum excesul de comunicare conduce la stăpânirea totală a dezordinii aduse de libertate şi la un control absolut (persepctiva – e drept, încă lipsită de veridicitate istorică - a unei dictaturi cibernetice a maşinilor, a verbului lipsit de substanţă, căderea democraţiilor într-o dictatură a lipsei voinţei oricărei individualităţi. E ca şi cum, în fuga sa de tirania voinţei personale, generatoare a dramelor istorice, fiinţa individuală ar ajunge să locuiască vreodată - ceea ce e puţin probabil - într-o lume în care nici o fiinţă nu mai are voinţă proprie, pentru a creea cadrul ideal septic în care nimeni să nu mai asuprească pe cineva, situaţie în care insul acela ar fi prizonierul complet al întregului sistem).

Ne interesează însă mutaţiile pe care le aduce o astfel de poziţionare asupra felului în care oamenii relaţionează, comunică felul în care acest schimb de informaţii ajunge să fie discurs şi ce se întâmplă cu acesta atunci când devine public.

 

Înainte de toate să inventariem ce avem: o lume a multiplicităţilor care relaţionează schimbând între ele informaţii.

Discursul presupune o elaborare pe termen lung: faţă de informaţia frustă a nodului din reţeau cibernetică, sau a mesajului de dizidenţă dat de rebelul din reţea, discursul se remarcă prin aceea că are un scop.

Raţiunile interne ale discursului sunt înainte de toate subordonate acelei misiuni primordiale şi apoi unor nevoi ce ţin de o anume metafizică identitară. Discursul, dincolo de gramatica limbajului, logica şi persuasiunile lui, e în mod inevitabil (corect) suspectat de un anume histrionism ce-i dă pragmatismul şi eficacitatea .

Chiar dacă orice discurs are în sine vocaţia de a fi aruncat în public, pentru a fi cât mai convingător asupra a cât mai multor oameni, "discursul public" este altceva. Pentru a deveni public, discursul individual trebuie să moară şi să se nască din nou. (Să moară în individualitatea şi particularitatea sa şi să se nască înapoi în ceea ce are el mai general)

Caracteristicile discursului public sunt date de ceea ce numim "spaţiu public", un loc situat deasupra spaţialităţii finţelor individuale, care se comportă de fapt ca un organism nou, de parcă doar el ar avea viaţă iar părţile ce îl compun nu ar conta (devreme ce ele sunt alimentate oricum din prolificitate).

Să luăm ca gazdă a spaţiului public, mulţimea.

Gustave le Bonne considera că omul e situat în multime ca într-o substanţă amorfă, care îşi păstrează în mică măsură articulaţiile reticulare . Masele sunt cumva nearticulate, lipsite de părţi, odată imersate în această entitate individualităţile pierzându-şi numele. Masa se comportă ca o fiinţă nouă, cu reacţiile şi reflexele ei.

Unul dintre acestea pare a fi o emoţionalitate înnăscută.

Dacă discursurilea au un raţionament care urmează unui scop deliberat şi implicit căruia se subordonează, acesta trebuie să fie cu atenţie dozat atunci când se adresează mulţimii.

Vorbind despre raţiunea discursurilor oferite maselor, Gustave Le Bonne povesteşte un episod în care aplicarea elementelor de logică a discursului ar fi complet inadcevată şi ineficientă: "în timpul asediului Parisului, o mulţime furioasă îl făcuse captiv la Luvru pe mareşalul V." , acuzat că "ar fi fost prins luând planurile fortificaţiilor pentru a le vinde prusacilor". "Un membru al guvernului, orator celebru, G.P., a ieşit să adreseze o cuvântare mulţimii care cerea executarea imediată a prizonierului. Mă aşteptam ca oratorul să demonstreze absurditatea acuzaţiei, spunând că mareşalul acuzat era tocmai unul dintre constructorii acelor fortificaţii, al căror plan se vindea, de altfel, în toate librăriile.  Spre marea mea stupefacţie - eram foarte tânăr pe atunci - discursul a fost cu totul altul. «Justiţia va fi aplicată», striga oratorul, înaintând spre prizonier, «şi va fi o justiţie nemiloasă.  Aşteptând, îl vom băga la închisoare pe acuzat». Calmată imediat de această satisfacţie aparentă, mulţimea a plecat şi, după un sfert de oră, mareşalul a putut pleca acasă.  El ar fi fost negreşit schilodit dacă avocatul său ar fi înşirat mulţimii furioase raţionamentele logice pe care tinereţea mea neexperimentată mă facea să le găsesc convingătoare".

Aşadar discursurile publice au o altă logică decât discursurile academice, de pildă, (chiar dacă şi acestea din urmă au gradul lor de emoţionalitate, raţionamentul este cel care primează în a stabili dacă e sau nu convingător).

În ceea ce priveşte discursul aplicat mulţimii (sintagmă care balansează mai mult spre ceea ce ne imaginăm când rostim discursuri publice), ceea ce frapează în primă instanţă, este rolul minor al raţionalităţii argumentaţiei, sau chiar absenţa ei:

"În enumerarea factorilor capabili să influenţeze sufletul mulţimilor ne-am putea dispensa să menţionăm raţiunea, dacă nu ar fi necesar să arătăm valoarea negativă a influenţei sale.

Am şi arătat că mulţimile nu sunt influenţabile cu ajutorul raţionamentelor şi că nu înţeleg decât asociaţiile de idei grosiere.  În consecinţă, oratorii care ştiu să le impresioneze fac apel la sentimentele lor şi niciodată la raţiunea lor.  Legile logicii rationale nu au nici un efect asupra lor [...].  Pentru a convinge mulţimile, trebuie mai întâi sa-ţi dai bine seama de sentimentele de care sunt ele animate, să te prefaci că le împărtăşeşti, ca apoi să încerci să le modifici, provocând, cu ajutorul unor asociaţii rudimentare, anumite imagini sugestive;  trebuie să stii că, la nevoie, sa faci paşi îndărăt, mai ales să ghiceşti în fiecare clipă sentimentele pe care le generezi".

Silogismul este înlocuit cu o logică a imaginarului, căci mulţimea este incapabilă de a urmări identitatea categoriilor logice, indiferent de capacitatea intelectuală a membrilor săi.

"Spiritele logice, obişnuite cu lanţuri de raţionamente riguroase, nu se pot opri să nu recurgă la acest mod de persuasiune atunci când se adresează mulţimilor, iar lipsa de efect a argumentelor lor îi surprinde întotdeauna. «Consecintele matematice uzuale bazate pe silogism, adică pe asociaţii de identitate, - scrie un logician - sunt necesare...  Necesitatea ar forţa chiar şi asentimentul unei mase anorganice, dacă aceasta ar fi capabilă să urmarească asociaţiile de identitate».  Fără îndoială;  dar mulţimea nu este mai aptă decât masa anorganică să le urmărească şi nici să le înţeleagă.  Încercaţi să convingeţi prin raţionament spiritele primitive, pe sălbatici sau pe copii, de exemplu, şi vă veţi da seama de slaba valoare pe care o are acest mod de argumentare.

Trebuie regretat că ratiunea nu este călauza multimilor?  Nu îndrăznim să o spunem.  Negreşit, raţiunea umană nu a reuşit să antreneze umanitatea pe făgaşele civilizaţiei cu ardoarea şi cutezanţa cu care au pus-o în mişcare himerele sale. Fiice ale inconştientului care ne conduce, aceste himere erau probabil necesare. Fiecare rasă poartă în constituţia sa mentală legile destinelor sale şi poate că ascultă de aceste legi datorită unui ineluctabil instinct, chiar şi în impulsurile sale în aparenţă cele mai neraţionale. Uneori se pare că popoarele sunt supuse unor forţe secrete, similare acelora care obligă ghinda să se transforme în stejar sau cometa să-şi urmeze orbita". (Gustave Le Bonne, Psihologia maselor, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1991)

Dar soarta discursului publice depinde nu doar de morfologia maselor, adică a celor ce se hrănesc cu ele, ci şi de cei care le ţin.

Purtătorul unui asemenea discurs e inevitabil un personaj public, iar efortul discursiv are un sens care e inevitabil legat de putere.

Într-un sistem deschis, puterea e «spartă în cioburi», "micul dictator" luând locul puterii legitime, care e un "dumnezeu trucat". (Alain Vuillemin, Dictatorul sau dumnezeul trucat, Ed. Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997)

"Politicieni, arivişti, ambiţioşi, parveniţi sau prinţi dezamăgiţi, marii oameni politici nu sunt oare decât nişte mici dictatori care n-ar fi reuşit să se impună ? Lumea e plină de ei, totuşi/.../Cutare visează să fie dictator în propria lui ţară, cutare altul încearcă să pună mâna pe zece sau douăzeci de mari întreprinderi pentru a controla piaţa financiară în jumătate de lume, iar altul pretinde că dărâmă regulile istorice ale picturii pentru a deveni el însuşi şeful suprem al unei noi arte ./.../ De la cea mai mare până la cea mai mediocră dintre literaturi, nevoia de putere nu poate fi decât universală". (op. cit., pag. 97)

Dacă dictatorul e marcat de complexul oedipian al înlocuirii şi paricidului, una din preocupările sale statornice, alături de "crima metafizică" a suprimării celuilalt este şi aceea de a poseda discursul. "Dictatorii moderni sunt şi cei care vorbesc, sunt şi noii stăpâni ai limbajului".

Dictatura ("un act de vorbire", Allain Vuillemin, op. cit., pag. 159) e chiar afină etimologic acestei posesiuni : "rădăcina deik, căreia în indoeuropeană i se adaugă radicalul dic, de la dictator", ne reaminteşte obsesia puterii discreţionare de a rescrie istoria şi stăpâni memoria, ca şi preţuirea de care se bucură miniştrii propagandei îndeobşte în orice regim.

Astfel, discursul public conţine şi el proiectate toate "maladivităţile" metafizice cu care am investit până acum putearea : complexul de ilegitimate îşi găseşte reflectarea, la nivelul limbajelor, în tendinţele exclusiviste ale închiderilor operate de dsicursuri, câmpul de luptă al noilor bătălii între embleme şi forme.

Confiscarea spaţiului public nu ar fi doar incompletă, ci imposibilă fără colonizarea vorbirii, care soluţionează ocuparea şi înlocuirea în mod exhaustiv. Acest truc îşi are întemeiarea ontologică în aceea că, stăpân virtual al unei lumi a reprezentărilor, deţinătorul puterii trebuie neapărat să aibă materia magică din care se construiesc aceste iluzorii lumi semnificante : cuvintele, fără a căror posesie puterea nu are gust.

Comentarii cititori
sus

 

Picu Ocoleanu

 

Complexul românesc de superioritate culturală

 

Ne-am obişnuit de o bună bucată de vreme încoace cu imaginea potopului de automobile de la graniţa de apus a ţării, aducând "acasă" de sărbători compatrioţii noştri cu preocupări mai mult sau mai puţin savante, plecaţi "dincolo" – nu în hades sau în şeol, ci în ţările occidentale.

 

Suntem, o ştie o lume întreagă, un mare exportator de creiere în toate domeniile culturii şi cercetării europene: căpşunerit, cerşit, buzunărit, alba-neagra, baby-sitting, filosofie neoplatonică, istoria Bizanţului, politologie etc. Fără noi, spiritul European ar ajunge cu siguranţă de izbeliştea proorocită încă de acum un veac de Oswald Spengler – gogomani, precum îi ştim, intelectualii europeni sunt traşi pe sfoară sistematic de ani buni de zile de căpcăunii din Şcoala de la Frankfurt şi cad pradă ca găinile atinse de gripa aviară unor aspiraţii naive de factură ecologistă. Slavă Cerului că ezoterismul românesc de dreapta (şi aici am putea aminti mantica de excepţie a mamei Mercedesa din faţa domului din Milano, cursurile de angelologie de la universităţile noastre de prestigiu, pomana porcului sau excepţionala pledoarie anti-ecologistă a d-lui prof. dr. Traian Ungureanu) nu doarme, ci se împotriveşte eficient acestor maladii ale spiritului, demascând imposturi precum cea a unui Theodor W. Adorno, care şi-a permis să plagieze titlul unei cărţi de filosofie morală a unui profound gânditor român, cu patruzeci de ani înainte ca aceasta să fie scrisă.

 

Se apropia Crăciunul şi, cu emoţie şi simţământ naţionale, jurnaliştii marilor trusturi de presă transmiteau din ceas în ceas veşti despre afluxul de valahi studioşi de la Nădlac şi de la Turnu, rupându-şi din preţiosul lor timp de lucru dedicate punerii în rânduială a valorilor culturii noastre. Cu riscul de a ne comunica cu întârziere cine este cel mai mare scriitor al ţărei – Gabriel Liiceanu sau Paulo Coleho? – reporterul român intervieva creierele luminoase întoarse din exil pentru a sărbători româneşte Crăciunul, deorece, nu-i aşa?, cele mai faine sărbători tot ale noastre sunt. La ce te poţi aştepta de la occidentalii aceştia tâmpi, afoni, incapabili să aprecieze un Guţă sau o piftie autentică, având o singură calitate – aceea de a avea buzunarele doldora de bani? Orice român - băiat de duh şi intelectual rasat prin definiţie  - porneşte la drum cu dorinţa ascunsă de a-i lumina un pic pe pămpălăii vest-europeni – dacă nu în cele ale muzicii, măcar în filosofia lui Heidegger şi în teorie politică – şi se întoarce triumfător, personalitate recunoscută şi apreciată pe plan internaţional (sau cel puţin cu aerul satisfăcut de "a le fi zis-o ălora").

 

Cotidiane literare şi artistice dedică de altfel spaţii largi unor mari personalităţi româneşti ale comunităţii ştiinţifice europene şi mondiale care tocmai au reuşit să-şi susţină teza de master sau de doctorat în străinătate – opere capitale, pe care doar nişte ignoranţi ca aceia de la Die Zeit, Les Temps modernes sau Philosophische Rundschau îşi permit să le ignore.

 

Şi, ca o recunoaştere a superiorităţii culturii daco-romane-săseşti, Europa s-a decis umilă să acorde în 2007 titlul de capitală culturală europeană oraşului Sibiu-Hermannstadt din jud. Sibiu. Cu această ocazie vor avea loc festivalul berii, congresul brânzei şi al zărului, din Mărginime, exerciţii de acrobaţie pe sârmă şi cu mărgele roşii şi parada portului popular săsesc. Toate spectacolele vor avea loc pe seară, în centrul oraşului, în zilele în care zăpada va binevoi să se topească. Până atunci trebuie aşteptat cu răbdare. Accesul publicului va fi liber.

 

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theâtre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey