Picu Ocoleanu (despre mireasma stătută a modernităţii tārzii)
Xenia Karo (despre Florin Mugur)
Raluca Bădoi (despre Marguerite Duras)

 
sus

Picu Ocoleanu

Cum miroase cerul.
Ambianţa olfactivă a spiritului european

Īn ciuda multelor prilejuri de tristeţe pe care ni le oferă din belşug īn vremurile din urmă certurile publice valahe şi īncălzirea global㠖 ultimele dintre ele fiind schimbul de scrisorele dintre doi importanţi demnitari ai statului şi, mai cu seamă, iarna fără de zăpadă care tocmai s-a īncheiat – pomii īnfloriţi (şi ei cu o lună mai devreme) pe străzile pline de gunoaie, limitate de blocuri terne şi urāt mirositoare ale patriei noastre sunt, īn sfārşit, un motiv autentic de bucurie. De acum mă voi putea refugia din nou īn Grădina Botanică, pentru a citi şi a adulmeca miresme şi idei, la fel cum o făceam cu ani īn urmă īn Grădina Aromelor, la Erlangen, oraşul studenţiei mele din ţara nemţească. Poate părea bizar, īnsă pentru mine gāndirea este īntotdeauna legată de locuri şi de miresme. Fiecare loc are miresmele lui la fel cum şi ideile au nu doar culorile lor specifice (sine qua non, dacă ne gāndim că, etimologic, ideea este tocmai "ceea ce se vede"), ci şi aromele lor proprii. Mai mult, vremile īnsele poartă īn sine mirosuri pe care, de multe ori, cei sălăşluiţi īntru ele nici măcar nu le bagă de seamă. Lucrul acesta l-am conştientizat īn urmă cu ceva timp la Muzeul Satului din Bad Windsheim, un tārg din Bavaria, unde casele expuse (unele dintre ele vechi de cāteva sute de ani) īşi păstraseră intact mirosul de fum, de piele de oaie, de brānză sau de cereale impregnat īn pereţi şi īn plafoane. Vremurile au apus, īnsă miresmele rămăseseră, aşa că nu te-ai fi mirat dacă, dintr-o atare gospodărie ai fi văzut ieşind vreun jupān francon sau şvab cu cleştele şi cu ciocanul īn mānă sau vreo straşnică nemţoaică īn fustele ei albastre, colorate la Erfurt din urină de bărbat (vă īnchipuiţi cum va fi duhnind Erfurtul, capitala medievală a textilelor nemţeşti albastre?).

Īn Ierusalim, fiecare cartier al vechii cetăţi are un specific aparte, īn funcţie de cei ce-l locuiesc. Cartierul arăpesc este un bazar peste care, din vreme īn vreme, se pogoară jelania muezinului. Īn cārciumile unde, īn tovărăşie strict masculină, se bea tutun din narghilea, ceai verde şi cafea turcească, atārnă fragmente de scriere caligrafiată atingānd culmi ale unei armonii pe care un european (fie el estic sau apusean) n-ar fi niciodată īn stare să o adulmece la o banală īndeletnicire cum este scrisul. Dai colţul şi, dintr-o dată, te trezeşti īntr-o cu totul altă ambianţă: īn partea evreiască a cetăţii, bazarul pestriţ a dispărut; au dispărut şi pancartele caligrafiate şi ornamentele geometrice īmpodobind faianţa prăvăliilor unde se vānd mătăsuri roşii, verzi, albastre, acoperind pentru a descoperi, descoperind ca să acopere. Priveliştea devine sobră: inşi īmbrăcaţi īn costume negre, de sub pălăriile cărora coboară neaşteptat perciuni cārlionţaţi – singura extravaganţă pe care o īntālneşti aici (poate o compensare a la fel de neaşteptatei absenţe a cravatei de la gātul domnilor cu priviri suspicioase), soldaţi şi zumzetul neīntrerupt al cetaniei din Psaltire de la Zidul Plāngerii.

Nimic similar sobrietăţii vizuale proprii uliţelor iudaiceşti sau exuberanţei mahomedane nu te anunţă că ai ajuns īn cartierul creştin. Pur şi simplu, simţi deodată asta: un val de arome īţi pătrunde īn nări, īţi umple gātlejul, īţi intră īn sānge, īţi īnvăluie creierul, se sălăşluieşte īn cavitatea toracic㠖 zeci de miresme de tămāie, de crini, de miruri, de ceară plutesc aici peste stradele, transgresānd zidurile bisericilor, ale mănăstirilor, ale prăvăliilor de sfinte artefacte. Sunt miresmele cerului, ale Īmpărăţiei, ale morţii şi īnvierii lui Hristos, arome pe care le cunoaştem foarte bine de acasă, dar care, la noi, īn Europa modernă, au fost de multă vreme alungate din spaţiul public şi exilate strict īn cel eclezial. Trăim astăzi īntr-un spaţiu al modernităţii ce se vrea neutru din punct de vedere olfactiv şi luăm acest fapt ca pe un dat persistānd de cānd lumea. De o manieră paradoxală, trebuie să mergem īn Asia, la Ierusalim, la muzeul satului la Bad Windsheim sau aiurea ca să realizăm, care anume a fost marca specifică a ambianţei spiritului european mai bine de o mie cinci sute de ani şi să īnţelegem că, de fapt, vremurile au miresmele lor.

Cānd eram copil, părinţii mă lăsau vara toată slobod īn satul oltenesc de unde s-a ivit de fel seminţia noastră. Copilăream peste nisipuri, pe sub salcāmi şi piersici, adulmecānd desculţ mirosul de struguri negri, de zaibăr, de balegă de asin, de lapte de capră. La sfārşitul verii, mama venea să mă ridice din sat. Ceea ce mă izbea la dumneaei era īntotdeauna mirosul – un amestec de benzină şi deodorant, de piele fină, unsă cu alifie parfumată şi o vagă nuanţă de fum industrial. Cu mirosul acela de neregăsit īn natură, străin mie acum, venisem şi eu, la īnceputul verii, cu traista plină de cărţi, īn satul adăpostind miresme crude şi arome sălbatice. Această mireasmă ciudată este aroma pe care o purtăm cu toţii peste tot, fără să ştim, de-a lungul īntregii noastre vieţi īnghesuite īn oraşe, īn cutii de beton suprapuse, īn automobile, īn tramvaie, īn metrouri. Această mireasmă este mireasma stătută a modernităţii tārzii.

Comentarii cititori
sus
Xenia Karo

Să fi scris? Să nu fi scris?

Florin Mugur a debutat publicistic īn 1948, iar editorial īn 1953 cu un volum de versuri Cāntecul lui Philipp Müller, la 19 ani, cānd "chiar credea īn Stalin şi īn partid" (Mugur, 1973: 36). Aceste două momente au īnsemnat īnceputul unei activităţi publicistice prolifice şi controversate (printr-o relativă tăcere), traversānd astfel toată această perioadă greu de abordat din istoria literaturii romāne; mai mult, opera sa a trecut prin două procese de revizuire pe considerente morale şi mai puţin estetic valorice.

Ţinānd cont de circumstanţele istorice īn care s-a format, Florin Mugur a avut o evoluţie firească, fără arderea etapelor, "lent", după opinia majorităţii criticilor. Īntr-o confesiune din 1987 īşi evoca astfel devenirea literară: "Nu am devenit scriitor «īmpotriva» ci «pentru». Cātă vreme (1948-1960) influenţele ce se exercitau asupra mea erau proaste, am fost un prost autor, primindu-le aproape nediferenţiat. Atunci cānd, modificāndu-se epoca, influenţele au devenit altele, au dobāndit - vorba lui Montherlant - «calitate», m-am supus din nou. Pe fondul acestei supuneri binevoitoare au existat īnsă şi există mereu momentele de «gafă binecuvāntată», care sunt de fapt (o spun cu o tresărire de māndrie) momente de revoltă. De revoltă totdeauna surprinzătoare. Surprinzătoare pentru ceilalţi, surprinzătoare şi pentru mine care nu observ cum se adună puterile pentru a spune, la un moment dat, «asta nu»" (Mugur, 1987: 368). Cert este īnsă faptul că rafinarea discursului său, anularea modelului impus au fost imediat receptate şi īncurajate de critică.

Prima etapă īn creaţia lui Florin Mugur, care cuprinde volumele de versuri Cāntecul lui Philipp Müller (1953), Romantism (1956), Visele de dimineaţă (1961), jurnalul Serile din sectorul Nord (1964) şi cărţile de pentru copii Casa cu ferestre argintii (1959), Rilă Iepurilă şi cărăbuşul cu aripioare de aur (1960) şi Unde e oraşul de argint? (1965), este pusă sub semnul imaturităţii ("juvenile febrilităţi", īn expresia lui Mircea Iorgulescu) sau sub cel al discursului depersonalizat (Lucian Raicu).

Poezia tonică prin structurare cu adaos de sens (cf. Negrici) de la această vārstă īnseamnă un idealism optimist de demonstrat; eminamente didactică, educativă creaţia de acum se bazează exclusiv şi obedient pe construcţii previzibile, īn fapt cu formula colportată, preluată din lirica entuziastă a vremii. Volumele sunt decupate după tiparul realismului socialist. Poezia aceasta angajată inevitabil politic aduce īn prim-plan elanuri bovarice constrānse īn forme clişeizate clasice sau clasicizante, pentru că, īn timp ce īn plan extern anul 1953 a īnsemnat lansarea "noului curs", īn Romānia se petrecea consolidarea traiectului iniţiat īn 1947.

"Cīntecul..." este un poem-fluviu, turnat īn tiparul epic - baladesc. Poemul punctează fiecare dintre imperativele "noii estetici". "Acţiunea" este fixată īn Germania din timpul celui de-al doilea război mondial şi īn perioada postbelică, īn plină ofensivă īmpotriva hitlerismului, ofensivă condusă telepatic de Stalin. Construit īn jurul unui erou "ieşit din rāndul colectivului" (Negrici, p. 26), i.e. Philipp Müller, textul acumulează progresiv atmosfera sumbră a războiului, lupta pentru pace consimţită de īntreaga suflare, prezenţa horror a hitlerismului, omniprezenţa lui Stalin, spiritul altruist din fabrici şi uzine, ilegalismul muncitoresc etc. īn aşa fel īncāt, panoramic, poemul apare ca o versificare a Congresului Mondial al Tineretului, a programului acestuia şi a evenimentelor care l-au secondat.

Figura centrală este tānărul Philipp Müller, prezentat īn plin proces de metamorfozare, tinzānd către luptătorul pentru victoria comunismului. Acesta, la rāndul său, este accesorizat cu toate trăsăturile necesare eroului clasei muncitoreşti. Tānărul īşi schimbă statutul din acela al unui şcolar/ elev īn "luptător pentru pace": un simplu, un modest ins care are īnsă conştiinţa (ridicată la nivel de instinct) eroică a jertfei: "El, Philipp Müller, cel al cărui nume/ Răsună azi īn zeci şi zeci de cānturi,/ N'a fost savant, vestit pe'ntins de lume,/ Nici descoperitor de noi pămānturi/.../ Un simplu luptător a fost, prieteni,/ īn luptă pentru pacea vremii noastre" (p.5), conştiinţă supervizată de figura lui Stalin: "Dar, Stalin, īn acele aspre zile,/ netulburat privea la Cremlin, harta.// - Ei nu-s de neīnvins. Īi vom īnvinge!/ Se auzea cuvāntu-i, neīnfrāntul./ - Nu-s de ne'nvins. Cu Stalin – i-om īnvinge!/ Rostea īntreg poporul jurămāntul" (p.6).

Motivaţiile eroizante ale actanţilor sunt extrase din condiţiile de existenţă precare. Astfel, viitorul erou trăieşte īn primul rānd trauma condiţiilor de īnvăţămānt, şi, īn primul rānd, trauma frigului: "La şcoală, prin ferestre, o iarnă mānioasă,/ Īn pale lungi zăpada o repezea din stradă,/ C'ar fi putut şcolarii să'nalţe-acolo'n clasă/ Un chipeş moş cu trupul din bulgări de zăpadă.// O, degete micuţe, o, degete plăpānde/ ce pe subţiri condeie adesea īngheţară!/ Nu, nu ştiau copiii că'n stepele arzānde,/ Svārlea copii pe ruguri o'nsāngerată ghiară" (p.7). Din copilăria traumatizantă, eroul intră timpuriu īn adolescenţa atelierelor muncitoreşti: "trecură anii de scoală. Puţini. Mult prea puţini/ Sfārşi copilăria 'nainte să īnceapă./ Sfielnic, plin de teamă şi de nădejde plin,/ Păşise īn uzină un flăcăiaş de-o şchioapă" (9). Īn uzină, ucenicul īşi găseşte "maestrul" īn persoana lui Sturm, "..bătrānul meşter./ Şi taine ce cu anii īn el le-a tot purtat,/ Le'mpărtăşea lui Philipp, la strungu-i, părinteşte" (p.10). Calităţile eroice ale lui Müller apar īn atmosfera ilegalismului şi a luptei pentru victoria comunismului. Īn preajma "maestrului" său, tānărul află că pe lāngă lupta īmpotriva hitlerismului, mai trebuia şi era dusă o altă luptă, a muncitorilor. Este momentul pentru autor să mai puncteze īn grila retoricii oficiale aducānd īn text un muncitor persecutat pentru faptul că militase īmpotriva burgheziei. Vocea naratorială īi aparţine lui Sturm: "L-au denunţat şi īntr'o seară,/ Călăii mi l-au luat cu dānşii./ Iar şeful scund, cu mustăcioară, / A rās de ochii mamei, plānşii.// L-au torturat īn fund de carceri./ Īl aşteptam cu inimi arse./ De-acolo nimeni nu se'ntoarse.../.../ Cāt despre Otto, mi-e prieten./ noi soarta o privim īn faţă./ Şi dacă pace vrem – cu sete,/ Visăm cu ea şi-o altă viaţă.// O altă viaţă, Philipp, alta.../ A noastră fabrica să fie./ Lumina steagului, īnalţă,/ S'o străjuiască purpurie" (pp.14-15). Povestea lui Otto este decliclul conştiinţei eroice a protagonistului. Rostul şi-l va atinge peste ani, la Berlin. Pe schela antitezei, sunt aruncate dramatic īn text grupul tinerilor socialişti care se vor īnfrunta, īmpotriva voinţei lor, cu trupele de jandarmi. Următoarea idee este a unităţii proletare: "Un cāntec ce-l īnalţă cei din Pind,/ şi unguri şi romāni şi soli ai Franţei,/ spre viitor nestăvilit suind,/ un cānt al păcii'n lume şi-al speranţei" (27). Frăţia dintre popoare, frăţia dintre germani şi ruşi cuprinde litotic īntreaga comunitate festivalieră. De la general la particular, de la naţiuni īntregi mobilizate īntru īnfrăţire pānă la reprezentatul Philipp care-şi găseşte dublura rusă īn Petia: "Cu ochii'ntredeschişi, cu'n zāmbet blānd,/ Adānc pierdut īn sunetul viorii,/ Un tānăr din Urali slăveşte'n cānt/ Lumina largă ce-o revarsă zorii/.../ E Philipp cu prietenul său nou,/ Venit aci din Răsăritul ţării,/ De unde-i stins al armelor ecou,/ Şi-i ştearsă urma grea a'ndurerării" (28-29). Īn felul acesta, eroul rus māntuitor īşi primeşte portretul: "Păşesc cei doi prieteni. Īn faţa lor se'nalţă/ statuia măreţiei, din luminos granit:/ostaşul sovietic, ţinānd un prun īn braţă,/ Cu pumnul strāns pe spada lui dreaptă, neclintit.// Īn Răsărit el vede eliberata ţară:/ Germania, tăindu-şi prin vreme nou-i vad./ Cu duduit puternic, ogoarele-i le ară/ Tractoarele trimise īn dar din Stalingrad".

Ultimele ciocniri dintre elanul juvenil şi fascişti īl transformă pe Philipp Müller īn eroul mort īn luptă pentru binele omenirii, un erou tānăr, căruia, i se refuză, īn felul acesta, un alt destin: "Voiai să mai iubeşti, să mai īnveţi./ E viaţa ta abia la īnceput./ Abia trecură dulcile tristeţi/ De dinaintea primului sărut/.../ Tu mori... īncet... Vezi parcă-un cāmp īntins/ - Al liberei Germanii viitoare - / Şi-un tren gonind, gonind tot mai aprins,/ Sporindu-şi cāntul fără īncetare.// Īn drumul lui sunt fabrici noi şi mari./ Gonind străbate-ogorul, auriul./ Īţi face-un semn mecanicul – şi iar:/ E parcă fiul tău, e fiul, fiul..." (42). Poemul se īncheie tot printr-o antiteză, de data aceasta īntre Bucureştiul īnţelept care ştie să-şi primească eliberatorii: "Curānd, īn īnsoritul Bucureşti,/ Īi vom primi cu pāine şi cu sare,/ La festivalul marilor nădejdi,/ pe oaspeţii din patru părţi de zare" (51). Oraşul romānesc este fotografiat după ce a suferit schimbarea: "ei vin la festival, aici, la noi,/ Şi'n Bucureştiul zorilor de vară,/ privi-vom spre construcţiile noi,/ Ce tānără minune-şi īnălţară" (51).

Moartea lui Stalin nu adusese şi īn Romānia o relaxare propriu-zisă. Politica de "condamnare a cultului personalităţii" a luat prin surprindere liderii comunişti din Romānia. Lupta pentru putere a culminat prin arestarea Anei Pauker īn februarie 1953. După cum arată Vladimir Tismăneanu: "Deşi moartea lui Stalin a pus capăt epurării masive a evreilor pe care părea că o prevesteşte căderea Anei Pauker, aceasta nu era decāt o amānare: īn perioada 1958- 1964, aproape toţi evreii din vechea gardă au fost īnlocuiţi fără multă ceremonie" (Tismăneanu, 2002: 71-72).

Iar īn 1956, cānd Mugur publica al doilea său volum, Romantism, societatea romānească trecea prin a doua glaciaţiune, al doilea val de arestări şi excluderi din partid.

Tot acum īnsă, Florin Mugur este exclus din UTM pentru că "protestase īmpotriva reprimării revoluţiei din Ungaria şi i s-a ridicat dreptul de semnătură pānă īn 1960" (Corespondenţă, 2001: 36).

Cartea este dedicată colegilor de generaţie, generaţiei labişiene, tematica neieşind din zona adolescenţei, dar a adolescenţei care are vise angajate īn politica procustiană a vremii. Romantic dar compromiţător, este "voluntariatul" poetului (poeţilor) de a se īnscrie īn modelul dat, ceea ce īnseamnă renunţarea la eu, altfel spus, ceea ce echivalează cu uniformizarea, sau īn expresia lui Mircea Iorgulescu: "eul este ignorat īn aşa fel īncāt se ajunge la eliberarea de sine prin renunţarea la sine" (Iorgulescu, 1974: 58). Elev al Şcolii de literatură, poezia sa putea fi doar diaristică, aservită şi drept principiu de mişcare elanurile īnnoitoare de lume, traseele albe ale poeziei oficiale. Pentru că elanului, vitalităţii, voluntariatului specific vārstei tinere a poetului īi corespunde vārsta agitată, "antrenantă", a impunerii definitive a formelor comuniste. Īn 1958, Moscova a consimţit să-şi retragă trupele din Romānia, moment, de altfel, atent speculat de aparatul de propagandă, şi care a adus, īn ciuda revigorării violenţei sistematice, un curent de popularitate. Al doilea volum al lui Florin Mugur, Romantism, publicat īn 1956, urmează fidel aceeaşi retorică oficială, agitatorică. Aici este speculat şi pervertit vizionarismul de tip romantic īn sensul descris de Eugen Negrici: "Dacă, prin funcţionalitate şi adecvare, pare să aspire la neoclasicism, prin simbolurile ei emblematizante, prin alegoriile şi metaforele spaţiale, poezia agitatorică trădează o imaginaţie de tip romantic (un romantism reciclat, strict gestual şi redus la simbolistica avāntului şi a urcării). Īn spatele imaginarului agitatoric, se īntrezăresc miturile politice comuniste (al progresului perpetuu, al viitorului de aur) complexe de putere (ale unei puteri cāştigate nu şi consolidate) şi miturile religioase. Poezia valorifică, pānă la epuizare, prin cuvinte din acelaşi cāmp semantic şi prin construcţii simbolice, tema īnaintării şi a ascensiunii. Sunt probabil printre cele mai simple manifestări expresive cu putinţă şi care solicită un efort minim de receptare" (Negrici, 2003, p. 30). "Romantismul" urmărit de Mugur nu depăşeşte această această caracterizare. Critica identificase şi īn acest volum o figură tutelară, aceea a lui Bălcescu, īn virtutea faptului că personalitatea revoluţionarului de la 1848 suporta exigenţele de expresivitate ale noilor vremuri. Din punctul nostru de vedere, reflectoarele iambice sunt puse şi īn acest volum tot pe tineretul comunist, entuziasmul, inocenţa, puritatea fiind afectele frecvent poetizate. Toate poemele respiră acelaşi entuziasm cultivat, de īnceput de lume: "mai dăinuie īn noi copilăria /.../ Doar mulţi din noi mai ronţăie seminţe/ Şi azi, după tipicul băieţesc, / Iar cīnd īşi spun cuvīntul īn şedinţe,/ Copilăreşte, nu puţin roşesc" (Ca un copil). Tineretul comunist care diferenţiază destul de bine īntre bine şi rău: "Noi, negrăit de aspri şi de buni,/ Napuci de-atīta inimă şi soare,/ Noi ăştia care, fără sfiiciuni,/ Tot ce gīndim, rostim īn gura mare/.../ Dar ne iubim prietenii prea mult/ Şi prea puternic ne urīm duşmanii” (Cīntecul adolescenţilor). Īntre deicticul aglutinant (şi nu expansiv) "noi" (interpretat de critică drept aluzie la Şcoala de literatură) şi viitorul luminos există şi este recunoscut ca unic mediator comunismul, pus pe ritmuri imnice: "Īn comunism, cu licăriri de stea,/ Va şti lumina ta să strălucească - / Şi-i va uni pe oamni slava ta,/ Prietenie-a luptei, bărbătească" (Imn). Exaltarea şi vizionarismul par a fi fluidele care circulă pe culoarele societăţii contrase īn "noi". Elanurile şi proiecţiile nu sunt doar umori juvenile, ci sunt privite drept combustibilul noului sistem. Demnitarul este scos din carapacea insului insipid şi pus īn lumina transfiguratoare a vizonarismului: "Iar el prea bine ştie: nu poţi să dăltuieşti,/ Să-nfrīngi īmpotrivirea puterilor duşmane,/ Ca arhivar nevolnic de inimi omeneşti,/ Registrator cuminte de pasiuni umane,// Ci trebuie să năzui, să spulberi erezii,/ Să ştii să dai asaltul – chiar fără glas de goarnă - / Fireştilor probleme de fiecare zi,/ Cu-avīntul cuceririi palatului de Iarnă./ Şi uneori – nu poate. Tăcuţi, īn preajmă-i vin/ Tovarăşii. Amurgul īmpurpurează odaia./ Orajii ard – şi ochii. Din focul lor – blajin,/ Amurgul fură flăcări şi-şi creşte-n zări văpaia.// Iar demnitaru-o clipă, de recile fereşti,/ Cald īşi lipeşte fruntea puternică şi trează./ Nalt, profilat pe-oraşul cu străzi sărbătoreşti,/ Tovarăşul ministru gīndeşte şi visează" (Demnitarul).

De reconsiderare şi resemantizare are parte şi statutul făuritorului de versuri. Poetul nu mai taie fin hārtia cu cerneală, ci este aruncat īn mult mai virila luptă cu oţelul: "oţelul va porni curīnd pe jghiab,/ Oţel de temelii, oţel de-arcade./ dogoare cruntă. Omul mic şi slab/ La focul ăsta şovăie şi cade/.../ Şi-o clipă numai, prin văzduh zburīnd,/ La focul din cuptor dacă-īntīrzie,/ - Scīntei de-argint şi aur scăpărīnd, - / Cuvīntul spus se face poezie.// Īn clipele ce uimitor se cern,/ Cu totul altfel decīt le e felul,/ de neīnduplecat, poet modern,/ Un oţelar creeaz㠖 dur – oţelul" (Poetul).

Poemul care dă titlul volumului este construit pe antiteza dintre trecut şi prezent, dintre chiabur şi revoluţionar, dintre romantismul burghez şi romantismul īn accepţie revoluţionară: "Visezi măreţ excursii de-ntīi mai/ Şi alte multe-asemenea istorii./ După program gīndeşti, privind la ceasc./ Maturitate! Roadele sīnt coapte!/ Iar romantismu-n cărţi īl cauţi azi,/ După-amiază, de la cinci la şapte./ Şi nu odată, mohorīt anost,/ Oftezi un stih cu faimă, bătrīneşte:/«Dar unde sīnt zăpezile ce-au fost?»/ E primăvară: s-au topit, fireşte./ .../ Zăpezile de-atunci...Le străbăteam/ Cu ghete sparte şi cu haina ruptă./ Domniţele oraşului, la geam,/ Rīdeau de noi, dar noi porneam la luptă./ Īnfometaţi ades, entuziaşti" (Romantism).

Tonusul creator al lui Mugur īncepe să se modifice odată cu publicarea volumului Visele de dimineaţă, īn 1961. Volumul structurat patru părţi: "Anii de īnceput", "Ora candorilor", "Bună dimineaţa", "Cīntece la lumina zilei", cărora li se adaugă un poem-prolog, "Prin lumea demnităţii", reprezintă primul pas către schimbarea profundă care se va produce cu volumul Mituri. Pe coperta a patra a cărţii-interviu cu Marin Preda, volumul Visele de dimineaţă este definit ca momentul conversiei poetului, fapt infirmat prin chiar publicarea jurnalului Serile din sectorul nord, īn 1964. Publicat după cei doi ani īn care nu avusese drept la semnătură, volumul conţine germenii reconsiderării materiei poetice şi acest fapt este īn afara oricărei īndoieli. Perspectiva se īntunecă, figura acelui erou pe care l-am īntālnit īn Cāntecul lui Philipp Müller sau īn Romantism dispare aproape īn totalitate, şi īn cāmpul perceptiv apar termeni precum "disperare", "teamă", tematica se diversifică şi curge mai degrabă către ratare, către neīmplinire. Totuşi, aşa cum cum observa Eugen Negrici īn Poezia unei religii politice, cartea nu reprezintă un destin izolat ci se īnscrie īn tabloul general al momentul 1960: "Īn literatură, de pildă, s-a socotit că nu ar rezulta mari pierderi dacă s-ar accepta cāteva mici gesturi care să fie percepute ca un īnceput de regenerare. Apărute după 1960, la īnceput sporadic şi, mai tīrziu, īn volume standardizate īn care redactorul condiţiona conesia de includerea unui număr varibl de «bucăţi» pe linie, poeziile de dragoste (romantic-idilice, pasional declarative, nostalgic-declarative), cele de notaţie «intimistă» şi cele de reflecţie au stārnit entuziasmul pe care numai originalitatea şi īnnoirea autentică īl merită" (p. 352). Cum reiese şi din poemul-prolog, poetul resimte acut contradicţia stilistico-tematică īn care trebuie să-şi menţină echilibrul: "Punīnd ciocanu-alături de marile-ntrebări,/ şi simplele seminţe, cu stelele-mpreună,/ ne dăruie partidul īntregul adevăr/ al vremii ce sub semnul creaţiei ne-adună// o, timp al meu! Răsfrīntă-n visele din zori,/ poetul desluşeşte īntreaga ta minune,/ şi-nfiorat, cu glasul prea tare uneori,/ cuvintele īn ritmul emoţiei le spune" (Prin lumea demnităţii). Tematica se derulează, aşadar, bipolar. Pe de o parte, recunoaştem versificarea matririului: "Atīt avusese celula-nchisorii: un pas, īnc-un pas - / şi tipografia cu porţi zgīlţīite de moarte./ Iubiri ilegale, război...Universul avea patru paşi/ Făcea patru paşi, se oprea şi mergea mai departe" (Paşii), sau figuri eroice ţesute īn pānza unui umor - probabil - involuntar: "Luptase īmpotriva secetei şi-a maniştilor,/ strigase lozinci, spusese adevărul,/ o zi īntreagă spusese adevărul,/ de dimineaţă de la cinci,/ neīntrerupt şi fără concesii - / şi se trăsese de trei ori asupra ei" (Luptătoarea).

"«Bucăţile»" pe linie sunt acoperite de mālul depresiv ale noii stări de spirit, de la frisonul nostalgic: "Ţii minte cīt de tineri eram, şi cum treceai,/ cu buzele īntredeschise,/ cu buzele albite de ger, cu palmele/ subţiri ca umbra frunzelor - / ţii minte/ cum la tribuna iernii ridicam/ cu voioşie pumnul stīng – şi cum/ ne-nfăşuram īn fumul fabricilor,/ ca īntr-o lungă mantie romantică /.../ prin puritate-naintam ca prin zăpadă/.../ Ţii minte cīt de tineri eram, şi cum treceai.../ Īncrederea era o mare calmă,/ urcīnd molcom şi năvălind īn noi prin toate/ balcoanele, prin toate ferestrele deschise" (Īncredere), la infuziile timide de intimitate pe fondul unui citadinism, iată, paradoxal: "Azi, īn noul oraş te voi reīntīlni./ De cīnd nu te-am văzut,/ a trecut o tinereţe īntreagă.// Ştiu: īntāiul poet al iubirii/ a fost un soldat./ Dar soldaţii nu plīng niciodată?// Aşteptīndu-te stau de vorbă cu-o piatră./ Şi-n universul care se roteşte-n piatră/ se face dimineaţă" (Īn noul oraş).

Volumul īntreg este construit bipolar. Enunţuri festivaliere de genul: "de parc-aş fi o zi de joi, o albă joi/ trăiesc de-a pururi īntre două sărbători" (Sărbători) sau timide accentuări erotizante precum: "Te-aştept să vii – cīnd cade, fosforecentă, ploaia - / tu vii cu prospeţime, foşnind, cum vine ploaia,/ cu mīini licăritiare, cu părul plin de ploaie,/ prezenţa ploii, castă, să-mi lumineze-odaia" (Romanţă) pregătesc, parcă, inserţia cīte unei imagini postapocaliptice: "Īn umbra brazului sobru.../Război – a rostit cineva./ Tu unde eşti, copilărie?/ pe masă nimic nu sclipea.// Pomul s-a clătinat ameţit/ sub explozii, pīnă s-a frīnt./ Zeul cel bun a-ncărunţit,/ a pus un deget pe buze, să fie tăcere,/ s-a aplecat bătrīneşte şi fără putere,/ şi-a intrat īn pămīnt// Morişca tragică, morişca beată/ confuz rotindu-şi tremurul pestriţ./ Īn jurul focului, copilărie,/ dansam cu săbii rupte, ameţiţi.// Treptat se prăbuşea-n molozuri zidul./ Morişca īncă vījīia-n apus./ Dansam ţipīnd, să n-auzim cu cade/ ultimul zid, cu o morişcă sus// Īmi cioplesc un obraz īnnoit, cu migală,/ mai limpede, mai copilăresc./ Lumină albastră aprind sub sprīnceana ovală/ şi toate liniile īntineresc./.../ De neīnfrīnt,/ prin lume plimbi lumina ta unică./ Şi zbīrnīie morişca ta de vīnt/ pe toate zidurile care se ridică" (Imagini din copilărie). Tandemul acesta ritmează īntrgul demers poetic. Īn poemul Romantism , spre exemplu, sāmburele lexical "crimă" este flancat de turnuri nominale precum: drum, ocoliş, şovăială, reticenţă, acestea fiind tăiate apoi de nume precum mişcări, iubirea, schisme, copil: "Şi cum din multe drumuri, doar unul ţi-ai ales,/ drum fără ocolişuri, de-a dreptul spre-nălţime,/ e demna şovăială, lipsită de-nţeles/ şi slaba reticenţă, iau numele de crimă/.../ Un romantism īn haine de lucru, mai profund,/ vrei gesturile tale şi mintea să le-anime:/ mişcări deschise care iubirea n-o ascund,/ şi fără enigme şi-ncolăciri şi schisme.// Şi doar cu bucurie redevenit copil,/ ai să te-avīnţă frenetic īn vasta feerie,/ cīnd plin de soare drumul dnasează juvenil,/ cīnd ziua suplă-i numai o minge aurie" (Romantism). Cunoscānd acum evoluţia lui Mugur, a universului său poetic, recunoaştem īn tehnica aceasta momentul care marchează intrarea sa īn timpul ironic, īn starea care nu-l va părăsi, aceea de destin intermediar, de destin īnjumătăţit. Īn aceleaşi fel, un poem precum Fruntea lui Lenin este contrabalansat de izbucniri necontrolate ale derutei, numite īn text "disperare": "Aşteaptă masa verde, cu umerii-nlemniţi./Femeia nu va mai veni, e sigur// şi omul mic, cu pantaloni boţiţi,/ īn faţa mesei stă, sfīşit şi singur./ pereţii cu tapete urīte şi murdare. / Şi scīrţīie fereastra deschisă spre balcon./ Şi sute de ferestre, monoton,/ cu disperare scīrţīie, cu disperare" (Moment cehovian). Omnipotenţa şi luminozitatea eroului sovietic este īnlocuită cu atmosfera īntunecată cehoviană: "Voia să fulgere, dar să nu-l doară,/ şi fulgere n-au ţīşnit afară,// s-au răsucit, căzute īn genunchi, şi palide i-au īmpietrit īn trunchi./.../ iar crengile i se frīngeau uitate,/ de-atīta inutilitate" (Personaj cehovian).

Īn 1964, Florin Mugur publica Serile din sectorul Nord. Cartea se vrea un jurnal al profesorului de acum, Florin Mugur, descriind de fapt o "Arcadia comunistă", nefiind altceva decāt unul dintre multele exemple de literatură propagandistică prin care se sfidează realitatea profundelor crize cu care era confruntat chiar mediul rural īn care este repartizat proaspătul absolvent. Īn 1965 poetul continuă descoperirea realizărilor sistemului īn miracolul betonului şi urbanizării şi publică o carte pentru copii, Unde e oraşul de argint? şi nu ezită să altereze simbolurile universului magic al copilăriei conectāndu-le, topindu-le, turnāndu-le īn asocieri cu "succesele industrializării".

Moartea lui Dej şi aducerea la putere a lui Nicolae Ceaşescu a īnsemnat pe de o parte aprofundarea politicii de consolidare a independenţei şi de deschidere către Occident, īnlocuirea politicii promoscovite cu o politică naţionalistă, iar pe de altă parte, a īnsemnat şi despărţirea apelor īn lumea scriitorimii: dacă pānă acum (1964-1965) fie se scria īn spirit net propagandistic, fie deloc, după acest moment, scriitorii nu mai sunt obligaţi să urmeze linia partidului, ceea ce nu echivala, atāt de strict, cu renunţarea la scris sau publicare. Este perioada īn care scriitorul era definit fie ca "nebun inofensiv", fie ca "instrument al ofensivei ideologice" (Negrici, 2002: 47). Vremea opţiunii din bun simţ venise, iar Mugur va alege să joace rolul "nebunului inofesiv".

Comentarii cititori
sus

Raluca Bădoi

 

ALTER MARGUERITE

 

Dacă aş fi sora ochilor...

 

Hei, tu de acolo... tu īnţelegi tăcerea? Te-ai gāndit vreodată că liniştea, absenţa ecoului ascunde incomunicabilul, un soi de rest fiinţial īntotdeauna alunecos? Dacă nu ai urechile destupate, acea specie de urechi ce şi-a lăsat carnea rāncedă īn urmă şi s-a īnfăşurat īntr-un imperceptibil muzical, dacă nu ai ochi meniţi să scobească īn iluzii... atunci poate că ar fi mai bine să īnchizi pagina.

 

Vreau să īţi vorbesc despre o carte bizară care s-a lepădat de straiele a ceea ce ştii tu că ar trebuie sa fie un roman. Ochi albaştri, părul negru al lui Marguerite Duras sunt pagini imposibil de citit, dar şi imposibil de uitat. Nu reuşesc să povestesc. Şi totuşi nu pot uita. Am degetele uscate de hārtie, buzele străpunse de rānduri ce refuză să se aşeze.

Īntre optsprezece şi douăzeci şi cinci de ani, chipul meu s-a īndreptat spre o direcţie necunoscută... īmbătrānirea aceasta a fost brutală. Am văzut-o cāştigāndu-mi trăsăturile una cāte una... Chipul acela nou l-am păstrat. El a fost chipul meu. El a īmbătrānit īn continuare bineīnţeles, īnsă relativ mai puţin decāt trebuia. Am un chip brăzdat de riduri seci şi profunde, cu pielea spartă. El nu s-a estompat, a păstrat aceleaşi contururi, īnsă materia sa este distrusă. Am un chip distrus...

 

Deşirarea, pierderea, fuga, distrugerea... toate acestea pot reprezenta "cheiţe" pentru a o īnţelege pe Marguerite. O observ cum se priveşte īn romanele sale, īn piesele de teatru şi īn filmele sale... o văd şi zāmbesc amar cānd se īncurcă printre silabe, pierzāndu-şi lent liniile chipului īntr-un labirint tapisat cu oglinzi... eternul joc al travestirii siderale, care este scriitura. Marguerite a stat mult timp ghemuită lāngă patul meu, camuflată de Queneau, Hoffman, Avramescu sau Boia; mi-a fost lene să o aşez īn raft, de altfel acolo nu se mai găseşte loc pentru ea, alţi oamenitrunchiuri sălăşluiesc īn dulapul de lemn şi apoi eu mă regăsesc īn dezordine, pentru mine haosul este īntotdeauna revelator. Īnainte de Crăciun, nu ştiu din pricina cărui impuls, probabil că m-a captivat modul cum s-a denumit Marguerite pe ea īnsăşi, ochi albaştri, părul negru, coperta de un roşu brun s-a dematerializat luānd forma tuturor cărţilor. Īmi amintesc faptul că īntotdeauna am fost īn căutarea unor ochi albaştri, dar că peste ei a amuţit uitarea. Regret că nu am ochi albaştri. Faptul că nu posed cerul īn orbită mă determină să mă proiectez īn exterior. Am luat-o pe Marguerite din mormanul de trunchiuri. Am deschis-o. Am mirosit-o. M-am pătruns de mirosul proaspăt al tiparului. Acum, m-am hotărāt să īmi amintesc uitarea. Linişte, scrijelesc memoria.

 

Furtul singurătăţii

 

Povestea ochilor şi a părului este citită de un actor. Din cānd īn cānd acesta intervine cu indicaţii scenice. Povestea nu īncepe cu a fost odată ca niciodată, ci cu multe glasuri vorbind despre frumuseţea imaterială a unei nopţi de vară. Hotelul Roches. Adāncul īntunecat al coridorului este brăzdat de glasuri. Se discută despre verile petrecute la plajă. El... ei bine, el priveşte spectacolul din hol. Peste doar cāteva secunde apare Ea. De acolo, de unde este el nu īi poate zări chipul. O tānără cu pielea prea albă, cu o eşarfă neagră sprijinită neglijent pe talie. Poartă tenişi albi. Dincolo de acest contrast alb-negru El īi presimte albastrul ochilor nevăzuţi. Apoi, cineva strigă un nume. Tăcerea se sparge. Un tānăr brunet cu ochi albaştri. Ei sunt amanţii cu tenul palid al nopţilor negre. Ea vrea să se plimbe pe plajă. El pare fericit că o revede, disperat că o va pierde. Celălalt El priveşte cu māinile īncleştate pe o balustradă. Rămāne suspendat... ba nu, fragmentat pe acele trepte pānă cānd ceilalţi pleacă şi īntunericul se lasă dens. E trist. Plānge. Şi bărbatul străin plānge. Ea...

 

Īn aceeaşi noapte se īntālnesc īn cafeneaua de la malul mării. Ea era deja acolo. Nu o recunoaşte. Nu ar putea-o recunoaşte decāt  dacă ar fi īnsoţită de bărbatul brunet cu ochi albaştri. Ea nu l-a văzut niciodată. Şi totuşi... īl priveşte. Trebuie să o facă, este inevitabil. E singur şi frumos, extenuat de singurătate. La fel de singur şi de frumos ca un om īn clipa morţii. Bărbatul plānge. Pentru ea este tot atāt de necunoscut ca şi cum nu s-ar fi născut niciodată.[1] Se īndreaptă spre El. Astfel īncepe magia acestei poveşti invadată de căldură şi de obsesia altului, de stranietate, de tristeţe, dar mai ales de o nesfārşită senzualitate.

 

Camera şi Altul

 

El şi Ea... şi o singurătate putredă rumegată la infinit. Cei doi īşi trăiesc īmpreunele doar īntr-o cameră, camera lui. Īn timp ce devorezi povestea ai impresia că paginile sunt infinitele cearceafuri albe imprimate de silueta albă a străinei care īşi acoperă mereu ochii. Ciudat! Īn aceeaşi pagină, chiar sub rāndul ei, este māzgălită forma lui. Atāt de aproape de ea, atāt de departe de cearceafuri. Pe acest aproapedeparte, pe această imposibilă apropiere sunt construite toate iubirile de hārtie ale lui Marguerite. Cei doi rămān astfel pānă la sfārşitul fără sfārşit al cărţii, ghemuiţi unul īl altul, dezlipiţi unul de celălalt īntre plāns, somn, rāsete şi din nou plāns, viaţă şi moarte.

 

Īn zilele proaste El o trezeşte să o privească goală īn lumina alburie a lămpii. Īntotdeauna īşi acoperă chipul cu mătasea neagră. O īntreabă la ce serveşte mătasea neagră. Ea spune: Mătasea neagră este ca sacul negru īn care se īnfăşoară capul condamnaţilor la moarte.

 

Alteori Ea īl priveşte cum doarme. Ar vrea să īi sărute ochii, māinile, sexul. Dar nu poate pentru că moartea i-a luat minţile. Adesea el merge prin cameră evadānd īn pereţi, fugind de cearceafurile albe. Īi cere să stea goală, fără mătasea neagră. Ocoleşte trupul. Uneori se opreşte şi īi caută ochii. O īntreabă ce crede despre moarte, iar ea īi răspunde că este lucrul cu care te obişnuieşti cel mai uşor.

 

Camera aceasta bizară legănată de Thanatos, sărutată voluptos de Eros īmi aminteşte de camera sartriană cu uşile īnchise. Piesa de teatru prezintă trei personaje Garcin, Estelle şi Inés condamnate pentru eternitate īn infern. Garcin īncearcă să tacă şi să se sustragă de la cuvānt dar nu se poate abţine să vorbească, gāndurile celor două femei tropăind greoi īn intimitatea sa asemenea paşilor lăsaţi īn urmă de bocancii unui soldat. Tăcerea lui Garcin este dorinţa de a fi el īnsuşi, dorul fiinţial după īntreg. Problema este că atāt cāt există Altul el nu poate fi decāt o totalitate detoralizată. Īncercările disperate de a o face pe Estelle să īl iubească sau de a o convinge pe Inés că nu este un laş sunt īncrāncenări ale sinelui de a-şi apropia fiinţa-pentru-celălalt, gramul acela de eu exterior care fuge de noi, care ne trădează, care se sustrage īn celălalt. Pe de altă parte, Estelle nu se poate privi īn oglindă. Īn infernul sartrian oglinda este celălalt; ea este pe veci condamnată să se privească īn ochii de călău ai lui Inés, īn indiferenţa lui Garcin. Ideea ce se desprinde din această piesă este că nu putem fi niciodată noi īnşine īn prezenţa celuilalt, fiindcă acest altul, fiinţial diferit de noi ne condamnă la alienare, furāndu-le sinele. Momentul cel mai important al piesei īmi pare a fi deschiderea uşii. Brusc, īn momentul īn care exasperarea īi cuprinde pe toţi, uşile īnchise se deschid. Bizar este că nici unul dintre ei nu părăseşte camera. Nimeni nu se năpusteşte afară, pe culoar pentru a se elibera. Deschiderea uşii este urmată de teamă şi de... tăcere. De ce Garcin se īntoarce spre Inés şi continuă munca grea de persuasiune? Īn Fiinţa şi Neantul Sartre afirmă că sinele este dorinţă. Dorinţa implică posesiune. Garcin nu poate renunţa la sinele său ce doarme īn Inés. Ea trebuie să fie a lui pentru ca fiinţa sa să nu īi mai apară ca fiind a lui, dar şi pierdută īn celălalt deopotrivă. Cānd o va poseda pe ea īşi va afla şi sinele. Cu Inés prin preajmă are ocazia de a fi īn proximitatea sinelui propriu. Numai prin ea īşi poate da tārcoale sieşi.

 

Acelaşi lucru se īntāmplă şi cu aceşti amanţi de gheaţă ce frig. Stau unul lāngă altul, īn proximitatea celuilalt, dar mereu absenţi īn prezenţa celuilalt. Marea diferenţă este īn fond mare problemă a lui Marguerite. Amanţii ar fi īngroziţi dacă īn voluptatea cea mai intensă ar conştientiza bariera ce īi desparte şi īi va despărţi īntotdeauna. Amanţii de care vă vorbesc, nu numai că o conştientizează, dar o şi măsoară. Comunitatea amanţilor este o comunitate imposibilă. Segalen spunea că o diferenţă prea mare face imposibilă experienţa alterităţii. Pe de o parte, o prea multă apropiere īnseamnă asimilare, pe de altă parte, orice am face, vom fi mereu separaţi de altul. Pendularea īntre cele două riscuri este limbajul unei comunităţi imposibile. Ghilotinaţi de această imposibilitate existenţială sunt toţi amanţii lui Marguerite. Discursul ei literar nu este unul organizat, construit. Ea īmi pare a fi moştenitoarea lui Bataille, a lui Blanchot şi a lui Sartre, īntrucāt strecoară indicibilul īntre tăcere şi strigăt. Este de ajuns să citeşti cāteva fraze de-ale sale pentru a avea senzaţia că atingi moartea pe coapsă. La Marguerite cuvāntul respiră, īşi are propria pulsaţie. Ea spune că sunt ca nişte personaje ţinute īmpreună īntr-o carte şi ca o dată cu sfārşitul cărţii vor fi lăsaţi să se piardă īn mulţimea oraşului. O nouă despărţire.

 

Scriitura Margueritei este eliptică, nudă. O nuditate scriitoricească străbătută de o interioritate atemporală unde se naşte imposibilitatea spusei care se impune şi se expune.

 

Spusa tăcerii

 

Marc Guillaume afirma īntr-un studiu al său că orice comunicare se īntemeiază pe ceea ce este contrariul său şi pe separaţia fiinţelor. De aceea, comunicarea se hrăneşte cu toate formele de punere la distanţă, de străinătate şi deci cu toate riscurile de incomprehensiune şi de interpretare greşită.[2] Tocmai acest paradox al comunicabilului incomunicabil, al stranietăţii fiinţiale īncearcă Marguerite Duras să īl cuprindă īn textele sale. Marguerite explorează metafora alterităţii, travestindu-se, plimbāndu-se prin ceea ce este celălalt, prin ceea ce īnseamnă straniul. Dialogul este prin el īnsuşi alteritate; este asemenea unui joc de măşti... printre cuvintele durasiene diferenţa, indicibilul ce īmbracă altul se pierde pentru a se recrea, se inventează pentru a se dezrădăcina. Īn acest univers nu există īnţelegere sau recunoaştere a altului. Există īnsă o explorare a necunoscutului fiinţial īn cel de lāngă noi asemănătoare cu transversalitatea unei călătorii infernale, dar de o senzualitate debordantă. Īntreaga scriitură pare a fi momentul de irupţie al alterităţii. La Marguerite altul nu poate fi domesticit. Ultima noapte, anunţă actorul. Stau cu faţa spre sală, apropiaţi şi gānditori, gata să dispară din orice poveste omenească. Nu scăderea luminii, ci vocea actorului izolat ar fi cea care ar produce nemişcarea celorlalţi oprirea mişcărilor lor, ascultarea silită, infernală, a ultimei tăceri.

Īn seara celei de-a şasea nopţi, privirea lui s-ar fi ferit de a ei, iar ea, la apropierea lui, s-ar fi acoperit cu cearceafurile albe.[3]

 

Madeleine Borgomano susţine că dialogul īnţeles ca schimb de cuvinte īntre doi sau mai mulţi interlocutori are multiple semnificaţii: īnţeles ca eveniment real el are ca referent lumea exterioară - subiectul, celălalt, comunicarea; dialogul poate fi īnţeles şi ca mim, ca o recopiere a realului, ceea ce ne duce cu gāndul la teatralitate, la dramatismul unui discurs-mimesis, reprezentare - cu alte cuvinte ne trimite la o enunţare īn oglindă, mereu dublă; nu īn ultimul rānd, dialogul poate fi un mim al mimului, īn roman, spre exemplu, cānd naratorul cedează personajelor toate drepturile de autor; īn postmodernism, īnţelesul dialogului este tot mai mult īnţeles ca intertextualitate; acest inedit dialog al textelor care se suprapun, se īnnoadă, se deznoadă, se metamorfozează īn paralelisme aduce īn discuţie, după cum deja se ştie, problema morţii subiectului şi a unei noi viziuni asupra lumii īn general. Deşi Marguerite se joacă īnfricoşător de frumos cu silabele şi se īncurcă adesea printre vălurile nuanţate ale intertextualităţii, dialogul său nu īmi pare a fi nici mimesis, nici un mim al mimesisului nici īntru totul intertextualitate sau eveniment real. Dialogul pe care īl scrijeleşte Marguerite este unul mut, īnsă această muţenie nu aruncă īn vid, dimpotrivă tăcerea este una neantizatoare, adică fiinţială, abisală, care se rearticulează la infinit, regăsindu-se pentru a se pierde. Prin intermediul amanţilor culcaţi pe hārtie Marguerite dă glas la ceea ce ea īnsăşi a numit prin oximoronul memoria uitării. Nu o puteţi īnţelege pe Marguerite dacă nu īnvăţaţi să vă amintiţi nespusul.

 

Neantul apropierii

 

Mă īntreb dacă alteritatea obsesivă resimţită de Marguerite este moartea. Nu īmi pot spune decāt că posibilitatea morţii face iubirea imposibilă, că proximitatea neantului crează īndepărtarea apropierii. Amanţii aceştia cu tenul palid, cu părul negru şi cu ochi albaştri nu se pot iubi pentru că īntr-o zi ştiu că vor muri. Şi totuşi pentru o clipă, dar numai pentru o clipă frontiera se sparge, fărāmiţāndu-se existenţial. Sărutul a devenit juisare. S-a petrecut. Şi-a rās de moarte, de oroarea ideii. N-a fost urmat de nici un alt sărut. Ţine locul īntregii dorinţe, īşi este sieşi deşert şi īntindere nemăsurată, spirit şi trup. Ea se află īn albeaţa cearceafurilor, la īndemāna lui, cu faţa descoperită. Sărutul face să li se acopere trupurile mai mult decāt nuditatea, mai mult decāt camera.[4]

Moartea ca o variantă a ideii de iubire. Despre sărut nu vor mai vorbi niciodată. El va rămāne marele secret fiinţial īnchis īn ei īnşişi, fericirea sacrificată de teama devenirii. De acum īnainte sărutul īi va determina să se gāndească la moarte. Aşadar, moartea este Altul absolut, este stranietatea extremă; prin moarte nu te poţi plimba, deoarece rişti să fii asimilat. Īn moarte eul devine altul. Identitatea se usucă asemenea nisipului arid din clepsidră. Altul este un incomprehensibil etern, existenţial diferit şi fiinţial asemănător deopotrivă. Īnvăluit īn neīnţeles, altul nu blochează gāndirea, o regāndeşte la infinit, dezarticulānd īnsă o cunoaştere-apropiere absolută. Chipul alterităţii va ascunde mereu un rest de neīnţeles.

 

Sfārşit

 

Amanţii au rămas să plāngă īn colţuri diferite ale paginii. Prima oară cānd i-am auzit era zero noaptea. Cānd am īnchis cartea primul impuls a fost să mă uit la ceasul care... arăta ora zero. Cei doi continuă să plāngă ca şi cum ar face dragoste. Acum am pus stiloul jos. Am scris şi am citit īn şoaptă... e ora la care īngerii dorm. Īmi dau seama că a trebuit să o īntālnesc pe Marguerite pentru a realiza că nu am plāns destul. Īn mine se iubesc toţi amanţii lumii. Mă uit la ceas. Este...



[1] Duras Marguerite, Ochi albaştri, părul negru, Ed. Univers, Bucureşti, 2006, pag. 10

[2] Baudrillard Jean, Guillaume Marc, Figuri ale alterităţii, Ed. Paralela 45, Piteşti  Bucureşti, 2002 pag. 19

[3] Op. Cit. Pag. 102

[4] Idem, pag, 91

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĆ¢tre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey