Xenia Karo
Mircea Gheorghe

 
sus

 

Xenia Karo

 

Qui prodest?
sau
A little white truth


Nu degeaba oratoria își găsește cele mai răutăcioase definiții și nu degeaba tot ea cere ani mulți de exercițiu. Pentru că nu oricine poate. Sau pentru că foarte puțini pot.
Oratoria trece drept „moară de măcinat cuvintele” (Jacques Bainville). D. Anghel al nostru vedea în orator „omul care nu duce decât un singur regret pe lumea cealaltă, acela de a nu fi putut vorbi la propria sa înmormântare”. Pe de altă parte V. Bogrea (Sacra via) credea că oratoria înseamnă „oarecum a te dezbrăca în public”.
Demostene însuși vedea în orator pe cel care „analizează evenimentele de la origine (...) corectează, pe cât se poate, tărăgănelile, nehotărârile, ignoranțele (...) duce pe cetățeni la concordie, la prietenie, la zel pentru binele public”.
N-am să dau niciun nume în cele ce urmează pentru că intenția mea nu este să fac rău cuiva, ci pur și simplu să atrag atenția „conferențiarilor”, lansatorilor de cărți, apostolilor culturali că era masselor a trecut demult și că suntem în plină perioadă a diferitului și a dialogului.

Prin natura meseriei, cam trebuie să merg la destule evenimente așa-zicând culturale, pe aici, pe la noi, prin ogradă. Prin aceeași natură, mi se mai întâmplă să-i mai trag și pe alții după mine, cu toate bunele intenții de care sunt capabilă. Însă de mult prea multe ori mi s-a întâmplat să-mi cer scuze.
De pildă, acum ceva vreme o personalitate (prin notorietate) a venit și ne-a citit vreo oră un articol al său scris acum 20 de ani – era ceva cu revoluția și evoluția României. Am crezut că mi s-a părut. Cumva, l-am și compătimit. Sunt vreo câțiva ani de la pățanie și încă este un punct de referință pe lista celor mai jalnice apariții.
Mai săptămânile trecute nimeresc chipurile la un „work-shop” și mă trezesc la o „conferință”, de fapt la o lectură a unor notițe personale, tot ale unei „personalități”. Ni se promisese interactivitate. Am fost țintuiți în scaune să ascultăm un „discurs” total incoerent, aglomerat cu referințe bibliografice (citite de pe hârtii interminabile) și, când probabil ne-am foit mult prea mult, autorele a plusat cu citate în limba germană, cu autori netraduși, într-o demonstrație de fanfaronadă cu care, din păcate, suntem mult prea obișnuiți. Cum spuneam, n-am vrut să creăm situația penibilă de a ne ridica. La final, sunt întrebată că ce părere am avut. În naivitatea mea, îmi spun că vom mai colabora și, prin urmare, trebuie să fiu sinceră ca să fie mai bine data viitoare. Și spun. Este elementar ca atunci când ții neapărat să vorbești public să te adaptezi (hello!) vorbirii în public. Trebuie să știi cui vorbești și, mai ales, trebuie să știi să vorbești public (includ și dicția). Ochi în ochi, am părut că ne înțelegem. Întorc spatele și aud: „Publicul de aici este prost. Nu înțelege! Noi suntem de nivel internațional!”. Am râs și mi-am pus o dorință: ghiciți care?

Am început textișorul acesta în urmă cu ceva vreme. L-am lăsat deoparte, gândindu-mă că exagerez, colerică fiind. Ce credeți? Nimeresc din nou la o lectură de vreo oră și ceva a unor speculații/comentarii numite „conferință”, rostite bolovănos, ininteligibil, inaudibil.
Și totuși voi trimite textul spre publicare. Cât îl citesc și recitesc, sunt asediată pe mail și pe facebook – spații, teoretic, ale dialogului – de schijele mesajelor politicianiste. Și ei, în loc să simuleze măcar dialogul (pe care îl presupune comunicarea, pe care zic că o practică, acum în campanie pe bani frumușei) deversează mesaje peste mesaje ai căror receptori, sunt sigură, sunt deja-susținătorii. Qui prodest?

P.S. Nu se întâmplă numai așa (vezi frumosele dimineți de duminică pe care le petrecem la conferințele organizate de Teatrul Național „Marin Sorescu”), dar se întâmplă de prea multe ori situații pe care sper că le bănuiți în spatele abstracțiunilor de mai sus.

Comentarii cititori
sus


Mircea Gheorghe


Despre non-lectură



În 2007, un autor, profesor universitar de literatură care publicase pînă atunci paisprezece cărți despre, printre alții, Balzac, Maupassant, Stendhal, Romain Gary, Proust, Agatha Christie, Freud, Shakespeare, a scris o carte care a făcut vîlvă. Autorul se numește Pierre Bayard, iar titlul cărții lui este Comment parler des livres que l'on n'a pas lus?

Volumul a apărut tradus și la Polirom - Cum vorbim despre cărțile pe care nu le-am citit? - și despre el s-a scris destul de mult, mai ales pe bloguri. Dintre critici, l-am descoperit pe Al. Cistelecan care i-a consacrat o cronică în revista Cultura în 2008. Dar poate că au mai scris și alții.

Titlul este promițător pentru neiubitorii de lectură și se adresează, aparent, comodității noastre funciare care se manifestă și în alte sectoare ale vieții cotidiene. De exemplu, în problema obezității cunoaștem manuale de slăbire dătătoare de speranțe: Cum să slăbești fără să ții regim sau Cum să slăbești dormind ori chiar Cum să slăbești mîncînd pe săturatelea.

Nu trebuie uitată de asemenea, seria de ghiduri sau manuale franțuzești „pentru nuli” care acoperă o arie vastă de preocupări și de interese: Cum să plătești mai puține impozite, pentru nuli, Cum să scrii, pentru nuli, Filozofia pentru nuli, Limba germană pentru nuli, Un corp de vis pentru nuli, Cum să agăți, pentru nuli, Set de masaj, pentru nuli etc. Și dacă în franceză nul are drept sinonime cuvinte puțin măgulitoare precum ignare sau incapable (traduse elegant în românește, în ghiduri asemănătoare prin începători, spre a menaja susceptibilitățile), în Statele Unite, de unde este originară (Wiley Publishing Inc.), această serie se numește și mai vexant: for Dummies. Cum ar veni  pentru idioți sau pentru imbecili.

Dar editorii americani și din multe alte țări unde colecția a emigrat sub titluri care traduc for Dummies nu au nicidecum pornirea să-și insulte cititorii. Dimpotrivă, intenția lor este să-i încurajeze, să le înlăture complexele de inferioritate în fața unor domenii necunoscute și să-i instruiască, sugerîndu-le că ghidurile ori manualele din această colecție sînt utile chiar și unora mai puțin dotați decît ei. Așadar, cu atît mai mult sînt ele folositoare unor persoane cu o inteligență și o dorință de cunoaștere normale.

Firește, este necesară o doză elementară de umor, de simțire autocritică și de siguranță de sine ca să cumperi o asemenea carte și să o mai și afișezi la vedere în biblioteca personală printre cărțile care te pasionează la un moment dat.

Într-o situație din multe puncte de vedere asemănătoare se află și cartea lui Pierre Bayard. Autorul (n. 1954) este și psihanalist și, ca atare, preocuparea lui este să descopere încă o sursă ascunsă de vinovăție care macină bunăstarea sufletească a omului din zilele noastre Alături de complicațiile psihice produse de alte subiecte tabu (ca de exemplu sexualitatea și veniturile bănești), el descoperă că și faptul de a nu citi produce un disconfort moral. Căci, pe de o parte, condiția de necititor este încă dezavuată de lumea în care trăim și, pe de alta, diferite situații de comunicare ori anumite exigențe profesionale ne obligă să pretindem că citim. Profesorii universitari de literatură, exemplifică el, afișează de voie, de nevoie o cunoaștere profundă a operei lui Proust, deși cei mai mulți dintre ei nu au făcut decît s-o răsfoiască. Și tot așa se întîmplă cu literatura lui James Joyce despre al cărui Ulysse Bayard mărturisește că nu l-a deschis și că nici nu are intenția să-l deschidă. Sau cu romanul Omul fără însușiri al lui Musil pe care a început să-l citească dar l-a abandonat cu inima ușoară fără gîndul de a-l mai relua.

A nu citi o carte nu înseamnă, contrar postulatului unanim acceptat, a nu avea dreptul de a emite opinii despre ea, favorabile sau nu: „(...)din propria mea experiență”, scrie Pierre Bayard, „este cu totul posibil să porți o conversație pasionantă despre o carte pe care n-ai citit-o, și asta, probabil, mai ales cu cineva care, de asemenea, nu a citit-o”. Și motto-ul cărții este un witz al lui Oscar Wilde, citat și de alții și care face plăcere nu doar lui Pierre Bayard, ci, eventual, și multor altora, mai aproape de noi: „Nu citesc niciodată o carte despre care trebuie să scriu un articol de critică; mă influențează prea tare”.

Astfel încît, dacă este posibil să vorbim și să scriem despre cărți fără să le citim, atunci pentru ce să mai facem efortul ăsta care, tot Pierre Bayard ne spune, este o pierdere de timp? Și el analizează cîteva situații de comunicare (în viața mondenă, față de un profesor, față de un autor, față de „ființa iubită”) pentru care propune „mijloacele de folosit ca să ieșim cu eleganță” din încurcătură. Și ca să nu ne mai fie rușine să vorbim cu aplomb despre cărțile pe care nu le-am citit.

Hic-ul este că situațiile pe care le prezintă el cu citate ample, fin comentate, sînt desprinse din cărți și din biografia unor scriitori iluștri, mulți dintre și mari cititori - Paul Valery, Graham Green, Umberto Eco, Oscar Wilde, Montaigne, Balzac - așa încît eseul lui de non-lectură este de fapt o construcție paradoxală mustind de sofisme, umor și inteligență. O glumă pentru oamenii cultivați, iubitori de carte, întinsă pe 160 de pagini. Care trebuie totuși citite, în pofida motto-ului împrumutat din Oscar Wilde

Dar această construcție, această glumă, luată, eventual, în serios, este fundamental falsă. Căci Pierre Bayard spune la un moment dat: „Lectura este mai întîi non-lectură. Chiar la marii cititori ce-și consacră întreaga viață lecturii, gestul de a lua și a deschide o carte maschează totdeauna gestul invers efectuat în aceeași clipă și, din cauza asta, neremarcat: cel involuntar de a nu lua și de a închide toate cărțile care într-o lume altfel organizată ar putea fi alese în locul fericitei privilegiate”.

Cu tot atîta dreptate, am putea spune că orice bon viveur este mai întîi un eremit. Fiindcă trăindu-și viața într-o veselie continuă în cercul său de petrecăreți -  prin forța lucrurilor restrîns în raport cu lumea întreagă - el renunță de fapt la zecile de milioane de inși care „într-o lume altfel organizată” ar putea fi în jurul lui. Se cheamă că în timp ce chefuiește, nu chefuiește.

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey