Mihai Ghițulescu
Victor Martin
Alina Nedelea

 
sus

Mihai Ghițulescu

 

Mitul bunului nepolitician

 

Gândurile pe care voi încerca să le exprim mai jos mă bântuie de ceva vreme. Le-am mai dat drumul, în cîteva rânduri, în cercuri amicale, și nu doar că n-am primit niciodată aprobare, dar chiar m-am procopsit cu etichete precum: frustrat, cusurgiu, cinic, veninos, încrezut, terbilist ș.a. E adevărat, e și vina mea că am dat nume, dar nu m-am putut abține.

Mă cam liniștisem până acum vreo săptămână, când a venit știrea că onor prof. univ. dr. D.V. (zis, după unii, „F.”), apropitar de post și de partid, a primit de la tribunal cinci ani cu executare. Parol că nu mă gândeam nici trei secunde la asta, dacă în daraveră nu era implicat și prof. univ. dr. G.M., om de știință, transformat – cu sau fără știința-i – într-un fel de apostol alimentar. Nici așa nu mă gândeam mai mult de cinci secunde, dacă nu auzeam texte de genul: „Dar cu M. ce-au avut?”. Ca și când M., pentru simplul fapt că e om de știință și trudește întru binele omenirii, ar fi incapabil să facă, măcar din eroare, ceva rău. Nu-i vorba de o iertare – oricum moralmente dubioasă – a răului cuiva, ca o recompensă pentru binele făcut, ci, pur și simplu, de o excludere a posibilității răului. Prezumția de nevinovăție devine, uneori, în mentalul colectiv o certitudine a nevinovăției, așa cum, alteori, rămâne doar o vorbă goală. Eu unul cred că, dacă e vorba de bani și/sau de voturi, nimeni nu e incapabil de rău.

Povestea cu G.M. m-a trimis cu gândul în urmă cu aproape doi ani, la povestea cu dr. R.A., simpatic personaj care, după câte ni s-a spus – știu că numai prin vorbele astea comit o blasfemie –, a pus la punct un eficient sistem de salvat vieți. Numai că dumnealui a ajuns – în împrejurări care par să nu intereseze pe nimeni – într-o funcție de demnitate publică, funcție în care, la un moment dat, era cât pe ce să nu mai fie, pentru că nu mai doreau cei care îl puseseră acolo. Oameni care crâcniseră sub plapumă atunci când li se tăiase din leafă, au ieșit, de data asta, pe ger, să protesteze împotriva mârșăviei politicianiste. Totul s-a rezolvat. Guvernul s-a schimbat între timp, dar omul nostru e în același loc. În alte cazuri de genul ăsta, s-ar vorbi de oportunism, versatilitate și câte și mai câte. Cu R.A. nu e așa. După gura lumii, domnia sa e acolo pentru că „e bun și face treabă”. Avem însă o problemă! Nu putem să ne facem că nu vedem că omul care ne place e ținut în funcție de alții care nu ne plac, despre care spunem că nu susțin niciodată pe cineva doar pentru că „e bun și face treabă”. Trebuie să aibă ei vreun interes, vreun plan, vreo frică. În varianta cea mai soft, nu vor decât să se folosească de buna imagine a protejatului. Și dacă protejatul se lasă folosit, nu se cheamă că e complice? Poate că nu s-a prins că e folosit, îmi veți zice! Poate! Dar atunci ne putem întreba cum se împacă ingenuitatea cu ditamai funcția ministerială. Știu, știu, știu! O întorc cum vreau eu. Rog doar să credeți că nu am nimic special nici cu R.A., nici cu G.M., nici cu nimeni. Vreau doar ca toți cei care ies în spațiul public să câștige popularitate, voturi, bani – să recunoaștem că nimeni nu iese forțat și/sau dezinteresat – să fie judecați cu aceeași măsură. Dacă cineva e bun, o să iasă bine la judecată. Nimeni nu trebuie ținut de bun.

L-am ales pe R.A. pentru că e, probabil, cazul cel mai vizibil. Și e medic. În epoca asta în care omenirea e obsedată de sănătate, longevitate etc., medicii se pretează mai ușor și mai bine la mitizare. Sigur, avem exemple și din alte categorii, mai ales diplomați (M.G., M.R.U.) și economiști (T.S., M.I.), dar medicii par să fie, în mentalul colectiv, generalii sau preoții vremurilor noastre.

Românica noastră e și nu e mai cu moț decât restul lumii! Și când zic restul lumii, mă gândesc la ceea ce numim noi „lumea civilizată” sau „occident”. Peste tot mai apar personaje de mare succes la „bobor”, care capătă influență politică. Răsar peste tot medici/vraci care chipurile descoperă secretul tinereții veșnice, economiști care au cheia prosperității – dar parcă mereu le lipsește yala – activiști pentru cauze mai mult sau mai puțin reale. Trebuie însă observate două lucruri: ipochimenii ăștia, oricât forță ar acumula, rămân la marginea politicii. Nu ajung niciodată în situația de a exercita puterea, ci doar de a o influența. Apoi, medicii, economiștii, juriștii serioși obișnuiesc să stea „la meserie”, nu se aruncă în valurile politicii, decât poate ca advisori. Politicienii sunt politicieni, oameni care se apucă de treaba asta din tinerețe și urcă, mai greu sau mai încet, după posibilități și abilități, până la vârf. Nu prea se întâmplă, după știința mea, să răsară stele politice dintre nepoliticieni.

La noi lucrurile stau un pic altfel. E o chestie de cultură politică. Și nu cred că se simte nimeni ofensat dacă, fără a intra în teorii, spun direct că a noastră e mai precară. Ceea ce noi numim cu totul impropriu azi „clasă politică” – ansamblul indivizilor care dețin sau încearcă obțină demnități publice – nu e (încă) o breaslă, ca la alții. Oamenii trec în politică, oricând, din alte domenii, și, uneori, se întorc de unde au plecat. E plin, de douăzeci de ani deja, de vedete de bâlci și de gheșeftari care umblă după voturi. Ei au determinat crearea în opinia publică a unui mit negativ al politicianului. Pentru cei mai mulți dintre români, politician e sinonim cu pramatie. Simplific, dar nu cred că dăunez argumentării. Există însă și oameni serioși, dispuși să își părăsească, măcar parțial, domeniul de activitate de dragul politicii. Buna lor credință e prezumată. Pentru publicul larg, ei sunt excepțiile necesare, speranța că nu e totul pierdut, că, totuși, se poate și o „altfel de politică”, cu „altfel de politicieni”. Pentru politicienii mai vechi și rău famați, acești (presupus) inocenți sunt momeli electorale. Ei pot acumula capital politic tocmai datorită imaginii lor de „nepoliticieni”. Evident, în felul acesta, încetează treptat să mai fie percepuți ca nepoliticieni. Atâta vreme cât rămân – sau sunt menținuți – în roluri secundare, chiar dacă foarte vizibile, cum e cazul lui R.A., lucrurile pot merge bine destul timp. Dacă însă personajul e implicat în marile bătălii, finalul e rapid și deplorabil. Istoria postdecembristă ne arată că toți nepoliticienii care au țintit și, uneori au atins, vârful puterii au sfârșit fie compromiși public și retrimiși la îndeletnicirea de bază, fie pierduți în masa politicienilor, cu popularitatea inițială drastic diminuată. Așa au stat lucrurile și 1996, cu rectorul-geolog, și în 2000, cu cei doi finanțiști (dintre care unul reșapat pentru 2004), și, într-un fel, și în 2009, cu fostul diplomat destoinic. Electoratul s-a dezumflat la fel de repede cum s-a umflat. De unde îi adorase, lumea a ajuns să îi trateze ca pe toți ceilalți politicieni, dacă nu mai rău.

Nu vreau să caut aici cauzele eșecului nepoliticienilor în politică. Vreau doar să atrag atenția că deși mitul a fost lovit tare în repetate rânduri, el e încă în picioare. Românii încă mai cred în posibilitatea apariției unui nepolitician care să schimbe politica. Mă întreb cât o să mai meargă!

La anul sunt alegeri prezidențiale și nu știm candidații!

Comentarii cititori
sus

Victor Martin

 

Condiția intelectualului

 

Inginerul nu este un intelectual. Nici scriitorul nu este un intelectual. Nici filozoful, nici profesorul, nici pictorul, nici criticul literar, nici strungarul. Până la un punct.

Acest punct este depășirea condiției de inginer, scriitor, filozof etc. Este sărirea peste propria condiție meschină și saltul în intelectualitate. Intelectual ești pur și simplu. Sau nu ești.

Intelectualitatea este o formă superioară de autopercepție și percepție externă, în același timp. Întâi trebuie să-ți depășești condiția primară de inginer, istoric, filozof sau poet și să treci la condiția secundară, superioară, de intelectual.

Dacă ai ajuns la aceasta condiție, e de la sine înțeles că ai capacitatea de a-ți conștientiza condiția. Nu mai rămâne decât să poți demonstra și altora că ești intelectual. Dacă reușești să activezi și percepția externă asupra ta, ești un intelectual recunoscut. Nu cunoscut, ci recunoscut; sunt mulți intelectuali de fațadă foarte cunoscuți, dar nu recunoscuți.

Numai intelectualul recunoscut se poate bucura de un succes real. Cunoscuți sunt și cântăreții de manele, și politicienii, dar aceștia nu sunt intelectuali. Numai intelectualul recunoscut este unul adevărat și nu presupus intelectual. Să te crezi intelectual sau să te recunoască lumea ca intelectual nu este de-ajuns. Cele două componente, externă și internă, publicul și conștientientizarea proprie, trebuie să acționeze simultan.

Nu mai vorbim de cea de-a treia componentă: cel care recunoaște și certifică calitatea de intelectual a cuiva. Dacă am face-o, ar trebui sa analizăm un lucru de la sine înțeles. Dacă un intelectual recunoaște calitatea de intelectual a cuiva, iar el este recunoscut de un altul, care este recunoscut de un altul și așa mai departe, putem da, în acest lanț teoretic, peste un intelectual ambiguu și tot eșafodajul se dărâmă. Lucrul e imposibil deoarece doar un intelectual adevărat poate înțelege și recunoaște alt intelectual.

La nivel primar, de inginer, doctor, matematician, cercetător sau scriitor, poți afirma că nu poți înțelege ceva. Nu te faci de rușine. Pui mâna pe carte, citești, socotești, cercetezi, perfecționezi, inventezi, ajungi la o concluzie.

Profesionalismul lucrează cu adevăruri relative, intelectualitatea cu adevăruri absolute. Trecerea de la profesionalism la intelectualitate e drumul de la dialectică la dogmatism. Dacă ai ajuns intelectual, nu mai ai voie să afirmi că nu înțelegi ceva. Pentru intelectual, nu există lucru de neînțeles; toate lucrurile sunt de la sine înțelese, dogmatice.

Intelectualul trebuie să înțeleagă orice, chiar și la nivel intuitiv, dacă nu e posibil altfel. O inteligență superioară, cum este cea a intelectualului, nu are voie să se dea bătută în fața enigmelor existențiale sau de alt fel. De la inteligență, se așteaptă mai mult decât punerea în practică a unei idei: se așteaptă ideea. Condiția de intelectual este o condiție ingrată. Oamenii conștienți de acest lucru se feresc să afirme că sunt intelectuali. Ca intelectual, se cere prea mult de la tine. Sună frumos să fii considerat intelectual și numai proștii pot cădea în capcana de a se considera așa, fără a avea vreun merit.

La starea de intelectual ajungi doar dacă îți vezi de treabă, în condiția ta primară de scriitor, inginer sau orice altceva. Dacă nu-ți stă capul la faptul că ar fi bine să fii considerat intelectual, ești mult mai liber să te perfecționezi, să inventezi, să șlefuiești ce-ai făcut. Dacă nu cauți intelectualitatea ca pe o emblemă, aceasta poate plana asupra ta tot timpul.

E bine, totuși, ca această aripă de înger să te atingă cât mai târziu posibil, să te lase să-ți trăiești viața și să-ți vezi de meseria de inginer, cercetător, filozof, scriitor de vagoane sau orice altceva. Dacă vrei să distrugi un profesionist, dă-i iluzia că e intelectual! Începi să-l lauzi, să-l premiezi, să-l minți că e peste măsură de frumos, talentat și inteligent. Desființarea prin supraînființare e o metodă cunoscută de veacuri, mai ales de cei vicleni. Se știe că nu ți-e prieten cel ce te laudă, ci acela care te critică, numai că puțini au predispoziție să recepteze critica în mod pozitiv. Cei mai mulți au predispoziție să fie lingușiți, lăudați, premiați sau retribuiți fără merit și văd intelectualitatea ca pe un scop în sine.

Între intelectualism și intelectualitate e mare diferență; atât de mare, încât o văd foarte puțini. Problema nu e dacă un inginer, filozof sau poet e un intelectual, ci faptul că, dacă vrea să fie un intelectual adevărat, de marcă, trebuie să sară cât mai târziu de pe treapta de meseriaș pe aceea de intelectual. Nu trebuie să ajungă la destinație uitând stația de plecare. Intelectualul forțat, cel care urmărește succesul facil, nu are viitor; fără trecut, nu există nici un viitor. Condiția de intelectual nu e legată neapărat de cognitiv, de diplome, premii sau medalii. Și un sudor poate fi intelectual, cum, tot atât de bine, un academician poate să nu fie. Umbra Elenei Ceaușescu planează asupra multora.

Pseudointelectualii, cei care se denumesc singuri intelectuali, de un mic grup de prieteni sau de un mic grup de interese, dețin, pe moment, pârghiile puterii: reviste, televiziuni, rubrici permanente în ziare de mare tiraj sau funcții bine plătite. Lor le convine să afirme că avem democrație, dar aceasta nu e decât o pseudodemocrație, o putere a poporului influențat de ei. Puterea mârlanului nu poate susține decât puterea pseudointelectualului, cel autoimpus și fără nici un fundament profesional.

Un profesionist de excepție poate deveni intelectual. Invers, drumul e imposibil. Intelectualul nu se denumește și nu se autodenumește, intelectualitatea fiind mai mult sau mai puțin inefabilă. Din păcate, avem prea mulți intelectuali fabricați, doar așa, să nu zicem că nu avem și noi intelectuali. Până la o pătură de intelectuali adevărați, mai avem de mers. Aceștia nu se formează doar printr-o simplă schimbare de regim. Orice tranziție creează psudointelectualitate. De pseudointelectualii cu diplome goale sau doctorate compilate, se scapă greu. Cei ce se autointitulează azi intelectuali au de mâncat niște bani; chiar și de la UE. Când se va forma o intelectualitate adevărată, va fi nevoită să plătească oalele sparte de intelectualitatea actualei tranziții. Tragic e faptul că adulatorii, sinceri sau falși, te pot face intelectual pentru numai un vot, un sejur în Germania sau, mai rău, pentru o bere sau o friptură. 

Epoca pe care o trăim e asemănătoare anilor ’50. Pseudointelectualii primilor ani de comunism au trăit din împrumuturi. Aceste împrumuturi au fost plătite, forțat, de cei ce au venit după ei, începând cu anii ’70 ai secolului trecut. Azi, fenomenul se repetă. Există tendința de a-i considera intelectuali pe filologi, pentru că stau mai mult între cărți. Nu timpul pierdut în bibliotecă te face intelectual, ci puterea de percepție a ceea ce citești. Pot exista intelectuali care n-au citit decât o carte în viața lor. Depinde care este acea carte și, mai ales, dacă ai înțeles-o bine, foarte bine chiar, altfel decât cel cu inteligență limitată. Marii teologi, revoluționarii religiei, nu au avut nevoie decât de Biblie pentru a-și fundamenta propriile concepte. Degeaba stai în bibliotecă; numărul cărților citite nu-ți folosește decât dacă ai înzestrarea naturală de a te ridica deasupra lor. Nu este intelectual cel ce a citit mult, ci acela care a citit cu folos. Nimeni nu poate citi cât ar vrea; totdeauna rămâne ceva de citit. Totul e să ajungi în punctul în care nu te mai mulțumește nimic, să ajungi la inteligența superioară de a scrie ceea ce ți-ar plăcea să citești. Dacă se întâmplă să-i placă și cititorului acest lucru, sari de la nivelul de scriitor la acela de intelectual. Nu toți filologii sunt scriitori; intelectuali, nici atât.

Dacă ești un inginer deprofesionalizat de sistem și îți găsești un refugiu, de exemplu, ca redactor la o editură, nu prea înțelegi ce e cu tine acolo; editezi cărți după ureche. Nefiind tu însuți talentat, nu poți descoperi talentul. Editurile n-ar trebui să angajeze redactori „pârâți”, adică redactori care n-au ajuns la puterea de a înțelege mai mult; pot da faliment. Când nu înțelegi ce e cu tine într-o funcție, e normal să nu înțelegi ce faci.

Dacă are vocație, profesionistul caută să sară la condiția de intelectual și să participe la formarea gustului public pentru ceea ce face el, să educe o masă de cititori. Dacă nu, rămâne ca-n piață. De fapt, editurile noastre funcționează ca magazinele din Bagdad; dau faliment și se înființează într-un ritm amețitor. Un bun profesionist ia masa de cititori ca atare, lansând cartea și urmărind ce se întâmplă. Cartea nu e, totuși, varză, să o supui unei bune politici de piață și atât. Neprofesionistul procedează la fel, duce o bună politică de piață, dar lansează chiar varză pe post de carte. În ambele cazuri, de-o fi bine, de-o fi rău, profesionistul și neprofesionistul coexistă. Cine mai stă să-i identifice și să-i separe?

O țară dă lumii forte puțini intelectuali veritabili. Datorită bunului simț, aceștia nu se exhibă, de cele mai multe ori rămânând simpli anonimi. Cei mai mulți sunt profesioniști ratați, care, în paranoia lor, chiar se cred intelectuali. E greu să deosebești un pseudointelectual, un meseriaș ratat, de profesionistul veritabil, cel îndreptățit să aspire la o nouă calitate, cea de intelectual. Dintre profesioniști, unii își văd de treaba lor, alții fac saltul spre intelectualitate. Dacă au bani, se autosusțin. Dacă nu au, devin slugile celor ce se cred intelectuali, dar pe bani. Din cauza asta, discuția diferenței dintre intelectualii adevărați și cei ce se cred nici nu trebuie pornită.

Privind întrebarea dacă inginerul este sau nu intelectual, părerea mea este că problema e falsă. Orice meserie, nu numai cea de inginer, trebuie să se raporteze la intelectualizare. E bine să fii intelectual, dar acest lucru nu trebuie să fie un scop în sine, ci o tendință firească a profesionistului veritabil de a-și depăși condiția. Mulți deprofesionalizați și-au făcut o meserie din a fi intelectuali. Fluturând intelectualitatea ca pe un steag, ei au devenit: activiști culturali, redactori după ureche, vorbitori de meserie, comentatori universali, secretari la filiale de partid sau de organizații internaționale.

La urmă, judecătorul suprem este timpul, intelectualul inefabil care trebuie să cearnă totul. Oamenii se mai pot înșela sau pot fi cumpărați; timpul, nu.   

Comentarii cititori
sus

Alina Nedelea

 

Stema noastră care e?

 

Astăzi am să gătesc lasagna. De obicei, nu mă agit. Mâncăm ce apucăm. Atât eu cât și soțul meu muncim pe rupte în perioada aceasta. Și, dat fiind faptul că trebuie să plec o săptămână de acasă, m-a luat, nu știu de ce, un soi de nostalgie. De-aia am decis să nu pun pe masă, și astăzi, o salată și o mozzarella, ci să gătesc pentru familia mea. Așa c-am să fiu scurtă. Țin să vă povestesc ceva și dispar. Bun. Deci.  

Penultima oară când am venit la București, cu fata mea în vârstă de 5 ani, într-o scurtă vacanță, bucureștenii erau împărțiți în două tabere. De-o parte se aflau cei care înjurau și blestemau ideea trăznită a unei televiziuni private de a coase cel mai mare drapel din lume, de cealalaltă, românii emoționați până la lacrimi de această idee, încă puțin și le ieșea patriotismul ăsta din ochi cum țâșnește puroiul dintr-o bubă enormă!

Ultima dată când am venit, povestea s-a repetat. Cauza era diferită, dar ura aceeași. Să fiu sinceră, aceeași nu. Mult mai mare. Căci de data asta aveam de-a face cu un copil de 4 ani sfâșiat de câini până a murit. 

Un adult își face rapid o opinie. Ce te faci când îți cere plodul o explicație, însă? Dacă îi latri punctul tău de vedere înseamnă că-l manipulezi. Să-i relatezi întâmplarea cu argumente pro și contra, înseamnă că ai luat-o rău pe arătatura matale. Nu înțelege un popor ceea ce se întâmplă de fapt, în România, cum poți să ai pretenția să priceapă o mucoasă? Și atunci ce faci?...
Până reflectați un pic, eu mă duc să văd dacă mi s-a încins cuptorul.

Așa. Ce vroiam să vă zic? Ah! Că eu mă numesc Alina Nedelea și de 15 ani locuiesc la Roma. Nu mă simt cu adevărat acasă nici aici, nici la București. Nu intenționez să vă storc vreo lacrimă cu asta, e un fapt și gata. Ce este interesant e ca fii-mea se simte în largul ei în ambele țări. De câte ori aterizăm la Roma și vede marea, se uită la ea de pe hubloul avionului, suspină ca un moșuleț și zice: „Ooooh, sunt acasă...”. Am încercat de multe ori să găsesc un punct de interes pentru ea când aterizăm și la București. Doar nu era să-i arăt Casa Poporului...și atunci, văzând că pitica este oricum excitată că în câteva minute va ateriza în cealaltă casă, mă prefac c-o văd pe bunică-sa făcându-ne cu mâna. Când era mai micuță, a funcționat. Acum vrea certitudini, cică. „Lasă-mă tu, cu basmele tale....arată-mi ceva concret!”, zice.

De-asta ideea cu drapelul mi s-a părut faină. Eu aș fi înfipt ditamai steagul pe Otopeni, dacă-mi permiteți, pe pista de aterizare, frate! Stați așa că tre'să dau focul mai încet că altfel mi se arde lasagna. Stați!

Acum două săptămâni Eva mea căuta curioasă, cu pachetelele de mâncare în mânuțe, câinii maidanezi de pe strada Brăilița. Să fiu sinceră, mă gândeam că nu-i voi mai găsi. Surpriză. Acolo erau. Toți trei. Așa că madame Eva i-a hrănit, i-a tras de coadă și s-a dus acasă la maica-mea, să-i tragă de urechi și pe cei din fața blocului ei. În cele câteva zile cât am poposit acolo, am tras o fugă, ca de fiecare dată, și acasă la una dintre cele mai dragi prietene, Alina T. Locuiește pe undeva prin Pipera Tunari. Când te dai jos din taxi calci peste cei 8-10 câini maidanezi. Pur și simplu. Calci, căci altfel n-ai cum să te dai jos din mașină. Scoatem, ca de obicei, un sac enorm de bobițe din portbagaj și intrăm în curtea prietenei mele. Nu. Mâncarea nu este pentru cei 3-4 câini ai ei, ci pentru ceilalți din stradă. „Un copilaș a fost ucis de câini” și iar „Un copilaș a fost ucis de câini” și din nou „Un copilaș a fost ucis de câini”. Îți este imposibil să nu-ți repete creierul această frază de câte ori vezi în ultimul timp un maidanez, însă. Clar. Nu ne mai ascundem după degete. 

Și preț de câteva secunde sau minute, poate ore, nu știu sș estimez, am uitat și faptul că mie un maidanez mi-a salvat viața. La propriu, mă refer. Când am decis să mă arunc ca o vită încălțată în fața unei mașini și Bobițu s-a înfipt cu maxilarele în coapsa mea, cu o fracțiune de secundă înainte să comit gestul. Uit și că pitica mea a vrut să vadă de aproape focul, când avea un an jumate, și Malù (cățeaua noastră) i s-a pus înainte și a împiedicat-o s-o facă. Uit că verișoară-mea murea înecată în lacul I.O.R., acum vreo 25 de ani, dacă nu se băga la înaintare labradorul unui bărbat care se afla și el pe acolo, să se bronzeze ca noi ceilalți...și uit că un copil autist a învățat să râdă pentru prima dată mulțumită unui câine, când o babă de la etajul 5 din blocul B2, de unde vin eu, a murit de bătrânețe, și nu știau ce să facă cu maidanezul ei....L-a luat mama acestui baiat, ce să vezi...

Nu-mi prea vine să uit  să le cer socoteala, însă. Bipezilor, cu buzunarele pline și obrazul gros de nesimțire, care ne-au adus în această situație deplorabilă din toate punctele de vedere. Dar am impresia că aproape nimeni nu este interesat de acest aspect. Deloc. Sau poate că mi se pare...
Stați așa c-aproape am uitat de lasagna. 

M-a întrebat mai devreme fii-mea semnificația culorilor de pe drapelul românesc, că pe alea italienești le-a învățat la grădiniță. Așa că i-am explicat: „Roșul reprezintă culoarea dorului de casă, emigranții știu că dorul poate să sângereze, uneori, mai mult ca rana provocată de o căzătură de pe bicicletă, Eva. Galbenul e bucătăria din București unde bunică-ta și bunică-tu, când pun masa, urlă la tine că ciorba de burtă e gata și trebuie să te speli odată pe mâini, în puii mei, că altfel se răcește.”

Și albastrul?”, m-a întrebat.
„Albastrul e speranța, i-am răspuns cu gândul la cele două tabere, veșnic pe picior de război, ale românilor. Vezi tu, pitico. Marea se termină unde începe pământul și viceversa. Vrei, nu vrei, ele se ating, deși efemer, se ating...”
„A-haaaaa”, mi-a răspuns fata cu expresia cui nu a înțeles o iotă!
„Hai să mâncăm, Eva.”
„Încă o întrebare, mamă!”
„Ce mai vrei?”
„Și stema?”
„Cum ai zis?”
„Stema, mamă! La școală, prietenii mei mi-au zis că cea mai potrivită stemă pe drapelul italian ar fi fața lui Francesco Totti! Pe drapelul României ce stemă ai pune?”
Am reflectat o secundă și i-am răspuns.
„Capul unui maidanez. Ne place sau nu, în bine și în rău, ne reprezintă din plin!! De zeci de ani!”

În caz că e cineva curios, lasagna mi s-a ars. Și de data asta. 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey