Mihai Ghițulescu
Victor Martin

 
sus

Mihai Ghițulescu

 

Cum aș fi devenit huligan

 

Mi se tot întâmplă să aud oameni, deștepți altfel, spunând că dacă ar fi trăit între ale două războaie, ar fi fost legionari. Unii ar mai fi și acum, dar parcă nu mai are același farmec… Nu prea le înțeleg eu argumentele, că nu prea am ce, dar pe ei îi înțeleg! Accept că putea fi ceva atunci care să-ți ia mințile, să te tâmpească, cum s-ar zice. Știu: Eliade, Cioran, Noica. Troica asta vrea să fie argumentul suprem. Eu mai știu și alții; mulți dintre legionarii ratați istoricește, nu. Și ca să fiu clar de la început, vă spun pe șleau ce cred: în măsura în care (en tant que, ar zice el francezu’) au fost legionari, cei trei și alții asemenea lor au fost tâmpiți (diateza să și-o aleagă fiecare!). Și acum, că dădui cu mucii în cultura română, să trec la nuanțe!

Nu sunt prostovan și, dacă atâția deștepți au fost sau spun că ar fi fost legionari, e firesc să mă întreb: eu aș fi fost?  

Pe dinăuntru, nu! Nu prea pot să palpit la patetisme, oricât de sclipitoare! Nu pricep cum de vine aia să-ți iubești țara! Cu iubitul, la mine, e un pic altfel! Nu pricep cum să stai cu numele lui Dumnezeu în gură toată ziua! Păi, până la urmă, ăsta e deșertul! Nu pricep cum să tragi cu pușca pentru o idee! Se vede că nu pricep multe chestii! Dar cel mai tare nu pricep cum să crezi că niște oameni sunt, spiritual vorbind, într-un anumit fel pentru că s-au născut așa! Cred că omul, bun sau rău, se face, nu se naște!

Pe dinafară, foarte probabil! Trăind printre diverși verzulii, cred că aș fi tras și eu cămașa pe mine, mi-aș fi pus diagonala, aș fi bătut pasul și mi-aș fi frânt bojogii cântând! Până unde aș fi mers? Nu știu. Poate până la capăt! Pac-pac! Așa, să fiu în rândul lumii! Să nu m-aleg, să nu mă ia toți de Ghiță Contra! Oricum m-ar fi luat, că n-aș fi rezistat să nu cârtesc, să nu le iau garda peste picior. Oamenii ăia prea se luau în serios! De fapt, cred că ăsta e marele motiv pentru care nu i-aș fi luat în serios. Pentru ei n-aș fi fost chiar legionar. Dar nici dușman. Ceva de genul: nărod, nărod, dar nărodul nostru!

Pentru istorie, sigur! Istoria pierde din nuanțe! Ia ce e mai gros și mai și pune de la ea! Văzându-mă la grămadă, m-ar fi luat de legionar convins! Și cum îmi zice mama că m-aleg ca fraieru’,  orice-aș face, e posibil să fii rămas prin cărți ca vreun fel de șefuț. Dacă aș fi supraviețuit, m-ar fi chinuit gândurile toată viața și m-aș fi rugat ca vreun exeget să-mi descopere cârtelile și poantele, să mă spele un pic.

Rămâne problema vinovăției! Cu toate explicațiile mele, cred că aș fi fost condamnabil! N-aș fi încercat să mă disculp! Prostia nu exclude vina!

Restul e Ionesco! 

Comentarii cititori
sus

Victor Martin

 

Impresarul, vis frumos sau coșmar?

                                                                                                           

Într-o revistă literară, un redactor lansează ideea utilității apariției și în România a meseriei de agent literar sau, cu altă denumire, de impresar. E adevărat că ne-ar trebui și nouă oameni care să se ocupe de promovarea și vânzarea cărților, dar sunt absolut sigur că nu avem condițiile necesare apariției unei astfel de îndeletniciri.

În primul rând, nu avem teren de joc. Piața distribuitorilor și vânzătorilor de carte e atât de atomizată, încât căutarea unei cărți devine o aventură. Dacă la cunoscătorii fenomenului literar românesc această aventură se poate sfârși cu bine, la marea masă a ceea ce numim „generațiile viitoare” aventura e de-a dreptul absurdă. Foarte mulți nu știu nici măcar care sunt diferențele dintre poezie și proză. Acest lucru nici nu e prea grav, în orice modalitate ar fi exprimat mesajul artistic o carte bună rămânând o carte bună. Necazul e altul: cititorii sunt atât de neinițiați încât nu discern între calitate și maculatură. Mai rău: consideră maculatura ca fiind lucru de calitate, din lipsa reperelor.

Revistele literare pot face oficiul de educație a publicului, dar sunt atât de multe încât îți trebuie șapte vieți să le răsfoiești pe toate, pentru a găsi ce îți trebuie. Dacă știi ce îți trebuie. Mulțimea publicațiilor nici nu este cel mai mare rău posibil. Un rău mult mai mare e faptul că majoritatea publicațiilor, electronice sau pe hârtie, radiourilor și televiziunilor se ocupă de o felie preferată din mainstream, considerând orice altceva foarte urât mirositor pentru nasurile subțiri ale criticilor noștri literari, zaharisiți, indiferent la ce vârstă, organizați în coterie. Nimeni nu vrea să-și pună problema superiorității altuia, orice creație străină numind-o „literatură de drept comun”; sau nu poate.

Nici puzderia de târguri și expoziții de carte nu rezolvă problema. În primul rând, aceste târguri s-au înmulțit peste măsură, încât nimănui nu-i convine să alerge ca nebunul de la o locație la alta. În al doilea rând, din mulțimea târgurilor de carte, nu iese nici unul deasupra, să poți spune că are notorietatea Târgului de Carte de laFrankfurt. Notorietatea unui târg e dată de perenitate, de calitatea cărților prezentate și, mai ales, de calitatea celor ce promovează cărțile, impresari sau agenți literari. La noi, târgurile și târgulețele cu aer provincial, gaudeamusurile, asocierile de editori, tipografi, patroni sau autori, apar și dispar meteoric. Cărțile sunt bune doar în accepțiunea unor patroni, editori sau redactori de carte diletanți, aflați la începutul începutului; ei privesc fenomenul ca lăutarul, cam după ureche. Ce le place lor, spun că e sfânt.

Să luăm un singur exemplu, al celui care a lansat ideea impresariatului artistic privat la români; după noianul de cărți străine editate, mai mult sau mai puțin reușite, omul a vrut cu tot dinadinsul să promoveze, discriminatoriu, mai mulți tineri. Și i-a promovat, dar lipsa culturii l-a făcut să nu știe că scrierile acestora sunt simple calchieri ale unor traduceri, deja apărute prin reviste sau almanahuri. Lansările de carte nu reprezintă nici ele o soluție. Se lansează autori, nu cărți. Și chiar mai rău: fiecare editură își lansează autorii agreați și publicați de ea, pe criterii de gașcă.

Nu se prea citește; pe de o parte, publicul e neformat, iar pe partea cealaltă, nu are cine să-l formeze. Din acest cerc vicios, dacă poate ieși, impresarul preferă banul. Cum feed-back-ul ban-calitate se formează extrem de greu, fiind, deocamdată, haotic, nu văd nici utilitatea, nici posibilitatea apariției meseriei impresarului. Cea a apariției industriei impresariatului, nici atât.

Am văzut lansări de carte unde nimeni n-a fost interesat să cumpere vreun exemplar. Publicul vine, bea cafea, răcoritoare, vreo băutură alcoolică, mănâncă sărățele sau fursecuri și pleacă; dacă primește cartea cadou și nu o aruncă la coșul de gunoi, o transformă în suport pentru ibricul de cafea. Și publicul vine doar dacă e invitat președintele țării sau vreo altă somitate, așa, de curiozitate sau până stă ploaia, să poată pleca acasă. 

Nu există agenți literari și nici nu vor fi prea curând înRomania. Ca să fii promotor al cărților altora trebuie să cunoști fenomenul literar în profunzime, să ai timp pentru asta și să fii mai destept decât scriitorul promovat. Nimeni nu are aceste trei calităti, atata timp cât fiecare se zbate să părăsească nenorocita asta de stare de sărăcie românească, materială și morală. Starea de sărăcie poate fi părăsită doar prin părăsirea Romăniei, dar, odată ajuns departe, intri în altă masină de tocat nervi, specifică altor locuri. Cei ce nu reușesc să se integreze în melanjul străinătății, se întorc cu pretenția de a ne da lecții; datorită obedienței românului față de tot ce nu îi e specific, aceștia chiar reușesc să impresioneze, dar nu pentru mult timp.

La noi, impresarul se confundă cu scriitorul. Mulți, deoarece au scris câte ceva, au ajuns, conjunctural, redactori de carte și, în virtutea atribuțiilor de serviciu, sunt obligați să facă și muncă de promoție, fără să aibă nici o vocație. Și mai mulți, deoarece au fost angajați în funcție de promovare, reclamă și publicitate, se apucă și ei să scrie și, dacă tot sunt la serviciu, își promovează și propriile cărți. Primii sfârșesc prin a se crede impresari, iar ultimii prin a se crede scriitori. Deocamdată, toată lumea se pricepe la scris și toată lumea se pricepe la munca de promoție și impresariat, de-a valma.

Condițiile apariției impresarului sunt aceleași ca pentru apariția oricărei alte meserii: economice, politice, culturale, sportive, filozofice, literare sau de orice alt fel. Cum acestea se găsesc la nivel submediocru, eventualii nostri impresari vor fi tot submediocri. Dialectic, cantitatea din ce în ce mai mare, duce la un salt calitativ, dar aici nu vorbim de dialectică. Vorbim direct de calitate și, mai ales, de receptarea ei drept calitate. Lucru de calitate nu există dacă nu este receptat ca atare. Cei ce pozează azi în agenți literari sunt în situația plugarului care mână vitele cu sceptrul regal; ei nu au cum să înțeleagă ce țin în mână, o bâtă sau un sceptru nobiliar.

N-a fost nici un paradox faptul că, în comunism, se citea mai mult. Se citea din plictiseală, orice, de la cap la coadă, fără nici un discernământ, situația fiind asemănătoare cu navigarea pe Internet, fără nici o direcție și fără nici un sens. Criticii de atunci au creat emuli de aceeași valoare îndoielnică, promotori ai aceluiași fel de maculatură. Greu se va ajunge la un cerc concentric cu diametru mai mare, atâta timp cât nici traducerile publicate nu sunt mai breze. În loc să ne ridicăm la înălțimea unor culturi traditionale solide, vindem publicului ceea ce are străinătatea mai prost; nu din răutate, ci din prostie, făcând apariția impresarului și mai improbabilă în peisajul literar românesc.

Și atunci, dacă nu are cine să discearnă între bine și rău, cine să-i dicteze săracului scriitor român ce să scrie, pentru a deveni vandabil?  Agenți literari de circumstanță se mai găsesc, pe ici, pecolo.Scot capul din cel mai neașteptat ungher.

Personal, ca scriitor, am trăit experiența colaborării neoficiale cu un astfel de impresar, psihiatru de meserie. Sub masca prieteniei, acesta mi-a promovat câteva cărți, cum s-a priceput și el, ca un diletant într-o meserie încă neomologată, ca și inexistentă. Cum perspectiva îmbogățirii din vânzarea cărților mele era de-a dreptul iluzorie pentru amândoi, am vrut să știu ce îl îndemna să-și piardă timpul cu promovarea. Am aflat; domnul psihiatru mă studia pe mine, scriitorul, considerându-mă unul dintre cazurile clinice care se ocupă cu păguboasa îndeletnicire a scrisului. Cu alte cuvinte, omul îi consideră psihopați pe toți cei ce scriu cărți și mă lua pe mine drept caz emblematic. Pentru acest lucru, am întrerupt relațiile cu un astfel de impresar; el a plecat laParis, eu am rămas să-mi văd de cărțile mele.

Când cineva te întreabă de ce scrii, iar tu îi răspunzi că „de-aia”, dialogul e mai mult decât imposibil. Peste ani, se va dovedi cine a fost psihopat, scriitorul sau psihiatrul? În mod normal, în relația scriitor-impresar, nu trebuie să existe psihopatie. Fără meseria impresarului, nici un scriitor nu este profesionist. Deocamdată, suntem doar mai mult sau mai puțin scriitori. Există iluzia că, dacă ți-a surâs norocul și, datorită unei conjuncturi favorabile de o clipă, ai vândut bine o carte, ești un scriitor realizat, profesionist. Nu e adevărat; din perioada comunistă, am preluat mii de astfel de scriitori „realizați”. Realizați de agenția națională de impresariat artistic a Securității, conducerii de partid și de stat, precum și Uniunea Sciitorilor, aceștia erau mai mult sau mai puțin virtuali, cum s-a văzut.

Azi, până la o promovare reală, scriitorii sunt fabricați pe Internet, un spațiu mai mult sau mai puțin socializant, spiritual vorbind.

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey