Mihai Ghițulescu
Victor Martin

 
sus

Mihai Ghițulescu

 

Despre mândrie și istorie la români

 

Mă apucase damblaua acum în prag de „decembrie național”. Voiam să scriu un text despre „de ce nu-mi iubesc țara”. Am renunțat. Nu am început s-o iubesc – mă declar incapabil. M-am mai calmat doar, culmea, pentru că fix când deschideam doc-ul blanc, mi-a picat sub ochi o „infografie”: „Adevărul despre România: mândri că suntem români, în proporție de 83%. Sudiștii, cei mai patrioți” (link) (http://adevarul.ro/news/societate/infografie-adevarul-despre-romania-mandrii-romani-proportie-83-sudistii-cei-mai-patrioti-1_529784e1c7b855ff564e66da/index.html#). E vorba de un sondaj realizat de INSCOP Research la comanda Adevărul, în perioada 7-14 noiembrie 2013. Cifrele mi-au dat întotdeauna de gândit, deci mi-au temperat elanurile de orice fel.

Mă irită de mult ideea de a fi mândru că aparții unei etnii. Hai, unui stat, treacă-meargă, deși sunt multe de discutat, dar unei etnii, în nici un caz. Îmi sunt suficiente „mândrele” și „mândruțele” din cântecele dârli-dârla, nu trebuie să mai fiu și eu mândru nimic. Mă mai enerva, acum ceva vreme, o vorbă de Facebook: „Eu n-am cerut să fiu român, am avut noroc!”. Zău? Mai nou, a apărut o alta: „de profesie Român: X”, unde X e, de obicei, o persoană stimabilă, care are de ce să fie mândră de sine. Dar ce mai contează, dacă rămâne tot cum s-a născut, pentru că a avut noroc, adică român?

Cel mai tare m-a enervat însă, de data asta, pluralul din titlul amintit. Sunt, de felul meu, foarte sensibil la „noi”. Mă bag rar și cu mare grijă în așa ceva. Și dacă eu nu mă bag, de ce să mă bage alții? Sunt dintre cei 17% care ori nu sunt mândri, ori habar n-au. Au și ei voie să fie un „noi” mai mic sau e musai să fie o părticică eretică din „noi”-ul cel mare?

Acestea fiind zise, era de așteptat să-mi sară țandăra și mai tare aflând cât de mulți români „se simt mândri”. Dar nu! Tocmai de-asta m-am mai liniștit. Bănuiam eu că n-are cum să fie prea serioasă chestia cu „mândria”, „iubirea” etc. etc. și chiar despre asta voiam să vorbesc. 83% e însă prea de tot. Nu mi-aș fi imaginat. E mult prea mult ca să fie adevărat. Fără să mă lungesc, zic că nu e decât un reflex (retoric) format pe vremea educației național-comuniste. Dacă nu jumătate, dar măcar un sfert dintre „mândrii” declarați chiar ar fi cuprinși de vreun „sentiment național”, țara asta ar arăta altfel. Nu știu cum, dar altfel. Oricum, nu ar mai fi ocărâtă atât din interior. Să nu-mi spună cineva că ăia pe care îi aud toată ziua aruncând sudălmi sunt restul de 17%, care și-au propus să zbiere mai tare, ca să acopere majoritatea!

Cei 12,8% care au declarat că „nu sunt mândri” sunt probabil niște supărați ca mine, agasați de retorica patriotardă. Există și 4,2% care „nu știu / nu răspund”. Or fi printre ei câțiva care s-au gândit și au ajuns la concluzia că naționalitatea nu poate fi motiv nici de mândrie, nici de rușine. Cei mai mulți trebuie să fie însă oameni cu gândul la accize, cauciucuri de iarnă, serbări la grădi și câte și mai câte. Îi apreciez pentru că se preocupă de lucruri cu adevărat importante. Cu siguranță, ei nu se află printre cei 26% care, de 1 decembrie, obișnuiesc să „arboreze” tricolorul pe balcon, printre mușcate, dressuri sau funii de ustoroi.

Dovada cea mai clară că românii se dau „mândri” doar de dragul vorbei mi se par sunt chiar răspunsurile la o altă întrebare din același sondaj. Nu cred că deranjez pe cineva – oricum nu pe cei „mândri” – dacă spun că eventualele motive de mândrie trebuie căutate în istoria mai mult sau mai puțin apropiată a unui popor. Nu zic că e nevoie de o cunoaștere în detaliu, dar de o viziune coerentă asupra trecului comun, da. Cum stau lucrurile aici și acum?

Păi iată cum a răspuns lumea la întrebarea „care credeți că a fost evenimentul cu consecințele cele mai importante din istoria românilor?”! Trec peste stupizenia întrebării și a prejudecăților pe care le încorporează. 43% au zis „Marea Unire”. E clar: faptul că 1 decembrie a fost proclamată „zi națională” a indus ideea că e cel mai important moment istoric. Nu se poate gândi „boborul” actual la consecințele exacte ale Unirii, dar se poate gândi la ce/cât i-a mai rămas lui azi de la 1918. Dacă aș fi cârcotaș aș aduce vorba și de faptul că „sudiștii” se dau mai „mândri” decât ardelenii. Căderea regimului comunist e pe locul doi, la mare distanță, cu numai 17,5%. Oamenii nu prea par să bage de seamă că trăiesc (încă) în siajul acestui eveniment; până și Coana Constituția trimite la „idealurile Revoluției din decembrie 1989”. Pe trei, cu 12%, apare Unirea Principatelor. Departe de mine gândul să minimalizez momentul, dar ce altceva mai știe azi despre el lumea largă decât Cuza și Hora Unirii? Puțin mai jos vin aderarea la UE (10,4%), pe care o simțim direct – poate fi aici și țâfna anti-europeană post-aderare – și declararea independenței (9,9%), T0-ul oricărui stat. În sfârșit, la coadă, cu numai 3,5%, stă instaurarea regimului comunist. Bine, bine, dar asta chiar a întors cu fundul în sus toată România, a produs efecte simțite și azi și, după mintea mea, și mâine, și poimâine.

E de așteptat ca publicul larg să gândească simplist, dar e de așteptat să gândească! Or, la „noi”, e vraiște! Confuzie cât Casa Poporului! De aceea, stimabili concetățeni, dați-mi voie să nu vă iau în serios „mândria”!

 

P.S.1. Sper să trăiesc vremea când la întrebarea „sunteți mândru că sunteți român”, răspunsurile vor fi „99% - NS/NR”.

P.S.2. Rog nu risipiți etichetele pe mine! Le accept pe toate!

P.S.3. Cât de rece sunt în ce privește România, mă aprind rău când vine vorba de Oltenia. Despre asta, altădată!

Comentarii cititori
sus

Victor Martin

 

Bicicleta, mașina de speriat scriitori

 

Orice sistem de învățământ e o complexă mașină înfricoșătoare. Asta, dacă încearcă să inoculeze forțat cunoștințele. Când un om e structurat pe științe realiste, degeaba încerci să-i bagi în cap literatură, istorie, geografie, filozofie etc. Invers, dacă omul e structurat pentru receptarea științelor umaniste, degeaba încerci să-i inoculezi cunoștințe de matematică, fizică, chimie etc. Înainte de a fi considerată „poezie curată”, astronomia rămâne o știință seacă și plictisitoare de studiu al astrelor. Înainte de a avea o structură aproape matematică, gramatica nu e altceva decât scheletul literaturii.

Cantonându-ne în literatură, vreau să încep prin comparația ce s-a făcut între un premierul desemnat și un alt posibil premier. Primul a fost considerat specialistul care știe totul despre bicicletă, iar cel de-al doilea sportivul care știe să meargă foarte bine pe bicicletă. Ce e mai important, să știi teoria sau să ai practică? Bine ar fi să știi teorie și să ai și practică, dar nu e cazul României de azi.

Nu vreau să mai spun prea multe despre ideea de creative writing, culeasă din zbor de români și înghițită pe nemestecate, ca fiind trendy. E posibil ca, în timp, să fie amestecată cu ingrediente autohtone și făcută, dacă nu mai digerabilă, măcar mai ușor masticabilă. Până acum, n-a prea produs decât efectul de a vorbi la infinit despre efect. Pe blog, pe site, prin reviste on-line și în alte regiuni conexe.

Ca și în politică, se preferă teoria bicicletei, nu mersul pe bicicletă. E și mai ușor așa, și mai ieftin. Strângi o mână de pasionați cu bani, dispuși să plătească o taxă acoperitoare a cheltuielilor. Dacă s-au înființat atât de multe asociații de scriitori, e posibil să meargă și școlile de pasionați.

Dumnezeu a făcut lumea împărțită, nu pe toți la fel, cum susțin pasionații neoșcolilor populare de artă, la rândul lor, și ei împărțiți: cei fără talent și cei cu talent. Cei fără talent pot avea norocul să dea peste profesori cu vocație, care să facă din ei buni teoreticieni ai bicicletei; sau nu. Cei care au talent pot da peste profesori care să facă din ei buni mergători cu bicicleta: sau nu. Bine e să știi multă teorie literară, dar să ai și talent, dar nu e cazul literaturii din România zilelor noastre. Cei ce eșuează în literatură, foarte mulți, se apucă de cronici, eseuri, traduceri și alte ingrediente ale teoriei interioare a bicicletei. Cei ce știu să meargă pe bicicletă, extrem de rari, se dau foarte greu jos de pe șa, mai mult din amuzament, să cerceteze vehiculul, pe o parte, pe cealaltă, și să descopere dacă lanțul se învârte de la stânga la dreapta sau invers.

Și teoreticienii bicicletei, și bicicliștii talentați, pot deveni scriitori. Au și unii, și alții, publicul lor, mai larg sau mai de nișă, mai cult sau mai troglodit; fiecare, după cum i-e felul. Din pasiune sau din interes, pot deveni chiar profesori pe la câte un creative writing. Cei talentați nu se tem de nimic, dintre aceștia selecția naturală scoțând mai mult ratați, care nu prea au nimic de pierdut. Cei interesați, din rândul cărora se recrutează scriitorii de succes pe piață, au ceva de pierdut: banii și poziția socială, câștigate prin muncă. Între a munci cinstit și a trăi cinstit, scriitorii de talent înclină spre o viață cinstită, știindu-se faptul că acestora nu le prea place munca.

Și atunci, ce fac teoreticienii bicicletei, deveniți profesori de creative writing? Predau teoria înspăimântătoare a bicicletei, potrivit căreia, romanul începe cu începutul, continuă cât continuă până se oprește. Uneori, te întrebi unde e începutul. Alteori, nu.

În viața reală avem mai multă sau mai puțină istorie. Unde începe și unde se sfârșește aceasta? Dar în ficțiune, de unde anume te apuci să povestești și de ce?

Uneori, începutul este partea cea mai ușoară; alteori, cea mai grea. Uneori, începutul e la început, alteori la sfârșit sau la mijloc. Uneori începutul e cel mai ușor, dar tot timpul e partea cea mai importantă. Dacă începutul nu-i destul de bun, e sfârșitul. Nimeni nu citește romanul de la mijloc sau de la sfârșit, cu excepția cazului în care începutul se găsește la mijloc sau la sfârșit.

De aici, se pot formula mai multe întrebări deodată: cu ce începem, cum începem, de ce ne ferim, din ce moment al zilei începem povestea? Sau din ce moment al nopții. Foarte simplu: începem din momentul care atrage cititorul, îl agăță, îl orbește și îl surzește. Poate fi un flashback sau un eveniment anterior care a declanșat narațiunea. Se poate începe din momentul posterior acțiunii principale, dar numai dacă acesta e relevant. Se poate începe și din mijlocul lucrurilor, dăm drumul unui episod captivant, trecând direct la subiect, metoda având cele mai puține neajunsuri, fiind mai uzuală, mai convenabilă.    

Putem decide să începem cu prezentarea istoriei evenimentelor și cadrului general. Evident, aici trebuie să lucrăm cu atenție și evenimentele să fie destul de atrăgătoare. Nu începem niciodată, așa, doar fiindcă simțim nevoia să explicăm unele lucruri. Folosim soluția aceasta numai când credem că-i putem atrage mai bine pe cititori.

Cum putem începe? Începem, preferabil, printr-un șoc narativ. Începem misterios și conspirativ, bizar, fascinant, interesant, obligând cititorul să vrea să vadă ce se va întâmpla mai departe. Începem prin precizarea scenei și portretizarea personajului principal, care întreprinde ceva relevant, deloc șocant, neexagerând cu prezentarea statică a scenei, cititorul având nevoie de un motiv pentru a continua lectura. Nu trebuie să uităm că scriitorul este interesat de eroul său, iar cititorul nu-i interesat decât dacă i se oferă motive valide. Se pune întrebarea: eroul pare suficient de interesant sau este nevoie și de o acțiune serioasă?

Scriitorul trebuie să se ferească să se joace prea mult cu cititorul, chiar dacă îl consideră prieten din copilărie. Cititorul nu are încredere în scriitor și detestă să-și irosească timpul. Trebuie să i se ofere îndeajuns de mult, încât să fie încântat și să mai vrea. Pentru a înțelege prezentul, cititorul are nevoie de informații din trecut, nu trebuie să le perceapă ca false, să lase impresia că autorul îl asediază cu informații, însă nu se așteaptă din partea lui să-și amintească prea multe și prea repede. Trecutul trebuie oferit cu pipeta, trebuie păstrat la minimum. Dacă începeți cu un capitol șocant, urmat de o lecție interminabilă și plictisitoare de istorie, după care evenimentele își reiau cursul într-un al treilea capitolul, pierdeți jumătate din cititori, chiar dacă n-ați avut decât doi.

Dacă nu puteți găsi începutul, scrieți pur și simplu un început, orice început. Începeți de oriunde! Începeți de oricând! Pentru că puteți schimba oricând începutul. Pur și simplu scrieți textul și începutul se va preciza de la sine mai târziu.

Și ăsta nu e decât începutul educării scriitorului în spiritual scrisului său, roata din față a unei mașinării infernale numită creative writing. Este că, până la pompă, far, spițe, ventile și alte accesorii scriitoricești, vă vine să vă lăsați de scris și să vă apucați de vândut componente electronice, ciment, vopsele, țigări sau gogoși?

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey