Leria Boroș
Mihai Ghițulescu
Adrian Rezuș

 
sus

Leria Boroș

 

Omul. Nemurirea. Clona

 

În fiecare dintre noi trăiește un Ghilgameș ascuns, un doctor Faust sau un Raimundo Fosca; mai mult sau mai puțin conștient, căutăm planta miraculoasă a vieții sempiterne. O astfel de plantă nu s-a descoperit însă, iar perspectiva morții și sentimentul absurdului îi provoacă omului o angoasă puternică.

Cel mai simplu mod de a fi nemuritor este procrearea, însă ea nu e destul de satisfăcătoare, pentru că un copil moștenește ceva din părinții săi, dar în această ereditate se regăsesc și unele defecte ale lor, precum și altele proprii copilului. Procrearea este deci mulțumitoare până la un punct, omul având nevoie însă de mai mult.

Creația este alt mod de a deveni nemuritor, dar critici ai operei create, indiferent de natura ei, se vor găsi destui și vor umbri bucuria de a fi creator. Istoria de asemenea s-a făurit din poveștile unor nemuritori, însă unii oameni nu știu nimic despre istorie, iar dacă ar ști, ce s-ar întâmpla dacă s-ar  sfârși cu  planeta  noastră? Istoria nu ar mai însemna atunci nimic.

O șansă la nemurire, pe care medicina viitorului o promite, o reprezintă clonarea de ființe umane. Aparent, un cod genetic are o nouă șansă de manifestare. Părinții unui băiețel de trei ani din S.U.A., mort într-un accident rutier, au cerut ajutorul companiei Clonaid pentru a crea o clonă a copilului. Brigitte Boisselier, președinta Clonaid, a susținut că a creat clona și că va prezenta într-o zi dovezi, în așa fel încât să nu afecteze viața copilului-clonă. Părinții spun că îi oferă chiar mai multă dragoste acestui copil decât celui decedat. Probabil că atitudinea lor se explică prin faptul că noua ființă umană a fost atent monitorizată pe parcursul procesului de clonare, este mult mai sănătoasă și mai aproape de perfecțiune decât primul copil. Astfel, moștenirea genetică a părinților se manifestă într-o formă mai bună și ei se simt mai puțin muritori. 

Pentru adepții concepției potrivit căreia Dumnezeu l-a creat pe om, clonarea de ființe umane nu poate fi decât una dintre cele mai mari blasfemii, căci omul se pune în locul creatorului, aducând pe lume niște ființe ce se vor reproduce mereu. Indiferent dacă Dumnezeu există sau nu, ori dacă l-a creat sau nu pe om, se pune totuși problema moralității clonării umane. Este omul îndreptățit să creeze alți homo sapiens sapiens, care prin natura lor își pun întrebări în legătură cu apariția vieții pe Pământ, întrebări despre viața de după moarte, despre existența sufletului etc.? Unei clone i se răpește această libertate de a-și pune întrebări esențiale și este silită să-l găsească pe Dumnezeu în omul care a creat-o.

Presupunând că știința va avansa atât de mult încât va oferi posibilitatea de a crea clone umane pe altă planetă decât Terra, problema moralității acestui fapt rămâne în picioare. A da naștere unui copil este un lucru firesc și natural, dar a crea niște ființe a căror viață include în mod inerent și suferința, a le crea de dragul unui vis, el însuși nemuritor, este un act de egoism la cote nepermis de ridicate.

 

Comentarii cititori
sus

Mihai Ghițulescu

 

 „Boborul” și „politica”
sau
Arta de a vorbi discuții

 

„Starea de spirit liniștită, dar se face prea multă politică”, așa raporta, cu aproape un veac în urmă, un amploaiat al statului despre populația unei comune oltene de câmpie. Nu voi să intru acum și aici în discuții despre cum se repetă sau nu istoria, despre cum s-au schimbat sau nu românii etc. etc. Mă gândesc doar că dacă omul nostru s-a simțit dator să scrie așa, înseamnă că el vedea în trăncăneala politică o posibilă sursă de „neliniști”. La fel au gândit toți cei care au raportat și înaintea lui și după el, din „glia oltenească” până în orice altă margine de lume. Altfel de ce-ar mai fi raportat?

Așa gândesc și eu. Numai că nu pot să nu observ că, la români, au existat mereu prea puține „neliniști”, în raport cu „prea multa politică” făcută. Adică – să fim înțeleși! – au fost scandaluri, lupte și toate cele, dar nu s-au lăsat decât cu niscaiva capete sparte sau, dimpotrivă, cu un pupat general într-o piață. Ideea e că trăncăneala nu s-a transformat niciodată într-o dezbatere care să genereze un curent de opinie, care să influențeze marea decizie politică. Vox populi n-a fost niciodată răspicată. Statul român, așa cum s-a făcut și s-a prefăcut el, nu prea a fost voința cetățenilor. A nu se înțelege că le-a fost (întotdeauna) băgat pe gât. Nu. Pur și simplu s-a întâmplat că hotărârea s-a luat în sfere restrânse–a nu mi se subînțelege vreo idee de conspirație-, „boborului” nerevenindu-i decât, cel mult, sarcina „plebiscitării”. A discutat el ce-a discutat, dar cam haotic și marginal, chestiunile importante scăpându-i mai mereu, ceea ce nu l-a împiedicat să aibă impresia că știe despre ce e vorba. Este, mi s-ar putea zice, și o chestie de agenda setting: lumea vorbește ce i se dă de vorbit. Este. Deci când zic „bobor”, zic și media.

Nu mă mai plimb prin istorie. Plonjez direct în vremurile postdecembriste. Nu știm dacă revoluția s-a făcut în stradă sau în palat, dar e cert că strada n-a știut mare lucru. A vorbit de teroriști, de arabi, de ruși, de noi, de vechi, de cravate și pulovere. Cel mai important e că oamenii n-au știut ce-și doresc. Apropo, omagiul meu vocii din Studioul 4 care, auzind de „socialismul cu față umană”, a strigat: „fără socialism!”. Au urmat zilele/nopțile de CPUN, când s-a pus cofrajul politicii-spectacol à la roumaine. Circul lua fața discuțiilor; problemele mari erau înecate în mormane de tâmpenii. Și așa a rămas. Au venit alegerile din „Duminica orbului”. No comment! A existat și „Piața Universității”, atipică pentru români, căci n-a fost cu pupături la final. Șansa creării unui curent puternic de opinie a fost ratată într-un mod stupid, zic eu de la distanță. Cred nici un om minim dotat cu creier și lipsit de rea intenție nu avea cum să nu fie de acord cu ce strigau/cântau „piețașii“. Numai că celor mai mulți nu le păsa ce voiau ei; lumea vorbea că erau pletoși, nespălați, legionari, bețivi, plătiți de…Golani, vasăzică! Eiii! Dar iată, la scurt timp, o nouă mișcare coerentă în manifestări. Minerii au fost într-adevăr un grup care știa clar ce are de făcut. Să se fi hotărât ei într-o agoră la ieșirea din șut?

Mai importantă decât își aduce lumea aminte a fost adoptarea Constituției din 1991. S-a votat cu elan, dar fără să se știe ce și cum cu textul – sună rău, dar asta e. Umbla vorba că „trebuie să avem și noi o constituție”. Ca și cum înainte nu avusesem. Scuzați, dar asta sună a „cum o fi, bărbat/femeie să fie!”.

După șase ani de postcomunism, pe mulți îi apucase sictirul. Voiau „schimbarea”. Care, cum, ce, cu cine? Cu privatizare, cu reformă, cu NATO, cu 300 de zile, cu 15.000 de specialiști. Fără comuniști! Fără? Nici guvernanții nu știau bine ce presupuneau toate astea, darămite guvernații! Așa că, după alți patru ani, i-a apucat pe mulți sictirul la sictir și s-au aruncat cu ștampila pe unii care promiteau execuții pe stadioane, fără să aibă habar măcar cât ar fi costat muniția. Evident, s-a făcut o coaliție a decenței și au reapărut la guvernare, un pic toaletați, cei goniți în ’96. Se striga, de acum, „UE! UE!”. Departe de mine gândul să minimalez negocierile pentru aderare, dar „boborul” nu se sinchisea de detalii. El voia Uniunea ca pe un paradis terestru. Partea proastă cu paradisurile e că nu știm nimic despre ele. Acum crâcnim farfuridic, dar de, nu e nici prima, nici ultima dată.

Să nu uităm de anul 2003, de momentele alea când vorbeam de eliminarea stagiului militar obligatoriu, de garantarea proprietății, de multeee drepturi și libertăți! Adică dezbăteam modificarea Constituției, pe care apoi o și votam, vreme de două zile, cu stegulețe, cu mici, cu urne – mai multe decât coșurile de gunoi – care umblau singure pe străzi. La instituțiile statului nu s-a uitat nimeni, decât după câțiva ani când cineva a început să profite de anumite prevederi. Cine a pus asta în Constituție? „Nu eu! Nu eu! Nu eu!”. Și încă ceva: dintre cei care azi fluieră spre Bruxelles, se întreabă vreunul de ce românii n-au avut și ei un referendum de aderare, ca alții. Pentru că, în 2003, și-au cedat un drept pe care nu știau că-l au.

Și a apărut „Președintele-jucător”. A șarmat cu șuvița, cu lacrimile, cu privirea, cu anti-comunismul ștrengar, cu anti-corupția scrâșnită. Și românii au ajuns să vorbească despre orice avea legătură cu el. Și, ușor-ușor, să-l deteste. Inutil! La scadența primului mandat era deja cu piciorul în cel de-al doilea, chiar dacă mai toată lumea îl înjura. În marketing-ul electoral se zice că învinge cine reușește să impună tema de dezbatere. El a reușit să devină tema! S-a substituit tuturor chestiunilor pe care românii ar fi trebuit să le discute. De când există el în prim-plan, cu greu mai e loc pentru altceva. Dincolo de toate câte i se pun azi în cap, ăsta e, după mine, cel mai grav lucru în ceea ce îl privește: incredibila capacitate de a fascina, chiar și negativ.

În 2008 s-au organizat primele alegeri după alt tipic. Surpriză: s-a întâmplat să câștige candidații de pe locul doi sau chiar trei. Încruntări! Cine a făcut legea asta? Unde ne-a fost gândul! Păi pe lângă varii dive, mutații genetice, crime fără criminal, ne-am uitat parcă și la „politică”. Dacă „politică” înseamnă doar „politicieni”, da.

Și nu pot să uit ce făceam – pluralul nu e de complezență, am avut și fluier – acum un an. Ieșisem în stradă. Eram hotărâți. Mi-e jenă să recunosc că nu știu ce eram hotărâți să facem, în afară, bineînțeles, de a-i striga președintelui tot ce nu mai puteam – mai ales la Craiova – să strigăm pe stadion. Dar a trecut și asta. Toate trec. Gurile rele ar zice că sequel-ul a fost incinerarea lui – Dumnezeu să-l ierte! – Sergiu Nicolaescu.

La alegerile din 2012 s-a întâmplat și mai și: unu și cu unu n-au mai vrut să facă doi și, uite așa, am ajuns la „colegiul uninominal” cu trei aleși. Nu mai zic că ne-am procopsit cu un parlament mai mare, când toți stabilisem că vrem unul mai mic. De data asta unde ne-a fost gândul? Avem o scuză! Ne-a fost gândul să-l demitem pe... Eu zic că ar fi fost o scuză bună, dacă treaba ar fi mers. Toată operațiunea s-a făcut, în dulcele stil local, pripit și urechist. De ce să respectăm noi reguli pe care el le-a încălcat? De ce? Și mai e ceva: eu cred că nici voința n-a fost așa mare pe cât pare, adică milioanele alea n-au fost voci hotărâte, ci jumătăți, cum s-a întâmplat mai tot timpul. Dacă ar fi fost, nimic nu le-ar fi putut înăbuși.

Am ajuns la aproape un sfert de secol de experiență democratică. Un sfert de secol în care românii au fost preocupați permanent de politică și, totuși, au ratat toate marile decizii. Pentru „bobor”, „politica” e puternic personalizată și vag instituționalizată. Aici, conducători ajung cei care reușesc să vrăjească lumea sau cei care îi înjură vârtos pe alții. Știu și eu că, într-o anumită măsură, așa se întâmplă peste tot. Dar parcă la noi e „ca la nimenea”. Și mă opresc, doar ca să nu cad și eu în mlăștinosul excepționalism românesc. Ce mai, avem o „politică” de tabloid, o arenă în care se discută orice, mai puțin ceea ce chiar contează. Surprizele/dezamăgirile/indignările au fost destule, dar n-au reușit să determine niciodată o schimbare de atitudine. Din când în când, palpit când am impresia că dezbaterea publică se apropie de vreo chestiune pe care o simt importantă. De fiecare dată mă trezesc într-un viraj spre nicăieri. Mă întreb dacă nu cumva e o plăcere generalizată de a rămâne în starea asta. Mare lucru și să lungești vorba atâta vreme fără să spui nimic!

Ce-mi veni cu toate astea acum? Păi trebuie să recunoaștem că, în 2012, românii s-au aruncat mai tare ca niciodată. Căderea ar putea fi pe măsură. În plus, se zice că anul ăsta se va produce o mare „reformă a statului”, vorba detestabilului. Or, noi încă nu știm încă nimic despre ce presupune ea. Cât de curând ne va cuprinde agitația. Deși n-am nici un motiv, chiar sper că de data asta vom vorbi și noi de-adevăratelea. Dacă nu, poate data viitoare!

 

P.S.1. Eventualele asocieri cu Lucian Boia sunt flatante, dar parol că nu sunt voite!

P.S.2. Asocierile cu vreuna din taberele politice nu sunt deloc flatante, dar știu că sunt inevitabile.

Comentarii cititori
sus

Adrian Rezuș

 

Bilbo


Apropo de așa-zisa „literatură pentru copii“ a… teologilor – și a lingviștilor [!], eventual –, cîteva observații colaterale, că veni vorba, iar, despre Bilbo [*], zilele astea:

J. R. R. Tolkien s-a „[re-] lansat“ la neo-generațiile acestea – care au azi, să zicem, 30 și mai bine de ani [!] –, mai ales datorită industriei de computer-games (mai specific, de adventures!); înainte de, Tolkien era, mai degrabă, lectură pentru „inițiați“ (de urmărit, just in case, bibliografia și „circulația“ textelor Tolkien din ultimile decenii, if in doubt!) ---

Și nu c-ar fi mai „haios“ filmul -- ori „aventura“ de pe computer --, decît cartea în sine, da', oricum, literatura aceasta, zisă și „pentru copii“, a... teologilor (căci ar intra, aici, și C. S. Lewis, la pachet [**]) ori a savanților lingviști, să zicem (Gebrüder Grimm excepted, poate: alte vremi, alte naivități), nu fu chiar „pentru copii“ (de clasa a doua - a treia ori a cincea - a șasea) pe la-nceput, „în epocă“... ---

Ar fi fost aproape de ne-imaginat, acum 30 și ceva de ani, ca să dai de-un puștan -- ori de-o puștancă -- de circa zece ani sau cam așa ceva, care să se-apuce să citească istorii de-acelea infinit de lungi, à la Silmarillion & co, de pildă! Acuma, ar fi banal (la nivel de... complexitate -- și lungime -- textuală, dacă nu de altceva; ar fi fost ca și cum i-ai fi dat unui copchil de clasa a treia să citească Război și pace ori -- și mai rău... -- Pe Donul linistit!)

Bref, părinții (cei care au au deja peste 40 de ani, să zicem) ar face bine să re-considere... universul lecturilor noilor, foarte recente, generații: alte vremi; chiar dacă – uneori, cîteodată – ar fi cam aceleași texte de citit!

Copiii dumneavoastră, doamnelor și domnilor, nu se mai amuză cu de-alde Pinocchio (ori – doamne ferește! – cu de-alde... Buratino) în clasa a treia primară: astea-s lecturi de... grădiniță, bre, babaci! :)

______

[*] Hobbit 2012 [= An Unexpected Journey]:

http://www.rottentomatoes.com/m/the_hobbit_an_unexpected_journey/

http://www.imdb.com/title/tt0903624/

http://en.wikipedia.org/wiki/The_Hobbit:_An_Unexpected_Journey

etc.

pentru context & urmare v., de pildă, http://www.wetanz.com/thehobbit/ :

"The Hobbit will be shot as three movies on location in NZ utilizing the expertise of Weta Workshop and Weta Digital. Shooting started 21 March 2011. Peter Jackson is the Executive Producer and also the Director. Peter has also written the screenplay, together with Fran Walsh, Philippa Boyens and Guillermo del Toro. The three films are planned to premiere on December 14, 2012, December 13, 2013 and Summer 2014 respectively. The title of the first film is: ‘The Hobbit: An Unexpected Journey’ […]"

etc.

[**] eu am dat de povestioarele cu… traversarea șifonierului (C. S. L. The Lion, the Witch and the Wardrobe, de pildă – i.e. Narnia & co –, chit că, unele-ar fi de vîrsta mea), abia după… doctorat, cînd citisem deja pas mal de altele, C. S. L.-savante, so to speak!

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey