Dan Stanca
Mihai Ghițulescu
Leria Boroș
Mugur Vărzariu
Xenia Karo

 
sus

Dan Stanca

 

Scriitorul, între insulă și arhipelag

 

De la bun început o să spun ceva știut de toată lumea, dar pe cât de știut pe atât de ignorat. Între scris și citit acum raportul este profund dezechilibrat. Balanța înclină evident de partea scrisului. Altfel spus, scriem mult mai mult decât citim. On ecrit plus qu'on lit. Mai grav de atât este faptul că nu ne jenăm de o asemenea dezechilibrare de care ne facem de la o zi la alta tot mai vinovați. Scriitorii produc în neștire, fără să se mai gândească dacă sunt sau nu citiți. Avem sau nu cititori? Are cineva răbdare să ne ia cărțile și măcar să le traverseze pe diagonală? Dacă ne-am pune zi de zi această întrebare am practica un exercițiu foarte sever de luciditate. Luciditatea este inhibitorie, centripetă, paralizează în loc să stimuleze. Un autor care se supune în mod constant unui asemenea exercițiu va înceta să se mai așeze la masa de scris. Va ajunge să facă un fel de grevă a tăcerii care, din anumite puncte de vedere, este mult mai dură și mai anihilantă decât greva foamei. Dar, deși teoretizăm o asemenea atitudine, nu suntem în stare s-o punem în practică. Desigur, nimeni, cât de cât cu capul pe umeri, nu ar da scriitorului așa un sfat. Nu poți să-i iei celui care scrie singura rațiune de-a fi. În felul acesta, spus pe șleau, îl omori, ceea ce ar evoca vremuri de tristă amintire. Dictaturile știau să ne bage pumnul în gură și să ne silească să tăcem. O dictatură nu are nevoie de scriitori. Ironia face că nici democrațiile nu ar plânge, dacă aceștia ar lipsi. Doar că metodele prin care scriitorii sunt desființați în cele două regimuri politice, este diferit. Dictatura te suprimă, democrația te ignoră. Una îți bagă pumnul în gură și-ți sparge dinții dacă opui rezistență, cealaltă te lasă să muști, dar dintr-un corp de vată. Practic, nici nu mai există senzația mușcăturii ci doar mimarea gestului respectiv. Democrația nu e o carceră, ci un deșert. Vezi celebra povestire a lui Borges. Deșertul e mai greu de învins decât carcera sau decât labirintul. Liber de dimineața până seara, ajungi să suferi de sete și de foame. Ca să te saturi și să-ți potolești instinctele, ai nevoie de cititori. Din carnea lor, cărțile tale vor mușca. Cititorul se hrănește din cărțile scriitorului, dar în egală măsură se lasă mâncat de ele. Dar dacă ne întrebăm asupra existenței acelora care ne citesc sau nu, în egală măsură ar trebui să ne chestionăm și asupra altui aspect. Noi putem fi cititori? Sau, în egocentrismul nostru, refuzăm cartea scrisă de semenul nostru?

O prejudecată spune că romancierii, dar și poeții, nu prea se citesc între ei. Se consideră insule de sine stătătoare și suficiente lor însele. Uită astfel că mai multe insule formează un arhipelag. Este mai important să ai conștiința unei asemenea apartenențe decât să te consideri solitar, necomunicativ, monadă condamnată veșnic la singurătate. Lipsa de cultură pleacă de altminteri dintr-o proastă înțelegere a condiției de insulă. Suntem insule și avem nevoie de o asemenea concentrare asupra ființei noastre esențiale fiindcă numai așa prețuim mai mult verticala decât orizontala, dar, cum am arătat, sunt și riscuri. Să descoperi după o anumită vârstă că pretinsa ta mare operă nu e câtuși de puțin originală deoarece și alții au atins temele prin care te socoteai unic, reprezintă o dezamăgire în fața căreia firile mai orgolioase pot să clacheze. Raportul dintre scris și citit este, până la urmă, și un raport dintre orizontală și verticală. Scrisul ne acordă statutul privilegiat de-a fi insule și turnuri, ațintiți spre cerul de unde coboară harul sau inspirația, fără a mai fi obligați să dăm cuiva socoteală. În schimb lectura ne înscrie într-o binefăcătoare orizontală. Descoperim că nu suntem unici, nici geniali, ne pilim infatuarea și învățăm lecția modestiei.  Îmi apreciez astfel cartea, dar știu că ea face parte dintr-un lanț de alte cărți care, până la urmă, vor forma o istorie literară în care eu, simplă catenă, ocup un anumit loc. Și atât. Nu are rost să-mi fac iluzii și dacă descoperirea aceasta mă dezarmează, atunci pot să mă și las de scris fiindcă nu suferă nimeni din cauza tăcerii mele. Dar am datoria să nu mă las de citit.

Și acum pun o întrebare capitală. Cum să citesc pentru a primi satisfacția pe care mi-o furnizează actul scrierii? Cum? Orice autor ar trebui să se chestioneze asupra acestui aspect și, pur și simplu, să găsească soluții spre a ieși din impas. Dacă nu mai are rost să scrie fiindcă nu mai e publicat, editurile îi întorc spatele, etc, ce are de făcut? Doar n-o să se apuce să taie lemne. E bine, la o adică, să fii și tăietor de lemne – îmi aduc aminte de cartea lui Mircea Ciobanu - , dar este mai bine să fii cititor. După cum spunea TS Eliot, când scrii o poezie de dragoste e bine să fii îndrăgostit dar e și mai bine să fii poet, așa și în cazul nostru, cobori din  turnul creației și recâștigi condiția de umil lector. Aici ne poate fi de ajutor un concept vehiculat destul de des în ultima vreme. Este acela de lectură empatică. Lectura empatică presupune exercitarea actului lecturii cu aceleași resurse de bucurie și jubilație interioară pe care le solicită actul scrisului. Citim cu toată ființa noastră exact ca atunci când scriem. Nu sunt eu autorul, altul este, dar eu, ca un cititor al lui, dau viață cărții scrise de el. O carte necitită este ca o femeie neiubită. Iubirea presupune, însă, creație. Pot să creez și citind, aceasta ar trebui să înțeleagă autorii de acum care, prea îndrăgostiți de propriul eu, nu se admiră decât pe ei înșiși și-și recitesc până la demență propriile producții pe care, evident, le consideră, cum am spus, geniale. Narcisismul se manifestă în acest domeniu cu mai multă forță decât oriunde în altă parte. Dar Narcis, până la urmă, s-a recunoscut învins. Haideți atunci, iubiți colegi, să ne recunoaștem învinși citind cărțile confraților noștri! Este cea mai bună terapie împotriva egolatriei, a egotismului și a egocentrismului. Este cea mai bună metodă pentru a fi modești și, în cele din urmă, ca un recurs duhovnicesc, a ne smeri. Dacă reușesc să mă ridic de la masa de lectură cu același sentiment al împlinirii ca atunci când mă ridic de la masa de scris am biruit în lupta cu mine însumi. Dacă eul este cel mai mare dușman al omului, atunci eul scriitoricesc este cu atât mai ostil. Lui se cuvine să-i venim de hac, pe el să-l strangulăm, lui să-i tăiem pretinsele aripi. Dar nu se ascunde aici o altă capcană? Doar cititori, ce mai rămâne din ființa noastră esențială? Cedând cu totul orizontalei, pierdem ireversibil verticala, iar ochii  se închid fără putere în fața jalei de-a nu se mai putea aținti în sus. Este și acesta un risc de care orice autor trebuie să țină cont. De aceea echilibrul dintre scris și citit sau dintre verticală și orizontală trebuie să fie permanent supravegheat. Balanța ținută sub control, nici o înclinare permisă, fiindcă atunci apare dezechilibrul de care vorbeam la început și care poate fi extem de primejdios ducând la ruperea balanței.

Știu că tot ce spun aici poate fi acuzat de vina de-a fi pur discurs teoretic și deci să nu fie luat în seamă. Dar vorbesc din ce am trăit eu în clipe de disperare și de speranță. Sunt clipele cele mai importante din viața unui scriitor care are datoria să-și reamintească mereu că este și cititor. Nu e comod ori plăcut să vezi că altul este mai bun decât tine și că ceea ce ai scris tu nu are o valoare deosebită. Dar exercițiul acesta de luciditate și de asceză trebuie dus până la capăt. Dacă după un asemenea duș de rece ne regăsim pofta de-a scrie, atunci suntem scriitori cu adevărat. Altfel, rămânem doar niște condeieri harnici, puberi irascibili, adolescenți naivi. Nimic mai mult. Nu sunt un autor livresc dacă am o cultură vastă și temeinică. Pot scrie despre experiențele mele personale ducând în spate cufărul de cărți citite și asimilate. Scriu despre iubirile mele știind ce înseamnă un autentic roman de dragoste. Scriu despre moarte fără să mă tem de greutatea temei alese. Cultura nu ne împovărează, ci ne ajută să zburăm oferindu-ne o altă viziune asupra zborului. Nu mai suntem, cum spuneam, adolescenți naivi, ci adulți experimentați, dar care au aceeași limpezime a privirii ca a puștilor înamorați. Și aceeași suplețe a aripilor. Astfel lectura poate fi privită ca o platformă de unde un scriitor se poate relansa. Dacă se blazase, o lectură consistentă îl poate trezi din letargie. Dacă nu mai avea chef de nimic o carte bună îl trezește la viață. Să ne supunem adagiului mallarmean „helas, la chair est triste et j'ai lu tous les livres” reprezintă, la orice vârstă, o mare greșeală. Niciodată nu au fost citite toate cărțile. Și de asemenea nici scrise toate cărțile posbile. Resursele creației sunt nelimitate și țin de fibra intimă a umanului. Omul se poate regenera oricând, oricât de nepăsătoare sau coercitive ar fi timpurile cu el. Avem obiceiul să ne lamentăm deseori că nimănui nu-i pasă de noi. În primul rând nouă ar trebui să ne pese de crâmpeiul de geneză pe care-l purtăm în suflet încă de la naștere. Scriitorul care și-a pierdut cititorii poate să-și imagineze că, in extremis, mai are un  cititor, și acesta e Domnul din ceruri. Fără să vreau neapărat să înduhovnicesc încheierea acestor rânduri, de multe ori când m-am simțit părăsit de toți și de toate, mi-am găsit nădejdea într-o privire îndreptată asupra mea, de undeva dintr-un necuprins copleșitor. Privirea aceea mă citește, mi-am spus și în felul acesta am putut să duc la bun sfârșit capitolul care nu se mai urnea din loc. Credința se împletește cu creația și cu contemplația. Pot să creez crezând în cititorul suprem. Cartea mea nu e rugăciune, dar prin faptul că sper într-o asemenea înaltă lectură mă rog cu adevărat așa cum credincioșii într-o biserică nu ar fi în stare. Scriitorul este, ca să rezum, o insulă pe care o binecuvântează complexitatea arhipelagului căruia îi aparține. Se simte atunci și el scris într-o simfonie cosmică. Față de fiorul unei asemenea intuiții, nimic din eforturile noastre literare nu mai prezintă importanță.

Nota redacței

Dan Stanca a ținut această conferință la Casa de Cultură "Traian Demetrescu" din Craiova, în 22 feruarie 2013, în cadrul proiectului Scriitori la Tradem, inițiat de poetul Nicolae Coande.

Comentarii cititori
sus

Mihai Ghițulescu

 

 „De ce e România altfel ?”/„De frânghie, monșer!”

 

E primăvară și mă gândeam să scriu despre filme. Despre Oscar-uri, despre Luminița Gheorghiu, Călin Netzer, Marian Crișan, despre cum fibrilez așteptându-l pe Gatsby sau despre cum am încercat să scriu un scenariu de scurtmetraj. Dar de, trăiesc în România și m-am obișnuit ca asta să mă perturbe tot timpul. Adică mi se pare că nu poți să bați un cui fără să pornești o taină despre români, România, româneală, ro, ro, ro. O fi așa și prin alte părți, dar eu aici trăiesc și mă enervez.

De când a apărut cartea lui Lucian Boia, De ce e România altfel?, cotele vorbăriei au crescut spectaculos. Cât s-a discutat strict despre carte, cu bunele și relele ei, a fost în regulă. Au fost destui care au ridicat-o în slăvi, destui care au condamnat-o, dar și câțiva care, cu moderație, au adus criticile necesare. Bineînțeles, ca de obicei, aceștia din urmă sunt cel mai puțin luați în seamă.

Au început însă rapid dezbaterile 'pe fond'. Tot intelectualul umanist și nu numai a simțit nevoia să-și dea cu părerea în privința altfelității românești, să spună și el ce, cât, cum, de unde până când. Era de așteptat, știut fiind de mult că, vorba lui Andrei Pleșu, „țărișoara - ca temă - ocupă un loc de frunte în interesul public”. Eu unul aș fi găsit mai plăcută și mai utilă căutarea răspunsului la o altă întrebare, „de ce iubim femeile?”, deși tare mi-e teamă că am fi ajuns la „specificul româncelor”, deci, mai pe ocolite, tot la „bobor” și la țărișoară.

La cât am vorbit pe 'tema' asta, ar fi trebuit să ne dăm seama că taina lungă nu duce nicăieri. De fapt, cred că mulți și-au dat seama, dar se iau în continuare în serios doar de pamplezir. Cât o fi ea de mică țărișoara noastră, e totuși prea mare pentru a-i putea identifica - de rezolvare nici nu mai încape vorba - problemele vorbind-o la modul general. Ar fi, cu siguranță, mai sănătos să spargem discuția în bucăți mici și să vorbim fiecare despre ce ne pricepem. Nu mă tem de liniște. Numai că asta ar presupune, bănuiesc, niscaiva efort, concentrare, disciplină etc. etc., deci n-ar mai avea nici un haz.

Ce putem spune noi? Păi mai nimic din ce nu a spus Lucian Boia, chiar dacă discursul domniei sale scârțâie în destule locuri. E clar că România e altfel - că n-avea cum să fie altfel - și e clar că e din cauza istoriei - nu a blestemului. E de discutat ce alege istoricul din istorie și cum asamblează eseistic. Dar marea problemă este că nu știm ce înseamnă altfel și, în consecință, nu reușim să distingem altfel-ul care trebuie păstrat de cel care trebuie șters.  De fapt, cred că toți avem impresia că știm și tuturor ne vine greu să formulăm coerent. Suntem în coadă de foaie verde. Confuzie totală în mintea românului, fie ea dinainte sau de pe urmă. Vrem să fim români, dar adesea ni se apleacă de felul nostru de a fi. Vrem să fim europeni, dar, la o adică, mai dă-o dracului de Europă!

În condițiile astea, discuția noastră e doar așa, să mai treacă timpul. „De ce e România altfel?”. „De frânghie, monșer!”. Și îmi întorc gândul la filme.

PS. Profit de enervarea asta de moment ca să tastez, o dată în plus, cele două citate pe care le țin de tutelare ori de câte ori sunt tras în vreo discuție despre „românitate“:

  1. Specificul românesc poate fi aproximat, dar nu ca dat originar și transcendent, ca românism absolut și etern, ci ca sinteză fluidă de trăsături diverse.” (Lucian Boia)
  2. „Băiete, ori de câte ori te întreabă cineva cum sunt românii, să-i răspunzi că sunt la fel ca toți oamenii. Nici mai buni, nici mai răi. […] Românul este în toate felurile și va fi în și mai multe feluri în funcție de timpurile care îi stau în față. […] Atunci când explici cuiva cum sunt românii, îți recomand să adopți un ton rezervat… englezesc.” (Irina Nicolau)
Comentarii cititori
sus

Leria Boroș

 

Evul Mediu, renegat

 

Când aud de Evul Mediu, unii oameni sunt copleșiți brusc de imagini a căror corespondență cu realitatea o consideră lipsită de îndoială. Primitivism, epidemii, viață lipsită de confort și multe altele se află pe lista negrelor trăsături ale epocii medievale. Aceleiași perioade istorice i se impută iresponsabilitatea creării unei teologii fanatice, ale cărei tentacule au invadat Europa și care a condus la apariția odioasei Inchiziții.

Admit că filosofia Evului Mediu este impregnată de teologia medievală, dar de ce ar trebui să ne deranjeze acest lucru atât de mult încât să negăm valoarea unui astfel de orientări filosofice? În India, religia și filosofia au fost întotdeauna gemene și nimeni nu le-a incriminat pentru asta. Privind lucrurile din această perspectivă, poate că nu e greșit dacă spun că ostilitatea împotriva Evului Mediu nu-și are originea în dezacordul față de înrudirea dintre religia și filosofia acestei epoci. Originea ostilității față de evul mijlociu ar putea fi explicată mai degrabă de neînțelegerea acestei perioade istorice. Poate că omul are o tendință naturală de a se entuziasma vizavi de lucrurile pe care le consideră noi și specifice, crede el, numai contemporaneității. Dezvoltarea tehnologică este principalul element de noutate în jurul căruia se învârte epoca noastră. Dumnezeu, în schimb, aproape că a murit pentru europeanul de azi. La musulmani însă, oriunde s-ar afla, Dumnezeu încă trăiește. Ei sunt niște practicanți fideli ai islamului; în moscheile lor se fac cele cinci rugăciuni zilnice, în vreme ce catedralele occidentale sunt mai mult obiective turistice decât lăcașuri de cult. Îndepărtat de Dumnezeu și cu o credință puternică în tehnologia secolului al XXI-lea, europeanul slăvește „progresul“ și se revoltă împotriva trecutului medieval. Cum ar putea altfel să mai creadă el că este o ființă specială care trăiește într-o epocă specială?

A nega părțile pozitive ale unei epoci în care Dumnezeu trăia este o atitudine ce aduce confort psihic pentru omul contemporan bântuit de anxietate și depresie, dar care nu își dă seama că astfel respinge o continuitate istorică fără de care epoca noastră nu ar fi ajuns ceea ce este. Dacă laudă epoca asta trebuie să le accepte și pe cele anterioare ei, căci s-au născut una din alta. Omul de azi are însă tendința să anuleze epoca lui Dumnezeu, pentru că el nu mai este legat de divinitate. Din istorie nu putem totuși anihila acele secole ce nu ne convin și pe care le considerăm irelevante pentru „progresul“ contemporan. Modernitatea și tot ce a urmat după ea nu ar fi fost posibile fără Evul Mediu, așa cum a fost el, după cum nici epoca medievală nu ar fi putut exista fără Antichitate. A o desconsidera pe una sau pe cealaltă înseamnă de fapt a uita cum am ajuns la ceea ce suntem azi și a nega faptul că geneza lumii contemporane începe din prima secundă a omenirii și parcurge toată istoria, inclusiv Evul Mediu.

 

Comentarii cititori
sus

Mugur Vărzariu

 

Stop Wasting Another Generation

 

Mugur Varzariu„Ar trebui să își trimită copiii la școală“… Când rasiștii vorbesc cu noi, în inspirația lor divină, despre ce ar trebui să facă romii ca să mulțumească majoritatea populației, primești de cele mai multe ori replici ca „nu ar trebui să aibă atât de mulți copii“.

La începuturile secolului XX marea majoritate a românilor erau țărani, țărani care luptau sau mureau pentru un petic de pământ. Bunicul meu a avut patru copii. La fel ca el erau aproape toți românii, aveau mai mulți copii. Dacă ar fi să luăm în considerare lipsa medicației și problemele cauzate de cele două războaie mondiale, trebuie să recunoaștem că noi ne aflăm azi aici doar pentru că bunicii noștri au făcut în continuare copii și nu s-au preocupat în exclusivitate de carierele lor de lucrători ai pamântului. Românii au fost, într-adevăr, țărani, dar nu au fost proști: și-au dat seama repede, fără ajutor din partea vreunui ONG, că nu este o idee proastă să își trimită copiii la școală. Dar trimisul copiilor la școală nu este un lucru ușor și, mai ales, nu este ieftin. De fapt, dacă te gândești, cei mai mulți dintre ei au fost nevoiți să renunțe la o vacă sau la o bucată de pământ. Pentru că era atât de scump, mulți dintre ei au fost obligați să își evalueze odraslele și să-l trimită la școală doar pe cel mai deștept dintre ei. Ceilalți au trebuit să aștepte. Celor mai mulți nu le-a sosit niciodată rândul.

O sută de ani mai târziu, tot felul de ONG-uri  și organizații internaționale au predicat, pe un ton superior, despre importanța școlarizării românilor care trăiesc sub limita sărăciei. Mulți dintre acesti români au originirome. La fel ca bunicii noștri, romii de azi sunt cetățeni ai acestei țări și au cinci, opt sau chiar mai mulți copii. Reprezentanții celor mai multe astfel de ONG-uri se gândesc cu burțile pline și plini dedezgust la sărăcia în care trăiesc acești oameni și, după câteva momente de reflexie prin prisma propriei înțelepciuni, merg mai departe și uită acest subiect. Cei mai mulți dintre ei cred că a-i spune unui șomer flămând și fără curent electric să își trimită cei opt copii scoală e ca și cum i-ai face treaba Domnului și te poți duce liniștit acasă, mândru până peste cap de fapta bună pecare ai făcut-o. Acest aspect îmi dovedește faptul că nu știm să învățăm din trecutul nostru. Milioane de români nu au condiții să își trimită un singur copil la școală, ca să nu mai vorbim de opt. Spre deosebire de ce se întâmpla acum o sută de ani, acești oameni nu au nimic de vândut și se află în imposibilitatea de a-și găsi ceva delucru, din cauza discriminării cu care se confruntă la fiecare pas. Marginalizarea a atins cote extreme pentru acești oameni care nu și-au putut împlini niciodată așteptările.

Când mă uit la copiii lui Cănuță, mergând la școală, mi se umple inima de bucurie. Știu că avem nevoie doar de douăzeci de ani ca să schimbăm destinul acestei țări în mai bine. Când mă gândesc că acești copii merg la școală purtând hainele cu care dorm, rămân fără cuvinte. Fără apă curentă, sespală pe apucate. Iarna nu pot să mai citescă după ora patru după-amiaza. Pentru ei,  rnicul dejun nu înseamnă mai nimic; poate doar ceva resturi de mâncare din seara trecută sau un pahar de lapte și un corn, primite la școală. 'Laptele și cornul' este singurul program social pe care îl respect cu adevărat în aceastățară; sunt mulți români care își trimit copiii la școală doar pentru că acolo ei primesc ceva de mâncare. Dar nu este suficient. Copiii noștri, acest viitor al națiunii, au nevoie de electricitate, apă curentă, haine și rechizite.

Îi exploatăm pe romi de secole întregi. Rasismul nostru și, în cel mai bun caz, indiferența, construiesc un zid între romi și ceilalți, lucru care ne va afecta în curând însăși existența. Pierdem timp prețios dezbătând dacă să îi numim romi sau țigani. Credem că dacă îi numim țigani și îi învinovățim pentru greșelile acestei țări, scăpăm de orice responsabilitate. Sunt uimit să văd cum, la noi înțară, oamenii se roagă să moară capra vecinului și, cu toate acestea, căutăm cu toții țapi ispășitori. Suntem încă victimele unor mentalități comuniste. În continuare vrem să credem că trăim într-oțarăliberă de homosexuali, prostituate sau consumatori de droguri.

Acum, lăsându-i pe romi să se declare non-romi în cadrul recensământului populației, preferăm să ne mințim pe noi înșine, mai degrabă decât să ne confruntăm cu realitatea. Adevărul este că în mai puțin de o sută de ani de acum încolo, romii vor reprezenta, cel mai probabil, majoritatea populației în acestățară. Așa că întrebarea nu este dacă educația va ajuta pe romi, ci dacă ne va plăcea să trăim într-oțarăîn care majoritatea populației este educată sau din contră, ignorantă.

Mi-ar plăcea să văd ziua în care vom realiza că trebuie să începem să plătim pentru propriile noastre greșeli. Cu cât începem mai devreme, cu atât mai bine. Pentru că toate costurile cresc proporțional cu trecerea timpului. Romii nu trebuie să fie convinși că școala este importantă pentru viitorul propriilor copii. Ei trebuie ajutati, pentru că 62 de ani am vorbit doar despre integrare și uite unde am ajuns. Noi, ca națiune, trebuie să ne recunoaștem eșecul și să începem să plătim pentru greșelile noastre. Este timpul să învățăm că discriminarea și indiferența nu se plătesc deloc ieftin.

Vorbesc aici despre prețul pe care trebuie să îl plătim, și mă tem că mulți dintre voi se gândesc că mă refer doar la mea culpa. Îmi pare rău să vă dezamăgesc, dar mă refer la bani. Să vă dau un exemplu: în fiecare casă în care există un copil pe care ni-l dorim la școală dar care trăiește sub limita sărăciei, trebuie să existe și un bec pe care îl plătim cu toții. Și pentru sprijinul real acordat, să-i responsabilizăm pe părinți. Am asistat impasibili la eșecul multor generații de romi. Pentru cei maturi au mai rămas puține lucruri de făcut. Haideți să nu mai așteptăm, să nu mai irosim oaltă generație.

Haideți să îi sprijinim în mod real pe cei ce au nevoie și să ne schimbăm viitorul în mai bine!

 Foto: Mugur Varzariu

Foto: Mugur Vărzariu

Nota redacției:

Puteți vedea fotografiile realizate de Mugur Vărzariu, în cadrul proiectului său, Stop Wasting Another Generation, la adresa:

http://www.mugurvarzariu.com/large-roma-families-struggling-to-keep-their-kids-in-school/#

Acest proiect a însemnat și expunerea a 30 de lucrări la Sala Dalles, pe durata Târgului de Mărțișor. Fotografiile, care portretizează viața cotidiană a copiilor romi și condițiile de trai ale acestora, urmează ca din 11 martie 2013 să fie prezentate la Biblioteca Națională. (http://www.bibnat.ro/)

 

Comentarii cititori
sus

Xenia Karo

 

Tablou cu cărți singure

 

Fu și prima descindere a Caravanei Gaudeamus 2013, Craiova. Ca în fiecare an, când privim din ce în ce mai nerăbdători peste ultima săptămână din februarie spre primăvara din martie, ne mai trecem din nerăbdare, sau cel puțin așa ne-am dori, zburătăcind pofticioși printre standurile vesele - să zicem - ale celor câteva edituri care au generozitatea să vină și la noi, amărăștenii fără de librărie. Am învățat să mă duc la Gaudeamus cu amărăciune. Mă duc, și cu fiecare an mi se par și mai puține edituri. Ce să mai vorbesc de cărți. Îți rămâne bucuria că atingi cărțile peste care, altfel, treceai absent cursorul săptămâna trecută, anul trecut, acum doi ani, trei ani. Dacă vrei să vezi noutăți editoriale de prin București, Iași etc. pune-ți pofta-n cui! Să vă mai spun că am găsit la standul unor edituri „cu pretenții” cărți de prin 2005?

Nu-i vorbă, istoria înregistrează gloria (?). Numărul, dacă ne străduim, iese. Și al participanților, și al vizitatorilor (a fost chiar un record!), al cărților etc. Nu știm însă dacă au fost numărați unicii sau accesările, cum mă întreba zilele trecute un tânăr sclipitor, și el mirat că la Craiova nu ajunge Bookland-ul. Se remarcă un eveniment al Editurii Cartea Românească, editură absentă de la Gaudeamus-ul craiovean. E drept, cartea e Figura spiritului creator a lui Eugen Negrici, dar nu poți să nu te miri când vezi că e singurul eveniment remarcat pe site-urile publicațiilor care nu sunt craiovene și/sau partenere. Humanitas e premiantă din nou. Nu-i vorbă, că nu ar merita. Dar cartea, azi, nu se mai poate descurca singură pe drumul îngrozitor de anevoios către cititor, fie el și din Craiova. Și aici ar fi frumos să avem grijă să nu ne rămână cărțile singure.

Dar nu pot să nu nu mă gândesc la munca nebună a celor doi-trei editori craioveni care s-au dat peste cap să facă măcar nițel o sărbătoare a cărții. Nu știu cât au izbândit, dar au fost frumoși. Și nu pot să nu întreb totuși de ce nu merită cititorii craioveni mai multă strădanie din partea editorilor. 

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey