Leria Boroș
Mihai Ghițulescu
Calinic Toropu

 
sus

Leria Boroș

 

Filosofia în învățământul românesc

 

Unii pot considera un progres faptul că în programele școlare ale elevilor au fost introduse discipline din categoria noilor educații (de pildă, educația antreprenorială, educația față de mass-media, educația pentru pace și cooperare etc), însă mulți uită că acest gen de materii au rolul de a forma preponderent competențe de ordin moral. Etica - teoria despre moralitate - este una din principalele ramuri ale filosofiei, dar aceasta din urmă este de multe ori desconsiderată, iar ca disciplină de învățământ are mai degrabă statutul unei materii superflue și plictisitoare. Astfel, oamenii uită încă o dată că filosofia este „mama“ tuturor științelor, atât a celor de profil real, cât și a celor umaniste.

În România, filosofia se studiază în licee abia în clasa a XII-lea, când elevii sunt în mare parte acaparați de pregătirile pentru examenul de bacalaureat și pentru cel de admitere la facultate. Majoritatea au decis deja asupra facultății pe care doresc să o urmeze și nu mai au disponibilitatea de a acorda importanță disciplinei Filosofie.  

Nu am intenția de a minimiza importanța științei sau a unor discipline de studiu, după cum nu aș vrea nici să situez știința și filosofia pe poziții antagonice. Vreau totuși să subliniez faptul că știința nu se poate lipsi de o ramură importantă a filosofiei - epistemologia sau teoria cunoașterii - care pune probleme de întemeiere a cunoașterii științifice, de validitate a enunțurilor științifice etc. În afară de aceasta, știința încearcã sã amelioreze viața oamenilor dispersând realitatea într-o multitudine de fragmente și continuând mereu pe aceastã cale a segmentãrii ei, însã ea nu realizează o unitate a realității, pe care numai capacitatea de abstractizare a omului o face posibilă și aceastã abilitate este exersatã doar în filosofie.

A disprețui rolul filosofiei înseamnă totodată a disprețui însemnătatea ei pentru științe și pentru om. Școala românească încearcă să producă ingineri, psihologi, sociologi, manageri etc., uitând că oamenii au nevoie de răspunsuri și pentru întrebări care depășesc sfera acestor profesii. Nu întâmplător în S.U.A. există o Asociație a Practicienilor în Filosofie la care s-au format și specialiști din Europa, printre care și Catherine Monnet, consilier filosofic francez. Ea oferă consultanță etică, pentru un preț de 50 de Euro pe oră, acelor oameni care nu au nevoie de psiholog sau de medic pentru a li se pune un diagnostic, ci vor să învețe cum să devină propriii „psihiatri“ - termen înțeles în sensul strict etimologic de „doctori de suflete“ -, adică doresc să învețe cum să rezolve unele dileme etice, cum să gândească liber și să se comporte, cum să-și „ascută“ conștiința etc.

Atâta vreme cât în România filosofia se studiază atât de puțin, profesorii de filosofie cu greu pot avea o normă întreagă din orele predate la un singur liceu. A fi profesor de filosofie în România devine din ce în ce mai puțin tentant. De altfel, se întâmplă adesea ca disciplina Filosofie să fie predată elevilor de către cadre didactice care nu au o pregătire în acest domeniu și nici măcar într-un domeniu înrudit. Situația este și mai tristă în privința așa-ziselor noi educații care sunt predate tot de profesori ce nu sunt specializați în formarea competențelor ce corespund unor conținuturi educaționale predominant morale. Cei cu pregătire filosofică ar avea aceste competențe, dar ei sunt pe cale de dispariție. Nu este de mirare că disciplinele din sfera noilor educații și cultura civică rămân de regulă fără amprentă asupra comportamentului elevilor. 

Comentarii cititori
sus

Mihai Ghițulescu

 

Despre comunism, cu frustrare

 

Mi se pare că vorbim mult despre comunism! Mai în serios, mai de pamplezir, dar vorbim mult! Mult și divers! Am auzit de curând niște fătuce - nu mă suspectați, vă rog, de nimic; pur și simplu îmi place cuvântul! - făcându-l comunist pe tatăl uneia, care nu o lăsa să iasă nu știu unde. Un student și-a mormăit în fular „ăsta e comunism”, când i-am spus că nu e elegant să intre la curs după profesor. Un prieten se proclamă mereu comunist, privind cu jind după mașini scumpe. Încerc să-mi bag degetele în urechi, când simt că se apropie textul plebeu cu „era mai bine înainte” sau cel cu ștaif elitist, „comunismul a fost o idee bună prost aplicată”. Mi se umflă tâmplele ori de câte ori vreun televizorist, oricum și-ar spune el, vorbește de Ceaușescu, Stalin, Securitate etc., etc., de obicei pentru a pocni, prin asociere, pe cineva care nu îi place. Dacă nu trece repede problema asta economică globală - reală, nu zic! - eu o să mor nu de inaniție, ci de nervi, pentru că nu mai suport să aud de „eșecul capitalismului”, deci de nevoia de altceva, adică măcar de puțin comunism, pe ici, pe colo.

Vorbim mult despre comunism pentru că e important sau/și el devine (mai) important pentru că vorbim mult despre el. Scuzați piruetele! Nu știu - și nici nu prea mă interesează - ce o fi vrut să spună nenea ăla bărbos cu „stafia care bântuie Europa”, dar, deși nu-mi place, trebuie să recunosc că, într-un fel, a nimerit-o. Stafia comunismului - acuzați-mă de plagiat, dar ghilimele nu pun aici! -, luând diverse forme și culori, bântuie Europa și, deci, și „mintea românului” - european par excellence nu? Eu zic direct că trebuie exorcizată! Și cum altfel decât prin discurs? Iar discursul poate fi ideologic sau istoric. Despre cel de al doilea vreau să vorbesc acum.

Trebuie să demonstrăm istoricește că regimul comunist a fost rău și, pe cât posibil, să facem greu/imposibil de crezut că ar fi putut fi altfel. Cum? Metoda cea mai facilă și cea mai uzitată e expunerea răului: foame, frig, interdicții, pușcărie, moarte etc. Mai patetic sau mai la rece, cam asta s-a făcut până acum. Or, problema cu genul ăsta de discurs e, pe de o parte, că ajunge, mai devreme sau mai târziu, să irite, generând reacții de respingere, iar pe de alta, că poate fi contracarat prin discursul pozitiv, ăla cu apartamente, locuri de muncă, CEC-uri, Dacii etc. etc. Și uite așa toată operațiunea se compromite, pentru că povestea de bine, fiind - recunosc! - credibilă, o face pe cea de rău mai puțin credibilă, sau chiar deloc credibilă. Discuțiile cantitativiste, despre ce a fost mai mult/important, răul sau binele, zic eu că nu-și au rostul.

Ar fi mai eficientă, cred, o narațiune în care binele și răul să stea laolaltă, împletindu-se, din care să rezulte că răul este inerent comunismului, iar binele nu. Altfel spus să reiasă - și aici comparațiile sunt esențiale - că în absența comunismului binele ar fi fost oricum posibil, iar răul nu.

Cam asta mi-ar plăcea mie să pot demonstra atunci când (trebuie să) le vorbesc unor studenți - nu vreau să fiu neutru, nu vreau! - despre regimul comunist din România. În mintea mea pot să o fac, dar mi-e imposibil să leg totul într-un text coerent. N-am problema asta cu alte epoci sau cu alte chestiuni istorice, pe care le cunosc mult mai puțin. A nu se înțelege că mă dau mai mare decât sunt. Încropesc și eu ce pot cu materie primă de la alții. Oricum, în alte cazuri pot asambla mai bine, cât să nu se audă scârțâieli de argumentare.

Cred că știu de ce sunt în situația asta! Cu puțină vreme în urmă, când făceam pe deșteptul la o masă, pe o temă de istorie contemporană, un stimabil istoric m-a apostrofat cu un: „De unde știi tu bă’, ai trăit atunci?”. Stimabilul fiind medievist, am putut să i-o întorc mârlănește: „Ee las’ că nici mata’ nu ești văr din frați cu Mihai Viteazu’!”. Dar mi-a picat fisa. Nu pot vorbi cum aș vrea despre comunism pentru că-l simt aproape, pentru că într-un fel sau altul l-am trăit, chiar dacă nu ne-am intersectat, din fericire, prea mult. Nu mi-e chiar istorie. E prea multă memorie, prea multă senzație. Dacă pentru alte vremuri mă pot erija în Balzac, pentru comunism sunt Proust (îmi și imaginez zâmbetul superior al literaților!). Ceilalți mi-or înțelege madlenele, dar mi-e teamă că nu mi le simt.

Acum trăsei vorba spre mine, dar cred că suntem mulți care avem problemele astea. Nu știu cum se rezolvă, nu am o încheiere, vreau doar să mai povestesc ceva. M-am nimerit în Praga exact când se împlineau 40 de ani de la intervenția sovietică din ’68. După cum era de așteptat, peste tot era câte ceva care să ilustreze momentul: pe stradă, în cârciumi, în teatre, în stațiile de metrou. Mie mi-a plăcut. Istoria era făcută exact cum mi-aș fi dorit eu să o fac. După ceva timp, s-a întâmplat să vorbesc cu un fost diplomat din ambasada românească de la Praga și i-am zis: „Domne, ăia știu să-și facă istoria, știu să se detașeze, știu să (se) convingă!”. Omul a râs și mi-a răspuns: „Eee, or fi plătit și ei niște americani!”.

P.S. În locul cuvântului comunism, pe care l-am tot vânturat mai sus, cred că poate sta totalitarism. Eu asta am zis, pentru că asta mă roade aici și acum.

 

Comentarii cititori
sus

Calinic Toropu

 

Experimentul cipriot

 

Fără să fiu adept al vreunei teorii conspiraționiste, cred totuși că asistăm la începutul unor schimbări majore, cu efect pe termen lung, în relația de încredere pe care o avem cu sistemul bancar și cu propriile guverne. Mă refer la țările unde acestea - atât instituțiile financiare, cât și guvernele - se iau în serios, își respectă clienții și funcționează după norme naturale, logice și mai ales responsabile.

Să ne reamintim că țara asta, mică, despre care nu am mai auzit nimic de 30 de ani, reușește, aproape fără veste, să dea peste cap acele tuturor burselor. După ce guverne succesive au adus Ciprul în pragul falimentului, diriginții zilei s-au văzut în situația de a solicita ajutor financiar Uniunii Europene, FMI-ului și altora, recte Rusia. Creditorii au impus ciprioților, în schimbul ajutorului de 10 miliarde de euro solicitat, precum și a amânării scadențelor, să economisească la rândul lor 6 miliarde de euro. Probabil, ideea a venit în urma experienței cu Grecia, de anul trecut, care a pus în pericol existența însăși a UE, dar care se zbârlea de câte ori i se cerea să facă la rândul său ceva în schimbul ajutorului financiar pe care l-a primit. În condițiile în care în Grecia munca la negru a atins cote nemaîntâlnite în țări civilizate, iar impozite se plătesc doar simbolic.

Nedumerirea mea vizavi de Cipru este să înțeleg cum a putut o țară cu abia 1,1 milioane de locuitori să aibă atâtea datorii și cum nici instituții interne și nici parteneri financiari nu au reacționat înainte de a se ajunge aici. Este oare din cauza comodității? Este din cauza incompetenței? Este din cauza paradisului fiscal care atrăgea fondurile exterioare, în special din Rusia?...

Fapt este că, împins în colț de propriile-i erori și de presiunile creditorilor, guvernul cipriot a încercat să-și achite partea de 6 miliarde zeciuindu-și partenerii de până acum: populația cipriotă și deponenții străini. Dacă analizăm în context decizia aceasta, realizăm că guvernul a acționat cu o sinceritate dezarmantă și a răspuns cu „da” la toate întrebările de mai înainte: se consideră partener cu populația în decăderea finanțelor publice, și-a recunoscut incapacitatea de bun gestionar al țării și a admis că depunerile din exterior nu sunt dintre cele mai curate. Atât doar că asociații săi nu au mai ținut cont de întelegerea tacită care le-a marcat coabitarea: populația nu a fost de acord să-și piardă privilegiile, iar Rusia s-a arătat vexată (sic!) că proprii săi cetățeni  sunt taxați în Cipru.

Dar dincolo de toate astea - la urma urmei, ce înseamnă un milion de oameni raportat la 6 miliarde? - marele pericol îl reprezintă exemplaritatea a ceea ce aș numi experimentul cipriot pentru guvernele altor țări. Daca el reuseste, chiar și parțial - pentru sume de peste 100.000 euro -, experimentul riscă să fie replicat și în alte părți, cu finalitatea că sistemul bancar, așa cum a fost el inventat de arabi cu peste o mie de ani în urmă, nu mai poate exista. De ce? Este simplu: pentru că la baza acestuia stă încrederea că, dincolo de fluctuațiile pieței, depunerile sunt garantate.

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey