Leria Boroș
Mihai Ghițulescu

 
sus

Leria Boroș

 

Moșirea sufletelor

 

Suntem obișnuiți ca prin „educație” să înțelegem de cele mai multe ori o transmitere de cunoștințe de către profesor celui care învață. În egipteana veche verbul „a învăța” era totdeauna urmat de substantivul ce desemna persoana care învăța și apoi de substantivul ce desemna lucrurile pe care aceasta și le însușea. Asta arată că egiptenii acordau o mare atenție întâi persoanei educate și abia după aceea conținutului educației. În ceea ce privește educația promovată de Socrate, obiceiul egiptenilor se potrivește foarte bine, pentru că ceea ce declară el că face este să moșească sufletele, adică să conducă discuțiile cu ceilalți astfel încât aceștia să ajungă singuri să găsească răspunsurile adevărate.

Socrate avea un mod inedit și irepetabil de a discuta. Paideia de tip socratic este aparte în primul rând datorită metodelor folosite de filosof: elenctica și ironia, care, așa cum remarca și Søren Kierkegaard, nu pot fi separate, ci se susțin una pe cealaltă în demersul maieutic. Deși declară că moșește suflete, Socrate nu ajută niciodată aceste suflete să ajungă la o cunoaștere certă, pentru că nu acesta este scopul său. Aparent, am crede că este hotărât să afle ce sunt anumite virtuți, dar dialectica și ironismul pe care le practică nu conduc în mod voit la vreo concluzie. Definițiile întârzie mereu să fie găsite și dialogurile platoniciene parcă mai așteaptă o continuare. Desigur că Socrate era conștient de acest lucru și și-a asumat rolul de ironist. Se deduce de aici că scopul educației sale nu a fost acela de a-i ajuta pe tineri să descopere adevărurile morale, ci de a le arăta că trebuie să fie precauți atunci când vor să cunoască aceste adevăruri și să nu creadă că le-au găsit acolo unde nu se află.

Deși respingea ideea că ar fi profesor pentru cineva, Socrate era tot timpul  înconjurat de tineri care doreau să învețe de la el. Dialogurile platoniciene ni-l prezintă și ca pe un adversar al sofiștilor, pe care îi critică pentru că iau bani de la cei cărora le dau lecții, ca și cum înțelepciunea  ar putea fi predată. În plus, Socrate afirmă că el nu știe nimic și de aceea nu are ce să-i învețe pe alții. Cu toate acestea, nu ezită să discute despre o mulțime de lucruri și, mai ales, despre cele care țin de morală. Nu doar că discută despre toate acestea, dar le și relevă interlocutorilor faptul  că ceea ce credeau că știu nu era întru totul adevărat. Dar dacă el nu posedă niciun fel de cunoaștere, așa cum susține, cum poate ști că ceilalți se înșală în convingerile lor?

Acest Socrate care spune despre sine că este ignorant și care le arată și celorlalți că sunt ignoranți, dar care în același timp îi îndeamnă să se cunoască pe ei înșiși și strânge în jurul său o mulțime de tineri dornici de cunoaștere, nu poate fi decât un profesor bizar. S-ar părea că  principala învățătură pe care o dă este aceea că cea mai bună metodă de a ne apropia cât mai mult de cunoașterea autentică este îndoiala permanentă.

Când spune că nu știe nimic este evident că Socrate este ironic, pentru că e paradoxal să spui concomitent că nu știi nimic și că știi acest lucru; când nu știi nimic nu știi nici că nu știi nimic. Această autoironie are de fapt rolul de a-i îndemna pe tinerii cu care discută să adopte aceeași strategie și să nu procedeze precum sofiștii care afirmă că le știu pe toate. Paideia sa nu se remarcă prin conținuturi cognitive spectaculoase pe care le transmite interlocutorilor, ci prin exemplul viu pe care îl constituie Socrate. El este modelul omului care nu acceptă 'adevăruri' fără o analiză critică și fără o bază solidă. Un adevăr nu poate fi descoperit dacă nu ne este foarte clar cu ce termeni operăm. Din acest motiv insistă Socrate asupra importanței definirii  termenilor. Interlocutorii săi sofiști au mereu pretenția că pot vorbi despre pietate, despre minciună etc., dar ei nici nu pot da o definiție corectă a lucrului despre care discută. Asta arată că ei posedă o falsă cunoaștere. Atunci când se înverșunează să își legitimeze așa-zisa cunoaștere pe o mulțime de explicații nefondate, Socrate îi ironizează și le pune întrebări până când îi determină să se contrazică singuri. El are astfel pretenția că le arată cât de ignoranți sunt. În final însă, filosoful rămâne același profesor bizar și ironic, fiindcă niciun dialog nu ne conduce către o definiție a conceptului de care se ocupă, ci ne furnizează doar o lungă discuție despre modurile greșite de definire și posibilele căi corecte de a defini conceptul dezbătut.

La urma urmelor, Socrate se ocupă de moșirea sufletelor, adică le deschide un drum spre cunoaștere, dar nu își propune desăvârșirea lor. Rămâne deci în sarcina fiecăruia să aibă grijă de sufletul său astfel încât să nu-l rătăcească pe drumul ignoranței.

 

Comentarii cititori
sus

Mihai Ghițulescu

 

Stau strâmb și mă gândesc la valori

 

În momentul în care încep să scriu acest text, stau. Nu știu ce va fi mai încolo, dar acum stau, grație ideii unora de a suda 1 Mai-ul cu Paștele. De obicei, scriu încordat și grăbit, cu ochii pe ceas - să nu uit să ajung naiba știe unde -, cu enșpe docomente înșirate în bară și vrafuri de hârtii pe masă, întrerupt de zbârnâieli de telefon, clinchete de Yahoo și uși deschise aiurea. Nu se poate spune că muncesc, dar nici că stau. Acum stau și îmi place. A sta înseamnă a te opri în mijlocul unei pagini de carte ca să deschizi o revistă online, pe care o abandonezi pentru a căuta o melodie, pe care vrei să o pui pe Facebook, unde rămâi, scrolluind alene, până îți aduci aminte că ești fumător. Parol că aș mai face una-alta, dar în liniștea generală din jur, când toți par fugiți sau claustrați, orice gest pe care mintea mea nu-l poate încadra la categoria stat mi se pare o impietate.

Și tot stând, mi-a fugit gândul - ușor explicabil! - la un articol, de acum vreo lună, al lui Vintilă Mihăilescu. Se numește Românul altfel… decât toți ceilalți și comentează rezultatele unui studiu recent realizat de Dorin Bodea, Valorile angajaților români. Concluziile nu mă surprind deloc: valorile celor mai mulți sunt de ordin personal și material, valorile morale și „de realizare prin muncă” nu prea au priză și, ce mi se pare cel mai important, există o diferență uriașă între valorile pe care fiecare și le atribuie și cele pe care le atribuie celorlalți, între autodistribuire și heterodistribuire, cum văd că se zice profy. Împrumutând un concept din psihologie, Vintilă Mihăilescu vorbea de o „disonanță socială”.

Vulgarizând, una peste alta, mai tot românul se crede bun și îi crede pe ceilalți răi. În proporții foarte mari (80-90%), oamenii declară că apreciază onestitatea, confidențialitatea și fidelitatea, dar sunt dispuși să accepte în proporții mult mai mici (20-30%) atașamentul celorlalți față de aceleași valori. Cel mai bine stau lucrurile la „dezvoltare personală”, unde avem 88,5% autodistribuire, dar și 47,1% heterodistribuire. Numai că aceasta nu e asociată nici cu „persistența în muncă” (85,5% față de 23,2%), nici cu „competența” (82,3% față de 27,7%). Impresia generală este deci că oamenii din jur încearcă să se ridice prin alte mijloace decât cele general și deschis acceptate. Multe și necunoscute sunt cotloanele minții umane, așa că nu mă încumet la speculații. Defect profesional, nu pot să nu trag discuția un pic spre politică. Mă gândesc că rezultatele studiului explică în bună măsură părerea proastă a românilor despre politicienii care îi reprezintă și voturile preponderent negative din ultimii douăzeci de ani.

Paradoxul e cât casa poporului. Vorbele lui Trahanache nu mai par chiar cretine. Vedem că „o soțietate fără prințipuri, va să zică că nu le are”, chiar dacă membrii ei (pretind că) le au. Avem, clar, o problemă de agregare. La cum se arată lucrurile, cuvântul „societate” ar putea părea  - vai, vai! - o formă fără fond. Eu unul nu aș merge atât de departe. Mă îndoiesc că oamenii chiar gândesc ceea ce declară. Cred și sper că e doar o plăcere sado-masochistă de a vorbi de rău. Chiar dacă există o diferență între ceea ce gândim - dacă gândim - și ceea ce spunem, situația rămâne îngrijorătoare întrucât, exhibând cu atâta fervoare „disonanța socială”, inevitabil o accentuăm.

Repet: concluziile nu mă surprind. Cercetarea nu face decât să fixeze niște idei răspândite difuz. Aș fi crezut însă că acest mod de a gândi - rezultat al experienței istorice - e specific generațiilor albite și, prin urmare, că e pe ducă. Ei bine, mă înșelam crunt, după cum o arată structura eșantionului cercetării. Aproape 78% din respondenți au cel mult 35% de ani și 97% cel mult 50, 92,3% au studii superioare și - habar n-am dacă are vreo importanță, dar cifrele-s cifre - peste două treimi sunt femei. În condițiile astea, mi se pare de luat aminte că aproape 84% își atribuie ca valori implicarea și entuziasmul, pe care însă le regăsesc în jur numai în proporție de sub 30%. În ceea ce privește „schimbarea, îmbunătățirea” - marota deceniilor postcomuniste, în numele căreia s-a putut face practic orice - autoatribuirea este de 88,3%, iar heteroatribuirea de 33,2%.

Treaba cui vrea să caute soluții! Eu nu mă pot abține să nu mă gândesc la mine! Sunt și eu în rândul lumii? Mă înscriu în trend? Hmm… Ce pot să spun, luat repede, e că mulți din jur îmi par cam: guri-sparte - deci slăbuț cu confidențialitatea; preocupați de schimbare doar așa, de dragul discuției; preocupați de „dezvoltare personală” dacă se face fără efort și sare în ochi; onești, dar găsind oricând o scuză pentru o mârșăvie mai mică sau mai mare; persistenți în muncă atunci când sunt în concediu; îndrăgostiți de cuvântul „competență”, orice ar însemna el; poate entuziaști, dar parcă mai degrabă heirupiști. Nu mai continui. E clar că și la mine heteroatribuirile ar fi jos de tot.

Cred că nici autoatribuirile n-ar sta mai bine. Din valorile înșirate, singura pe care mi-aș dori să mi-o pot atribui e prietenia. În siajul ei vin onestitatea, confidențialitatea, fidelitatea. Altfel spus, sunt valori ale microscosmului meu privat. În afara lui, devin simple abstracțiuni, de care nu pot spune că sunt atașat. Iată o disonanță personală! Asta nu înseamnă că în public nesocotesc tot, deși trebuie să recunosc că, de multe ori, îmi place să o fac. Încerc să mă raportez la lista de valori, dar nu ca la valorile mele, ci ale (membrilor) comunității în care trăiesc. De voie, de nevoie, trebuie să le accept. Dacă oamenii din jur spun că asta apreciază, cu asta defilăm. Nici nu mă interesează dacă ei cred sau nu ce spun. Eu unul nu cred, dar mă supun. Consider că îmi câștig astfel dreptul de a-i înjura pe cei la care sesizez discrepanțe între discurs și comportament.

P.S. Accept că „persistența în muncă” e o valoare, pentru că îi aud pe mulți spunând asta. Trebuie să recunosc însă că eu, de câte ori pot, stau.

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey