Leria Boroș
Mihai Ghițulescu

 
sus

Leria Boroș

 

Sacrificiu la noi, sacrificiu la ei

 

Cărturatul sârb Vuk Ștefanovici Karagici a cules cu multă migală o seamă de poeme epice ale poporului său. Într-o culegere ce reunește traduceri românești ale unora dintre aceste poeme (Cântece populare sârbești apărută la Editura Minerva în 1977) se află și povestea construirii cetății Scutari din Serbia. Asemănarea cu legenda meșterului Manole este izbitoare, dar nu vreau să discut aspecte ce țin de geneza și originile celor două relatări - cea românească și cea sârbească. De altfel, relatări asemănătoare se mai găsesc în Balcani (și nu numai), iar lucrarea Comentarii la Legenda Meșterului Manole a lui Mircea Eliade este edificatoare în acest sens.

Aspectele filologice legate de poemul sârbesc Zidirea cetății Scutari nu sunt ținta mea, căci nu sunt filolog. În schimb, vreau să dedic următoarele rânduri câtorva idei legate de filosofia jertfei, prezentă atât în povestea meșterului Manole cât și în cea a ridicării cetății Scutari. Izbitor de asemănătoare, cele două relatări aduc în prim plan mai multe elemente ce ar putea fi abordate dintr-o perspectivă mitologică, filologică, istorică, etnologică etc, dar ele expun și o filosofie a jertfei fără de care este imposibilă construirea unui edificiu durabil. A construi o mănăstire sau o cetate este oricum dificil, dar aici se discută de o anume mănăstire și de o anume cetate. Edificarea lor nu poate să nu se lovească de obstacole. Orice lucru măreț se realizează urmând o Cale a Crucii, iar mersul pe acest drum este îngreunat de obstacole, presărat cu dificultăți și dus la capăt doar cu prețul unei jertfe. Nu e vorba aici de pesimism ori de fatalism, ci de o filosofie bazată pe metoda observației: omul a observat că drumul său prin labirintul vieții implică sacrificii pe post de mijlocitori ai idealului său. Apare întrebarea însă de ce acest drum, mai ales atunci când implică și creație, este greu fiindcă așa e firesc să fie sau este greu fiindcă omul nu crede că poate fi ușor. Cu alte cuvinte, cum ar întreba psiho-sociologii: care este locul controlului, intern sau extern? Dificultățile și nevoia de sacrificiu sunt rezultatul gândirii omului sau sunt ceva natural, extern, care nu ține de ceea ce omul gândește? Sau poate ambele variante… Cred că un răspuns poate fi conturat punând în continuare câteva întrebări în plus! Încearcă omul să îl imite pe Dumnezeu, prin creație? Îi oferă omul lui Dumnezeu un sacrificiu pentru a-l ierta că a îndrăznit să creeze? Este pur și simplu datoria omului să aducă o jertfă pentru că el nu este Dumnezeu și este în natura lucrurilor să sacrifice ceva prețios pentru a crea ceva durabil? Ceea ce am vrut să subliniez prin aceste întrebări este o anumită filosofie a sacrificiului țesută în jurul actelor mărețe de creație. Oamenii au o anumită percepție despre relația lor cu divinitatea și despre ceea ce le este îngăduit lor ca ființe umane. Psihologii ar spune că e vorba de așteptări. Dacă nu te aștepți de la tine să creezi ceva măreț probabil că nu vei reuși niciodată să creezi ceva măreț. Dacă totuși te zbați să creezi ceva măreț începi să crezi că ai săvârșit o impietate. Din nou, psihologii ar numi asta teama de succes. Oamenii au realmente această teamă, rădăcinile acestei metehne putând fi găsite printr-o sondare a tiparelor psihologice pe care le prezintă persoana în cauză.

Problema acestei filosofii a sacrificiului este că ea izvorăște într-o anumită măsură dintr-o - dar și perpetuează o - concepție despre limitele ființei umane și despre umilința de care ea trebuie să dea dovadă. Cei mai mulți oameni consideră că doar Dumnezeu creează din nimic și că omul poate crea doar din ceea ce i-a pus Dumnezeu la dispoziție. Omul creează din ceva ce n-ar fi existat dacă Dumnezeu nu ar fi creat întâi. Mai mult, omul crede că s-ar produce un dezechilibru dacă el ar crea ca și cum materia i-ar aparține. Evident că această filosofie, în această formă, este caracteristică oamenilor care au trăit cu mult înaintea noastră. Astăzi, oamenii cred că se pot substitui lui Dumnezeu, că pot face orice cu natura, că Dumnezeu nici nu există… că se justifică sacrificarea câtorva oameni pentru a salva (aparent) mai mulți oameni. Am ajuns cumva tot la filosofia sacrificiului, care sună destul de utilitarist, mai ales în zilele noastre. Filosofia de azi se deosebește totuși întrucâtva de cea din trecut, fiindcă astăzi omul este vizibil mai puțin prin intermediul edificiilor fascinante și mai mult prin intermediul tehnologiei, care îmbie la poezie într-o atât de mică măsură!

Comentarii cititori
sus

Mihai Ghițulescu

 

Gosha & Max
sau
Despre bărbații de lângă

 

Eram mic de tot când m-am gândit, pentru prima dată, cum am putut și eu, la problema raporturilor dintre un el și o ea care formează un cuplu. Iată cum! Printre neamurile și prietenii alor mei existau câteva familii receptate strict prin prisma jumătății lor feminine. Adică prin conceptul de „tanti”. Evident, erau și (mult mai) multe altele definite prin „nenea”, dar nu astea m-au interesat pe mine. Se întâmpla adesea ca tanti să-și ia mașină, chiar dacă numai nenea avea permis, ca tanti să aibă o grădină frumoasă, chiar dacă maestrul grădinar era nenea etc… Noi mergeam mereu la tanti, chiar și când era ziua lui nenea. Când un astfel de nene a venit singur în vizită, chiar dacă mi-a adus o mașinuță foarte tare, universul meu a fost tulburat rău. Un pic mai târziu, am auzit spunându-se despre el: „Prea e prost, prea moare-n curu’ ei!”. Azi pot da scris că omul ăla, viu încă, n-a fost niciodată prost, dar ce mai contează?

În adolescență am avut norocul să ajung - pentru scurtă vreme, e adevărat - în apropierea unor cupluri în care doamna, de data asta, era ditamai vedeta, iar domnul era perceput, de lumea largă, pripită și rea, mai degrabă ca un baston decât ca un soț. Ba chiar unul dintre ei se procopsise, prin masculinizarea pseudonimului soției, cu o poreclă scârbos-ridicolă. Am putut să-mi dau repede seama că el nu trăia chiar de florile mărului pe lângă cucoană, dar, când am întrăznit să întreb „Ce se face asta dacă-l pierde pe bărba-su?”, o altă celebră și distinsă doamnă mi-a răspuns: „Eh, își găsește alt fraier!”. O fi!

În sfârșit, de câteva luni încoace mă gândesc din nou la bărbații care trăiesc, cel puțin aparent, în umbra unei femei. Acum, totul a început de pe Facebook, unde îmi pică adesea sub ochi varii poze cu Regina Elisabeta a II-a. Din când în când, prin ele mai apare și figura mereu zâmbitoare a Prințului Philip, Ducele de Edinburgh, soțul Reginei va să zică. Aveam mai de mult oarece simpatie pentru personaj, simpatie care a crescut în ultima vreme, văzându-l cum își duce până la capăt misia de „consort”. Cred că nu e deloc ușor. Nu că ar fi (mai) ușor să fii „consoartă”, dar nu știu, nu pot și deci nici nu vreau să vorbesc eu despre asta.

Aș vrea să filosofez, dar nu prea mi-e la îndemână și nici nu vreau să mă leg de viețile oamenilor, așa că mă folosesc de povești din filme. În primul rând, trebuie să notez două biografii: Iris (SUA, 2001, regia Richard Eire) și The Iron Lady (SUA, 2011, regia Phyillida Lloyd), în care „versatilul” (zice IMDB-ul) Jim Broadbent îi întruchipează pe John Bayley, soțul lui Iris Murdoch (Judi Dench), și Denis Thatcher, soțul „Doamnei de Fier” (Meryl Streep). Sunt două exemple de dăruire până la autodistrugere, în care dragostea trebuie să fi fost determinantă, dar nici întâmplarea/istoria nu trebuie ignorată.

Dar poveștile mele preferate sunt altele, mai vechi. Le spun în ordinea în care le-am aflat. Mai întâi, Moscova nu crede în lacrimi (URSS, 1980, regia Vladimir Menshov). Katia (Vera Alentova) a urcat de la statutul de tânără muncitoare sosită din provincie la cel de director de fabrică și, în același timp, a crescut singură un copil. Propagandă e destulă, dar poate fi ignorată. Ajunsă în floarea vârstei și a carierei, Katia noastră îl întâlnește, în tren, la ceas de seară, pe Gosha (Alexei Batalov), sculer matrițer, meseriaș cu mâini de aur. E divorțat - a avut o soție bună, care și-a găsit un alt bărbat - și recunoaște că-i place să bea, „dar niciodată la muncă sau pe stomacul gol”. Gosha e un tip spectaculos: o sucește din vorbe pe Katia, o duce cu taxi-ul, a doua zi o așteaptă în fața blocului și se instalează cu maximă dezinvoltură în viața ei. Știe clar ce vrea, dar recunoaște că „să te căsătorești cu cineva după doar 2 zile e un act necugetat” și că „e mai bine să așteptăm o săptămână”. Marea problemă e că - nu prea în ton cu spiritul epocii și al locului, ar trebui să deducem - el crede că dacă „femeia are un salariu mai mare sau are o poziție superioară, mariajul nu merge”. În plus, o avertizează pe Katia că dacă va ridica vreodată tonul la el, nu-l va mai vedea niciodată. Cu toate astea, nu are nicio reținere să-și lege șorțul la brâu și să se apuce de gătit, cât ea se odihnește. Atunci când află că are de-a face cu o directoare, se face nevăzut și se pune pe băut. E convins, în cele din urmă, să se întoarcă. Îmi place să cred că dragostea l-a făcut să-și calce pe principii, deși filmul pare să vrea să inducă mai degrabă ideea vindecării lui de gândirea „retrogradă”.

Cu treizeci de ani mai devreme apăruse Sunset Blvd. (SUA, 1950, regia Billy Wilder), povestea unei foste vedete de film mut, Norma Desmond (Gloria Swanson), acum retrasă și plănuind, nerealist, o (re)lansare în filmul vorbit. Până la apariția lui Joe (William Holden), tânărul scenarist pentru care dezvoltă o obsesie, în viața Normei exista un singur personaj: Max (Erich von Stroheim), șofer, valet, bucătar, om bun la toate, care îi suportă, fără crâcnire, toate mofturile. Joe îl simte ca pe un „pachet de nervi” și spectatorul poate bănui de la început că e ceva în „neregulă” cu omul ăsta, pe cât de supus, pe atât de sigur pe sine. Spre final, aflăm că rolul pe care și-l asumase nu era să îi servească stelei apuse doar masa, ci, mai ales, să o alimenteze cu iluzii. O spune chiar el direct: „Asta e slujba mea, și e de multă vreme… Am descoperit-o când avea 16 ani. Am făcut-o vedetă și nu pot permite să fie distrusă… I-am regizat toate filmele de început”. Iar când Joe dă să-l compătimească pentru transformarea în servitor, Max adaugă apăsat: „Eu am cerut asta, oricât ar părea de umilitor. Aș fi putut să-mi continuu cariera, dar, după ce m-a părăsit, totul mi s-a părut insuportabil… Am fost primul ei soț”. Și o va ține învăluită în iluzii până la sfârșit.

Am trăit multă vreme cu impresia că Gosha și Max sunt complet diferiți, că sunt de fapt două extreme: unul căpos până la Dumnezeu, bazându-se doar pe faptul că e „un tip drăguț”, celălalt, ditamai regizorul la Hollywood, dispus imediat să se umilească public. Acum mă gândesc că asemănările sunt mai importante decât deosebirile: amândoi își calcă pe mândrie, până la urmă, și din același motiv pe care nu-l mai numesc; amândoi renunță, pe deplin conștient, la dominația publică, oricum discutabilă, în schimbul unei dominații domestice. Nu sunt nici proști, nici prostiți.

Ar fi chiar culmea să trag vreo concluzie moralizatoare pe un subiect atât de complex, din două povești rezumate, și alea din filme. Dar eu cred că tot ce se poate întâmpla în artă, se poate întâmpla și în realitate. Dacă cineva a imaginat un lucru, cu siguranță se va găsi și cineva care să-l facă. Pe lângă tipurile de mai sus, există, cu siguranță, multe altele Aș vrea doar atât: să nu ne grăbim să-i etichetăm în vreun fel, la grămadă, pe „bărbații de lângă”. Habar n-avem ce e în mintea lor. 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey