Mihai Ghițulescu
Victor Martin

 
sus

Mihai Ghițulescu

                                                                             

Despre sârbi

 

Era simpatică. Păr lung și drept, ceva între blond și roșcat. Fețișoară blând colorată natural, cu un fel de aluniță bine pusă pe stânga, între buză și obraz. Privea fix și zâmbea mic. Avea mereu grijă să am dreptate. O chema Katerina și rostea „Mi-hai” cu accent maghiaro-japonez. Mi-a dat un cub de ciocolată care m-a trimis cu 25 de ani în urmă. Dar n-am avut atunci timp să mă gândesc la asta. Vorbeam de vreo două ore, pe canapeaua din holul unui hotel sârbesc, printre oameni care își înjurau trolerele în toate limbile pământului. Nici urmă de sictir sau de impaciență. Nu se dădea înapoi, dar singura ei apropiere era o mișcare scurtă din umărul stâng. Nu o deranja tutunul. Nu știu unde ajungeam, când mi-a venit s-o întreb: „Where are you from?”. „Macedonia”. „Ooo, FYROM!”, I said. Zâmbetul i s-a făcut mai mic și a dat puțin în rictus. „Former Yugoslav Republic of Macedonia”, am insistat ca omul prost. Privirea ei mi-a ieșit prin ceafă. În sfârșit: „Poraneshna Jugoslovenska Republika Makedonija”, am încercat să salvez. „You are boring”, mi-a spus neutru, s-a ridicat și s-a dus. Nici n-am apucat să văd cât era de înaltă. Și uite așa am rămas, din nou, cu gândurile aiurea.

Pe harta minții mele de copil erau puține țări și popoare. Aveam bulgari, sârbi, chinezi și cam atât. Bine, nemți și turci, dar ăștia îmi păreau mai degrabă personaje de povestiri istorice decât oameni de-adevăratelea. Șoferii refegiști și turci, veniți cu tirurile la fabrica de confecții, scăpau adesea ceva gumă sau ciocolată puradeilor care mișunam prin zonă. Dar nici măcar asta nu era în stare să mi-i umanizeze. Știam și de americani, dar ei erau din filmele cu cowboys. Despre arabi și negri – scuzați, dar eu așa-i vedeam pe străzile 1 Mai-ului natal –, deși îi simțeam oameni, credeam că vin din altă lume, numai a lor.

Nu mi-ar șade bine să filosofez, când gândurile astea sunt pornite de la o femeie și un cub de ciocolată. Un pic tot o fac! Aveam o străinătate mică și simplă! Dar bună! Propaganda naționalistă a avut asupra copilului care eram (și) un efect de-a-ndoaselea: mi-a creat un mit al „străinătății pozitive”, care, într-un fel, mi-a rămas până azi. Tot ce era străin era (mai) bun, în grade diferite. Ce era bulgăresc era (mai) mai bun doar în lipsă de altceva. Pe „fratele bulgar” îl puteam vedea oricând la tv. Marfa lui ajungea mai ușor la Craiovași nu era cine știe ce. Dar mergea! Ce era chinezesc era suprem. China, despre care nu știam nimic, îmi era paradisul. Ciocolată (de-aia cu fagurele pe colțul ambalajului), mașinuțe (de-alea de le strângeam în menghină și abia le sărea vopseaua), tricouri (de-alea de nu se lăsau la gât), teniși (de-ăia care cică se purtau până li se mânca pânza).

Și sârbii! Sârbii! Pe ei îi vedeam la tv numai cu antene speciale. Dar tv-ul lor bătea orice. Zic crtani film și suspin! Nu aveam de unde să știu că ce vedeam atunci nu erau de fapt (doar) sârbii, ci lumea întreagă strecurată – că nici regimul lor nu era culmea libertății – și tradusă în sârbește. Marfa lor (ciocolată, gumă, vegeta cu bucătarul), venită direct sau via Timișoara-Talcioc, era mare bucurie. Nu exagerez dacă spun că, ori de câte ori căpătam ceva sârbesc, mă simțeam ca de Crăciun. Nu exagerez dacă spun că, fără sârbi, aș fi fost altfel. Pe ei îi simțeam aproape și totuși foarte altfel. Și aici e loc de filosofie… Cred că sârbii le-au asigurat românilor din colțul ăsta de țară posibilitatea unei „rezistențe prin cultura de masă”.

Și au venit acneicii anii ’90 și sârbii au început plece ușor-ușor din mintea mea tot mai puțin copilă. I-au gonit piața liberă și televiziunea prin cablu. Dar tot atunci lumea toată a început să se uite la ei. Atunci m-am prins și că ceea ce numeam „sârbi” era, de fapt, un conglomerat de popoare. Nu pricepeam, totuși, de ce oamenii ăștia se încăpățânau să dărâme lumea aia frumoasă. Greu m-am prins că ea fusese a mea, nu a lor.

La începutul anilor 2000, amorul părea să se fi stins de tot. Am fost dintre cei care au crezut că americanii – da, da, și românii – au făcut bine ce-au făcut. Cred și acum. Mă explic la cerere. Dar amorurile nu se sting! Am făcut cum am făcut și am ajuns în apropierea dlui I.D., profesor de melancolia oglinzii, cu multe și sănătoase bride prin lumea de acum „ex-iugoslavă”. Din povestiri am priceput că „sârbii” sunt (și) altfel decât mi-i închipuisem eu copil, adică nu doar copiuțe ale Occidentului. Îmi plăceau și așa…

Și am ajuns în Serbia. Era pe vremea când se mai duceau puțini români și ăia la muncă în gospodăriile unor bătrâni sârbi cu pensii din Germania. Văzusem câte ceva din Vestul mare și glamouros, Parisul și Viena și altele, dar nu-l văzusem încă pe cel mărunt și mat. Cu el am luat primul contact la sârbi: la Pozarevac, la Pancevo, la Novi Sad, la Belgrad. Se mai vedeau încă urmele războiului, dar se trăia frumos. După mai bine de un deceniu de belele, care culminaseră cu lovitura în moalele capului, sârbii țineau încă în viață o civilizație de invidiat pentru români. M-am gândit ce diferență mare e între sărăcie, suferință și… mizerie. Și diferența asta o face demnitatea. Mi-au venit în minte câteva cuvinte românești cu iz arhaic: vrednic, harnic, de ispravă, cumsecade.

Abia după ce am mai umblat cât de cât prin măruntaiele Europei, m-am convins definitiv că sârbii au copiat, într-adevăr, mult din Vest, cu două precizări: (1) au luat fond cu totul, nu doar formă; (2) au știu ce să păstreze din trecut și ce să lepede. Sunt altfel, mult altfel decât românii. Dumnezeu mi-e martor că nu dau prea mulți bani pe genetică! Mai totul ține de cultură, de istorie. N-are rost să inventariem întâmpinările din trecut. Cert e că românii s-au învățat să fie într-un fel, iar sârbii în altul.

Am mai fost de atunci de multe ori prin Serbia și am văzut cum se ridică. Repede, solid și fără zgomot!

Azi se duce din nou mai multă lume. Spațiul „ex-iugoslav” a devenit zonă turistică. Recomand pe unde apuc tot felul de locuri și mă bucur de feedback. Pe lângă faptul că toți se minunează de cât de bine se mănâncă și se bea, aud frecvent: „Bă’, ăștia sunt nemți!”. Mă irită însă că admirația asta nu prea-mi pare curată. O simt prea lejeră, amestecată cu niscaiva invidie și chiar dispreț. Românii admiră doar din gură, pentru că li se pare de bon ton să admire. Știu că nu pot și îndrăznesc să spun chiar că nu vor să fie asemenea sârbilor. „Las-o, bă’, că merge așa!”.

Eu tot cred că popoarele, nefiind ele de la Ăl de sus într-un anume fel, pot învăța mult unele de la altele. Români, uitați-vă în continuare la sârbi!

 

PS. Și a trecut înapoi! A zâmbit politicos, dar nu mai mult! Cred am făcut o figură tare stupidă, că s-a oprit și s-a așezat râzând.

Comentarii cititori
sus

Victor Martin

 

Arma sincerității

 

Politicianul român pleacă de la ideea de putere în sine. Pleacă de la ideea puterii sincerității. Într-o societate în care să nu te ții de cuvânt e o regulă, sinceritatea nu mai e o artă. Sinceritatea e o adevărată armă politică.

Nu te poți opune sincerității decât tot prin sinceritate. Cine să se opună politicianului prin sinceritate? Pentru eventualii lui adversari, minciuna e un mod de viață. Și un mod de a face avere. Și un mod de a se cățăra pe colinele puterii politice.

Ca să învingi în lumea politică, trebuie să ai bani. Politicianul sărac are tendința să fure, să accepte mită, să voteze legi strâmbe, care să-i aducă venituri ilicite. Mulți și-au plătit locul în Parlament și constată cu uimire că nu pot să-și scoată pârleala. Pentru ei, preconizatele alegeri anticipate sunt o permanentă sabie a lui Damocles deasupra capului.

La alegeri, politicianul e mai mult sau mai puțin sincer, dar promisiunile din campania electorală se dovedesc vorbe goale. Se trezește că nu are forță să ia de la hoți și să dea la popor. Dacă nu-i dai ceva, poporul începe să te creadă slab, indiferent cât de mult te simpatizează. Întoarcerea la popor s-ar putea să meargă, dar nu la infinit. Românul speră cât speră, apoi, dacă vede că nu cresc decât salariile mici, cele mari rămânând la fel de mici, că impozitele se măresc, nu de la cap la coadă, ci de la-ntâi, că productivitatea creste în jos, că se produc cele mai bune lucruri proaste, că inflația nu scade, ci doar se estimează, că nu se creează noi locuri de muncă, ci tot alea vechi, lăsate calde de alții, te lasă și își caută altceva.

E uman ca, atunci când dai cuiva un deget, să încerce să-ți ia toată mâna, dar nici nu poți să lași poporul să suporte la infinit umilințe din partea unei clase politice pusă pe căpătuială. E nevoie să fii sincer cu oamenii și să cântărești foarte bine între promisiuni și eventuale puneri în practică ale acestora.

Ce altceva poate să prefere românul dacă nu un om cu bani, când inteligența e atât de greu cuantificabilă, sperând că acesta, dacă nu-ți dă, măcar nu-ți ia? Necazul celor care privesc cu uimire cum crește politicianul în sondaje e faptul că un  lider sau altul al unei formațiuni politice, pe ici, pe colo, face donații substanțiale, uneori, fără nici o pretenție. Cei care au primit ceva de la acesta au simțit spontaneitatea și sinceritatea gestului de moment.

Când ridică biserici, politicianul nu cere să fie pictat pe pereții acestora. Își spune că asta îi mai lipsea chelului, dar chelioșii se împart în două: cei de dinainte de a avea păr și cei de după.

Să dai cu o mână fără să iei cu cealaltă, nu numai că îi lasă perplecși pe unii, dar îi sperie de-a dreptul. Prea puțini politicieni sunt în stare să inducă electoratului sentimentul că se poate și mai bine. Acest sentiment nu poate fi indus în nici un caz de actualii oameni politici, care își votează salarii indecent de mari sau se folosesc de banii publici ca de propria lor avere.

Liderul politic vine în momentul în care ideea de schimbare cu orice preț s-a demonetizat total și a început să prindă contur ideea construirii unei puteri politice în sine, cu aceiași oameni, dar cu concepții politice net superioare. Dacă nu le schimbi mentalitățile de asistați sociali, degeaba schimbi oamenii între ei.

Problema nu e dacă noua clasă politică minte sau spune adevărul de nevoie, așa, de amorul artei. Problema e să nu se mai mintă. Educarea în spiritul adevărului nu o poate face decât un politicianul care spune adevărul așa cum respiră și nu poate fura pentru că nu are nevoie.

În condițiile în care minciuna devine religie, influențându-ți genomul, sinceritatea nu mai e o unealtă, ci o armă diabolică.

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey