Mihai Ghițulescu
Victor Martin

 
sus

Mihai Ghițulescu

 

Of, ce dor, ce chin, ce jale!

 

Că tot nu-mi place neam cum sună Deșteaptă-te, române!, aș propune ca imn cântecul din titlu. Chiar cred că se potrivește. Spațiul public românesc mi se pare adesea o boceală generală, un amestec de pomană (de morți, de vii, de om sau de porc) și drobism ca în Prostia omenească. „Românul” lăcrimează – trăgându-se de perciuni, dacă e nevoie – pentru ce a fost și tremură tot – cobind, eventual – pentru ce va să vină.

Avem jale de toate soiurile și pentru toate gusturile. De la cea recurentă, de sezon (caniculă, inundații, indigestii, viscol, astenie etc. etc.), până la Jalea națională, care și ea poate fi istorică sau teleologică. Printre ele, țâșnește la tot pasul mica jale ocazională: mai crapă câte un lăutar, mai cade câte o parapantă, se mai scumpește gazul lampant și imaginația mea, bogată altfel, nu poate prevedea toate motivele de jelit public. Ziceți-mi cinic, dar mă prefer de enșpe ori sensibililor care țin evidența prăpăstiilor de tot felul și, de multe ori, nici măcar nu mai încearcă să-și disimuleze plăcerea. A nu se înțelege că încurajez nepăsarea tâmpă față de toate câte se întâmplă în jur. Aș vrea doar ca fiecare program de știri să înceapă cu avertismentul: „consumul excesiv de dramă (dramoletă) dăunează grav vieții dumneavoastră”. Sigur, se poate spune același lucru și despre bășcălie, dar o las în seama altora.

Jalea românească e într-o relație complicată cu timpul. Pe de o parte, de fiecare dată e (mai rău) ca niciodată. Nu știu cum naiba se face că temperaturile sunt întotdeauna sub sau peste media multianuală. „Așa ceva n-am văzut de când sunt” e textul pe care mulți îl bagă la înaintare de fiecare dată când (nu) li se întâmplă ceva. Jalea se amestecă în acest caz cu dorul, cu nostalgia. Pe de altă parte, răul prezent este raportat la un rău – general recunoscut ca atare, chiar dacă nu neapărat (bine)cunoscut – din trecut. Destul de frecvent, ceva „e ca pe vremea” dacă nu chiar „mai rău ca pe vremea” fanarioților, a războiului, a lui Stalin, a lui Ceaușescu etc. etc. În sfârșit, avem și varianta bricolajului istoric menit să arate cât de tare seamănă acum-ul cu cel puțin un atunci. Abuzul de Caragiale e cel mai bun exemplu. Vasăzică: rău a fost, rău e și deci rău o să fie. „Cât de actual sună!” e una dintre exclamațiile care mă zgârie pe creier.

M-am tot gândit la posibilele cauze ale acestei „euforii a catastrofei” (Andrei Pleșu) la români. Sigur n-au ceva aiurea în sânge. Doar că așa s-au învățat. Pentru moment, am o teorie: „euforia catastrofei” sau „voluptatea răului” nu e decât o rudă, doar aparent foarte diferită, a hazului de necaz. Sunt două moduri de a suporta răul. Ori minimalizându-l și luându-l în derâdere, ori scufundându-l în mai rău și deci făcându-l să pară mai bine. Necazurile fiecăruia cu ratele la bancă, răceala copilului, pisălogeala soțului/soției ajung să treacă drept mărunțișuri pe lângă atâtea și atâtea catastrofe care se întâmplă în lume. E cam ca în bancul cu rabinul care, atunci când un credincios i se plânge că trăiește foarte înghesuit, îl sfătuiește să ia în casă toate orătăniile, numai pentru plăcerea pe care o va simți când le va scoate.

Comentarii cititori
sus

Victor Martin

 

Cititul involuntar

 

I. Dacă nu poți fi tu însuți, nu poți imita pe nimeni

Expresia „numai să vreți să citiți” a unui prezentator de televiziune, repetată obsesiv la sfârșitul oricărei „reviste a presei” e un mesaj subliminal care cenzurează orice poftă de lectură. Ce-și spune telespectatorul? „Dacă ăsta îmi citește mie presa la televizor, ce rost are s-o aprofundez, ca să-mi scot singur ideile principale: știrile fierbinți, can-can-urile, schimbările politice esențiale, pericolele care mă pasc, micile schimbări legislative, micile sau marile mârlănii, crimele, micile furturi sau marile fraude financiare, dobânzile la bănci și toate celelalte? Mi le scoate omul, că de-aia e plătit. De ce să muncesc eu de două ori? Mai dau banii și pe ziare. Nu ajunge că plătesc TVR-ul de două ori, o dată cu factura la electricitate și o dată la cablu?”.  

Raționamentul banal e apanajul omului simplu, nu așa cum se sugerează ideea că lucrurile simple, banale, sunt gândite de oamenii inteligenți. Se face o confuzie între lucrul simplu de geniu și banalitate. Lucrul simplu de geniu e rezultatul unei acumulări masive de cunoștințe, combinată cu o putere foarte mare de a le combina; dacă nu cu geniu, măcar cu inteligență. Asemănător, expresia „Trăim în România și asta ne ocupă tot timpul” se adresează, tot subliminal, celor care vor să părăsească țara, nu celor care pleacă în străinătate. Diferența constă în faptul că unii vor să părăsească neapărat țara, fără nici un plan coerent, fără mijloace, fără să se gândească la consecințe, tocmai din cauza unor astfel de mesaje, iar alții pleacă, dar nu oricum, ci după ce au absolvit o facultate, au strâns niște bani și și-au aranjat vreun job prin străinătate. Când afirmă că nu primesc români, englezii se referă la cei ce nu aduc nici un aport la dezvoltarea societății, iar televiziunile românești transmit, din sete de rating, doar jumătate de adevăr: jumătatea tulbure.

Cam astea sunt preocupările „formatorilor de opinie” de la televiziuni, deocamdată, cel mai coerent mijloc de educare a maselor. Internetul e vast, dar haotic. Mult prea vast și mult prea haotic. Prin weblog-uri, forum-uri și link-uri de tot felul, internauții plutesc pe marea cea mare a unor cunoștințe disparate, adesea incomplete, dându-și iluzia că citesc. Blog-ul, în formă scrisă, e de când lumea, de la desenele cu animale de pe pereții peșterilor, un fel de strip-uri empirice, până la „jurnalele” mironosițelor secolului XIX. Nu e nimeni obligat să fie pedepsit de orgoliul sau plictiseala altuia.

Nici toți oamenii talentați, inteligenți și consacrați, care au ținut un jurnal, n-au rămas în conștiința publică. Și la ei, și la blog-iștii cât de cât celebri, afirmarea întru eternitate e mișcare browniană curată. E o întâmplare să te citească vreunul. Câteodată, jurnalele sunt la modă, până la exacerbarea conducerii unei țări pe model „jurnal de bord”, câteodată, nu. O scriere literară, e o scriere literară, dar jurnalul nu e decât o subiectivizare relativă a realității personale. Pe cine mai interesează azi persoana altuia, reală sau subiectivizată? Poate pe criticii care n-au ce scrie.

Unii se simt fericiți în jungla informatică vastă a unei insule pustii, alții se simt singuri în înghesuială. Blog-ul anulează personalități, dacă acestea există; fiecare se confundă cu oricine. În boom-ul informațional, jurnalul unui necunoscut, chiar și de geniu, e mai puțin decât o picătură într-un ocean. Blog-iștii nu se expun publicului ca să se descopere sau să se redescopere, nefiind conștienți că au sau nu un viitor. Ei nici nu-și pun problema viitorului, trăind într-un prezent pe care îl cred infinit. Nici măcar nu vor să fie descoperiți, cei mai mulți evoluând sub pseudonim. Se bagă în vorbă și sunt siguri că au numai ei dreptate. De la instinct la rațiune, Internetul mai are de lucrat.

Termenul de „a naviga”, pe Internet, e foarte inspirat. Era posibil ca nici Cristofor Columb să nu ajungă în America, ci să se înfunde în Groelanda sau Antarctica. În acel moment, exploratorul nu mai ajungea unde îl mâna destinul, nu se mai crea civilizația de tip american și nu mai apărea nici civilizația tehnologică actuală. Una e ce se întâmplă acum și alta ce s-ar fi putut întâmpla; e mai grav „a nu fi” decât „a nu mai fi”. Când apare ceva mai interesant, ca o insulă a fericirii într-un ocean cald, te trezești cu tăblița „oprit!”; până la plata unei sume de bani. Sumele mici, plătite pentru a accesa vreun rezumat a ceea ce ai vrea să citești, par ușor de suportat, dar, în realitate, plătești mai mult. Cumpărarea unei cărți pare o investiție mare, dar, protejată de carii, nu este atacată de „viruși” sau de suprasarcina electrică a fabricii de peste drum.

Navigând pe Internet, omul e neplăcut surprins la furat; nu prea are ce alege. De frica plagierilor, site-urile conțin texte submediocre. Textele considerate de autori ca geniale sunt ale unor submediocri.

 

II. De frică să nu comitem vreo discriminare, protejăm și prostia, și posesorii acesteia

O carte e un drum asfaltat de alții. Dacă acest drum nu ar fi circulat, drumarii editurilor s-ar reorienta. Faptul că ei nu se îndreaptă spre meserii mult mai bănoase, te face să crezi, pe bună dreptate, că le merge. Faptul că se lamentează ei cum că nu le-ar merge afacerea a devenit banal. Totul amintește de bancul cu indienii care aduc lemne, unde centrul meteo anunță venirea frigului pentru că indienii adună lemne, iar indienii adună lemne pentru că așa văd la buletinul meteo.

Văitatul la editori a întrecut totuși orice limită a bunului simț, în condițiile apariției de tot mai multe și variate colecții. Ei au ajuns să spună că muncesc degeaba, că nu mai au cititori, că nu se vinde cartea. Ca o consecință a acestui mesaj, oricât ar părea de paradoxal, nu se întâmplă nimic. Nu se mărește numărul de cititori nici măcar calitativ; cei care citesc, oamenii culți și inteligenți, nu se înmulțesc decât în cazul în care devin culți și mai inteligenți venind din rândul troglodiților, lucru imposibil.

Avem totuși avantajul pe care alte țări nu-l au: dacă nu suntem în stare să facem lucruri posibile, forțăm imposibilul. Promovăm tineretul cu orice preț, femeile, minoritățile, fără să fim atenți la costurile ulterioare. Tinerețea sau experiența de viață nu sunt nici ele criterii de luat în seamă, așa, pe nemestecate. Te poți plafona la maturitate sau te poți deștepta la bătrânețe, la fel de bine. Sau, nici una, nici alta.

Omul simplu nu citește. În cazul în care ajunge, în naivitatea lui, la concluzia că trebuie să intre într-o librărie, să cumpere cartea la care i-ai făcut reclamă, la stand, când vede prețul, renunță. Prețul, asemănător unei sute de mililitri de coniac, e becul pavlovian care îl face pe cetățean să fugă îngrozit. „Un politist a intrat într-o bibliotecă”, nu e un simplu banc; e cruda realitate. Nu-l poți face pe omul simplu să se aboneze la un ziar, pentru a câștiga un metru de cotoare de cărți, chiar dacă acestea sunt cărți de 3 lei, pe înțelesul lui, de autori străini de mâna a doua, fără copyright. S-ar simți trădat de două ori. Mai bine face abonament acolo unde se câștigă un „coș cu bunătăți”, adică ceea ce nu se prea vinde în supermarket.

Dacă, prin absurd, cel ce fuge din calea cărții, într-o zi când nu e meci, nimerește în fața unui computer, îi mai rămâne varianta jocurilor de tot felul. Nu degeaba înflorește industria jocurilor pe calculator. Când acestea reprezintă gadget-uri din cărți, imagini colorate, acțiuni simple, mimetice, de lupte sau înfruntări de idei, freudian, jocurile dau iluzia lecturii. La câți bani costă un computer la noi în țară, jocurile nu par deloc un lucru ieftin, prețul mijlocului de producție umbrind, de prea multe ori, producția însăși.

Cititorul nu are de unde să știe și nici nu-l prea interesează ce editură e pe val, cu mii de titluri, bună distribuție, încasări pe măsură și copyright-uri valoroase. Nu știe nici editura care publică titluri ieftine sau în regie proprie, cu vânzare locală, condamnată să se chinuie sau să se ducă la fund, conform principiilor concurenței. Dacă se hotărăște să citească, el vrea să citească; culisele editoriale reprezintă alt subiect pentru el.

Dacă a început să se lamenteze, cum se întâmplă tot mai des la noi, editorul bagă cititorul în ceață, acesta gândindu-se că editura e în suferință și, astfel, e nevoită să publice cărți de doi lei. În consecință, nu cumpără. La extrema cealaltă, editurile cu un dever mare fac o reclamă atât de deșănțată, încât te duc la aceeași idee, că, având multe titluri, nu mai au ce publica și scot știfturi, nu cărți.

Editurile scot, într-adevăr, foarte multă maculatură, atât de multă încât ceea ce e valoros, nici nu se mai vede. Fiecare are impresia că el e viitorul; viitorul altuia. Nimeni nu se mai preocupă de viitorul lui personal. Exocentrismul se întâlnește cu egocentrismul, undeva, la infinit. Cei care caută valoarea în ape tulburi, așa numiții fani, sunt prea puțini, deși fac o gălăgie infernală. Colecționarea a tot ce apare într-un anumit gen al literaturii e tot o forma de autoorbire. Fanul colecționează; nu citește prea mult, ci doar, așa, orientativ, prefețe, postfețe, scurte recenzii, să poată ști ce să mai cumpere. O viață de om e prea puțin pentru a putea colecționa ceea ce mai mult simți că e de calitate. Criticii sunt mult prea ocupați cu sponsorizarea propriilor rubrici din vreo revistă sau cu diferite conferințe prin țară, unde se lasă cu vreun computer cadou, ca să scoată fanul din întuneric.  

Cititul despre cărți, spun unii, nu are cum să fie daunător. Nu dă omul nimănui în cap, nu aruncă petarde, nu scuipă pe jos, nu bea, nu se droghează.

                                   

III.  Numai omul inteligent are neșansa de a se prosti

Și totuși, s-a trecut prea repede de la „literatura de atmosferă” la „literatura ca atmosferă”. Se lasă prea ușor cartea jos pentru a o substitui cu filmul făcut după ea. Asta denotă lipsă de imaginație, iar lipsa de imaginație e dată de lipsa de cultură, rezultat tocmai din precaritatea exercițiului de a citi. Cercul ăsta vicios e valabil doar dacă plecăm de la premiza că vorbim doar de oameni inteligenți.

Fanii mai mult citesc despre cărți. Știu că o carte este bună sau rea, dar cine sunt cei îndrituiți să hotărască ce e bine și ce e rău, în lipsa debusolatei critici literare? În spiritul tradițional românesc al datului cu părerea, își dă cu părerea cel care are o părere. Toată lumea vorbește și nu mai ascultă nimeni. Se formează o critică amatoristică de forum sau weblog, ca substitut al unei critici de valoare, iar aceasta generează, în timp, o literatură de blog, agramată și chinuită. Aceasta acaparează realitatea, prin intermediul forum-iștilor, cu părinții lor cu tot, editorii, care se miră ca proștii că nu li se vând cărțile, iar dacă se vând, nu se citesc.

Nici scriitorii de talent reconvertiți la critica literară nu sunt o soluție. Avem nevoie de critici de talent, nu de scriitori de critică literară. Așa cum prezintă câte un ziarist presa la televizor, după interesele imediate ale patronului, după suma de bani obținută sau chiar după propriile-i convingeri, nici criticii care citesc pentru noi nu pot fi obiectivi. Paradoxal, aici nici nu e vorba de obiectivitate, ci de subiectivitate. Așa cum ziarul „on line” nu-ți stârnește aceeași formă de înțelegere, nici cartea citită de altul nu-ți dă același complex de emoții. Chiar și citirea unei cărți în perioade diferite ale vieții, când nivelul de cultură și chiar cel emoțional s-au mai schimbat, nu-ți lasă aceeași impresie.

La relecturare, e bine să te bazezi pe criteriile proprii. Când nu ai criterii proprii, ești influențat de criteriile altuia. În ambele cazuri, dacă o carte îți place din ce în ce mai mult, nu înseamnă neapărat că a rezistat trecerii timpului și e neapărat bună. O carte e bună dacă cititorul are criterii de apreciere valabile sau criteriile luate de la altul sunt general valabile.

În funcție de balansul valabilității-nevalabilității criteriilor de apreciere, cărțile pot fi confirmate sau infirmate de trecerea timpului. Cum nimeni nu cunoaște valoarea celor care dau verdicte, în ultimul timp, nu se știe care operă literară va rezista. E ceva asemănător cu cearta privind subiectul crucii, dacă aceasta e sau nu un obiect religios, când toată lumea are dreptate.

E ca în povestea rabinului care dă dreptate la toată lumea. Când cineva îi spune că nu poate avea toată lumea dreptate, îi spune acestuia că și el are dreptate. Împăciuitorismul generalizat micșorează entropia și nu aduce nici un progres, nici măcar în literatură. De frică să nu deranjeze, fiecare minte, ajungându-se la o ipocrizie generalizată. Pentru a avea toată lumea dreptate, spun că se poate ajunge și prin exagerarea adevărului la ipocrizie, dar ăsta e alt subiect.

Aici, în zilele noastre, intervine declicul. Cine sunt cei care stabilesc criteriile de apreciere. Într-un concurs literar, membrii unui juriu. Da, dar premiile se dau, cum vedem, pe alte criterii decât cele ale valorii. Atunci, mai are cititorul, fanul înrăit, încredere în părerea stabilizatoriilor de criterii? Cum nimeni nu s-a născut învățat, și criticii învață critica de la alți critici. Cum dau măsura lipsei de pricepere, înseamnă că s-au prostit pe parcurs sau au învățat lucruri de slabă factură de la înaintași. Oricine își poate imagina că avem o critică de întâmpinare transformată în critică de prevenire.

Când criticul previne penetrarea valorii și promovează, pe interes și nepotism, nonvaloarea, se discreditează. Nu are nici un rost să vorbim de criticii de-a dreptul imbecili, care confundă nonvaloarea cu valoarea. Numai nonvaloarea se înconjoară de nonvaloare; pentru a părea ea mai strălucitoare. Că înlocuiește voit valoarea cu nonvaloare sau că nu e în stare să distingă nonvaloarea de valoare, efectul e același: cititorul inconștient rămâne singur.

Editurile au fost învățate să nu vândă cărți, ci autori. Atunci când dai 1 miliard de lei pentru 5 cărți nescrise încă, așa cum se întâmplă la noi, ori ai de-a face cu geniul Carpaților, ori ești tâmpit, ori interesat. Cum geniul Carpaților nu se întrevede încă și se încearcă în disperare să se fabrice...Pot nominaliza o editură care a organizat un concurs de debut, a anunțat că acesta s-a suspendat până la o ediție viitoare și totuși, în acel an, a câștigat un pilos, care nici măcar nu era debutant.

Și, pentru ca lucrurile să fie conforme cu propria lor realitate, o carte slabă trebuie neapărat reeditată. Odată cu înmulțirea scriitorilor, aceștia vor lupta pentru legiferarea unei taxe de protecție a tagmei. Cum banii vin de la cititori, orice taxă e bazată pe venituri suplimentare. Dacă se vor înmulți cititorii, aceștia vor lupta pentru legiferarea unei taxe de protecție specifică, o taxă de protecție de tagma scriitorilor.

Cum, citind o carte, cititorul se crede un pic din cel ce a scris-o, ne trezim cu tot mai mulți cititori care vor să intre în breasla creatorilor. Nu se va întâmpla asta, pentru simplul fapt că s-a întâmplat deja.

 

IV. Orice sfârșit e un început prost

Mulți au crezut că Revoluția îi va face ziariști. Doi oportuniști din literatură au fugit imediat spre principalele două cotidiane centrale de la începutul anilor ’90. Doar în ultimul timp, s-a dovedit că vor face, unul explozie, altul implozie, de atâta jurnalism. Acum, când jurnalismul a fost discreditat chiar de jurnaliști, aceștia caută o ieșire. Cum mainstream-ul s-a umplut de autobiografismul banalității autorilor, o s-o ia toată lumea spre divertisment, ca o consecință firească a dezvoltării tehnicii și tehnologiei avansate. Norocul poate fi faptul că nu oricine poate avea inteligență tehnologică. Nenorocul e că iarăși va fi inflație de ingineri fără talent literar.

Un scriitor cu un talent recunoscut de toată lumea a afirmat că avem opere, dar n-avem scriitori, plasându-se, fără să vrea, în propriul său paradox. El era cunoscut ca un mare scriitor, dar opera nu i-o știa nimeni, adică exact pe dos de cum a afirmat. Vrând să împingă cititorul spre ceea ce a scris, s-a apucat să producă editoriale și să apară la televiziuni; lucru acesta a făcut ca el să fie și mai cunoscut, iar scrierile și mai necunoscute. Cititorul, de lene, îl citește pe el și reține câteva fraze mai inspirate, reiterând dictonul potrivit căruia „cultura e ceea ce rămâne după ce ai uitat tot”.

Zadarnic se scrie mult, în loc să se scrie despre multe; se pierde timp prețios și rămâne pământul nemuncit. Aici, mai aveau și comuniștii și colonialiștii, dreptate: cultura este sfârșitul oricărei zile de muncă.

Scriitori nu sunt neapărat cei care scriu. Nici cititorii nu sunt neapărat cei care citesc.Așa cum se gândește azi, cititul biletului de autobuz a devenit un act de cultură, iar „scriitorii de rețete medicale” sunt și ei scriitori, cum scriitori se considerau și conțopiștii lui Caragiale. Scriitori nu sunt nici măcar cei care publică. Cum sunt fabricați miliardarii și politicienii de carton, sunt fabricați și scriitorii de carton, apoi sunt promovați, reeditați, premiați și supuși atenției unor critici dintr-un mediu strâmt. Fenomenul e ușor de observat deoarece promoția bună și tirajele mari, ale cărților proaste, au aceeași soartă ca tirajele mici și proasta răspândire a cărților bune. Prin asta, cititorul amendează mediocritatea și se mulțumește să citească despre cărți, în măsura în care există critici specializați care să le povestească despre ele. Unii povestesc, dar nu se fac înțeleși, alții se fac înțeleși, dar adorm cititorul. 

Pe partea cealaltă, există ideea preconcepută că editurile serioase se ocupă de lucruri serioase, iar acestea, din cauza exercițiului democratic mai avansat, sunt cele străine. S-a spulberat și acest mit. S-a spulberat în străinătate, nu în România, unde se publică tot felul de cărți ale unor autori străini de mâna a treia ca fiind mari valori. Autorii străini mai slăbuți găsesc teren propice de promovare la noi, cei care suntem, genetic, obedienți față de tot ce e străin. Nu e adevărat că, după intrarea în UE, datorită unui control mai strict al copyright-ului, va exploda valoarea și vor fi publicați și autori români. Nu e adevărat; într-o țară de turtă dulce, ninge cu făină și curge lapte și miere; vor veni autorii de mâna a doua, nebăgați în seamă în țara lor, și vor vinde mai ieftin marfa. Vor fi luați în brațe, își vor face case de vacanță pe aici și vor transforma laptele și mierea în whisky-uri. Avem exemple concludente. Occidentalii se tem că, după o nouă aderare la Uniunea Europeană, se vor trezi invadați de muncitori străini; străini de muncă. Tot așa, România ar trebui să se teamă și ea de o invazie de scriitori străini, străini de talent.

Editatul cărților pe criterii foarte subiective distruge cultura română, așa cum angajatul rudelor distruge economia. Unii cred că intrarea în UE va însemna victoria calității asupra prostiei și arbitrariului, așa, ca o speranță, dar speră degeaba. Până să ne civilizeze pe noi Occidentul, ne sălbăticim noi. 

Cititul, ca act în sine, subliminal, doar așa, să nu uiți să citești, nu te formează ca intelectual, cum nici dusul la biserică nu te creștinează. Cum purtatul crucii nu te face mai credincios, nici purtatul unui premiu literar nu te face un scriitor mai bun. Unii simt o plăcere aproape sadică să-i laude pe alții, să-i sufoce cu laudele lor, precum Stalin, care, înainte de a-i executa, îi copleșea pe generali cu onoruri și medalii. Metoda de a desființa prin supraînființare provine de la turci, prin via domnitorilor fanarioți, care te băgau în budă încărcat cu propriile tale bijuterii.

Acum, depinde de inteligența fiecăruia în a aprecia veridicitatea și greutatea unui premiu literar, plecând de la conștientizarea echilibrului între propriile posibilități și posibilitățile afirmate de protectori. Cititul și scrisul n-au devenit niște procese involuntare sau voluntar-patriotice. Au devenit acte involuntare, pur și simplu. Nici în Biblie n-am găsit toată credința, nici în cartea de bucate toate felurile de mâncare. Timpul le va rezolva pe toate, iar norocul nostru este că nu vom ajunge să știm cum le-a rezolvat, să ne enervăm. Lumea nu e niciodată așa cum ai lăsat-o. Dacă o lași, nu mai e deloc. Mai ales lumea literară, care e mai mult sau mai puțin virtuală și în realitate.

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey