Mihai Ghițulescu
Victor Martin

 
sus

Mihai Ghițulescu

 

Frăția jagardelelor
sau
„Ori suntem golani, ori nu mai suntem?”

 

Acum câțiva ani, când a ieșit vorba asta cu „Ori suntem golani...”, toată lumea a râs ca de o nerozie. Mie mi s-a părut de la început o chestie de bun simț, chiar dacă cel care a dat-o nu prea părea să aibă treabă cu bunul simț. M-am gândit la copiii ăia care săreau la bătaie, iar când vedeau că e rost să și-o ia, strigau la tata. M-am gândit la interlopii de mâna a doua care se bagă la câte un gheșeft, iar dacă văd că e să se lase cu brățări, încearcă să se dea bine cu garda. Dar, mai ales, m-am gândit la cum merge treaba cu politica în România.

Aici e țara în care, în ultimii zece ani, toată lumea a guvernat cu toată lumea și toată lumea a înjurat pe toată lumea. Să n-o aud pe-aia că politica e tărâmul compromisului. Nu ține! Sau ține, dar atunci să renunțăm la orice ifos moral.

Cum șed lucrurile? Pe aici toată lumea e cu morala în gură. Toată lumea e gata oricând să spună că „așa ceva nu se poate/nu se face”. Bineînțeles, când e vorba de alții, ca să nu zic de ceilalți. Toți românii spun că românii sunt vai de steaua lor. Toți politicienii și nepoliticienii înjură „clasa politică”, ca și când asta e. Am auzit că asta s-ar chema „disonanță socială”. Eu zic că se cheamă jagardelism. Știm fiecare ce se cuvine și ce nu și sărim la gâtul aproapelui. Pentru propria persoană, găsim mai mereu câte un motiv să se cuvină orice sau chiar dacă nu găsim, atenuăm până spre dispariție imoralitatea, prin raportare la context. E imoral ce fac eu, dar ce mai contează că e imoral când toată lumea face la fel? Și, când interesul o cere, nu ezităm să legăm o frăție cu alte jagardele. Vorba ceea, „fă-te frate cu dracu’ până ce treci puntea!”. Cât treci, e frate; după aceea, e din nou drac, până la următoarea punte. Mi-ar plăcea să mă exclud…

Situația asta e mai vizibilă în politică. N-are rost să rezum aici sarabanda de oameni și partide din ultimul deceniu. O știe toată lumea, chiar dacă mulți preferă să nu se gândească decât la momentul actual. Este însă enervantă tendința asta de a crede că politichia e o chestie ruptă de viața de zi cu zi, că politicienii sunt altfel decât oamenii de pe stradă. Că sunt un corp străin, cum ar veni. Nu, dom’le, eu zic că sunt dintre noi și ca noi. Jagardele! Prin natura „misiei” ei dau, poate, frâu mai liber jagardelității și lumina sub care stau le dă o sclipire aparte. În fond, tot ca noi sunt. Cine se aseamănă se adună și se alege!

Nu prea suport eu trimiterile la coana Miorița, dar, de la o vreme mă gândesc că balada nu spune toată povestea. Dacă moldoveanu’ n-a murit – și eu cred că doar s-a alintat cu gândul morții; dacă îi simțea iminența, se speria – pe piciorul de plai trebuie să fi fost mai multe combinații, mai precis combinații de trei luate câte doi și repetate cât se poate.

Ce-mi doresc eu mie, dulce Românie, este o cură de intransigență morală. Vreau să aud că „aiasta nu se poate”! Și să nu se poată.

Comentarii cititori
sus

Victor Martin

 

„Creative writing” românesc

 

Mulți oameni nu au idei, dar un mare număr dintre aceștia au măcar meritul de a da idei altora. Una dintre aceste idei este exportul românesc al unui anumit fel de a face literatură, export transformat, azi, în import masiv, cu alte costuri, aproape insurmontabile.

Prin anii ’50 ai secolului trecut, comuniștii au înființat o școală de literatură, care a făcut mii de pui, sub denumirea de „școli populare de artă”. Adaptate la o piață mică și vioaie, cum era România, acestea au avut măcar meritul de a nu crea o gândire cantitativă; au apărut scriitori ai momentului, foarte buni pentru acea perioadă, cum sunt astăzi scriitorii de fantastic anglo-saxon, buni pentru perioada pe care o traversează.

Scriitorii comuniști români de la mijlocul secolului trecut aveau în comun cu scriitorii occidentali de azi faptul că erau produsul societății și, în același timp, slujeau societatea care îi fabrica. Și comuniștii de atunci erau la un început, și anglo-saxonii de azi sunt la un început; era nevoie de primii, cum azi e nevoie de ultimii.

Deși erau vremuri tulburi, societatea comunistă română embrionară era stabilizată sub umbrela sovietică ocrotitoare. Deși e criză și instabilitate economică, societatea capitalistă din Vest e stabilă financiar, chiar dacă atacată de germeni comunizanți.

În condiții optime, „creative writing”-urile vesticilor sunt o necesitate. Ele înlocuiesc literatura de mai înainte, care dădea semne de boală în urma dispariției concurenței acerbe est-vest.

Scriitorii educați la „școlile populare de artă” anglo-saxonă au o piață imensă. Premiile pe care le primesc sunt o reclamă obișnuită, cu două sensuri: să-i încurajeze pe scriitorii fabricați să producă și, pe partea cealaltă, să îndrepte cititorul spre cel premiat, indiferent de calitate. Nici măcar nu s-au mai chinuit să găsească noi formule literare; de lene, au luat-o direct pe arătura fantasticului. 

Potențialul învățător de „workshop” românesc știe că premiul literar se poate obține și scriind puțin, dar având o viață publică bogată. Învățăceii știu că e bine să scrii mult, obligând juriul să-ți remarce prezența activă. În ambele cazuri, scriitorul devine personaj de basm social.

Azi, piața cărților din S.U.A. și Europa de Vest e cantitativă. Necazul e că românii s-au repezit să traducă tot ce le cade în mână, pe simplul criteriu al premiilor obținute, cu obediența lor cunoscută față de tot ce e străin. Imensa piață vestică este băgată forțat în minuscula piață românească.

Pe model de împrumut, un număr de scriitori români, grup de prieteni ai literaturii sau ce-or fi, uitând în ce țară trăim, vrea să facă „creative writing” cu un tineret debusolat financiar, care se uită la suta de lei ca la Dumnezeu.

În S.U.A, cultura e o afacere, ca și patiseria; are consumatori cu bani, dispuși să încerce orice e nou. Dacă unul imaginează o prăjitură nouă, tip „Clarion Writers Workshop”, o încearcă pe un public restrâns, la el acasă, apoi iese cu ea pe piață.

La noi, e foarte greu să pornești o afacere, deschiderea spre noutate fiind aproape nulă. Dacă i se dau la televizor, de-a gata, știrile fierbinți, can-can-urile, schimbările politice esențiale, pericolele care îl pasc zilnic, micile schimbări legislative, micile sau marile mârlănii, crimele, micile furturi sau marile fraude financiare, dobânzile la bănci și toate celelalte, dacă i se citește presa de un redactor TV, că de-aia e pus acolo, în fața camerei de luat vederi, dacă găsește pe Internet toate ziarele și majoritatea cărților de bază ale omenirii, românul se gândește că nu are rost să muncească de mai multe ori: să procure cărți, să dea bani pe ele, să le citească și, eventual să și învețe ceva din ele. De scris cărți, nici atât. Nu-i ajunge că plătește televiziunea publică de două ori, o dată ca abonament și o dată cu factura la electricitate? Nu-i ajunge că plătește Internet-ul?

Dacă nu se simt prea bine ca scriitori, copiatorii fenomenului anglo-saxon vor să fie, cu orice preț, în centrul atenției, iar această atenție să fie cât mai generală. Într-o lume care nu mai e în stare să fie atentă la ceva., vor și ei să facă „training”-uri.         

Greu de reușit. Pentru ca un fenomen să fie bine cunoscut, trebuie să aibă continuitate. Se știe că românul, după ce ține un curs, un colocviu, un training, ceva, își ia scaunul acasă; nu lasă și pe altul să se așeze pe el. Cum umblau pe timpuri elevii cu stiloul legat de gât, vom putea vedea profesorii români de „creative writing” umbând cu scaunul legat  de gât.

Parvenitismul e foarte răspândit la noi. De ce nu s-ar instala și în literatură? Acesta e cel mai mare rău al literaturii românești, faptul că învățătorul nu vrea să-și părăsească reduta și, în același timp, nu vrea ca învățăcelul să avanseze până la scaunul lui. Acesta e un rău chiar mai mare decât eterna problemă: cine îi învață să scrie pe învățători?

Am exemplul a doi activiști culturali care au înființat o catedră de literatură cooperatistă la o Universitate, legătura lor cu scrisul fiind doar imaginară. Când au văzut că nu merge, cum era de anticipat, au plecat cu catedră, cu tot, lăsând locul vidat moral.

Greu vei putea vedea autori, public, editori îmbrățișându-se. O viață trăită exploziv, trivial, o viață de scriitor, te îndepărtează de o operă cuminte. Și o viață liniștită face la fel, te îndepărtează de o operă explozivă, trivială. Încerci să trăiești oricum, să scrii oricum. Nu merge în nici un fel. Talentul nu ajunge, exhibiționismul nu merge. Cu cât te ostracizezi mai mult, cu atât iese mai prost. Realitatea e greu acceptabilă. Faptul că unii autori spun că nu vor să fie cunoscuți, ci doar citiți, dar nu de oricine, ci de o elită formată de ei, e pură ipocrizie. Între a nu fi încă, a nu fi și a nu mai fi, nu încape nimicul. Orice junghi are tusea sa și invers. Atitudinea obsesiv discretă, ca și atitudinea obsesiv ofensivă, sunt generatoare de invizibilitate; prea aproape e similar cu prea departe.

Vezi că nu te poți face cunoscut nici prin discursuri sforăitoare pe la expoziții de carte, nici printr-o foarte bună răspândire a tot ce ai scris, înființezi un atelier de creație pe Internet, publici cărțile câtorva creatori, conduci o revistă virtuală, bagi site-uri, comentezi pe blog-uri și vezi că tot nu merge. E ceva putred și invizibil, îți spui.

Stai și te întrebi ce te poate face celebru, ce șmecherie să mai adopți.

Și?! Atunci ce faci? Te așezi pe scaun până îți plesnește ideea că nu sunt proști anglofilii cu „creative writing”-ul lor și, chiar dacă nu merge, tu ești cel care îi învață pe alții. Le place sau nu le place unora sau altora, nume bun tot ai; chiar dacă numai de activist cultural. Poți ocupa un post de redactor la vreo editură sau revistă, poți avea rubrică, poți ajunge pe la radio sau vreo televiziune etc.

Setea de public s-a transformat în foame de public și sunt scriitori în stare să-l ingurgiteze, indiferent de condiția acestuia. De ce n-ar exista? Pe model vestic, produc cât pot de mult, pe calapodul „întrecerii socialiste”, saturând o piață și așa saturată de traduceri. Lucrul ăsta crește prețurile de producție, cât și prețurile de vânzare; cererea nu motivează oferta.

Scrierile creatoare, compozițiile literare, compunerile sau oricum le-am spune, recunoaște și cultivatorul ideii, pot fi produse numai de cei ce se nasc scriitori. Devin performanți scriind și învățînd cum se scrie, dar avem structuri specializate în acest sens. Un tânăr cu talent poate să facă o facultate filologică și să se apuce de scris. Devine scriitor, spre deosebire de confrați, care rămân filologi. Afirmarea unor cursuri de literatură tip „creative writing” neagă structurile de învățământ instituționalizat. Pot fi ilegale, dacă n-ar fi, în primul rând superflue și neavenite.

„Creative writing”-urile anglo-saxonilor au la bază o societate capitalistă stabilă, urmare a unei democrații așezate, veche de câteva sute de ani, care oferă condiții optime de desfășurare. Vesticii au timp să scrie, au timp să citească și sunt motivați în sensul ăsta; învață atât din scris, cât și din ceea ce citesc. Nu îi preocupă, ca pe român, ziua de mâine. Din cauza asta, pot face scriitori de tip cooperatist din orice, în afara sistemului instituțional.

Ideea nu e ca scriitorii români să scrie ca americanii, ci să fie promovați ca aceștia. Au unde să învețe; numai să vrea. Nu le trebuie neapărat „workshop”-uri.

Interesant nu e să copiezi „Ford”-ul american, ci să-l poți face să meargă cu români.   

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey