Franciscus Georgius
Victor Martin

 
sus

Franciscus Georgius

 

Fiii lumii și fiii luminii


Pentru prima oară în istorie, duminică, 15 septembrie 2013, Patriarhul României a vizitat Jiboul. Preafericitul Părinte Daniel a sfințit biserica ortodoxă din oraș cu hramurile "Sfântul Prooroc Daniel" și "Sfântul Mucenic Gheorghe". În avanpremiera evenimentului, au fost montate mozaicurile laterale cu "Nașterea Domnului" și "Învierea Domnului", s-a netezit solul din parcarea adiacentă și s-a acoperit cu zgură, pentru a permite credincioșilor să vină în număr cât mai mare. Fiind un prilej unic de sărbătoare, au venit și localnici de alte confesiuni. Slujba a fost transmisă în direct de postul RegioTV.

În primăvara anului următor, jibouanii au avut surpriza să audă clopotele bisericii ortodoxe bătând sferturile și ora exactă, iar apoi să descopere pe fronton cadranul luminat al unui orologiu.
Vreme de decenii, singurul ceas de turn din centrul nodului de cale ferată someșean a fost cel de la biserica reformată, a cărui istorie poate fi citită în mai multe lucrări, printre care și Curiozitățile sălăjene. Dar, ca orice mașinărie lipsită de suflet, el n-a ticăit încontinuu. Au fost veri, cum a fost cea din 2012, când furtunile au încremenit arătătoarele orologiului, de această dată la ora 7 și 48 de minute.

Cabaliștii cred că Dumnezeu le vorbește oamenilor prin cifre ascunse în textul biblic, dar poate că o face și în alte feluri, tot prin numere. Fețele de ceas poartă douăsprezece cifre inscripționate vizibil, lucru de care unii preoți au profitat ca să atragă atenția asupra mesajului Evangheliei. De exemplu, biserica ortodoxă 'Sfântul Ioan Botezătorul' din Surducul sălăjean (construită în 1913) are cadranele pictate astfel încât ele arată ora 12:27. Citim în Sfânta Evanghelie după Ioan 12:27: „Acum sufletul meu este tulburat și ce să spun: Tată, salvează-mă de ceasul acesta? Însă tocmai pentru aceasta am ajuns la ceasul acesta.“

În cazul bisericii reformate din Jibou, s-a nimerit să fie perioada de "interregnum" dintre pensionarea vechiului preot și sosirea celui nou.
Vechiul consiliu bisericesc tocmai începuse construcția noului sediu al parohiei, o clădire pe care o parte a comunității n-o socotea neapărat necesară cât timp cea reclădită în 1886 stătea bine-mersi în picioare. Cifrele de pe cadranul încremenit la ceas de mare urgie se potriveau de minune cu situația de pe teren și cu versetul 48 din capitolul 7 al Faptelor Apostolilor: „Cel Preaînalt nu locuiește în casă făcută de mână de om.“ Cum sunt doar câțiva ceasornicari specializați în repararea mecanismelor de asemenea dimensiuni, a durat până când orologiul a fost repus în funcțiune. Problema a fost rezolvată abia în toamnă, după instalarea părintelui Hőgye-Gál Roberto.
Prezența a două orologii într-un orășel poate fi benefică: dacă unul se oprește, atunci celălalt continuă să indice ora exactă. Dar aceasta numai dacă ambele sunt sincronizate și bat la unison, ca două inimi de îndrăgostiți.

Un caz în care diferența în mersul ceasurilor de turn a provocat dezbinarea localnicilor este cel povestit cu mult umor de ziaristul italian Giovannino Guareschi în cel de-al doilea volum din seria Don Camillo. Rebelul și mustăciosul condeier s-a născut la 1 mai 1908 în Fontanelle di Roccabianca. Traducătorul Geo Vasile îl caracterizează astfel: „Caracter nestăvilit și sanguin, autor satiric prin definiție (amintind în multe privințe de dramaturgul-caracterolog Caragiale, dar și de Flaubert), Guareschi n-a pregetat să ironizeze toate partidele, regimurile și guvernele care s-au succedat, începând cu Mussolini.“

Ca și Tudor Arghezi, scriitorul a fost deținut politic în lagărele de concentrare din Cehoslovacia și Polonia, ca urmare a opiniilor politice clar exprimate. Alteori, a fost obligat să îndure regimul de detenție la domiciliu, ceea ce, de la Ioan Slavici sau Jókai Mór citire, știm că nu-i un lucru plăcut, dar favorizează producția literară.

Cel mai îndrăgit personaj creat de Guareschi este Don Camillo, un preot romano-catolic de o statură herculeană, paroh într-o comună din nordul Italiei, de pe valea fluviului Pad, unde, după cel de-al doilea război mondial, comuniștii italieni conduși de primarul Giuseppe Bottazzi, cunoscut de toată lumea ca Peppone (Iosif cel Mare, ca tătuca rușilor), au câștigat alegerile și au preluat puterea. Din punctul de vedere oficial al „roșilor“, părintele este un „negru“, un „reacționar clerical“, un „exponent al capitaliștilor exploatatori“, „reprezentantul unui stat străin“ (Vaticanul). Fanatismul membrilor de partid frizează absurdul, iar în lumina ordinelor de la Moscova „comunismul prevalează asupra comunității“.

Nici părintele nu este „mai catolic decât Papa“, nefiind deloc ceea ce am numi o „ușă de biserică“. Fumează și, când i se oferă ocazia, îl buzunărește pe Peppone și-i sustrage un trabuc în numele „distribuirii egale a bunurilor“. Ce-i drept, duce o viață castă și nu exagerează cu băutura, dar tot el dă foc vechiului conac unde „tovarășii“ au ascuns armele și muniția adunate în timpul conflagrației mondiale, în așteptarea ceasului când va izbucni revoluția proletară. Când are loc meciul de fotbal dintre echipele 'Gagliarda' (în italiană: „viteaza“, „voinica“, „voioasa“) și 'Dynamos', este primul care încearcă să-l mituiască pe ceasornicarul Binella, arbitrul partidei, iar când acestavede că însuși standardul moral al comunității dorește să măsluiască jocul, acceptă fără mustrări de conștiință oferta mai generoasă a comuniștilor.

În altarul bisericii se află o răstignire, de pe care Fiul Domnului îi vorbește impulsivului păstor sufletesc al turmei padane. De obicei, îl îmbărbătează, îl sfătuiește sau îl dojenește. Când Învățătorul tace, e semn că Don Camillo a călcat pe bec și trebuie să țină un post sever până când Mântuitorul i se adresează din nou. Referindu-se la El, Guareschi preciza:
„Dacă preoții se simt ofensați din cauza lui Don Camillo, au tot dreptul să-mi facă cucuie cu o lumânare din cele groase, dacă se simt ofensați comuniștii din cauza lui Peppone, aceștia au tot dreptul să rupă un baston pe spinarea mea. Dar dacă altcineva se simte ofensat de vorbele spuse de Cristos, nu mai e nimic de făcut; căci cel ce vorbește în povestirile mele nu este Cristos, ci Cristosul meu: adică glasul conștiinței mele, un lucru care mă privește numai pe mine și sufletul meu. Prin urmare: fiecare pentru sine și Dumnezeu pentru toți.“

În mod interesant, nu toate povestirile îl au ca protagonist pe Don Camillo, iar în unele nici nu apare. S-o amintim pe aceea unde comunitățile în conflict sunt două sate  învecinate. Fiecare dintre ele ar dori să aibă o școală proprie, ceea ce, cu ajutorul localnicilor, s-ar putea construi, dar bugetul orașului nu permite angajarea a două colective de cadre didactice. Peppone dă dovadă de o înțelepciune comparabilă cu cea a mărețului Solomon când trage la mal o moară plutitoare, la o distanță egală de fiecare așezare și amenajează într-însa unitatea de învățământ.

În Occident, seria a fost larg popularizată de cele cinci filme încare au jucat Fernandel și Gino Cervi: Don Camillo (1952, regizor Julien Duvivier), Întoarcerea lui Don Camillo (1953, regizor Julien Duvivier), Don Camillo (1955, Carmine Gallone), Don Camillo și onorabilul parlamentar Peppone (1955, Carmine Gallone), Monseniorul Don Camillo (1961, Carmine Gallone) și Tovarășul Don Camillo (1965, Luigi Comencini). Îmbolnăvirea și moartea lui Fernandel au făcut ca în cel de-al șaselea film, Don Camillo și tinerii de azi (1970, Christian Jaque) să joace Gastone Moschin și Lionel Stander. În 1983, s-a încercat o reluare a seriei cu Terence Hill în rolul titular. La vremea respectivă, nici una dintre aceste pelicule n-a rulat pe marile ecrane din România ori în celelalte țări ale Tratatului de la Varșovia. În prezent, ele pot fi vizionate online pe situl gloria.tv,
cu coloana sonoră originală (în italiană) și subtitrare spaniolă. [Pe YouTube, versiuni în germană, franceză, italiană, etc-N.red.]


Episodul cu noul orologiu care bate orele în avans (sau în întârziere) față de vechiul ornic al bisericii se află în volumul Don Camillo și turma sa (Don Camillo e il suo gregge, 1953) și a fost dezvoltat în cel de-al patrulea film, unde Excelența Sa, episcopul Don Camillo, se confruntă cu senatorul Bottazzi. În cele ce urmează, vom urmări doar intriga din carte.

Dobândind puterea, „roșii“ au construit Palatul Poporului, întreprindere finanțată din comoara jefuită de nemți și recuperată de partizani. Ca să înlăture „monopolul Reacțiunii asupra timpului“, reprezentat de străvechiul ceas din turla bisericii, Peppone instalează aici un nou orologiu, care are un cadran enorm, luminat toată noaptea și e ușor de deslușit de la mare depărtare. Numai că „ceasul Primăriei“ începe să bată ora exactă cu două minute înainte de bătrânul mecanism din turnul alintat La Rocca.
În mod normal, la țară, mai ales în partea meridională a Europei, timpului nu i se acordă prea multă atenție - precizia este un moft al orășenilor. Dar adversitatea politică, eterna confruntare dintre „roșii“ și „negri“, cere o tranșare radicală a nou-ivitei "probleme".
Duelul replicilor excaladează conflictul. Lunganul Smilzo, unul dintre aghiotanții lui Peppone, afirmă răspicat că, atunci când La Rocca va anunța începerea revoluției proletare, reacționarii vor constata că nu sunt rămași în urmă cu două minute, ci cu două secole. Din păcate, făcuse declarația în timp ce-și flutura degetul arătător pe sub nasul preotului.

Italienii adoră bufonadele, iar Guareschi le cultivă. Ca-n commedia dell'arte ori în filmele cu Bud Spencer, Don Camillo i-a tras revoluționarului pălăria pe ochi, moment când a izbucnit bătaia, la care Peppone, ca funcționar al autorității publice, n-are voie să participe. Oricum, preotul, care l-a învins cândva pe campionul regional de box, se descurcă bine până când îi vin în ajutor bătrânii țărani cu palmele bătucite de coarnele plugului. Când lucrurile tind să ia o turnură tragică, intervine Deus ex machina: cele două orologii încep să bată ora unsprezece simultan. Și totul se rezolvă ca prin minune.

Citesc întâmplarea așezat pe o bancă din parcul cu tei și râd cu poftă de pățania italienilor. E vreme de vară, nici vântul nu adie, e prea cald să mă opintesc la muncă.
La un moment dat se aude: dong-dong-dong...
Urmat imediat de un: dang-dang-dang...
Apoi, e din nou liniște.
Trăiască dulcea pace a Jiboului, orășelul unde ceasurile celor două biserici s-au înțeles să bată la fel! De fapt, e normal, pentru că acolo, sus, clopotele se află cel mai aproape de Dumnezeu.

Comentarii cititori
sus

Victor Martin

 

Starea narațiunii

 

Apar cărți interesante care se citesc greu. Chinuiți de idei, unii oameni simt nevoia să se afirme și se apucă de scris cărți. Când nu apar cărți bune, fluent scrise, narațiunile încâlcite sunt preferabile miilor de pagini de apă de ploaie. E ca și cum te-ai apuca să citești fără să înțelegi; după un timp, începi să înțelegi. Nimic nu e străin inteligenței, dacă aceasta e dublată și de transpirație. Vine o vreme când din frumusețe nu mai rămâne decât inteligența, când orice bețiv se crede regizorul viselor, spunând că inteligența e o stare de beție a cuvintelor.

Se trece tot mai rar, de la isteria colectivă, la istoria colectivă. În loc să luăm decizii colective proaste, le luăm individual. Prezentul, tot mai continuu, transformă viitorul într-o ninsoare de intimități, nu în turnuri de fildeș, ci rulote sau garaje.

Când e vorba de un stil care ți-e străin, se mai poate face ceva. Te poți obișnui, când e vorba de atitudine, sau poți citi câteva cărți de stilistică, atunci când stilul ți-e străin. Cum nimeni nu are chef să citească îndrumare de citit cărți, ca și atunci când stilul e foarte greoi, rămânem la varianta modului deosebit al autorului de a spune lucrurile, până ne obișnuim cu el. Se mai poate citi greu și din cauza faptului că un cititor nu se ridică la înălțimea textului sau nu e familiarizat cu terminologia. E posibil să nu poată să se ridice la înălțimea stilului, să nu înțeleagă anumiți termeni tehnici sau să nu facă parte din profilul științific abordat de autor. Un mare gânditor nu va construi niciodată o bombă atomică; el doar o va gândi.

Nu vom putea edifica niciodată un sistem democratic de gândire, decât dacă ne lăsăm de băutură, nu facem exces de E-uri, nu ne umflăm cu pâine, ocolim dulciurile, carnea neecologică sau drogurile. Și nici aceste lucruri nu ajung. În timp ce poeții mor în condiții groaznice de trai, nu se știe ce se naște. Azi, editurile nu mai publică orice; publică numai prostii.

Fiind vorba de știință și de ficțiune, din orice direcție ai veni, cea tehnică sau cea filologică, se poate ajunge la un numitor comun. Privind atitudinea autorului față de text și cititor și a cititorului față de text și autor, se mai poate face câte ceva, în sensul unei reconcilieri. Totul depinde de orizontul de așteptare al fiecăruia. Unul urmărește psihanaliza, altul speculația științifică, altul cadrul psihologic, altul stilistica, altul politica, altul eroticul, îmbinate toate, în proporții diferite, pe fundalul imaginației și gadget-urilor ei.

La un moment dat, din cauza evenimentelor sociale și politice, rețeta succesului a fost: speculația științifică-politica-sexul implicit, dar nu peste tot; în timp ce în Anglia rețeta vindea milioane de exemplare, în România nu vindea nimic. Deoarece creșterea noastră economică a avut loc mai mult în sondaje, suntem încă în preistoria rețetelor verificate. Când se formează o nouă societate, care tranzitează spre ceva indefinit, nu există rețete verificabile. Rețetele pot fi aplicate când o societate e stratificată și știi cui să te adresezi. La noi, încă nu e cazul, dar avem avantajul că, dacă într-o societate îmbătrânită cultural, cum este cea occidentală, se merge către negarea oricăror valori, la noi acestea nu s-au format și nu s-au stratificat încă. Deși, atât sugarul, cât și bătrânul, se carecterizează prin lipsa reperelor, sugarul mai are o șansă, să crească. Da, dar și creșterea trebuie să se facă după anumite repere.

În funcție de evoluția societății, ingredientele succesului se vor amesteca, firesc, în proporții pe care nici nu le visăm. Succesul, am văzut, nu e cuantificabil, nu poate fi anticipat. Ca și în politică, unde e țara cuvintelor, până la plictis, cum laudele te pot desființa, gafele te pot compune ca scriitor; depinde de public. Viața a devenit un teatru prost.

Ideatica, tema, subiectul, construcția narativă, jocul de planuri, limbajul, frazarea, felul cum curg cuvintele, unele după altele, sunt elemente care pot fi deprinse cu timpul. Nici haosul stuctural al textului nu ne poate rămâne străin; orice pagină albă poate fi un poem, dar nu e.

Dacă ar fi să-ți iei viața de la capăt, te-ai plictisi îngrozitor. Totuși, lectura scurtează viața, ca pe o călătorie cu trenul.Viața fiind astfel scurtată, nu ne permitem să citim câte cărți am vrea. După ceea ce ne-au spus unii sau alții, după ceea ce am citit în reviste, după ceea ce spune un critic sau altul, strângem câteva zeci de metri de cotoare de cărți bune.

Colecționarea de cărți, de la limita bibliofiliei până la limita bibliomaniei, se face mai repede decât cititul. Dacă ești biblioman și colecționezi în prostie, nu-ți ajung banii. Doar bibliomanii țipă că e scumpă cartea. Cel care colecționează pentru a citi își alege rațional autorii, își alege doar cărțile bune ale acestor autori și își programează cheltuielile exact până la limita de jos, care începe cu o primă carte cu valoare îndoielnică.

Sommerset Maugham, cel care a preferat mai bine să fie un genial scriitor de mâna a doua, decât un mediocru autor de mâna întâi, spunea că e posibil să nu înțelegem ideile profunde din spatele frazelor, dar vom descifra perfect fiecare frază. Odată cu înțelegerea, fraza capătă limpezimea cristalului.

Dacă o narațiune se încăpățânează să rămână „de nișă”, dispare. S-au văzut mai mulți scriitori care au fugit spre alte modele de manifestare intelectuală, decât pasionați de literatură venind spre literatura fugarilor. În acest caz, singura soluție este publicarea unor cărți care se apropie tot mai mult de literatură. Epoca proletcultistă a activismului sau a culturalizării maselor a murit.

Amalgamate sau fluent scrise, cărțile interesante rămân interesante.

Necazul e când apar cărți slabe, care nu strălucesc decât prin scriitură, prin talentul scriitorului de a scrie frumos despre nimic. Aceștia sunt de două feluri: cei care scriu foarte scurt și cei care scriu foarte lung. Efectul e același, disecarea microcosmosului fiind asemănător cu disecarea macrocosmosului. Egocentrismul se întâlnește cu exocentrismul, undeva, într-un infinit imprevizibil, cum e însăși noțiunea de infinit.

Aici avem un paradox al editurilor române: de frică să nu comită vreo discriminare, acestea protejează și prostia. Nu e adevărat că inteligența nu trebuie condiționată de prostie, își spun ei, amalgamând procente. Pe de-o parte, în setea lor de profit, vor să publice mai multe cărți decât se scriu. Pe de altă parte, editurile nu prididesc cu publicarea unor scriitori, aceștia scriind mai mult decât suportă editurile. De unde vine paradoxul? Din faptul că editurile de raportează la scriitorii români versus scriitorii străini.

Neavând prea mulți dușmani, editorii vor bani de la prieteni. Dacă în mainstream lucrurile nu sunt atât de grave, mainstream-ul românesc având tradiție și putând da cărți, care pot să acopere mulțumitor planurile editoriale, în genurile minoritare, lucrurile sunt grave. Scriitorii români de science-fiction, de exemplu, nu pot acoperi pretențiile editurilor nici dacă li s-ar cere să scrie și ar fi bine plătiți anticipat pentru asta. Nu au tradiție, nu s-au confruntat cu o concurență reală, a scris fiecare ce a crezut de cuviință, au publicat la întâmplare, participând mai mult la concursuri de împrejurări. S-au format grupuri de interese, dar nici măcar acestea n-au dăinuit, mișcarea literară browniană fiind de bază. Golul s-a umplut cu literatură străină, predominant americană.

Să iubești necondiționat un gen literar marginal și să nu vrei să ieși la malul mării, e ca și cum ai spune că îți iubești țara ca pe o bucată de pământ; e o perversiune aproape metafizică. Mulți scriitori consideră că mulțumirea cititorului constituie un insucces pentru ei și doar succesul lor trebuie să mulțumească potențialul cititor, textul nemaicontând.

În mare, literatura traducerilor a cunoscut două perioade. Perioada postbelică, prosovietică, romantic-socializantă, bazată pe idei, visare, anticipare, cu o scriitură mai mult sau mai puțin onestă. Perioada postcibernetică, proamericană, care continuă și azi, se bazează pe mii de pagini ce iau mediul ambiant ca pretext pentru istorisire plicticoasă, un fel de buildingromane. Aceste perioade au avut între ele o punte cyberpunk, abandonată când tehnica, anticipată de postbelici, a depășit orice imaginație, numai că cibernetizarea n-a apus de tot. Ca atitudine generală, a rămas.

Genurile „de nișă” au urmat, la nivel mai mic, această împărțire, cu două racile, care au făcut-o să nu aibă tradiție: nu am avut dezvoltarea tehnică americană, care să ne facă să visăm ca aceștia, și am trăit în două sisteme politice diferite. Sistemul prosovietic ne-a alimentat cu o literatură tare ca vodca. Sistemul proamerican ne-a alimentat cu o literatură tare ca whisky-ul. Aceste sisteme nu sunt unitare, literatura română fiind o literatură a convulsiilor. Chiar și viața literară românească e una a convulsiilor.

E și un paradox de sistem. Nu există organizare care să scoată la lumină autori de valoare. Nu avem nici o editură profilată pe un gen anume. Se amestecă, haotic, literatura numită de unii „de drept comun”, datorită caracterului său memorialistic-concentraționar, cu horror-ul, cu fantasy-ul, cu basmul modern, cu cyberpunk-ul, cu religia..., de nu se mai înțelege nimic. Criticii români, încercând să caute literaturii române rădăcini tradiționale, au creat și mai mare confuzie. Când nu mai știe ce să creadă, cititorul poate crede orice.

Nefiind nimic bine definit, o ia fiecare după cum îi vine. Oricine calcă legile bunului simț literar, crezând că acestea trebuie să existe doar pentru alții. Cântând, nu devenim decât cântători, confundând încântarea cu o neo-„cântare a României”.

Cărămizile de câte o mie de pagini publicate azi, pline cu apă de ploaie, nu adorm doar prin obosire, ci, mai ales prin senzația de déjà-vu pe care ți-o dau, indiferent dacă e vorba de fapte trăite intens, romanesc, filmate sau scrise. Scriitorii de talent se citesc pe nerăsuflate, indiferent de numărul de pagini, numai că nu se prea mai nasc în România; nu au condiții. 

Dacă nu ai plăcerea lecturii, ești handicapat, dar dacă îți place să citești, e bine să urmărești tot timpul să nu ajungi la un mod pervers de a citi, la exacerbarea lecturii. Fericiți sunt bibliomanii; ei nu sunt nevoiți să citească, plăcerea lor fiind colecționarea de cărți. Dacă ai nefericirea să te întrebi la ce îți folosește să citești atâtea cărți, ai două posibilități, la fel de nefavorabile: fie îți spui că lectura nu ți-a folosit la nimic, fie îți spui că puteai reuși în viață și citind mai puțin.

Sclav al propriilor preferințe, pasionatul de lectură e un om fericit; nu trebuie să stea la cheremul nici unui „mogul al presei”, „baron”, „mafiot”, „baiat șmecher” sau „întreprinzător”. E sclavul propriilor sale capricii. Gândirea lui devine confortabilă, numai că, dacă se întreabă ce carte ar lua cu el pe o insulă pustie, trebuie întâi să vadă ce îi este de prisos.

Scriitorul rămâne cel mai priceput și consecvent cititor, dar nu putem avea decât declarativ milioane de autori. La sfârșitul romanului Îngerul de gips, al scriitorului Nicolae Breban, personajul principal îl întreabă pe un domn Goe mai recent: „Tinere, esti sportsman?”, așa cum un profesor de fizică din Botoșani spune unui elev: „Tinere, ești atât de tâmpit, încât nu pot nici să vreau să-ți dau mai puțin de nota 10”. Între timp, împletind personajul real cu cel romanesc, „tânărul” ajunge scriitor, își bătătorește drumul la o revistă bucureșteană, încearcă marea cu degetul prin străinătate și, întors ca Iisus din deșert, se plombează la redacția unei edituri de succes. De acolo, ne dă lecții, scrie și publică ce vrea, când vrea. Denigratorii au tot timpul dreptate; sunt singurii care se exprimă. 

Sciitorii citesc foarte mult; păcat că au obiceiul de a citi în public. Dacă nu are talent, nu-i cere nimeni să sfințească locul, ci numai să-l încălzească. Dacă are inspirație, aceasta nu trebuie să-i vină în momente nepotrivite. Dacă văd că nu mai pot să producă, scriitorii încep să se reproducă. Timpul dă dreptate celor puțini și putere celor mulți; puterea de a citi.

Fiecare scriitor stă și se gândește: dacă nu era el, ce era? Uneori, scrie prost de frică să nu fie imitat.

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey