Ion Militaru
Victor Martin

 
sus

Ion Militaru

 

Societate civilă, proprietate privată,
revoluție comunistă la Karl Marx

 

I

Ce mizerie!

 

Ce mizerie![1]- sunt ultimele cuvinte, ultimul cuvânt al tânărului Marx atunci când comentează Principiile filosofiei dreptului a lui Hegel. Marx avea pe atunci  douăzeci și cinci de ani și, după cum se vede, știa cum să fie indignat.

Ce putea să-l indigneze însă atât de mult în scrierea maestrului încât să-l scoată din rigoarea comentariului și să-l arunce în culmea revoltei? Cititorul obișnuit, fie chiar specializat în gândirea lui Hegel, are de ce să fie curios. Ideile maestrului, fie și cele mai radicale, construite în sfera gândirii celei mai abstracte, a gândirii speculative celei mai obscure, pot, obișnuit, să producă dezacorduri, contestări ale gândirii exprimate în logica cea mai clară; o izbucnire viscerală de felul celei a lui Marx nu are însă cum să nu surprindă. Prin urmare despre ce poate fi vorba? Care să fie mobilul unei asemenea nepotrivite ieșiri?

Fiecare dintre cele două părți cuprinse în elementul alcătuit din reprezentanța stărilor (§ 305, 308) aduce în discuție o modificare diferită; și deoarece, pe lângă aceasta, unul dintre elemente îndeplinește funcția specială de mijlocitor înăuntrul acestei sfere, și anume de mijlocitor între elemente existente, rezultă că acest element trebuie să capete totodată și o existență separată; adunarea stărilor va trebui deci să se împartă în două camere[2].

Sublinierea din text îi aparține lui Marx. Ea este centrul de greutate al indignării sale, motivul pentru care acesta simte nevoia să iese din comentariu și să se manifeste ca persoană. Într-o asemenea ieșire nu subiectul rațional, care a parcurs până acum un text, se manifestă, ci persoana care simte nevoia să-și exprime dezacordul față de ceva care nu este idee, ci realitate concretă.
Avem aici, într-o primă variantă felul în care Marx înțelege filosofia drept practică.

Ce mizerie!...- ce era însă atât de mizerabil în textul lui Hegel? În fond acest text nu făcea altceva decât să vorbească despre o manieră de a diviza puterea ca putere legislativă în două camere. Acestea nu erau o noutate, iar Hegel avea cunoștință exactă despre practica puterii exercitate prin două camere. Istoria engleză, pe care Hegel o înțelegea și aproba mai mult decât filosofia engleză, funcționa cu acest model de sute de ani.

Ce îl oripila atunci pe Marx în textul lui Hegel? Pur și simplu, pentru Marx așa ceva era prea puțin. Istoria, pusă de el în termenii unei enigme - enigma istoriei, cum se exprimă el în celălalt text celebru al acestei perioade[3] - nu putea fi rezolvată printr-o asemenea redusă, mizeră soluție.

 

*

Anul 1843 avea să fie pentru Marx unul bun. Este anul în care redactează Contribuții la critica filosofiei hegeliene a dreptului (publicată însă abia în 1927!), Contribuții la problema evreiască și extrem de importanta Introducere la Contribuții la critica filosofiei hegeliene a dreptului. Toate aceste lucrări se leagă între ele într-un fel aparte: reușesc să prezinte într-un mod destul de coerent poziția lui Marx față de modul în care enigma istoriei poate fi dezlegată.

În Contribuții la problema evreiească Marx oferă cel mai simplu răspuns la întrebarea obsedantă în epocă: cum se pot emancipa evreii? Răspunsul este extrem: evreii nu se pot emancipa ca evrei decât în măsura în care se pot emancipa ca oameni. Nu există emancipare parțială, etnică, provincială, individuală. Numai emanciparea completă duce la emanciparea particulară.

Cam același răspuns îl dăduse Bruno Bauer care îi ocazionează, prin scrierea sa Problema evreiască, Braunschweig, 1843, precizarea propriei poziții.[4] Marx se vrea însă mai radical. Și reușește!

Bruno Bauer rezolvase problema doar parțial. Ce fel de emancipare doresc evreii? Emancipare politică? Dar nici germanii nu aveau așa ceva. Emancipare religioasă? Adică statul creștin să recunoască evreii egali creștinilor? Asta înseamnă a porni de unde am plecat. Cea mai rigidă formă de opoziție dintre evreu și creștin este opoziția religioasă. Cum se poate înlătura o opoziție? Făcând-o imposibilă. Cum poate fi făcută imposibilă o opoziție religioasă? Desființând religia. De îndată ce evreul și creștinul încep să considere religiile lor reciproce doar ca diferite trepte de dezvoltare  ale spiritului omenesc, ca diferite piei de șarpe pe care le-a lepădat istoria, iar pe om ca pe un șarpe care a fost îmbrăcat în ele, dar le-a lepădat, din acel moment evreul și creștinul, susține Bauer, nu se mai află într-o relație religioasă, ci într-o relație critică, științifică, într-o relație omenească. Știința devine atunci unitatea lor.[5]

La Marx, răspunsul este mai radical. Religia și mărginirea adusă de ea, limitele pe care evreul le resimte ca evreu, pot fi rezolvate nu eliminând religia - operație dificilă în condițiile în care ea privește strict religia ca atare, statul rămânând același. …cum existența religiei este existența unei imperfecțiuni, izvorul acestei imperfecțiuni trebuie căutat numai în esența însăși a statului. Religia nu ne mai apare ca o cauză a mărginirii laice, ci doar ca o manifestare a acesteia. De aceea explicăm captivitatea religioasă a cetățenilor liberi prin captivitatea lor laică. Noi nu afirmăm că ei trebuie să pună capăt mărginirii lor religioase pentru a suprima îngrădirile lor laice. Noi afirmăm că ei vor pune capăt mărginirii lor religioase  de îndată ce vor suprima îngrădirile lor laice.[6]

Este limpede încotro se îndreaptă această gândire care nu deține încă secretul pentru rezolvarea enigmei istoriei. Emanciparea politică reprezintă, fără îndoială, un mare progres; ea nu este, ce-i drept, ultima formă a emancipării umane în general, dar este ultima formă a emancipării umane în cadrul orânduirii de până acum  a lumii. [7]

Mai rămâne ceva, emanciparea politică nu este ultima Thule. Marx se vrea radical, iar a fi radical înseamnă a merge până la rădăcina lucrurilor. Pentru om însă rădăcina este însuși omul. Dovada evidentă a radicalismului/…/ se încheie cu învățătura că omul este ființa supremă pentru om, deci cu imperativul categoric de a răsturna  toate relațiile în care omul este o ființă înjosită, înrobită, părăsită, o ființă demnă de dispreț…[8]

Când toate acestea se vor petrece, Hegel va fi uitat, iertat pentru jumătățile de măsură ale gândirii sale. Deja el va aparține acelei lumi a morților despre care va fi vorba în Capitalul, și care nu-i va mai putea amenința pe cei vii. Lumea se va emancipa de cei morți, de istorie, de trecut, de tot…Când toate condițiile interne vor fi îndeplinite, ziua reînvierii Germaniei -  de fapt ziua reînvierii omului, n.m.I.M. - va fi vestită prin cântul cocoșului galic.[9]

Ce mizerie!.. .- o vorbă dată uitării.

 

II

Rațiunea comunistă

 

Pentru un cititor începător al lui Marx nu puține sunt lucrurile cu adevărat surprinzătoare în textele acestuia. Percepția gravă, asocierea inevitabilă la comunism, judecata istorică, lasă prea puțin spațiu de prefigurare a unui stilist, a unui artist în sensul cel mai larg. Textele acestuia este de așteptat să fie etern posomorâte, stilul cufundat în acreală, omul însuși mohorât până la inexprimabil.

Nu este însă așa, Marx a fost și o natură ludică, confesivă (chiar dacă nu în felul lui Jean-Jacques Rousseau!), cu atașamente puternice. Capitalul, marea sa operă, cartea după care s-a scris istoria lumii în ultima sută de ani, poartă o dedicație care consonează întrun chip aparte cu mesajul acestei cărți: Neuitatului meu prieten, nobilul, credinciosul și neînfricatul luptător pentru cauza proletariatului Wilhelm Wolf, născut la Tarnau, la 21 iunie 1809; decedat în exil, la Manchester, la 9 mai 1864. [10] 

Niciodată stilistica nu fost o absență în textele lui Marx. Mai pronunțată și mai prezentă în scrierile de tinerețe, ea a dat o turnură aparte până și Capitalului. Și este o întrebare care nu s-a pus: în ce măsură logica acestuia - succesiunea descrierii, exemplele, concluziile - nu sunt datorate puternicului simț al stilului.

Scrierile de tinerețe sunt impregnate de un stil viguros, inconfundabil sau, dacă este să i se găsească un altul cu care ar putea fi confundat nu poate fi altcineva decât Friedrich Nietzsche. Textele seamănă într-atât încât un test în acest sens aproape că nu mai spune nimic. Puse alături, scrierile acestora, fragmente importante despre religie, lumea viitorului, critica lumii prezente, pot fi foarte ușor confundate.

Scrisorile, corespondența acestora în întregul ei, reprezintă un teren pe care se pot foarte ușor descoperi asemănările. Nu de puține ori acestea merg până la confuzia indenegabilă.

 

*

Scrisoarea d-tale, scumpul meu prieten, este o elegie frumoasă, un cânt funebru ce-ți taie răsuflarea; dar nu este câtuși de puțin o scrisoare politică. Nici un popor nu disperă, și chiar dacă, din prostie, vreme îndelungată se mulțumește cu speranța, tot își realizează cândva, printr-o cumințire bruscă, toate dorințele sale pioase.
Și, totuși, m-ai molipsit; subiectul dumitale nu este încă epuizat; vreau să-i adaug un final, și, când totul va fi gata, să-mi întinzi mâna și să luăm totul de la început. Lasă morții să-și îngroape și să-i plângă pe morții lor. În schimb sunt de invidiat cei care intră primii, ca oameni vii, în viața cea nouă, și aceasta să fie soarta noastră.[11]

Este aici un angajament privind viitorul, persoanele lor, ale celor doi: Ruge și Marx, dar și o sugestie pentru ceea ce ar putea să fie încropit ca viețile lor să fie soartă. Dincolo însă de sfaturi, de prietenie și angajamente exista, la această dată (1843[12]) ceva care îl neliniștea pe Marx.

În următoarea scrisoare către Ruge, datată: Kreuznach, septembrie, 1843, Marx dădea curs acestui sentiment de neliniștire cu privire la ceea ce urma să fie înfăptuit: Sunt convins că planul nostru răspunde unei necesități reale, și necesitățile reale trebuie să-și găsească înfăptuirea lor reală. Prin urmare nu mă îndoiesc de reușită, numai să ne apucăm serios de treabă.

Se pare că mai  mari decât piedicile din afară sunt dificultățile  dinăuntru. Căci, dacă în ce privește problema „de unde?” nu există nici o îndoială, apoi în ce privește problema „încotro?” confuzia este cu atât mai mare. Nu numai că printre reformatori începe să se facă simțită o anarhie generală, dar fiecare dintre ei este nevoit să recunoască că nu are o viziune exactă asupra a ceea ce trebuie făurit. Dar tocmai în aceasta constă superioritatea noului curent, că nu căutăm să anticipăm în mod dogmatic viitorul, ci că abia prin critica lumii vechi vrem să găsim lumea nouă. Până acuma filosofii țineau în sertarul mesei lor de lucru soluția tuturor enigmelor, și proasta lume exoterică nu avea decât să deschidă gura  pentru ca porumbeii științei absolute să-i pice gata  fripți. Acum filosofia a devenit lumească, și dovada cea mai incontestabilă în această privință o constituie faptul că însăși conștiința filosofică a fost atrasă în vâltoarea luptei nu numai din punct de vedere exterior, ci și interior. Dar dacă construirea viitorului și rezolvarea tuturor problemelor pentru toate vremurile de aici înainte nu este treaba noastră, știm în schimb cu atât mai precis ce trebuie să facem în prezent: o critică necruțătoare a stării de lucruri existente, necruțătoare în sensul că această critică nu se teme nici de concluziile la care ajunge și nici de conflictele cu puterile existente.[13]

Să abandonăm, însă, pentru mai târziu, problema stilisticii și relației de precedență a lui Marx în raport cu Nietzsche pentru multe, multe probleme...

Textele citate aici au un caracter puternic programatic. Dincolo de cele câteva lucruri importante enunțate: refuzul anticipării viitorului în formula dogmatică a descrierilor comuniste din epocă (ceea ce, evident, invalidează modalitatea târzie a posterității care îl acuză pe Marx de comunismul bolșevic); filosofia care devine lumească, (idee care prefigurează faimoasa teză a 11 - despre Feuerbach: filosofii n-au făcut decât să interpreteze lumea, important este însă a o schimba); sau problema proprie, asumată în chip explicit: critica necruțătoare a stării de lucruri existente - există ceva subsidiar care, de regulă, nu a atras atenția: este vorba despre o ciudată poziționare a filosofiei în fața enigmelor lumii. Filosofia nu mai răspunde la întrebări, nu mai explică, problemele intelectului nu o mai privesc și nu-i mai definesc statutul, pur și simplu ea nu a făcut altceva decât să facă față enigmelor lumii în chip ridicol. Cel puțin aceasta este percepția lui Marx.

Problema se va agrava însă dincolo de filosofie atunci când enigma va caracteriza nu doar spațiul sertarului de magician al filosofului din care acesta va scoate porumbeii gata fripți, ci spații vaste cum ar fi politica, psihologia, teoria sau istoria. 

În anul imediat următor, 1844, enigma se generalizează. În aceleași Anale germano-franceze în care sunt publicate și cele două scrisori către Arnold Ruge, Marx va publica Contribuții la problema evreiască în care va încerca să răspundă întrebării cum și în ce fel se poate emancipa evreul? Dacă o poate face ca evreu sau tocmai în măsura în care identitatea sa etnică este păstrată este și piedica în calea emancipării sale?

Marx va răspunde într-un chip fundamental pentru destinul gândirii sale: evreul nu se poate emancipa ca evreu, rămânând adică în totalitatea dependențelor și determinațiilor sale etnice. El o poate face doar ca ființă generică. Orice apartenență: etnică, socială, economică, împiedică omul să-și atingă și realizeze esența, caracterul generic al ființei sale. Numai omul generic, adică liber de orice dependență, se poate emancipa, poate fi liber.

Distincția aceasta între omul ca om concret și omul ca ființă generică este esența întregii gândiri a lui Marx. Pe ea se va înălța  viziunea sa profetică în interiorul căreia omul va fi gen, ființa sa individuală va fi ștearsă, anulată, inexistentă. Omul ca ins, ca individ, nu poate fi liber. Comunismul este lumea omului eliberat de om. Omul nu va mai fi el însuși ca atare, genul va fi realitatea libertății sale.

Categoric, toate aceste lucruri nu sunt limpezi și, probabil, nu vor fi niciodată. Marx nu va putea fi niciodată interpretat în așa fel încât să spună mai mult decât a spus.

Mai există însă câteva precizări esențiale. Istoria de până acum a avut ca subiect un om încătușat în cătușele stăpânilor care făceau din el posesie, supus, creatură lipsită de libertate. Atunci când în istorie a irupt acel eveniment crucial numit revoluția franceză, invocând numele omului și drepturile sale, s-a petrecut ceva care este, pentru Marx, lucrul cel mai de neînțeles din lume. S-au invocat atunci drepturile omului și drepturile cetățeanului, s-au creat premisele pentru o nouă fundamentare a ceea s-a numit societatea civilă. Drepturile omului au privit și s-au confundat cu societatea civilă, iar drepturile cetățeanului au privit drepturile politice.

Droits de l’homme, drepturile omuluiu considerate ca atare,  diferă de droits du citoyen, de drepturile cetățeanului. Cine este acest homme care se deosebește de citoyen? Nimeni altul decât membrul societății civile. De ce membrul societății civile se cheamă om, om pur și simplu, iar drepturile lui poartă denumirea de  drepturile omului? Prin ce  se explică acest fapt? Prin  raportul  dintre statul politic și societatea civilă, prin esența emancipării politice.

Înainte de toate constatăm faptul că așa zisele drepturi ale omului, les droits de l’homme, spre deosebire de les droits du citoyen, nu sunt altceva decât drepturile membrului societății civile, adică ale omului egoist, ale omului separat de om și de comunitate. [14]

Și mai departe, pentru a fi mai convingător pentru cum cele două categorii sunt marionete ale unei istorii stranii, Marx citează din Constituția din 1793, - Declaration des droits de l’homme et du citoyen.

Pentru că este vorba aici despre libertate, el se întreabă: În ce constă libertatea? Bazându-se pe constituția revoluției franceze, răspunde: Așadar, libertatea este dreptul de a face și de a te îndeletnici  cu tot ce nu dăunează altuia. Limitele în cadrul cărora  se poate mișca fiecare fără a aduce prejudicii altuia sunt stabilite prin lege, așa cum limita dintre două terenuri e indicată prin pari. Este vorba despre libertatea omului ca monadă izolată, închisă în sine însăși.[15]

O astfel de libertate mai conduce undeva: dreptul omului la libertate nu se întemeiază pe unirea omului cu omul, ci, dimpotrivă, pe izolarea  omului de om. El este dreptul la această izolare, dreptul individului limitat, a individului limitat la sine însuși.

Aplicarea practică a dreptului omului la liberate este dreptul omului la proprietate privată.

În ce constă dreptul omului la proprietate privată? - și se citează din aceeași constituție, după care urmează comentariul: Dreptul omului la proprietate privată este deci dreptul cetățeanului de a se bucura  și de a dispune după placul său de averea sa fără a ține seama de ceilalți oameni, independent de societate; el este deci dreptul la egoism. Această libertate individuală, precum și aplicarea ei, constituie temelia societății civile. Ea face pe fiecare om să privească pe alt om nu ca o realizare a libertății sale, ci dimpotrivă, ca o limită a ei. [16]

Avem în rândurile de față, cea mai logică expunere a implicațiilor de profunzime ale societății civile. Totodată, o dezvăluire a naturii sale în cheia răului individualist.

Astfel s-a creat cea mai puternică sciziune în momentul de apogeu al istoriei: sciziunea între om ca membru al societății civile și om ca membru al comunității politice. Ca membru al societății civile omul se arată rău, egoist, atașat de o posesiune care, fără a-l elibera, dimpotrivă, îl încătușează. 

Este marea enigmă a istoriei. Într-o frază de cinci rânduri Marx scrie enigmă de  patru ori. Cum de a fost posibil, se întreabă el, - evident, nimic pentru Marx nu este simplu, nimic nu-i apare prea limpede, fără propria enigmă! - ca de pe o astfel de poziție, când se dețineau cheile rezolvării enigmei istoriei, să se cadă înapoi, scopul pentru care istoria era pregătită: eliberarea omului și obținerea libertății față de atâtea dependențe, să fie folosit pentru reluarea lor. Distrugerea proprietății private ca sursă a egoismului, a patimilor celor mai meschine, să fie de fapt confirmată prin lege.  ....rămâne nedezlegată enigma de ce în conștiința adepților emancipării politice problema a fost pusă cu capul în jos și de ce scopul apare ca mijloc, iar mijlocul ca scop. A explica acest lucru ca o iluzie optică a conștiinței lor ar însemna  să lași dezlegată această enigmă...

Distincția lui Marx este cât se poate de simplă: ca membru al societății civile omul este omul natural, redus la baza egoismului său, la lumea necesităților, a muncii, a intereslor private, adică omul descris în existența lui senzorială, individuală cea mai directă.

Cu o astfel de emancipare enigma istoriei departe de a se rezolva menține omul în sciziunea de care vorbeam. Rezolvarea enigmei este posibilă abia când omul individual real va absorbi pe cetățeanul abstract și când, ca om individual, în viața lui empirică,  în munca lui individuală, în relațiile lui individuale va deveni o ființă generică, abia când omul își va cunoaște și-și va organiza „ses forces propres” ca forțe sociale și deci nu va mai separa de sine forța socială sub forma puterii politice abia atunci se va săvârși emanciparea umană.[17]

Cum sunt posibile însă toate acestea: să unifici individualul cu generalul, particularul cu genericul, este un mister de același calibru cu enigma de până acum a istoriei.

Critica societății civile, a drepturilor omului vis-a-visde drepturile cetățeanului se constituie într-o demonstrație impecabilă. Nu la fel este însă ceea ce se opune, modelul unei lumi în care survine liberatea omului, nu drepturile la noi încătușări. Marx însă avertizase la începutul activității sale în Analele germano-franceze: nu va urma calea celor dispuși să indice chipul concret al viziunii.

Nu este argument nici invocarea experienței comuniste din moment ce există atâtea retrageri ale lui Marx din calea unei descrieri exacte a acesteia.

 

(Fragment din volumul Mai e oare acesta un filosof? Eseu despre Karl Marx - în curs de apariție)

  

         



[1] Marx, Contribuții la critica filosofiei hegeliene a dreptului, în Marx – Engles, Opere vol.I . p.

[2] Ibidem, p. 367

[3] Marx – Engels, Manuscrise de tinerețe, Editura politică, 1968, p. 576

[4] Aceluiași Bruno Bauer, dincolo de polemica virulentă contra lui, Marx îi datorează aproximarea multora dintre pozițiile proprii (vezi Ideologia germană, în Marx – Engels, Opere, vol 3, Editura Politică, 1962, și Sfânta familie, sau critica criticii critice. Împotriva lui Bruno Bauer & Co, în Marx – Engels, Opere, vol. 2, Editura Politică, 1962, ambele lucrări scris împreună cu Engels, amprenta lui Marx este însă deosebit de puternică!).

[5] Marx, Contribuții la problema evreiască, în op.cit. p. 384

[6] Ibidem, p. 387

[7] Ibidem, p.391

[8] Ibidem, Contribuții la critica filosofiei hegeliene a dreptului. Introducere, ed.cit. p. 421

[9] Ibidem, p.427

[10]  Dedicație care îl va inspira pe Jacques Derrida peste o sută  de ani într-una similară. Spectrele lui Marx, lucrarea lui Derrida, este dedicată lui Chris Hani, luptător comunist împotriva apartheidului

[11] Marx către Arnold Ruge, în Scrisori din Analele germano-franceze, Marx – Engels, Opere, vol. 1, ed.cit.p. 372

[12] Scrisoarea este datată: Colonia, mai 1843

[13] Ibidem, pp.378-379

[14] Ibidem, p. 399

[15] Ibidem.

[16] Ibidem, p. 400

[17] Ibidem, p. 405

Comentarii cititori
sus

Victor Martin

 

Traducătorul român

 

În ultimul timp, sintagma „traducător, trădător” a devenit tot mai actuală. Nu din cauză că s-ar citi mai mult, ci pentru că, paradoxal, se publică mai mult.

Editurile funcționează pe principiul C.A.P.-urilor. Când nu mergea sectorul vegetal, se luau bani de la sectorul zootehnic. Când nu era producție mare de grâu, se luau bani de la legumicultură, iar când vacile nu dadeau lapte, se compensau pierderile prin vânzarea lânii de aur de pe oi.

Exact așa e și în domeniul editorial; o carte care se vinde bine, contrabalansează pierderile cu publicarea unei alte cărți. E un marketing primitiv, dar merge. Nici o editură nu dă faliment. Pentru ca acest contrabalans să fie eficient, e nevoie de multe titluri, din ce în ce mai multe titluri, fiind o afacere bazată pe statistică. E modelul economic general românesc, bazat pe deturnări de fonduri de la un minister la altul, de la un sector la altul, până când toți banii își pierd urma.

Pentru că nimeni nu e orb să nu vadă că producția de carte românească nu se vinde, se cer traducătorilor tot mai multe traduceri. Un autor român cere prea mult, nu pentru că editorul are bani, ci pentru că el, scriitorul, n-are. În acest fel, încet, dar sigur, producția autohtonă de calitate începe să dea semne de suferință, iar această lungă suferință va duce la căderea culturii române. Mai mult decât lucrurile banale, produse de români, se peferă ca acestea să fie banalizate, la prețuri superioare, de autori străini.

Banii la bani trag și, abia atunci când ai acumulat o grămadă de premii și bani, încep să mergă și vânzările, lucru deloc anticipabil pentru cartea românească. Foarte puțini știu că un stat se poate salva prin cultură, mai mult decât prin sport sau agricultură, mai ales când face parte dintr-un conglomerat politic, cum este Uniunea Europeană. Traducerile cărților nostre și promovarea peste hotare sunt făcute tot de noi și sunt un dezastru. În absența unei creșteri economice calitative, care să susțină cultura, UE ne acceptă, dar ca simplă piață pentru ce fac ei de slabă calitate. Cercul se închide; noi nu dăm cărți de calitate pentru că se vând mai bine cărțile lor de slabă calitate, iar traducerile scriitorilor lor mediocrii se vând la noi pentru că nu avem o producție de carte performantă. Economic, dar și cultural, nu putem ieși din dilema asta mai veche de 2000 de ani. Iugoslavia, la îndemnul lui Tito, a căutat să facă bani din cultura altora, și-a cam pierdut identitatea, și, în final, s-a văzut ce a pățit. Acum, e rândul nostru să ne întregim cunoștințele din ceea ce se scrie aiurea, în afara țării. Pentru asta, ne trebuie cât mai mulți traducători.

Traducătorii sunt fel de fel, de la traducători buni de cărți slabe la traducători proști de cărți bune, de la traducători meseriași, cunoscători din interior ai nișei pe care o slujesc, la traducători „buni la toate”, neexcelând prin nimic concret, de la traducători care știu bine sintaxa limbii române la traducători unde pluralul „pârâurile” e ceva obișnuit, de la traducători care acceptă noile reguli introduse în limba română la revoluționarii de subsol care se opun cu o vehemență demnă de o cauză mai bună scrierii cu „î” din „a”, de la traducători care lucrează repede și bine la cei care se chinuie, de la traducători care trăiesc dintr-o astfel de activitate la cei care tălmăcesc din plăcere, având o altă meserie ca sursă de câștig etc.

O mie de feluri de traducători generează o mie de feluri de traduceri. Criteriile sunt foarte clare; pot fi traducători care, chiar și amatoristic, fac treabă bună sau nu, pot fi traducători profesioniști care, sub spectrul banului și al amenințării zilei de mâine, traduc fără nerv literar și lingvistic sau nu. Unii traducători sunt influențați de idiomul de acasă și avem exemplele folosirii în exces a perfectului simplu sau topica limbii ruse.

În fața cererii exacerbate, oamenii care știu o limbă străină, mai ales de circulație internațională, fac să duduie producția de traduceri. Traducătorii devin din ce în ce mai mulți și, firesc, din ce în ce mai neprofesioniști. Avem tot mai mulți oameni fără valoare, dar, în replică, au apărut și oamenii de doi lei, traducătorii. Unii au venit direct de la strung. Foarte puțini intuiesc ce ar merge la public. Unora li se vâră cărțile pe gât, de către editor, la tradus.

O politică foarte insidioasă de promovare a producțiilor proprii, este ca traducătorul să posede și o rubrică de cronici literare în vreo revistă de succes sau pe vreun site mai vizitat.

Atunci când scriitorul încearcă să iasă la liman, traducând și cărțile confraților din străinătate, se discreditează ca autor; e imposibil să nu încolțească în mintea cititorului faptul că acesta poate valorifica „superior” cele traduse. Influența lui Dante Alighieri sau Heinrich Heine asupra traducătorilor lor, doi mari clasici români ai secolului XIX, e arhicunoscută.

În deșertul traducerilor făcute în grabă, chiar și aurifer, firul de nisip nu are nici o valoare. Din cauza asta, nu se prea mai citește; ca să citești, îți trebuie curajul prostului și nu s-a văzut încă prost citind. Sunt regiuni întregi din țară, unde, din cauza grijii față de sine, s-a ajuns la performanța de a nu se mai citi nici măcar traduceri ușurele. În expansiune azi, traducătorii vor da înapoi sau se vor reprofila; negociatori ai lumii de mâine, ei lucrează cu valorile lumii de azi, așa cum sunt, bune sau rele.

Ca să fie vaccin contra prostiei, traducerea nu trebuie să fie proastă. Tradusă în mii de feluri, chiar și Biblia se îndepărtează de textul inițial.

Atâta timp cât copyright-ul are un preț din ce în ce mai mic, în străinătate fiind inflație de autori și cărți de mâna a treia, și costurile de producție ale unui exemplar nefiind departe de costurile cu hârtia și tiparul, nu e nici un pericol ca editurile să dea faliment. Traducătorii sunt prost plătiți, dar compensează prin numărul mare de cărți traduse în grabă. Foarte puțini sunt aceia care tâlmăcesc romane pe bandă rulantă la o calitate superioară. Cei mai mulți dau rasol, cantitatea trădând chiar și trădătorii.

Pe de-o parte, traducătorii trădează cultura română împingând-o în derizoriu, prin simpla prezență. Pe de altă parte, traducătorii trădează cultura altor țări, prin graba cu care abordează problema, producând la kilogram.

Deocamdată, traducătorii trebuie să mănânce și ei o pâine; pâinea scriitorului român.

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey