Simona Cratel
Victor Martin
Alina Gioroceanu

 
sus

Simona Cratel

 

Gânduri pe teme etnice

 

Ieri în tren îi vorbea un bărbat de culoare despre Africa interlocutoarei sale și vorbea cu atâta pasiune și atât de frumos, încât mi-am zis că neapărat trebuie să merg în Africa. Chiar atunci, pe loc. Urgent. A spus că da, bun, acum e aici, dar nu e același lucru. Inima lui este Africa. Și m-am gândit cum alte popoare urăsc străinii, dar noi românii ne urâm între noi și iubim străinii. Am fost foarte amuzată ca în campania electorală, atât cât am prins eu de pe feisbuc, să aud câtă monedă se bate pe faptul că unul din candidați e neamț. Aici în Germania, dacă rostești în fața cuiva cuvântul român, probabil că în cel mai bun caz se va gândi la femeia care vine să facă curat. Femeia de serviciu româncă și neamțul președinte. Nu știu dacă este cazul să încep să povestesc eu în ce hal am fost păcălită aici în Germania de către nemți. Nu are sens, am fost păcălită și în România de către români. Iar cumva, eu personal nu am avut niciodată experiențe negative cu țigani. O dată, dintr-un grup de nomazi cu o căruță, s-a desprins o fată mai mare ca mine și mi-a pus mâna pe sân când eram adolescentă. Dar în rest nu am avut conflicte majore, deși am avut colegi țigani și un iubit pe jumătate țigan, cu ochi verzulii, la un metru nouăzeci și cinci, care mi-a lăsat după doi ani unele din cele mai frumoase amintiri cu bărbați. Nu cred că e și reciproc, deoarece l-am părăsit, dar eu îmi amintesc cu plăcere de el. Chiar am încercat să îl contactez să îi spun cu ochii de femeie matură de acum, ce gândesc despre el. Altfel stă povestea în cazul unei românce de aici din Germania care este educatoare și care mi-a spus că majoritatea copiilor de la ea din grupă sunt indieni și că sunt exact ca țiganii noștri.

Într-o ceartă ca între trei buni prieteni, unul i-a spus altuia: Ești un albanez de căcat. În fine, de fapt e macedonean, dar nu a protestat, ci l-a atacat pe fiu-meu, că mai era prezentă o verigă slabă, a găsit unul și mai jos pe treapta socială, a zis: Și ce, Nico este un român de căcat. Iar de aici s-a ajuns la alte injurii. Cu o lună înainte am fost eu atacată verbal de un neamț beat pe la 11 noaptea în tren, când mă întorceam singură de la un festival de film. Trei sferturi din delirul lui nici nu am crezut că poate fi vorba de mine. Până nu am văzut în geam cum întinde mâna spre mine aproape să mă atingă pe spate, am crezut că mi se pare. Își începuse tirada cu: Ce pute aici atât de rău? Eu i-am răspuns în gând alcoolul din răsuflarea ta, pentru că duhnea în compartiment și arăta abțiguit rău de tot și instabil pe picioare. Plus că arăta ca un vagabond, oricât de blond cu ochi albaștri era.

Care națiune e mai de căcat decât alta? Eu spun că fiecare popor e tâmpit în felul său. Are absurditățile sale, concepțiile ridicole și prejudecățile adiacente. Mie personal nu îmi place nici un popor, nu pot să spun îmi plac românii, evreii, țiganii, nemții sau italienii, dar îmi plac anumiți oameni din fiecare. Nu îmi plac niciunii, dar sunt deschisă la minuni.

Am vrut să fac un experiment și l-am făcut pe un cunoscut italian țigan. Am folosit o ocazie să îmi pun brațul lângă al lui și i-am spus: Ești un țigan. Nici nu a clipit. Nu a protestat și nu a spus nimic. Apoi am vrut să o întreb pe o prietenă care are pielea cafenie dacă e țigancă. Mi-a stat pe limbă, dar nu am avut curajul, că mi-am dat seama că ar fi ultima oară când o mai văd. Italianul are o slujbă foarte bună la o multinațională, ea este gospodină. Mi-am amintit că mi s-a plâns că în școală, colegii lui fiu-său, și ei la rândul lor de prin toate colțurile lumii, l-au numit pe fiu-său țigan. După douăzeci de ani de Germania, apelativul țigan mai este încă jignitor. Deci nu am avut curajul să o întreb așa ceva, dar în aceeași seară, soțul meu, privindu-mă cum mă îmbrac în pijama, mi-a spus: Din partea tatălui mamei tale îi ai pe evreii ăia, din partea mamei tatălui tău îi ai pe tătarii ăia, care sunt și ăia tot niște țigani. Ar trebui să fii tuciurie ca noaptea, de ce ești așa de albinoasă?

Cândva, soțul mi-a spus: Primim cetățenia germană, dar nu mă simt neamț. Iar eu i-am spus: Nu înțeleg ce-ai vrea să simți? Cum crezi că se simte un neamț? Ce crezi că au ei special de îi face să se simtă nemți în afară că nu cunosc altă cultură decât pe cea de aici? Trăiești aici, cunoști și respecți regulile de aici, cunoști limba. Ești neamț destul. Nu este decât o diferență formală între etnii. Care are prejudecățile mai caraghioase și mentalitățile mai tâmpite. Sau pozitiv exprimat, fiecare are părțile sale bune și părțile sale rele. 

Comentarii cititori
sus

Victor Martin

 

Pentru un Nobel românesc

 

Un suedez, locuitor al țării unde se face premierea cu premii Nobel, pentru literatură, pentru medicină, pentru fizică sau cine mai știe ce, s-a apucat să dea un interviu unui cotidian central, unde n-a spus altceva decât ce știam cu toții, că românii se mănâncă între ei și, decât să ia vreunul premiul Nobel, mai bine să nu-l ia niciunul.

Lipsa unui efort instituțional corespunzător privindu-i pe Nichita Stănescu sau Marin Sorescu e un lucru evident și considerat normal de omul de pe stradă. Aceia care puteau face o nominalizare din România, n-au facut-o; avem birocrație proastă. Ce rost avea să se lege ei la cap, să-și atragă simpatii sau antipatii, când puteau mai bine să se închidă în birouri și să-și bea cafeaua? De ce să se supere Stănescu pe Sorescu sau invers, când puteau să rămână, așa, nesupărați, cum, de fapt, au și rămas?

Membrilor Academiei, membrilor academiilor și societăților literare, profesorilor de literatură și limbă sau președinților de organizații ale scriitorilor le este permisă nominalizarea unui candidat, dar, ce, sunt proști să se lege la cap?! De ce să nominalizezi pe cineva când tu însuți te crezi breaz și demn de un astfel de premiu suprem?

Când, la cererea Academiei Suedeze, cineva poate să facă o nominalizare la premiul Nobel pentru literatură, iar el însuși speră să fie nominalizat, cum se întâmplă la noi, înseamnă că nimeni nu face nici o nominalizare, fiecare sperând să fie el cel nominalizat.

De ce să primească altul o medalie de aur, o diplomă Nobel și o sumă de milioane de coroane suedeze când poți să le primești tu?

Când toți trăiesc cu speranța, se poate trăi din speranță; nu se concretizează nimic. E ca atunci când fiecare speră să muncească cel de alături și să producă profit pentru el, până se ajunge la o speranță generalizată și nu mai muncește nimeni.

Acesta e modelul de succes românesc. Să trăiești cu speranța e frumos, dar nu e practic. Nu e nimic politic la mijloc și nu este o chestiune europeană, americană sau asiatică. Nu are nici o legătură cu limba în care a fost scrisă opera, în sensul unei limbi de circulație universală sau zonală. Totul poartă amprenta unor ambiții exacerbate, generatoare de dificultăți morale în a nominaliza pe cineva. Așa cum vor „'Dacia' cu multe volane, să conducă toți”, scriitorii români vor cu toții premiul Nobel pentru literatură, cât mai repede. Niciunul nu se crede mai prejos. Uitându-se la propriile opere, consideră că foarte mulți străini au luat acest premiu pentru mult mai puțin; nu vor să-l ia ei pentru mult mai mult.

Așa numitul complex Nobel al românilor nu este altceva decât complexul de superioritate al fiecăruia față de vecin. Nu are nici o legătură cu dorința lui Alfred Nobel de a recompensa „cea mai importantă operă într-o direcție ideală“. Fiecare creator caută să se îndrepte spre o „direcție ideală”, în sensul originalității. Fiecare caută să-și găsească un drum, cât mai deosebit de al celorlalți, spre a putea fi mai ușor recunoscuți de cititor, în oceanul de talente, dar, într-un alt citat, „direcția ideală” este tradusă prin „direcție idealistică”, ceea ce schimbă puțin datele discuției. În unele citate, cuvântul „operă” e înlocuit cu „lucrare”, neștiindu-se prea bine dacă se pune accentul pe o operă vastă, de durată, dar diluată, sau una diluată din care răsare vârful icebergului numit „lucrare”, într-un moment neprecizat. În unele citate se consideră că opera, lucrarea sau ce-o fi ea să fie „importantă”, în altele, „remarcabilă” sau „deosebită”, dându-se mai mult sau mai puțin de lucru interpretării autorului, exteriorului său sau originalității.

Schimbarea repetată a membrilor Academiei Suedeze sau modificarea criteriilor e doar o scuză. Premiile Nobel nu se acordă unor țări, ci unor autori, indiferent de naționalitatea lor. Pentru români, unde premiile nu sunt pentru cine se pregătește, ci pentru cine se nimerește să aibă pe cineva sus pus, lucrul ăsta e mai greu de înțeles. Banii ăia au miros de dinamită, terorism și toate relele din lume, spune și „vulpea”.

În ceea ce mă privește, eu mă găsesc în poziția iepurașului care s-a prezentat la concursul de frumusețe masculină. Fiind întrebat ce caută acolo, el a răspuns că s-a prezentat pentru a le spune să nu conteze pe el, în cazul unei eventuale nominalizări.

Comentarii cititori
sus

Alina Gioroceanu

 

Completele... completuri

 

Nu demult, la începutul acestui an, timp al bilanțului și pentru instanțe, inclusiv pentru cele superioare, reprezentantul unei secții specializate, în darea de seamă asupra activității din anul anterior, s-a simțit obligat să accentueze pluralul completuri (cu incidența corespunzătoare: „Că așa se spune acum!”). Pe scurt, completurile secției specializate, în pofida a toate, și-au îndeplinit cât au putut de bine misiunea.

Și, totuși, așa se spune acum? Unii așa au început să spună și să scrie.

Lucrarea academică normativă în care se regăsește forma completuri, Dicționarul ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a (DOOM2), a apărut prin 2005. Adică, acum vreo 10 ani. Forma de plural prezentă în DOOM2 reprezintă norma literară particulară (indicând „aspectul cel mai îngrijit al limbii”), adică așa cum trebuie să se spună. Cum se spune, cum s-a și spus, ne indică Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești(adoptat prin Hotărârea C.S.M. 387tot din 2005!) și uzul curent în „spațiul discursiv” specializat juridic, care preferă forma complete. Aceasta este norma lingvistică.

Cuvântul-titltu complet2, substantiv neutru, din DOOM2 atrage atenția prin marcarea exclamativă, care presupune o „modificarea de normă față de DOOM1” (Semne și convenții grafice – p. XXIII). Așadar, față de ediția DOOM din 1982 (DOOM1), ar fi trebuit să intervină o diferențiere normativă ortografică, ortoepică sau morfologică. Cu toate acestea, în DOOM1, complet, substantiv neutru, are aceleași specificații ortografice, ortoepice și morfologice ca în norma literară actuală. În concluzie, și până în 2005 trebuia să se spună tot completuri (de judecată).

Probabil, prin semnul exclamativ de început, autorii au vrut să se remarce faptul că semnificantul grafic ascundea semnificați diferiți: în prima ediție, „bal”, „colectiv de judecată”, „costum”, față de „bal”, „local”, „colectiv de judecată” din ediția a doua. În consecință, o altă intrare de dicționar care conține omonime din câmpuri semantice diferite, două dintre ele ieșite din uz și unul care se utiliza și încă se utilizează cu un alt plural! Și nicio modificare de normă, ci de aplicare a ei.  

La redactare, scopul DOOM2,menționat în Notă asupra ediției (pp. XIII-XIV) era și „reducerea decalajului, inevitabil, dintre norma academică, mai conservatoare, și uzul real al limbii române actuale”, „punerea pe cât posibil de acord cu uzul literar actual a normei academice”. În această idee, DOOM2 (deținător al indicațiilor academice, nu de puține ori contestate ori ignorate de formatori universitari ori de edituri prestigioase) conține o discutabilă normă literară. Și, prin discutabil, am în vedere faptul că norma literară ar trebui să fie tocmai expresia convențională de la nivelul limbii literare a unui uzaj lingvistic dominant (fie și „la nivelul generației medii de intelectuali din București” – Mioara Avram în DOOM2, pp. XIII), pentru a căpăta prestanța de a fi impusă oamenilor de cultură într-un grad variabil de coerciție. Norma lingvistică („normalitatea”, uzul curent, acel cum se spune) este surprinsă în pluralul complete.

În teoria limbii se invocă adesea principiul „uzul face norma”. Adică, rolul legiuitor în limbă îl are tocmai utilizatorul. În română, oscilația vorbitorului pentru un plural neutru în –uri sau –e este cunoscută, chiar norma literară fiind cea care acceptă ambele variante (e.g. debușee/debușeuri, crucifixe/crucifixuri). Impunerea anumitor „forme” este explicată, printre altele, prin apel la legea minimului efort sau la teoria analogiei.Astfel, ar trebui remarcat că, în mulțimea numelor neutre cu aceeași terminație, predomină pluralul în –e (bufet, buget, cuget, pachet, clinchet, tichet, buchet, caiet, vaiet, dublet, suflet, colet, cuplet, urlet), iar complet nu face decât să se supună paradigmei gramaticale urmate de cuvinte mai vechi în limbă.

În aceeași idee, cel puțin amuzant mi se pare comportamentul utilizatorului comerciant față de pluralul aragaze, modificat prin analogie cu gaz (care este și constituent final) în DOOM2. După ce DOOM1 a încercat să impună forma aragazuri, iar listările din magazine ne îndemnau cu obstinație, anterior lui 2005, să cumpărăm aragaze, în sfârșit uzul învinge norma! Iar comerciantul, contrar indicațiilor academice în vigoare, ne ispitește acum să cumpărăm aragazuri.

De altfel, limbajul, ne repetă Eugen Coșeriu, „este făcut de și pentru vorbitori, nu de și pentru lingviști. Și lingvistul trebuie să spună care este intuiția vorbitorului” (Lingvistica integrală, Editura Fundației Culturale Române, București, 1996, p. 30), măsura în limbaj fiind dată de acesta din urmă.

Treaba lingvistului, inclusiv a celui oblăduit academic, era, în primul rând, să observe această utilizare cultă.

Mi-e teamă că, în ciuda evidențelor paradigmatice, în pofida uzului îndelungat, presiunea unei lucrări cu gir înalt și cu rol reglementator stabilit prin lege (Legea privind organizarea și funcționarea Academiei Românenr. 752/2001), dublată de tipul de comportament conformist al celui care este obligat să se supună numai legii (așadar, inclusiv normei literare stabilite de un institut academic), să aplice și să interpreteze legea, adică al membrului de complet, va conduce, în final, la folosirea consecventă a pluralului recomandat de DOOM. Președintele sau membrul de complet va uita, astfel, că, în impunerea unei "forme" a limbii literare, el este chemat să facă norma, el este legiuitorul.

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey