Victor Martin

 
sus

Victor Martin

 

Fuga spre străinătate

                                                                                   

Totul a început când femeile dace, nerăbdătoare să mai aștepte romanii adunați de pe coclauri, au început să fugă la studii sau să se căsătorească la Roma. De atunci, ne-am procopsit cu aforismul „toate drumurile duc la Roma”, mai ales când sunt asfaltate de firme italiene, cu forță de muncă și credite guvernamentale românești.

Numai cu gândul de-a fi români, locuitorii spațiului carpato-danubiano-pontic, chiar dacă, în principiu, au rămas acasă, s-au vânturat care încotro prin străinătățuri, la cules de rețete culinare, cât a fost Evul Mediu întunecat de mediu și întunecat.

A venit și anul 1848, când, dornici de libertate, fraternitate și egalitate prost înțelese, viitorii români au ieșit din feudalism mai mult prin literatură, cum ar fi literatura germană sau franceză, de exemplu.

Au trecut anii, ca o ploaie de vară, și ne-am trezit, nedumeriți, în zilele noastre de tristă amintire. După ce am scris câte ceva în limbă, în limba noastră cea română, iată că ne-am trezit la viață și la gândul că poți reuși în țară doar dacă te ratezi în afară. În consecință, vrem să ne cerem afară, acolo unde E-urile sunt mai ieftine și fac bine la inspirația de a reveni în forță, după o gură de oxigen poluat de alții.

Pentru că în afară începe să semene cu înăuntru, înăuntru Europei, ca să fie sigur că, în ritmurile tăcerii fugii sale, nemuritoare-i doar moartea, te gândesti la America, un continent încă negândit ca lumea, și vrei să-l revendici și tu. Vrei să revendici și Premiul Nobel pentru Literatură, că prea l-au luat mulți înaintea ta. Dacă n-ai ce revendica, găsești tu; vreo moștenire seculară, vreun tezaur, ceva.

Drumul în străinătate nu reprezintă mare lucru; numai ideea de drum îl frământă pe român. Dacă nu mai poate protesta prin muncă, protestează prin fugă. Și să vii și tu, după multe zeci de ani, să-i înveți pe cei ce au rămas în țară să transforme sapa-n condei la gât, cravatei cum să-și facă un nod în gât...

Asta în condițiile favorabile în care, cum titrează ziariștii mai titrați: am prins ultimul tren către Europa, unde ne simțim mai mult deportați decât într-o călătorie de plăcere caragialească. De ce nu?! Chiar și berea „Caragiale” e nemțească.

După principiul gorkian „de la Samara, la Samara”, vrea și poetul coteriei sale în acest tren, unde numai el știe dacă doar dus sau dus-întors. Ce nu înțelege el e faptul că nu mai are nici o importanță traiul în străinătate și băgarea în vreo ligă masonică, literară sau de alt fel. Nici „marea conspirație universală” nu mai e ce-a fost, iar dizidența comunistă a dispărut nu pentru că ar fi dispărut comunismul, ci s-a banalizat prin folosirea excesivă de fitecine. Chiar și milenară, îți poți face istoria de doi bani. Poți intra în Uniunea Europeană de pe mal sau de pe apă. Sau invers.

Dacă ai, nu e adevărat că nu te uită niciodată cititorii. Cititorii te uită tot timpul.

Aderarea României la Uniunea Europeană, mai poetic spus „intrarea noastră în marea familie europeană”, demonetizează, în afara monedei naționale, și demersul de a fugi cât mai departe pentru a căpăta aură de profet, dacă nu în țara ta, măcar în afară. Străinătatea nu mai e deșertul lui Iisus. Nici premiul suprem pentru literatură nu se mai ia dacă te apropii suspect de mult de Suedia, locul de unde se dă cu el.

Indiferent dacă te stabilești acolo sau mai vii vara în vacanță, la zilele Neptunului, să te stabilizezi psihic și moral, pe bani puțini și fripturi ieftine, drumul în străinătate are tendința să se transforme într-un drum spre străinătate, un fel de veșnicie a învârtitului în cerc. E ca și cum te-ai sui într-un tren, fără să știi unde vrei să ajungi, de ce, și unde te poate duce relativitatea.

Indiferent dacă prietenii te consideră un predestinat sau dușmanii un prestidigitator ieftin, fiind un scriitor mai mult cunoscut decât citit, ar trebui să știi că, odată ajuns în America, adică pe partea cealaltă a globului, ești nevoit să gândești cu capul în jos, adică în engleză. Ai auzit că acolo tăietorii de lemne nu se poartă ca-n codru și poți critica liber defrișările de păduri de acasă, iar cavourile sunt din cărămizi de diamant și au geamuri termopan cu comandă-program. Fals; deoarece numărul infractorilor depășește numărul infracțiunilor, acolo poliția face uz de gaze lacrimogene de bună calitate. Mai bine te-ai duce în „Ținutul Secuiesc” unde, dacă fugi, ai măcar șansa de a sta cu fruntea sus și de a fi tradus în maghiară, care e mult mai bine finanțată decât a ta, cu usturoi, cu sos de roșii, cu ghimbir, cu leuștean, și mult mai ușor de tradus în engleză.

Frica de dictatorii francofoni, care ne-au invadat parcările, nu e un pretext prea vandabil, într-o țară a summit-ului răsare, unde băgarea în seamă, combinată cu băgarea în față, ține loc de succes. Tot Caragiale ne învață că nu e bine să faci drumul invers; odată dedulcit la cârnați și bere germanică, inspirația îți trece tot prin stomac, dar rămâne acolo. Dacă nu ai curaj să intri în atenția publicului prin sinucidere, e bună și-o fugă înspre străinătate. Oriunde te-ai afla, nu-ți dai seama dacă timpul trece sau stă degeaba.

Și ne mai învață umoristul că nu e bine să te sui în trenul pierzaniei cu prea mult tam-tam, că se găsesc unii care să observe acest lucru și nu se mai întreabă nimeni unde ai dispărut din rubricile de cultură ale prietenilor și din fața camerelor reunite de luat vederi. Chiar dacă te hotărăști să schimbi pălăria veche de baie, de ploaie sau de plajă cu inserturile de inteligență artificială ale unei pălării noi, nu se schimbă nimic. 

Francofonii se dau jos din copac pentru a veni la București să-și hrănească ziariștii, iar noi, anglofoni declarativi, ne dăm jos din pat pentru a locui în rulote.

Azi, fuga în străinătate rămâne ca-n tren, oriunde te-ai afla. Când n-ai nici un viitor, îți e foarte la îndemână să fii satisfăcut de viitor, oricare ar fi acesta. Să te chinuie nemurirea după o viață întreagă de căutat prin măruntaiele omului rațiunea de a exista, cum i s-a întâmplat lui Victor Papilian, e una; să cauți nemurirea de-a fi oriunde, numai acasă nu, cum i se întâmplă acum unei întregi generații de pro- și post-, e prea puțin. Ceea ce nu înțeleg unii scriitori e faptul că nu trebuie să scrii prea mult, retras la Mogoșoaia sau în vreun castel german, pentru a merita premiul Nobel, Eminescu, Goethe pentru literatură; geniul nu e tot timpul direct proporțional cu prolificitatea din domeniul culturii la hectar și nu are nici cea mai mică legătură cu depărtarea de casă sau cu autoexilul într-o cameră strâmtă de mansardă. În nici un caz geniul nu se confundă cu prolificitatea.

De la nemurirea de a fi în fiecare zi, până la nemurirea de a fi altfel, e un drum. Drumul de la nemurirea de a fi altfel nu se suprapune peste drumul de a fi altundeva. Cele două noțiuni, altfel și altundeva, nu se adună ca niște kilograme; n-au nimic material, funcționează statistic, separat și deseori se exclud.

Dacă îi iei scriitorului durerea de-a fi român, nu mai rămâne cu nimic. Mulți sunt hotărâți să sufere pentru țară, dar cu mici întreruperi; plini de optimism supraponderal, vor să facă asta, preferabil, în vacanță, ca prevestitori ai primăverii.

E una să fii scriitor și alta să te transformi în fabricant de hrană pentru pitici. Îmbrăcat ireproșabil, deoarece nu se găsește nimeni să-i reproșeze ceva, scriitorul se poate plimba cât vrea el prin Greenwich Village, concepând poezia ca pe un memorial al bucuriei absconse.

Și, dacă nu se fuge către culesul căpșunilor, se fuge către neantul cultural al unei ipotetice imagini, favorabilă mai târziu, la reîntoarcerea în țară; foarte târziu. Conform principiului acțiunii și reacțiunii, cu cât se fuge mai repede spre Vest, Vestul fuge înapoi, mai repede, spre noi, numai că acest repede mergea bine până spre anii 1990, nu acum, când, acoperiți total de medalii, cu medalii în urechi, în nas, în buric, suntem cu toții eroi ai muncii; ai muncii altora.

E de reținut un adevăr „orbitor”: castelele din Spania sunt mai bine puse în valoare dacă se găsesc în Germania. Azi, operele marilor clasici între prieteni nu mai sunt citite de securiști, ci de agenți SIE. Fuga spre străinătate nu e fuga în străinătate, ci obediența românului față de tot ce vine din afară, chiar dacă e valoare autohtonă reciclată.

Ne îmbătăm cu apă chioară, chiar și cu ocazia sărbătorilor de iarnă, și ne trezim în anul celălalt, direct în spațiul Schengen.

Nu mai e nevoie să fugim până la uitare de sine, departe, cu glaja și slănina în buzunar. Nu mai suntem nevoiți să pozăm în actori ai unei piese de Dacia. E nevoie să trăim și să murim aci, pentru o idee, dacă ne vine vreuna.

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey