Dumitru Ungureanu

 
sus

Dumitru Ungureanu

 

 

Colțul colecționarului cusurgiu

Gramofonul

 

Către toamna lui 1985, pricopsit accidental cu o piesă valoroasă, era cât p-aci să devin și eu colecționar fără patalama. Îmbelșugat, portofoliul meu de achiziții și vânzări, numărând un singur element, îmi oferea nebănuite perspective de îmbogățire, clasate din start drept „enormități”, dată fiind mentalitatea epocii. Să fi fost pe la sfârșit de august, când vărul meu – cel care mă veghea ca un spirit tutelar și căruia, născut în urma lui cu opt ani, niciodată nu i-am zis altfel decât Nenea – m-a întrebat într-o doară dacă știu pe cineva pasibil să-i prisosească vreun gramofon. Firește că nu știam, și el știa că n-am prea multe posibilități să aflu, deoarece slujba mă obliga să stau aproape izolat într-o instalație complexă de înaltă tensiune și să lucrez îndeobște singur, citind literatură cam 95 % din timpul petrecut la serviciu; însă așa, de dragul discuției, am promis să întreb telefonic puținii cunoscuți, angajați ai Întreprinderii de Rețele Electrice răspândite pe trei județe.

– Dar la ce-ți trebuie ție un gramofon? – mi-am arătat mirarea.

 Și am primit următoarea explicație...

Nenea avea coleg la IGO un tip ceva mai vârstnic, a cărui pasiune și randament de colecționar impresionau pe oricine primea îngăduința să-i viziteze camera anume dedicată comorilor. Nea Stoica (prenumele nu contează, nimeni nu i-l rostea) era descendentul unei familii de vechi comercianți găeșteni, copilărise în vremea liberă dintre războaie și, la rândul său, își educase odraslele conform tradiției moștenite. Un frate al lui era gestionarul celui mai bine dotat bar din oraș, o soră conducea – prin intermediul soțului – secția comercială din cadrul cooperației meșteșugărești, iar copiii tuturor s-au îmbogățit după 1990, pe alte meleaguri. Spirit întreprinzător, pus pe chiverniseală, neguțător de vocație, caracter nesupus, liber în gândire și gata de orice „învârteală” din care putea scoate un „ce” profit, nea Stoica se afla mereu în dispută cu șefii, pe care nu-i scotea din „niște dobitoci”. Am discutat fragmentar, dar pasionant cu dânsul. Băgase de seamă că eram interesat de trecutu-i măreț și de faptele-i vitejești (mă pricepeam să admir oamenii originali!), așa că mi-a povestit în special aventurile din Egipt, unde muncise grație celebrelor contracte cu țările arabe. Putea să meargă în altă țară, dar el vrusese neapărat să vadă Piramidele, și-și împlinise visul. Mulțumită lui Nenea, căruia îi purta o recunoștință aparte pentru că-i procurase nu știu ce lampă de Murano, uitată de cineva într-o casă părăsită, i-am zărit și eu colecția, din ușă, fiindu-mi interzisă cu eleganță trecerea pragului. Ce obiecte adăstau pe-acolo, nu mai rețin cu precizie, dat fiind că s-au scurs peste trei decenii de la unica vizită în sanctuar. Vă puteți face o idee vizitând expo-bazarele de vechituri (bucureștenii au unul chiar în centru, vizavi de Banca Națională).

Și eu, și Nenea eram foarte interesați de cele trei sau patru biciclete germane, complet echipate numai cu piese originale, absolut noi, pe care proprietarul doar le lăuda, nu le utiliza. Nenea trăgea nădejde să capete, printr-un schimb mutual avantajos, una dintre ele. Nici eu n-aș fi ezitat să mă avânt la un astfel de troc, dacă puteam să-i ofer ceva tentant. Dar ce? Unde dracu să găsesc un gramofon? Acela era elementul care-i lipsea lui nea Stoica din panoplie, și-l socotea coroana colecției. Cele două patefoane nici nu contau, deși bine păstrate și în stare de funcțiune. Mai deținea un gramofon, e drept, dar unul rusesc, fără pâlnie, butucănos, departe de silueta suplă a fonografelor engleze de lux. Pare inexplicabil că își pusese pueril speranța în alde noi; însă noi, ăștia, colecționarii, suntem în stare, neumiliți de situație, să ne milogim te miri cui pentru a obține și păstra obiectul fetiș!

Cu chinuit efort – deși se îndoia de reușită din start, date fiind relațiile nu tocmai bune dintre ei în perioada aia – Nenea spera să-l convingă pe vecinul nostru din Cacova, Ionel Filip, zis Văru Pomană, să-i cedeze aparatul moștenit de la bunică-sa, mitologica Natalie, poreclită Bahornița în vremea copilăriei mele. Ciung de pâlnie, „gramafonul”, cum dulce-metalizat îi spunea bătrâna cu accentu-i pronunțat moldovenesc, era și șchiop de manivelă, iar mecanismul de angrenare a platanului necesita o reparație de profil, pe care Nenea îndrăznea să afirme că ar fi capabil să o facă. Și eu îl credeam în stare, că doar construise odinioară primul și singurul pick-up pe baterii din Cacova, ba poate și din Morteni! Totuși, Văru Pomană ezita să încheie afacerea, iar pâlnia absentă continua să lase rănile supurânde peste așteptări, fiindcă nea Stoica își permitea să dea cu tifla propunerilor lui Nenea, implicit și alor mele: bicicletele rămâneau intangibile!

Norocul începătorului nu-i o sintagmă gratuită, am verificat-o pe pielea mea în – țin bine minte – două împrejurări. Una a fost în ziua când, instalat de câteva săptămâni la o gazdă din București, în primul an de liceu energetic, am ieșit să casc gura pe Lipscani, pe unde învățasem deja să mă plimb, și mi s-a năzărit să cheltuiesc 3 lei pe un loz în plic. Nu mă destrăbălasem așa niciodată, și nu mică mi-a fost bucuria când am citit pe hârtiuță, scris cu majuscule extrem de mititele, „DOUĂZECIȘICINCI LEI”. Vânzătorul ambulant mi i-a înmânat pe loc, așteptându-se, pesemne, să mai cer alte două-trei bilete; dar eu, fără experiență de jucător, m-am dus glonț în librăria „George Coșbuc”, aflată la colțul Lipscanilor cu Smârdan, de unde am cumpărat Frații Jderi, trilogia lui Sadoveanu, reeditată într-un singur volum broșat la nou înființata Editură Minerva. A doua întâmplare a fost cu gramofonul. Pentru că primul om pe care l-am întrebat dacă știe vreun asemenea obiect mi-a răspuns cu seninătate că are el unul aruncat prin podul magaziei sau al fânarului, iar dacă vreau să-l scap de gioarsă, pot să-l caut într-o zi pe acasă. Nu-mi venea să cred! Să-l fi anunțat pe Nenea? Mi-a fost jenă să nu mă fac de râs, lăudându-mă degeaba, așa că am tăcut.

Asta era într-o joi. Duminică am încălecat bicicleta, „Ukraina” mea credincioasă, și-am pedalat numai la dus vreo 25 km, dintre care 15 pe drum de țară pietruit, până în satul Saru, unde locuia nea Ion Predescu. Bărbatul, de-o seamă cu tatăl meu decedat nu demult, era într-un fel – aș spune fără să mistific exagerat – coleg de breaslă cu mine, lucrând ca electrician de joasă tensiune la UTCHIM, peste drum de Stația 110 kV unde am acumulat anii de lucru necesari pensiei. Cum a decurs neuitata vizită, e o poveste în sine, rezervată pentru altă ocazie. Cum m-am întors – cale de aceiași 25 km, cu gramofonul pe portbagaj, legat cruciș cu niște sârme, să nu cadă, pâlnia agățată de ghidon cu o sfoară, bălăngănindu-se ca un clopot dintr-o biserică mexicană vizitată de cinci detașamente revoluționare, și sacoșa plină cu plăci din cea mai bună ebonită fabricată în Germania – e o altă poveste, demnă de-un Creangă valah dedat la narațiuni alcoolic fluidizate. Băusem, împreună cu nea Predescu și cu săltăreața lui nevastă, niște țuică de pere natural parfumată, și duceam într-un buzunar sticla plată de-o jumătate de litru, pe care stăruiseră să o primesc drept combustibil de drum! N-a fost o nălucire a mea că Nenea, luni, a apreciat țuica mai mult decât neverosimilul gramofon, așezat pe o masă de sub polată. Invitat cu insistență suspectă, vărul meu venise plictisit la analiza tehnico-tactică a obiectului. Eu nu-l prevenisem despre ce e vorba. Odată intrat în curte pe la ora 3 după-amiază, la terminarea programului zilnic de laborant la Stația de apă, Nenea ceruse:

– Hai, zi care-i treaba, că mă grăbesc...

N-a mai plecat până seara târziu. Țuica de la nea Predescu a fost mizilic. Am mai scos un litru – încă se mai clătina prin butoi ceva din recolta precedentei toamne – și am reluat povestea achiziției de vreo trei ori, estompându-mi meritele, doar-doar voi atenua șocul care bulversase clar fața vărului meu, când a dat cu ochii de aparat. Nu-i venea să creadă, cum nu-mi venea nici mie, că împușcasem arhaicul noroc.

– Ei, acum să te vedem, nea Stoica, refuzi tranzacția? Te avem la mână, pâlnie de gramofon ai vrut, pâlnie primești! Dar dacă nu dai bicicletele, n-o vezi! Praf o facem cu ciocanul, dinaintea matale, dacă nu scoți lacătele de pe roți! Zgârcitul dracului ce ești! (Cu lacăte, nu la ADAS, își asigurase colecționarul valoroasele piese!) Nenea perora frenetic după al treilea pahar de țuică, iar când îl deranja o chestie, devenea sarcastic până la neaoșe înjurături.

Bun, am conchis, avem gramofonul: cum îl valorificăm?

Am procedat, mai întâi, la o examinare amănunțită. Lăsat de izbeliște în podul unei coșărci de găini la nea Predescu, aparatul își pierduse funcționalitatea deodată cu o lamelă dintre cele trei ale axului care stabiliza turația. Lamela se putea înlocui, cu multă atenție și eventuale calibrări. De asemenea, resortul – ce, odată strâns cu manivela, prin destindere învârtește placa – trebuia schimbat sau recălit; calitățile sale scăzuseră, egalând pe-ale fierului mort. Pâlnia de rezonanță, cu cele unsprezece petale, avea jupuituri pe largi porțiuni, unde atacase și rugina. Brațul acustic plângea din tubul cariat și pe dinauntru, și pe dinafară. Numai doza de redare nu prezenta defecțiuni. Membrana era intactă ca un cont secret administrat de mafia interbancară; șurubul ce prindea acul se îmbâcsise doar, fiindu-i necesară o spălare cu gaz. Și platanul de oțel s-a curățat prin acea metodă băbească. Pentru doză, ca și pentru utilizarea aparatului în scopul predestinat, musai trebuiau insignifiantele – credeam noi pe timpuri – ace. Scuturasem cândva o cutie plină, nu știu de unde prăsită, și o aruncasem cu inconștiență copilărească... Nea Predescu le tocise demult pe-ale lui, la niște chefuri cu femei petroliste. Nenea – tot Nenea! – a găsit un exemplar la cineva din Morteni, unul dintr-ai lui Mihăilă parcă, și el strângător al obiectelor de improbabil folos. Lăcuirea cutiei revenindu-mi mie, s-a dovedit o îndeletnicire meticuloasă, dar am dus-o la bun sfârșit fără surmenaj. Aș fi renunțat la metoda astupării găurilor cu chit de lemn, dar altă soluție n-am descoperit, cleiuri și aditive speciale nu se tranzacționau în comerțul socialist. Manivelei i-am atașat un mâner de pertinax maro, cam brutal șmirgheluit, în locul cilindrului original, negru, cu intarsii, din care mai rămăsese un ciot. Chiar dacă estetic rănea ochiul snob, important e că mergea. Problemele cu adevărat esențiale se rezumau la două cuvinte: pâlnia & arcul.

Și una, și alta puteau fi rezolvate numai la Fabrica de frigidere, ale cărei secții includeau o foarte performantă baie de zincare catalitică și un mic atelier de forjă, cam experimental, nefiind încă rodat. Bunele mele relații, de cooperare pe teme energetice cu factorii decidenți la nivel de directori, mi-au permis accesul la instalația care, prin cunoscutul procedeu chimic, aplica trebuincioasa culoare – de neșters cu buretele îmbibat în alcool etilic denaturat cu monoetilen glicol și violet de metil, cum s-ar fi întâmplat în cazul mânjirii cu soluția prisoselnică în galantare sub eticheta „Bronzol”. După câteva experimente, am obținut o nuanță aproape aurie, a cărei strălucire l-a impresionat până și pe impasibilul inginer-șef, ulterior director tehnic, venit să vadă curiozitatea. Brațul acustic a căpătat și el, în aceeași sesiune cu pâlnia, luciul nou-nouț al lucrului recondiționat. Însă călirea – sau recălirea – lamei de oțel, inima sistemului audiofonic, s-a dovedit un eșec. Nicio rețetă nu i-a redat agerimea necesară. Am apelat la cel mai bun inginer din fabrică, expert în tehnologia metalelor, care – deloc surprinzător, nu? – era vărul meu Ilie. N-a găsit nici el soluția, deși a răsucit chestiunea arcuitoare pe toate părțile (și, dacă-l instig, e-n stare să o răsucească și azi, deși s-a pensionat, într-atât este de hotărât să elimine punct cu punct necunoscutele trecute, prezente și viitoare ale oricărei dubioase realități). Momentan resemnați, n-am avut încotro, și am folosit arcul așa cum a ieșit din ultima operațiune termică. Într-un târziu, restaurarea nefiind totuși terminată, am asamblat aparatul și-am înfipt cu precauție, speranță și încântare o placă rotundă în țâmburucul platanului, am răsucit manivela și-am coborât doza.

După ce-a pornit cu elan, răspândind – în aerul copleșit de damful țuicii recent fabricate – armoniile păcănite ale dansului „Sebișanca”, interpretat la alămuri de Orchestra Ardelenească Tincu, gramofonul și-a domolit viteza când acul cam bontorog ajunsese pe la jumătatea striațiilor, și a decedat către final, conferind virtuozității lăutărești nuanța tragică a goarnei găurite. Și Nenea, și eu ne-am dezumflat. „Agregatul”, cum i-a zis vărul meu în batjocură, nu se ridica la nivelul pretențiilor lui nea Stoica, profesionistul achizițiilor de excepție. Bicicletele jinduite de noi se depărtau în zarea împâclită. Ne-am scărpinat după urechea dreaptă cu unghiile mâinii stângi, și viceversa, am umplut iar ceștile de țuică, am sărat alte bucăți de gogoșari. Era un octombrie ce se încuscrea, gălbui, cu epoca de aur a socialismului victorios asupra poporului, dar privind înapoi, fără mânie, momentan nu-i pot scormoni alte vicii. Beam țuică, mîncam gogoșari cruzi, fixam cu ură pâlnia ce lucea stins în lumina amurgului și ne perpeleam creierii, doar-doar vom extrage din ei brebenelul unui artificiu genial. Zadarnic! Brebenelul nostru era ca un cartof prăjit în apă și ulei, ca după rețeta Sorcovei, o femeie fâșneață din sat, renumită prin pacifistul neamestec în treburile bucătăriei... Am agitat cerebrala tigaie cam vreo săptămână sau două, după care, solicitați de alte marafeturi, am uitat de drăcovenie. Iarna aceea, gramofonul s-a umplut de pulbere într-un colț nefinisat din casa mea, construită pe jumătate. Îmi și zburase din minte când, într-o veselă zi de martie, pe când ședeam la poartă și admiram praful timpuriu uscat pe marginea trotuarului, l-am văzut pe nea Stoica vâslind pe bicicletă cu elanul netrucat al celor 62 de ani. Trecând frecvent pe la poarta curții sale de pe strada Liniștii, după ce-l vizitasem, descălecam deseori din șa, dacă-l vedeam, salutam ceremonios și discutam banalități importante. Acum s-a oprit el și-am intrat iarăși în vorbă. Povestind una-alta, mi-am amintit de gramofon. Firesc și fără intenții agresiv-comerciale, l-am poftit nitam-nisam pe concitadin în camera unde zăcea fără suflare ne(mai)prețuitul obiect. Nu i-am spus omului de ce-l invit, dar – ca și în cazul lui Nenea – mi-am fixat ochii pe figura lui când a pătruns în odaie. Am crezut că face infarct!

Pleoapele i se dilataseră la maxim, globurile cu iriși de culoare cenușie păreau că ies din orbite, nările palpitau precum ale cailor întărâtați de mirosul melasei, gura întredeschisă înțepenise, buzele albiseră pe dantura ciobită, iar umerii obrajilor tresăreau ca și cum plămânii s-ar fi oprit să respire, inima să bată, sângele să circule. Cu picioarele tremurânde, încălțate în pantofi lejeri, cu palmele umezite brusc și geaca prea strâmtă pe respectabila-i burtă de om ponderat, nea Stoica s-a apropiat de masa pe care odihnea dihania, și-a bolborosit ceva de neînțeles. L-am lăsat să admire, să pipăie, să strige „este!”, să controleze pâlnia, brațul acustic, manivela, doza, cutia, capacele, și-am așteptat până s-a întors către mine cu fața ca sfecla roșie, excitată de perspectiva împlinirii altui vis, întrebându-mă:

– Al cui este? E de vânzare?

Nu știu ce m-a împins, parcă în transă și eu, să-i răspund:

– Al meu este, șiiii... Șiii... Și, nu, NU e de vânzare!

S-a uitat iarăși la gramofon. Aveam strania viziune că i s-au lungit ochii până la pâlnia în vârtejul căreia se prăbușea la fel ca navele interstelare într-o gaură neagră din Univers, prin filmele SF văzute atunci la videoteci semilegale. Fiindcă tăcea nehotărât, l-am întrebat eu:

– Totuși, cât ai da pe el?

– Două mii (2000) de lei! – a răspuns dintr-o suflare, ca și cum ar fi aruncat o povară de pe suflet.

– Scoate banii, și al mata este! – am replicat fără să mă gândesc, fără să negociez. Nea Stoica s-a răsucit ca deșteptat cu goarna dintr-un vis, pesemne urât pentru el. Înțelesese deja că a greșit, și unde anume.

– Vorbești serios?

– Cum altfel?

M-a privit neîncrezător. S-a sucit iar în jurul mesei, s-a răs-răsucit în loc precum titirezul spre finalul mișcării imprimate de mâna jucătorului, a mormăit în sine (barbă n-avea, iar pielea feței, a gâtului și a mîinilor era de-o albeață impecabilă), a moșmondit, pare-se, ceva socoteli în minte. Dădea cu rest, vorb-aia... Încet, oarecum la derută, a început o poveste lungită peste măsură – apropo de posibilitatea găsirii altor aparate asemănătoare, ba poate mai bune, mai bine păstrate și așa mai departe, vrăjeală de împătimit al achiziționării furat de propria-i gură nestrunită. În timp ce vorbea, nu-și lua ochii de pe tabla elegant încrustată a difuzorului, care își păstrase peste iarnă prospețimea aurie și strălucea ispititor în ciuda particulelor depuse de mișcarea browniană. Cunoșteam acea privire, datorită experiențelor personale și a căderilor inevitabile, când mi se punea pata pe ceva și voiam să-l am în stăpânire. Știam că nea Stoica râmnea la obiect din profunzimea ființei sale și ar fi dat orice să nu-i fi scăpat cifra pe care n-o mai putea retrage sub limbă. Iar eu nu depuneam niciun efort să-l ajut. 2000 de lei era o sumă ce reprezenta, la data sus-pomenită, mai mult de două treimi din salariul meu lunar. Cum pe vreme-aia nenorocită cumpăram cărți de la un anticar neoficial, domiciliat pe Calea Moșilor – frecventat între alții și de Liiceanu & Pleșu (amatori de gratuități sau donații scumpe, din câte spunea negustorul), ca și de Agopian & Horasangian, chibiții vechiturilor înțelepte – mi-am făcut instantaneu socoteala că așa pot să-mi pun iscălitura pe Dicționarul enciclopedic ilustrat „Cartea Românească”, autori I.-A. Candrea și Gh. Adamescu, ediția 1931, al cărei preț, înscris cu litere roșii pe o etichetă octogonală micuță din josul copertei frumos cartonate și legate în piele din cea mai fină, de culoare albastru închis, era fix acesta: Lei 2.000.

Bâlbâiala versatului client releva dorința lui acerbă de a deține obiectul; inclementul vânzător improvizat (adică eu) estima optimist că doleanța va birui zgârcenia colecționarului și reticența expertului, transformându-i pe amândoi în cumpărător supus. Tergiversările, amânările sofisticate, tatonările cu alte schimburi țineau, nu-i așa, de savantlâcul și ceremonia neguțătoriei levantine. Aparatul nu era, totuși, în perfectă stare de funcționare, stringența posesiunii de pâlnie putea fi amânată sine-die, dacă... dacă... Dar dacă se răzgândea, într-adevăr? Tot ce-mi rămânea de făcut în confuzul context era să-i cer fără șovăire una dintre biciclete contra player-ului de pre-microsioane, eventual să mai adaug niște bani ca diferență, pentru că nu eram atât de hapsân ca să vând la preț de speculă un obiect inutil, primit aproape gratis. (Am neglijat pân-aci să scriu că nea Predescu pretinsese, probabil în glumă, vreo 500 de lei pe toată multimedia – aparat și discuri –, și-i plătisem fără târguială; el însă, extrem de fair-play, mi-a înapoiat pe loc două sute, iar de altă sută mi-a adus săptămâna următoare, la serviciu, unde ne întâlneam frecvent și povesteam îndelung, doi litri din euforizantul extract de pere.) I-am propus lui nea Stoica un schimb echitabil, credeam eu: gramofonul, plus 300 lei, contra unui vehicul cu propulsie pedalieră. N-a acceptat, invocând ca motiv al refuzului o clauză înscrisă deja în testament: bicicletele reveneau prin succesiune celor trei copii ai săi – doi băieți și o fată, pe care nu-i văzuse nimeni vreodată plimbându-se velociped. Nicio altă propunere a mea, ce includea bicicleta, n-a trecut de obiecțiile sale moi, dar ferme. Drept care am menținut și eu condiționarea prețului:

– Ai spus două mii, două rămân! Dai banii, iei aparatul, nu-i dai, nu-l iei!

Ne-am despărțit ca și certați. L-am înștiințat pe Nenea cum a decurs neprevăzuta negociere, obținând de la el promisiunea unei ferme și rapide intervenții lămuritoare. Demersul lui s-a dovedit aproximativ la fel de eficient precum al sovieticilor în Afghanistan, pe-atunci în plină extincție. Cinci ani de zile, din 1986 până la finele lui 1990, intermitentele eforturi depuse de Nenea pentru aplanarea conflictului de interese dintre mine și nea Stoica păreau plastografiate, de nu plagiate de-a dreptul după ale infatigabilului secretar general al PCR și președinte cu sceptru al României (îi știți numele!), cele vizând instaurarea păcii între israelieni și palestinieni. N-a fost să fie.

gramofon dumitru ungureanuAstfel că, în iarna 1990–1991, formidabilă ca desfășurare istorică, și frumoasă ca manifestare meteo, am cedat propunerii făcute de un alt – în epocă – bun prieten, care tocmai cîștigase prin concurs de împrejurări postul de cercetător la Muzeul Literaturii Române, astăzi fiind lector la Facultatea de litere (nu-l deconspir, că poate se supără). Ne vizitam și întrețineam o amiciție dictată de pasiunea amândurora pentru cărți, cărți și iar cărți, cumpărând fiecare ce puteam și ce găseam, umplând eu un perete cu rafturi special amenajate, el o jumătate de cameră, pe care o împărțea, strâmtorat, cu soră-sa. Văzuse de multe ori la mine gramofonul și de fiecare dată îl admirase ca obiect de decor, fiindcă exact asta era. Cum i-o fi venit ideea să-l cumpere, habar n-am, dar e lesne de priceput că, trăitor în buricul Bucureștilor, va fi observat cum ia avânt nu doar societatea post-comunistă autohtonă, ci și comerțul cu diverse mărfuri, între care vechiturile etalau un potențialdeloc neglijabil ca profit. În iarna aceea, direct și la telefon, a repetat cererea de câteva ori, până să cedez. Și într-o seară din ianuarie 1991, după ce puseserăm țara la cale și literatura mondială pe băț, așezați în fața unor pahare cu vin și a telecolorului cumpărat printr-un împrumut la CAR, mi-a oferit scurt 4000 de lei, scoțând și banii din portofel. N-am rezistat, cu toate că devalorizarea își făcea simțită mușcătura. Știam de la alt prieten, actualmente stabilit în Canada, că orice obiect de care plănuiești să te debarasezi cândva, trebuie vândut când cineva îți oferă prețul estimat, convenabil pentru tine, fiindcă oportunitatea dispare, și până să se ivească o alta, tu rămâi cu capitalul blocat. Obiecte identice s-au mai fabricat și se fabrică mereu, clientul tău poate găsi unul și-n altă parte; tu, dacă ai nevoie, mai poți depista oricâte, fluctuațiile pieții sunt imprevizibile. Ca să parafrazăm versurile uitatei melodii: „O fată mai găsești, dar o ocazie greu...”. Baliverne! Spre miezul unei nopți geroase, ce stârnea sclipiri de poveste pe străzile ascunse sub zăpada luminatăde becurile cu vapori de mercur, fabricație specială, amicul pleca ținând gramofonul în brațe și pâlnia pusă pe cap, peste căciula din blană de lutru, ale cărei clape destinate să protejeze urechile atârnau fudule. Imaginea asta mi s-a întipărit în memoria video, ca o clipire de răsfăț în zile neguroase. Discurile de ebonită i le-am dus eu, zilele următoare, oprind ca amintire pe cel pozat alături.

Cred că mi-am cumpărat cu banii aceia vreo patru sau cinci videocasete de 3 ore, gata înregistrate, de la free-lancer-ii care asediau tarabele din centrul Bucureștilor, în Piața Sf. Gheorghe sau pe la Intercontinental, dând și anunțuri de mică publicitate în puhoiul de ziare cu apariție unicat. Le-am văzut cu plăcere și le-am păstrat cu mare delicatețe, alături de alte vreo sută, într-un despărțământ al bibliotecii. Apoi – depășite tehnic de apariția vibrantelor DVD-uri – le-am aruncat la gunoi, fără să regret, după o conviețuire de nici două decenii, unele fiind nou-nouțe. Amicul literator mi-a dezvăluit, peste vreo doi sau trei ani, că revânduse gramofonul cu 2000 de mărci germane. N-am avut insomnii din cauza asta, nu mă interesau banii, însă tot am înghițit în sec, deși nu-mi reprezentam ce sau cât înseamnă suma respectivă. Nici nu i-am purtat pică bietului meu comiliton, mutat cu familia în alt oraș. Folosesc adjectivul „biet”, deoarece tocmai înfrunta – și, discret din fire, evita spovedania publică – fazele unui divorț neanunțat, la fel de aprig precum primul război din Irak. Într-un fel, mă consideram îndatorat lui, beneficiasem de generozitatea sa. Cu patru ani înainte, la 25 februarie 1987, îmi procurase pe căi complexe, rocambolești, unul dintre cele 6800 de exemplare ale opului Despre viețile și doctrinele filozofilor, scris de Diogenes Laertios, tradus în limba română de acad. prof. C.I. Balmuș, publicat la Editura Academiei Republicii Populare Romîne, în 1963, cu note și comentarii de prof. Aram M. Frenkian. Amicul jinduia să rețină volumul pentru sine, dar mi l-a cedat mărinimos, contra a 400 de lei.

Viețuiește și astăzi, filosofic îngălbenit, în raft...

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey