Franciscus Georgius
Andrei Zanca

 
sus

Franciscus Georgius

 

Craiul și Crăiasa Rusaliilor

 

 

Minunată vreme a sfintelor și dalbelor Rusalii,
a cerului sub care te poți întinde fără să te-mbolnăvești
și a boarei care-nviorează drumeții porniți în lungi călătorii,

tu lărgești cupa înmiresmatelor roze,
deschizi gâtlejul mut al privighetorii,
înveșmântezi pomii într-o mulțime de culori.

De dragul tău înfloresc tufe, toporași,
se primenesc izvoare și fântâni; în tine-și
caută plăcerea, tropotesc armăsarii cei iuți.

Trăitori în vremuri faste, din milostivirea Domnului purcese,
să-i lăudăm preasfântul nume în vers cu vorbe-alese,
să bem, să ne-ospătăm într-o frățească veselie.

Cercetătorul și istoricul Bogdán István, fost director al bibliotecii Arhivei Naționale din Ungaria, își începe capitolul dedicat celebrării Rusaliilor, din volumul Vechi distracții ungurești (Régi magyar mulatságok), cu oda poetului Balassi Bálint, un imn al Cincizecimii închinat băutorilor de vin (Borivóknak való).

În 27 mai 1822, Wesselényi Miklós, tânărul baron din Jibou plecat să vadă Occidentul și să-și cumpere un armăsar pur-sânge englez, se minuna că în Anglia „Pentekoste”-ul durează o singură zi. În părțile ungurești, duminica era rezervată sărbătoririi religioase în biserică, unde se primeau darurile Sfântului Duh. În unele locuri, se atârnau pe sfori porumbei ciopliți din lemn ori chiar era adusă o pasăre vie în biserică. În ziua următoare, în Lunea Rusaliilor, tinerii se adunau și-și alegeau o crăiasă copilă și un crai flăcău - ultimul pentru o singură zi, o întreagă săptămână ori chiar un an, în funcție de tradițiile locale. În acest interval de timp, voioasa comunitate îl trata regește și îi îndeplinea toate toanele, lucru care stârnea invidii, dar a născut și o vorbă menită să arate cât de vremelnică și de pieritoare este gloria unei domnii efemere: „e scurtă, durează cât regatul Rusaliilor” (rövid, mint a pünkösdi királyság).

Expresia „regatul Rusaliilor” apare pentru prima oară în 1528, în scrisoarea lui Kállay János, nobil supraviețuitor al bătăliei de la Mohács, către comitele Báthori András, unde expeditorul își exprimă speranța că împăratul profitor Ferdinand I de Habsburg va avea o domnie scurtă ca rege al Ungariei, adică va fi doar un „rex pynkesthyensis”.

Ardelenii s-au dezis de tutela austriacă și au adoptat Reforma. Sinodul protestant din Štítnik (1591) a elaborat un fel de ordonanță de urgență, prin care s-a încercat impunerea unei celebrări sobre a Cincizecimii:
Se interzice tuturor ca în ziua de Rusalii să se urmeze străvechiul obicei de-a alege un rege, de-a dansa și de-a se juca.

Opreliștea calvină nu i-a oprit pe iobagi să se distreze, dovadă actul de acuzare din 1653, unde țăranii slovaci (catolici) sunt invinuiți de nerespectarea prevederilor legale:
Cu prilejul sfântei sărbători a Rusaliilor, acuzații au ignorat dispozițiile în vigoare și [...] au tras o dănțuială, și s-au îndopat ca porcii, de-au ajuns să-și spargă capetele din atare cauză.

Statutul județului Nógrád, formulat în 1722, prevedea:
Întrucât în perioada Rusaliilor locuitorii din unele locuri și sate își aleg un rege dintre ei, numit Crai de Rusalii în limba populară, iar cu această ocazie îi opresc, îi amendează sau îi arestează pe călători și nu-i eliberează decât în schimbul unei anumite sume de bani; prin urmare, dacă în viitor se va constata infracțiunea descrisă, solgăbirăii să dispună o pedeapsă de 100 de lovituri de ciomag pentru fiecare dintre participanți și de 200 de lovituri pentru rege, drept aleasă cinstire.

Tradiția a fost păstrată și de flăcăii prinși cu arcanul și înrolați cu de-a sila, deveniți cătane în armata chezaro-crăiască, precum o dovedește „Proclamația regală” întocmită în cadrul regimentului de cavalerie din Splényi în 1727:
Conform cutumei din vechime, încă valabile, stării vitejilor i s-a conferit autoritatea de a se distra în ziua din luna Mai, când fiecare oaste obișnuiește să-și aleagă un crai, căruia întreaga oștire îi este datoare să se supună, de aceea, în virtutea statuată, s-a ales un rege și în acest an, cu speranța că Maiestatea Sa va domni conform regulamentului, va împărți dreptatea respectând întocmai legile și va lua niște decizii pe care toți supușii se obligă să le urmeze cu voie bună și fără crâcnire.

Craiul cătanelor avea și o întreagă „trupă” de „curteni”: un adjutant, șase asesori, două procurori, două avocați aI apărării, un călău, un nebun, un bucătar-șef și un paharnic.

În lucrarea Nagyenyedi Demokritus (1760), profesorul Hermányi Dienes József ne semnalează practicarea obiceiului de către propriii elevi de la liceul reformat:
Când înfloresc lăcrimioarele, încă înainte de Rusalii, se desemnează regele din colegiul din Aiud și [tinerii] îl însoțesc, urcă pe brațul mort al Mureșului. Deoarece regalitatea este asumată doar de către un elev cu dare de mână, acolo sunt așteptați cu masa pusă: [craiul] a dispus să fie duse acolo două butoaie mari de vin, […] răsfață întreaga instituție, ba pe unii chiar îi bolunzește (îi înnebunește).”

Regele pornea călare la locul distracției, însoțit de scutieri și de purtătorii de ștafete, urmat de caleștile care aduceau corpul didactic. Elevii și publicul îi urmau apostolește. În luncă, se declamau orații și răsunau ovații, după care lumea se înșiruia pe băncile tocmite de-a lungul meselor și benchetuia până se făcea seară.

Desemnarea Craiului și Crăiesei nu era nicidecum rezultatul unui concurs de frumusețe, precum se obișnuiește azi la balul bobocilor din liceu - aleșii erau de felurite vârste și aveau sarcini diferite. Crăișorul trebuia să învingă într-o serie de probe dificile: să călărească precum fulgerul, să pună taurul în genunchi, să prindă un cocoș, să lupte cu bastonul sau să-i învingă pe ceilalți la trântă etc. Crăiasa era o fetiță nu prea șuie, îmbrăcată luxos, cu o coroniță de flori pe cap. Adesea chipul îi era ascuns de un văl și dobândea atribuții de mare preoteasă a unui străvechi cult de fertilitate. În părțile de jos ale Dunării, ea era purtată cu mare alai, într-un baldachin decorat cu bujori și săltată cât mai sus, ca să arate cânepii cât de mult să se înalțe. Alaiul trecea de la o gospodărie la alta, pe un drum presărat cu petale de trandafiri. Toată lumea era veselă și glumea, mai puțin aleasa, care trebuia să rămână serioasă și mută.

Cunoscutul scriitor Jókai Mór ne-a oferit o imagine a „prerogativelor regale” dobândite de cel mai vrednic dintre feciori în spumosul roman Un nabab maghiar (Egy magyar nábob): flăcăul iubea toate fetele care se lăsau prostite, căpăta gratis de băut în crâșme ori hanuri, putea sparge câte mese și pahare dorea (pe cheltuiala comunității), avea intrare liberă la toate nunțile și chefurile din regiune, dar avea sarcina să-i potolească pe cei înfierbântați de băutură și să-i trimită acasă, de bună voie ori bătuți, fără ca să fie acuzat oficial de violență - totuși, i s-ar fi retras imunitatea dacă făcea moarte de om. Cartea a fost publicată între 1853 și 1854. Intriga „episodului de Rusalii” seamănă un pic cu cea din mult mai cunoscuta povestire Bancnota de un milion de lire a lui Mark Twain, dar fără nici o bănuială de „împrumut literar”: Samuel Langhorne Clemens s-a născut în 1835, iar volumul de povestiri The Million Pound Bank Note and Other New Stories a văzut lumina tiparului abia în 1893.

Marelui moșier Kárpáthy János, cunoscut de toată lumea ca și „domnul Jancsi”, îi plăceau muzica, fetele tinere, glumele și păcălelile. Vreme neîntreruptă de șase ani, tânărul Marci fusese „regele Rusaliilor” în orașul Nagykunmadaras, dar acum a fost învins în toate cele trei curse călare de un alt candidat, Miska, un „csikós” (paznic de herghelie) inteligent, îndrăzneț, uns cu toate alifiile. De unde pui că a reușit să doboare și taurul care teroriza regiunea. Noua vedetă a junimii a venit din Nádudvar, călare pe un „pur-sânge ardelenesc” - un bidiviu care a atras atenția tuturor geambașilor. Moșierul, dornic să le joace un renghi cunoscuților, s-a înțeles cu tânărul ca vreme de un an să se dea drept „nemeș”: să bea și să joace cărți cu domnii, să curteze domnișoarele și să se dueleze cu pretendenții nemulțumiți - ca apoi, după expirarea statutului de crai, să îmbrace livreaua seniorului și să apară alături de el în adevărata sa condiție socială, un „coate-goale” din „pustă” (câmpia înierbată, necultivată). Ar fi fost felul în care aristocratul putred de bogat și plictisit și-ar fi bătut joc de „snobilimea” (nobilii snobi) de la țară (en.: gentry). Având bani din belșug, domnișorul Kis Mihály a reușit imposibilul, i s-au deschis toate saloanele, a câștigat o mulțime de bani la jocul de cărți și și-a cumpărat un titlu boieresc, devenind cu adevărat nobil - ceea ce, deși n-a respectat planul inițial, i-a plăcut foarte mult „nababului”, deși s-a trezit în postura păcălitorului păcălit.

Un alt roman unde este amintită „excelenta joacă de-a regele de Rusalii” este Etelka de Dugonics András.

Precum se vede, tradiția s-a păstrat vreme de secole, în ciuda deselor interdicții. Folcloriștii consideră că obiceiul provine din antichitate și simbolizează căsătoria între două spirite ale vegetației, nunta „mirelui și miresei Rusaliilor”, descrisă de James George Frazer în capitolul XI din Creanga de aur. Omul modern a ales să trăiască într-un habitat pe cât posibil controlat, construit de el însuși. Sticla, metalele și materialele plastice ne-au îndepărtat și ne-au izolat de natură, de stilul de viață în armonie cu restul lumii vii. În prezent, ca urmare a migrării tinerilor la oraș și a globalizării generalizate, obiceiul alegerii temporare a unor suverani „populari” la sfârșitul primăverii a fost dat uitării cu totul.

 

Comentarii cititori
sus

Andrei Zanca

                                                                                                         

 

Cartea Surâsului – jurnalul unui drum lăuntric
 
fragmente

 

Adieri de martie printre ultimele frunze nedesprinse de iarnă. Susur de clepsidră. Doar vrabia în alertă se lasă pătrunsă. Să presimtă ea oare? Fiecare fulg reia o însingurare.

* 

Adevărul a devenit de prisos. Piesa nu mai are cortină. Nici sfârșit. Doar succesul, ori eșecul mai contează. Epuizând, sleind. Ninge. Unduie mireasma fulgilor topindu-se pe-o geană de copil.

* 

Geamătul au ralenti al textului. Fresca unui geamăt asirian. Crux Ansata. Purtată deja în Egipt de preoți. Divinitatea este o stare a conștiinței. O stare viabilă. Azi ne suntem doar amânare a simplității, firescului. Viața instruiește în tăcere. Fără de vorbe, fără de larmă. Când se va pricepe că adevărul este un dat al ființării, nu al dizertației?

Geniala premoniție a limbii: a încolțit un gând. Cine ne presară semințele gândului în minte, ca ele să poată încolți? Când mă bântuie neliniștea ramurii, am ajuns la marginea iernii. Însemnat de noapte, traversez auzul. Altfel întâmpin apa picurând de pe olane. Și din acest nimic, pe nesimțite, înfiripări. Șopote răsfrânte în improvizație de pasăre. Suspin de fulg în primul ghiocel.

Sub înverziri, doar zumzetul fără de trecut al gâzelor, noaptea, deși ornicul își topește peste case bătaia stinsă-n ecoul tăcerii; liniștea - oglinda auzului.

Nevinovăția nu cunoaște noaptea. Unduie laolaltă cu viața. Nu o modelează, nefiind conștientă, copilărind fără de finalitate în etern. Poate tocmai de aceea ne suntem aici. Apoi, dintr-o dată inocența a tânjit să afle. O străbătea dorul nedefinit al aflării. Va străbate astfel, nenumăratele țări mohorâte ale conștiinței întru maturizarea spiritului. Bântuită de reîntoarcere, acum. Fiindcă doar dacă pierzi ceva, ești în stare a prețui. Cu inocenții dumnezeu ar fi fost tare singur, mereu.

Copilul și soția lui Gauthama mai dorm, când el se va întoarce înapoi în mica odaie, după aflările lui definitive.

Și-a înălțat brațul înspre o ramură. O șuviță a alunecat dezvelindu-i profilul în montura înfrunzirilor. Totul, atât de firesc, încât o necunoscută tandrețe m-a înfiorat. Am recunoscut  deodată în gestul ei un gest uitat, cu neputință de reamintit și totuși, dureros de intim cândva. Odată. Mistuită în surogatele însoțindu-mă în vieți de vieți, ea mă aștepta acolo, mântuită de vremi. Când ne vom putea oare dărui, cu deplina încredere a câinelui, ce-și înalță ochii lui curați înspre noi?

*

Cât de limpede e lacrima, deși e un distilat al unui conglomerat de simțiri cu neputință de decantat. Însă câți nu se sting în fond de lacrimă la inimă. Lacrimi lăuntrice, împovărând, otrăvind. Afară șuieră deodată năprasnic vântul sub un cer de recluziune. Mistuite păsările. Doi băieți și o fetiță, în șir indian, în spatele unui pechinez. Nimic nu se întâmplă fără un scop. Am devenit ființe pur teleologale: ne plimbăm pentru sănătate.

Două bătrâne o iau pieptiș prin parcul desfrunzit, vânturând ritmic bețe de schi: nu se aude decât păcănitul sec al bețelor pe asfalt. Nimic spontan. Nimic cu o dăruire deplină, în care să te uiți total. Fragmente de lumină. Până și ciorile înscriu în aer note albe.

*

Doar un accident ori vreo boală mai trezesc: este forma comună, ștearsă, surogatul de satori al masei, s-ar zice. Deîndată uitată, la cea mai mică ameliorare. Și totuși, ea se strecoară homeopatic de pe acum în orice gest, orice act. Clamând adânca nevoie de refacere a unei rupturi.

O insațietate inexplicabilă va însoți orice dăruire, până nu se realizează atotidentificarea. Harul iubirii în care se mistuie toate „învățăturile”.

Vine o vreme când trebuie să uiți și apoi să refăurești totul; și înainte de toate, pesemne, cuvintele. Există reguli succesive pentru a învăța condusul unei mașini, însă din  momentul în care s-au așezat reflexele, trebuie să le uiți și să-ți găsești propriul „drum”: fiecare conduce într-un mod absolut unic.

Grija, băgarea de seamă, atenția nudă.

Bunul simț este ca „antena” unei mimoze, vibrând la fiecare foton.

*

Manipularea conștiinței începe în mod rafinat cu actul de compromitere al cuvintelor. Weltverbesserer, se zice, spre o pildă, despre unul care vrea „să facă” lumea mai bună, să o „îmbunătățească”, despre unul care nu o acceptă așa cum se vrea ca ea să fie acceptată, de unul care nu se încadrează. Câte cuvinte nu au fost compromise în ultima jumătate de secol. Însă, doar în tăcerea însingurării se lasă ele tămăduite. Prin aplecare individuală. Un act de conștiință. De nu s-ar ivi deîndată orgoliul explicării. Demonul controlului și al analizei: mereu obsedați de a ști ce se află în spatele lucrurilor: să demonstrezi că știi. Deși mereu și tocmai atunci scapă esențialul: nu are loc transfigurarea în dar.

Când e atât de evident: mâna poate apuca orice, însă se poate apuca pe sine însăși?

Schwarzwald. Aproape de izvorul Dunării. Câțiva toporași risipiți printre trunchiuri prăbușite. Adieri de scorbură între primele ferigi. Etanșez cu grijă o tabacheră de lemn, în care zace o frunză de ferigă și îi dau drumul pe apă. Saltă ușor, apoi plutește ferm. Lin, ca o implorare împlinită, dinspre o pădure neagră înspre o mare neagră. Nu e straniu?

Spiritul și această pagină sunt unul și același lucru. Atotpătrundere.

Doar el de nepătruns. Temeiul finitului e nesfârșirea. Mâna copilului ce desprinde tabachera dintre răgălii e mâna mea. Dinspre un grind răzbat cotele apelor Dunării.

Identic cu această pagină, ce se citește acum pe sine, sunt.

Iubirea limpezește rostirea, cum durerea, lacrima.

* 

Totul ar trebui poate să înceapă cu întrebarea: când vedem un arbore, îl vedem văzând și pe cel ce vede? O boccea burdușită cu amintiri cenzurate, ego-ul: nu sunt doar ce fac, ci – mai ales – și ce am făcut. Solia verbală se face țăndări în impactul ei cu meta-solia ochilor, a trupului. Iată, începutul schizofreniei generale. Lipsa integrității: concomitența dintre faptă și gând.

Însă, după cum mitul e o apropiere analogică de absolut, după căderea în dualitate, nu ne rămâne decât experiența individuală și apoi poate, ca dar, indicarea unei căi posibile, denotarea, metoda injuncției, nimeni nefiind scutit de drum.

În fond, în fiecare zace nemărturisită angoasă față de eternitate: omul o evită, mânat de ghesul de a ajunge în mâine, în viitor.

Stau la coadă la casa electronică. Un bărbat în puterea vârstei, distant și rece, se înfige în fața unui bătrânel. De ce nu așteptați să vă vină rândul, ca fiecare? murmură blând bătrânelul. Eu nu sunt fiecare, răspunde berbantul. Asta este. Așa e. Și-mi tresaltă deodată în inimă parabola bătrânului prăvăliaș evreu cu aplecare mare pentru cărți: sta el cât era ziulica de lungă și citea în spatele tejghelei. Deseori, când se ivea un client, îl repezea, oripilat că trebuia să-și întrerupă lectura dragă: Ce?! Altă prăvălie nu ai găsit?

*

Experiența individuală, aflarea, cum prefer să-i spun, traversează prin socializare stările ritmice de contracție-relaxare: presarea conștiinței ne-stabilite a fiecăruia în forme, care au fost stabilite prin acord drept acceptabile în societate. Un om e în societate, când societatea e în el. De aici necesitatea însingurării resimțită la un anume nivel individual.

Reprezentarea simbolică, ori sensul, cum i-am mai putea zice, creează dualitate. Dorind un sens aflării, experienței personale așadar, înfăptuiești o fragmentare a aflării.

Lumea adevărata se află dincolo de sens și acordare de valoare.

O est-itate, s-ar putea zice, ea fiind așa cum este.

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey