Györfi-Deák György
Adrian Popescu

 
sus

Györfi-Deák György

 

Temperanța și lecturile

 

Multă vreme am fost convins că expresia „să mergem la bibliotecă și să bem una mică” se referă la obiceiul alcoolicilor împătimiți de a piti sticla de băutură într-un loc neumblat, precum dulapul cu cărți, de unde o scoteau când doreau să tragă o dușcă. În mod obișnuit, bețivanii dau dovadă de o imaginație vie în momentul când vine vorba de camuflarea butelcilor, dar, parcă pentru a-i ajuta pe cei aflați în criză de idei, magazinele de suvenire oferă cutii tip carte din lemn, plastic ori chiar oțel, cu unul sau două lăcașuri pentru sticle, copertate cu pânză sau piele, cu titluri pompoase, imprimate cu aur pe cotor: Brâncoveanu XO, Europa Atlas, The New English Dictionary etc.

În mod surprinzător, am întâlnit o altă legătură între păstrarea „minții treze” și cititul cărților în vreme ce răsfoiam presa românească din perioada interbelică: cercurile de lectură, societăți de cumpătare propuse drept o alternativă culturală la frecventarea cârciumilor. În mod neașteptat, biblioteca publică a intrat în atenția comunității, acolo unde ea exista sau era dorită, pentru că în vremurile dinainte de Gutenberg se întâlneau biblioteci doar în orașe, mănăstiri și reședințe aristocratice. În schimb, oricine va vizita o cetate romană din antichitate, precum Porolissum-ul din Moigradul sălăjean, va remarca locul central ocupat de „taberna”. Omul este o ființă socială, drept urmare îi place să stea la un pahar de vorbă cu altcineva, pentru că alcoolul dezleagă limbile, facilitează comunicarea și înveselește firea. În Ardeal, după târguială și cumpărare, se bea aldămașul, cum se zice: la botul calului. Câtă vreme se respectă măsura, nu se întâmplă nimic tragic. Precum zice un proverb arab: la prima cupă, omul bea vin; la a doua, vinul bea vin; la a treia, vinul îl bea pe om.

Consumul exagerat de alcool a provocat multe episoade dramatice de-a lungul timpului, pornind de la Geneză 9:20-27, unde patriarhul Noe a băut până când a uitat de sine, continuând cu decapitarea lui Holofern de către Iudita (Iudita 12:16-20; 13:1-9) și terminând cu 1Macabei 16:11-17, unde generalul Ptolemeu, fiul lui Abubos, i-a îmbătat pe preotul Simon Macabeul și fiii săi, apoi i-a omorât. La o stratagemă similară a recurs și Petru Aron ca să-l asasineze în toamna anului 1451 pe Bogdan al II-lea, tatăl lui Ștefan cel Mare. De altfel, cronicarul Grigore Ureche a notat și despre acesta din urmă: „de multe ori, la ospețe omorâia fără giudeț”.

Scrie în Cartea lui Tobia 4:15: „Să nu bei vin până când te îmbeți și să lași beția să meargă pe drum cu tine!” Vechiul Testament le interzicea preoților cu desăvârșire să intre băuți în spațiul sacru unde se păstra Chivotul Legii: Domnul i-a vorbit lui Aaron: „Vin și băutură tare să nu bei nici tu, nici fiii tăi care sunt cu tine când veți intra în cortul întâlnirii ca să nu muriți.” (Leviticul 10:8-9)

Dar vinul a fost dintotdeauna o componentă liturgică atât în Vechiul Testament cât și în Evanghelii. După ce Dumnezeu i-a vorbit lui Iacob și i-a schimbat numele în Israel, păstorul a marcat locul prin înălțarea unui stâlp de piatră, peste care a turnat „o jertfă de băutură”. La creștini, în timpul fiecărei slujbe, vinul se preschimbă prin Euharistie în sângele Mielului sacrificat de Paști pentru răscumpărarea păcatelor.

Totuși, nici evreii, nici italienii nu pot fi socotiți ca fiind robiți patimii beției.

O posibilă explicație ne-a fost oferită de David Small, eroul din seria de romane polițiste scrisă de Harry Kemelman. În romanul „Sâmbătă rabinul a postit”, sacerdotul remarca într-o discuție purtată cu detectivul Hugh Lanigan, șeful poliției din Barnard's Crossing, faptul că, deși urmașii lui Abraham, Isaac și Iacob consumă băuturi la toate sărbătorile, numărul alcoolicilor este mic. La fel se întâmplă și în cazul altor popoare, precum italienii și chinezii, unde familiile sunt tradiționale, adică sub același acoperiș trăiesc mai multe generații, iar bătrânii sunt deosebit de respectați. Chiar dacă nu dispun de suficiente forțe ca să efectueze munci grele, prezența vârstnicilor, conservatorismul caracteristic senectuții, experiența lor de viață, felul cum se ocupă de cei mici oferă un sentiment de securitate și de încredere în viitor. „Cinstește-l pe tatăl tău și pe mama ta ca să ți se lungească zilele în țara pe care ți-o dă Domnul Dumnezeul tău.” (Exodul 20:12) Alte neamuri, mai individualiste, unde fiecare trăiește pentru sine, își caută remediul singurătății în alcool.

Cercurile de lectură din perioada interbelică și-au propus tocmai socializarea alcoolicilor, au încercat să le ofere un mediu binevoitor și o comunitate de susținători, elemente esențiale pentru recuperarea vicioșilor. Teoretic, în vremea aceea, a merge la bibliotecă însemna să bea o ceașcă de ceai (fără rom) și, dacă în societatea de cumpătare se înscriseseră câteva doamne, să ronțăie prăjiturele, în vreme ce era ascultat un lector sau se discuta despre cărțile citite. Dar, pentru că la noi întotdeauna se manifestă și un dram de originalitate, inițiativa înființării caselor de temperanță a fost impusă de guvern, pusă în aplicare cu ajutorul brigăzilor de jandarmerie, obligate să raporteze progresele periodic către autoritățile medicale.

Pare incredibil?

Citiți gazeta duminicală „Cultura poporului” din Cluj, care, pe parcursul anului 1925, a publicat o serie de uimitoare articole grupate sub genericul „Lupta antialcoolică”.

Campania de temperanță a pornit din Bucovina. În nr. 99 / 22 februarie 1925, cititorul era informat că, la îndemnul învățătorului și/sau a preotului din diferite localități, au fost înființate „Tresvii”, societăți de cumpătare. În unele locuri, precum comunele Marginea, Bădeuți ori Horodnicul de Sus, s-a reușit chiar închiderea crâșmelor. Prefectul județului Rădăuți, Dr. Emanuil Bancescu, s-a îmbrăcat în haine sărăcăcioase și, precum domnitorul Alexandru Ioan Cuza, a umblat prin crâșme ca să verifice aplicarea noii legi referitoare la comercializarea spirtoaselor. Entuziastul autor al articolului extrapola efectele operațiunii și supralicita posibilitățile rezultate: „Ar fi lucru întreg atunci, când în locul unde a fost crâșma, s-ar ridica sau o casă națională, sau o bibliotecă populară sau un cabinet de lectură sau o «Arcășie» sau o «Trezvie», societăți prin cari săteanul nostru se poate lumina și înfrăți cu semenii săi de același neam și de aceeași lege.”

Oricât ar suna de ciudat, închiderea birturilor de la țară, idee care ar da fiori oricărui ministru de finanțe și ar amenința cu scăderea veniturilor încasate de stat, era socotită în perioada de după Primul Război Mondial drept o activitate patriotică, mai ales în noile provincii unite cu Vechiul Regat. Când a venit în Sălaj ca să recruteze tineri pentru armată, dr. Odysseus Apostol a notat îngrozit: „Alcoolismul face ravagii. E cel mai mare dezastru. În județ sunt 846 cârciumi. O cârciumă la 255 locuitori, dintre aceste 846 cârciumi, 454 (cetiți bine!) sunt la mâna străinilor.” (Cultura poporului, nr. 103 / 26 martie 1925)

Faptul că românii și ungurii nu se ocupau cu cârciumăritul a fost remarcat de toți călătorii occidentali. Îndeobște, era o ocupație încredințată refugiaților armeni și evrei, iar dacă nu era nimeni disponibil, seniorul local desemna un iobag. Așa a fost până la destrămarea Imperiului Habsburgic.

În primul volum din „Transilvania și locuitorii săi” de Auguste de Gérando, nobilul francez făcea haz de necaz pe seama lipsei hotelurilor din această parte de lume:

Hanurile nu aparțin celor care lucrează acolo. Ele sunt proprietatea nobilului. Numai el are dreptul de a ridica un han în sat. Plasează acolo un țăran, care are ca funcție principală să dea de băut localnicilor. Căci acolo sătenii dansează duminica, ori dansul te însuflețește și-ți usucă gâtul. Dreptul urmare, vinul nobilului își găsește o destinație sigură. Călătorii sunt tratați asemenea unui accesoriu, deoarece nu pentru ei a fost construit hanul, și de aceea li se dau camere din condescendență, cum se face pe pacheboturile comerciale. [...] La întrebarea de rigoare: «Ce aveți [de mâncare]?» Hangiul răspunde: «Ce-ați adus?»”

Pentru că în crâșmele din mediul rural se vindeau doar băuturi din producția locală, păstrătorii ordinii publice s-au lovit de o rezistență fățișă din partea populației în aplicarea noii legi. Tulburau un aranjament vechi de câteva veacuri. Producătorul nu trebuia să-și ducă marfa la târg și să aștepte până când se vinde, comerciantul era mulțumit de partea care-i revenea, deci amândoi ieșeau în câștig. Banii n-au nici miros, nici etnie, nici confesiune.

Să revenim la ciclul de articole din gazeta clujeană.

În 1924, brigada jandarmilor din Hunedoara a luat în vizor comunele care-și înființaseră deja așa-numitele „case de cetire”: Simeria, Crăștior, Zanc, Tei, Ghelari, Beriu, Almașul Mare, Rișculița și Hârău. Planul de luptă întocmit de căpitanul Bădescu și locotenenții săi, sprijinit de protopop, subprefect și revizorul școlar, prevedea închiderea tuturor cârciumilor în zilele de sărbătoare și duminica. Teoria ca teoria, dar, când dai piept cu realitatea din teren, practica te omoară. Cităm din „Cultura poporului”, nr. 100 / 5 martie 1925:

Compania de Jandarmi Hunedoara.

 a) A avut de luptat cu anumite concepții greșite a anumitor persoane, cari erau chemate a fi îndrumători ai poporului.

 b) Cu faptul că majoritatea comunelor din acel județ au livezi de prune și meri.

Spre deosebire de aceștia, Făgărașul, un alt „dulce ținut al poamelor”, a reușit doar să-i strângă laolaltă pe toți intelectualii și conducătorii administrativi din plasă, ca să pună bazele unor „tovărășii de cumpătare”: „E un început frumos! E greu uneori să-i ai pe toți la un loc.

În Ținutul Secuiesc, scaunul Odorhei, prefectura a reglementat problema de la început, permițând deschiderea localurilor publice duminică după-masă, între orele 15-19. În Brașov, socotindu-se că populația „bea nemțește” (cu măsură, astfel încât omul se întoarce acasă fără ajutor), nu s-au făcut nici un fel de concesii, așa că birturile au rămas deschise, lucru care a provocat o vie nemulțumire din partea „anchetatorilor”: „s-a întâmplat ca tocmai cei cărora se cerea să se adreseze [cu îndeplinirea noilor prevederi] să fie prieteni cu zeul Bacchus.” 

Lupta antialcoolică” a continuat și în numărul 101 / 8 martie 1925. În plasa Ciuc, sub privegherea jandarmilor, s-au înființat 5 societăți de cumpătare, care, pe lângă acțiunile de temperanță, și-au propus să învețe lumea cu cartea românească. Compania Jandarmi Târnava Mare, patria vinurilor ardelenești, „a avut de luptat cu populația din Armeniș și îndărătnicii din Ghija de Sus”, fără succes. Pe Valea Someșului, Dejul a raportat sec înființarea a 8 societăți pe lângă 8 posturi de jandarmi.

Deoarece doctorul Apostol a fost numit în comisia de recrutare a tinerilor ardeleni născuți în 1904 și a fost nevoit să se deplaseze în provincie, și-a continuat ciclul abia în numărul 103 / 26 martie 1925, unde și-a informat cititorii despre acțiunile jandarmilor din Cluj, Mureș și Satu Mare. Și pentru că legile pot fi interpretate și prevederile ocolite, autorul a ținut să atragă atenția: „Jandarmeria a prins și un truc, (o șmecherie) a cârciumarilor pentru a putea ocoli legea repauzului duminical și ordonanțele prefecturei. Iată-l: au scos brevete de restaurante și bodegi, întrucât acestea sunt scoase de sub legea repauzului.

Ziarul „Clujul Românesc” din 14 iunie 1925 a dat știrea că harnicul medic militar a fost premiat de Ministerul Sănătății cu suma de 5000 de lei „pentru o conferință contra beției”. Precum am aflat din aceeași sursă, „țapul de bere” (paharul de 300 ml) tocmai fusese scumpit de la 7 la 9-12 lei de către „producătorii speculanți” (prețuri de vară toridă), astfel încât un calcul simplu ne arată că premiul reprezenta echivalentul a 20 navete cu câte 20 de sticle de 1/2 l.

 

Comentarii cititori
sus

Adrian Popescu

 

 

Roma, caput mundi

 

3.

Am ajuns, pe nesimțite, la vârsta când nu mă mai atrag călătoriile lungi, la Cinque terre, sau pe cărările Umbriei, nici  plimbările istovitoare la Ostia Antiqua. Nu mă mai trezesc pescărușii, cum stau lungit ca un hippy pe băncile de piatră din fața Stazione Santa Lucia, nu mai urc apoi fericit în trenul de noapte spre Roma. Nu aș mai fi în stare să aștept răbdător deschiderea porților la Sant’Apollinare in Classe, sau la San Marco. Azi, știu, în schimb, cum să intru la prima liturghie, de la San Marco, pe care portiță, să fraternizez tăcut cu oamenii locului, participând, solidar cu ei în Domnul, la Jertfa Euharistică și după „Ite,missa est” sau „La Liturgia è finita. Andate in pace!” să ajung recules, pios, aproape de mormântul de piatră al Apostolului, care veghează și asupra Cetății Serenissimei. Azi, prefer mesele de la cofetăria Canova, din animata Piazza del Popolo, aleg, de obicei, masa unde am stat cu graficianul Eugen Drăguțescu, vorbind despre poezie și arte, contemplu Obesliscul, terasa care domina Pincio, blazonul papal al lui Alexandru al VII-lea (cele cinci coline ale Familiei Chigi) de pe Porta del Popolo. Liniștita osterie Orsetto. Acum, la o masă de acolo scriu. Nenumărații „romei”, cum erau numiți pelerinii, veniți de pe tot mapamondul să se închine la altarele celor cinci (Sopra) bazilici din Roma (dintre ele prima era, desigur, San Pietro in Vaticano) intrau pe Porta del Popolo în Cetatea eternă. La vârsta pe care o am, simt o chemare inexplicabilă să mă plimb ore întregi prin Forul roman, să stau lângă cele trei coloane rămase din Templul Dioscurilor, tot sunt născut în zodia Gemenilor, sau să mă opresc la poarta Templului lui Romolo, în cella acestuia, unde se află acum naosul Bisericii Sfinților Cosma și Damian, am intrat, ori să privesc  a suta oară poarta de bronz  a Templului Faustinei și a soțului ei, împăratul Antonino Pio...

De fapt, împărat, cezar, era denumirea  învingătorului într-un război, nici Augustus nu era decât uneori numit împărat, era propriu-zis principe. E adevărat, Suetoniu scrie Viețile celor doisprezece cezari, dar democrația era unideal, dacă nu o realitate, pentru cetățenii romani. Republica lor se dovedise  prea lentă în ceea ce privește deciziile rapide pe vreme de război, în epoca expansiunilor militare din primul secol, spun istoricii, așa că se simțea nevoia unui princeps care să vegheze asupra luptelor interne (între patricieni și cavaleri, meșteșugari și negustori) și să ia prompt ansamblul hotărârilor militare. În ciuda derapajelor majorității principilor( împăraților), la Roma exista un sistem civil, militar și religios foarte solidar și solid, bine organizat, rațional și rezonabil, sistem întemeiat pe valori umane, pe virtuți, potrivit, e drept, mentalității vremii. Oricum altceva decât despotismul oriental, supus legilor Romei, după cuceririle armatelor sale, sau de dictatura romană a lui Silla. Crimele, abuzurile, capriciile și arbitrariul conducătorilor Imperiului roman erau sancționate în cele din urmă de Senat. Mă învârt pe lângă Curia Iulia, sediul antic al Senatului, unul dintre ele, zidul construcției de cărămizi, maroniu, înfruntă de secole nu doar intemperiile, ci însuși timpul, clădirea a fost refăcută de mai multe ori, din primele veacuri, ultima restaurare e din 1936, aici, mai cu seamă, aveau loc, spuneam, adunările senatorilor, purtătorii de laticlava, ale cavalerilor, purtători de mai modesta angusticlava, banda de purpură mai lată pe toga primilor, mai îngustă, potrivit rangului  social secund la cei din clasa cavalerilor. Îmi imaginez  unde se afla scaunul de judecată al lui Augustus, sella curulis, în formă de X, modelul, ca atâtea alte lucruri, provine de la înțelepții etrusci. Etruria acopera teritoriul Umbriei de acum, dar și din epoci mai îndepărtate. Văd cu ochii închiși garda, pretorii, solicitanții, patricienii din Urbs, bogații din Puteoli, cu villele lor elegante pe malul mării, sau cei de la Izvoarele Clitumnului, din Umbria, din patria lui Propertiu, dar și a unui sfânt poet Francesco d’Assisi. Paznicul îmi aminteștecă a trecut ora de vizită..    

Poetul florentin Piero Bigongiari mi-a acordat un interviu la Rimini, în holul hotelului Ambasadori, dincolo de evocarea adolescenței sale literare, am reținut opiniile despre poezie ale acestui reprezentant  major al ermetismului italian interbelic – face parte din „triada poeților ermetici florentini” (cu Mario Luzi și Alessandro  Parronchi) teoretizând „spatiul absenței” din lirica ermetică,  redescoperind la maturitate prospețimea colocvială. Emblematicii plopi, iubiți din adolescență, mereu, ar fi, după el, o imagine a poeziei sale. Celui care scrisese volumul de poeme Con dito in terra vorbea despre o legatură între spiritual și literar, religios și ermetic ...

Un jurnalist catolic celebru, Vittorio Messori, tradus cu câteva titluri la Humanitas, printre care o carte de convorbiri cu Ioan Paul al II-lea, a vrut să-mi  ofere o convorbire informală, dar caldă, tot la Rimini, în alt an, oaspete, ca noi, românii, la Meeting per la pace, eveniment anual important pentru Mișcarea religioasă Comunione e Liberazione. O vreme am corespondat cu Signor Messori. Au fost  primii intelectuali italieni laici, dar cu formație religioasă catolică, doi scriitori de anvergură pe care i-am admirat pentru coerența lor ideatică. Profesoarei de românistică, legendara centenară Rosa Del Conte, i-am făcut, cum am știut, portretul de universitară, de iubitoare a literaturii noastre, așa că nu revin. Trei figuri ale culturii italiene, unde vechea și temeinica Europă o regăseam vorbind limba italiana modernă.

Pe Don Luigi Giussani, fondatorul amintitei Mișcări religioase, un preot apreciat de Ioan Paul al II-lea, un autor de numeroase volume de educație creștină, începând cu Sensul religios, traduse în zeci de limbi, pe care  Benedict al XVI-lea îl citează, am avut prilejul să-l ascult la reuniunile din La Thuille, în Val d’Aosta, în câteva veri, chiar să schimb câteva cuvinte despre poezie și religie. Fostul profesor de la Universitatea Sacro Cuore din Milano fiind un bun interpret al literaturii universale moderne, recomandându-l tinerilor C.L-ini poemele unor Montale, Clemente Rebora, T.S. Eliot (Corurile stâncii) sau pe unii poeți ruși contemporani (Andrei Voznesenski). Pentru mine aceste dialoguri la maturitate cu intelectuali italieni de prima mână m-au întărit, spiritual, mi-au confirmat justețea unor opțiuni culturale. Nu mai spun de prietenia cu mulți preoți italieni, sau cu multe familii de medici, care m-au primit fratern în casele lor, la Cesena, în special, mi-au deschis ochii la temeinicia unei civilizații unde încrederea în celălalt, solidaritatea umană, onestitatea și credința sunt fundamentale.

Aceasta-i Italia mea, o rețea de prietenii de la nord, Liguria lui Sbarbaro și Montale la sud, Sicilia lui Tomasi di Lampedusa și a profesorului Nicola Di Girolamo. Geografia devine istorie și empatie în Italia.

  

(Vezi aici un alt fragment din Roma, caput mundi)

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey