Dumitru Crudu

Liviu Ioan Stoiciu


 
sus

Dumitru Crudu

 

 

AKVIKA

în spiritul lui Allen Ginsberg

 

I

 

Când tu mă aşteptai în faţă la

anotimpuri ce s-a petrecut în

sufletul tău

Akvika este mai mare decât Turnul

cu apa Este mai mare decât

clădirile roşii decât

Toate pavilioanele decât toate

Adăposturile decât

Tot ce am auzit până atunci

Sufletul tău străluceşte pe stradă

e un abur deasupra zăpezii E

Akvika care este multicoloră E

Akvika

Care are ochii închişi şi

Zboară

Inima ta nu are pietre în gură nu

Are nasturi în buzunare nu

Are frunze de brusturi în mână

Akvika se află

La etajul nouă şi are

Ochii închişi Deasupra zăpezii

Sufletul tău doarme deasupra

Zăpezii

Akvika este Inima ta Akvika

Care doarme deasupra zăpezii

Abur deasupra zăpezii

Pietre îngheţate Deasupra zăpezii

Inima ta deasupra zăpezii

 

II

 

Ce este ceea ce nu este deloc

Akvika deasupra străzilor

Akvika deasupra magazinelor cu

multe etaje

Akvika deasupra intersecţiilor

deasupra

Semafoarelor deasupra

faptului că nimic nu mai poate

exista

strigăm ca marius ianuş în mijlocul

străzii

ce este Akvika ce este nimicul

ce este floarea-soarelui

Akvika deasupra blocurilor cu

şaisprezece etaje

deasupra ascensoarelor

care se ridică goale în cer

Akvika nimic nu e mai de preţ ca

akvika

ziceam ca marius ianuş

o chitară care cântă singură e

Akvika

o cană care se umple singură e

Akvika

o casă din care toţi au plecat e

Akvika deasupra străzilor

Akvika deasupra troleibuzelor

Akvika deasupra băncilor goale

din parc Akvika

alergam ca marius

ianuş prin mijlocul magazinului cu

multe etaje şi strigam deasupra

magazinului asta e

Akvika dar aveam gura închisă

dar aveam gura închisă

 

III

 

suferinţa e mai puternică decât

Akvika

pentru că nu e pentru că

nu e în faţa unor uşi închise

în faţa unor farfurii goale în faţa

ta care nu ai faţă pentru că

nu e nimic nu e mai de preţ decât

akvika decât

aerul rece pe care-l tragi în piept

pentru că nu e

pe soarele care apare îl doare în

cot

de mine

singurul lucru care e important

este akvika pentru că nu e

cu vocea strangulată zic

nişte farfurii goale nişte

uşi închise

nişte ferestre îngheţate pentru că

nu e zic

nici măcar akvika

pentru că nu e şi am ramas doar eu

care deschid uşa pentru că

nu e pentru că nu e

deschid uşa pentru că

nu e nimic



Comentarii cititori
sus

Liviu Ioan Stoiciu

 

 

din loc în loc pe terasament

 

din loc în loc, pe terasament, ciorile, pietre

mai mari, ascuţite, mă tăiau în tălpi: mergeam tot

desculţ, din traversă în traversă, pe

linie, după

ce trecea un mărfar, pă-

săruică, înaltă cât un copil, tot ciugulind bobiţe, până

ajungeam în cer: aici, numai

ce un înger, cu o petală de trandafir în gură, după

ce se hlizeşte, face o piruetă, se

mai şterge o dată la ochi şi zice: în definitiv,

intrarea e liberă... îmi dădu să

mănânc, în

pahar o caisă şi îl servii şi eu, atunci, cu

un şoric, o bucăţică, luată în buzunar, de acasă să

îmi ţie de foame şi să mai stau o

oră, acolo, în plus,

cu vaca, pe zonă... îmi făcu

semn să nu mă uit, că

are o surpriză şi întoarse placa, la gramofon: lo-

calul ăsta de noapte, al nostru, continuă

îngerul, e şi împărăţie şi sală de gimnastică: danţ, deci... ba

nu, somn uşor, frate, îi

răspunsei, şi eu, în genunchi şi cu palmele împreunate, cum

mă învăţase tata, când îi povestisem, prima

oară, de o asemenea

feerie şi mă făceam că adorm: somn uşor, frate...

 

şi numai ce scoteam creionul chimic şi

umezeam câte un loc, pe picioare, pe mâini, pe

burtă, mă rog, peste tot unde puteam

scrie pe mine, să nu uit ce am văzut acolo, repede, ca în

vis: tranşee, cozi de vulpi la pălărie, gard de mă-

răcini, motani verzi, fanioane CFR noi-nouţe,

flanele de casă, de lână, cariere de ghips, mătasa

porumbului... căpcăuni, mingi de foc, scripcă,

behăieli de capră, poezii (poezii?), lanuri de orez, puşti cu

alice, picături de pus în ochi, scrum şi corturile

ţiganilor, rouă... şi mai ştiu eu ce... ehe!

(La fanion, 1980)

 

 

(CIMITIRUL TERFELOAGELOR)

 

HA: în intimitatea oraşului

copacii

plini de bube, cu coroanele lor de mir, tembelizaţi şi

cu flori de portocal pe

cap, sunt depilaţi

cu grăsime de măgar: e vremea scriitorilor

publici?... e... să

îi împodobim şi cu

colivii

cu mierle?

 

cheli, amoraşii

bucălaţi, la un şpriţ răcit în zăpadă, rup, pe

rând, firul de in (cu

pecete din antichitate pe nod) la scrisorile reclamagiilor (eu: oameni ai

muncii la ridicarea

ziguratului... tu: vânzători de păsări care cară la cer

terfeloagele... corul: aruncători, dacă... dacă ne daţi voie,

aruncători de ţiţei

aprins) şi le înmânează

selectiv

pe o tavă conducătorului chefului (la

jilţ... în fruntea

mesei cu un fagure de miere pe

o brazdă de iarbă

verde), care

le întoarce pe o parte şi pe alta cu

cuţitul şi cu furculiţa, trage

cu dinţii o

halcă şi le aruncă la câini...

 

dau iar semnalul, cu trâmbiţa: la

jocurile de circ o

să reprezentăm acuma un cerb

care bea apă

tulbure: de la orchestră ni se face semn să

aplaudăm

 

eu, însă, care sunt o fiinţă cu amândouă

sexele la vedere şi

care cresc pe ziduri ca

pecinginea, eu, deci, acoperit de regie cu

un covor

naţional cât ţine aici apologia

iluminării, stau, intangibil, mă recunoaşteţi, lipit de curbura

pământului ("intangibil,

ha...")

(Inima de raze, 1982)

 

 

Aşteaptă un vânt favorabil

 

În huzureala curţii celor muţi, cântecul

tău sună atât de trist că îmi vine să îmi iau

câmpii:

minciuna

e pentru smintiţi... Privesc din marginea

străzii de carne, în serpentină, pustii: prin poarta

deschisă... Să aştepţi o

viaţă să se întâmple cu tine un miracol şi până

la urmă să nu se întâmple nimic... Draga mea, legată la

ochi de păcatele tale. Mimez: mormanele de păcate... Încotro?

Încotro mă rostogolesc? Spre rai sau spre

iad? Sunt caraghios, curenţii de aer din jur îmi umflă

părul netuns,

tu nu le auzi bătăile pe

umăr? Idealurile...

 

Câinii, sub masa lungă, de la răspântie, în tunelul care

plânge, mârâie înfricoşători mâncând

resturi: nu sunt câini, sunt şi ei

oameni... Hai

să ieşim de aici: în grădină, printre

nuci. Printre moşi: în paradis. În partea stângă,

soarele, în

amurg, prins cu un laţ. Fiecare cu gândurile

lui: în ceasul tuturor

credinţelor... Un murmur: atenuat de scurgerea

în deltă, 19

februarie, ziua de naştere, îţi face prietenoasă cu

o eşarfă? Tanti, nenea... Şapte ani de acasă? Adio la 33 de ani.

La munte, la mare. Ce. Şi

 

niciodată, parcă, nu ai simţit mai mult nevoia să

îţi iei rămas bun şi să ceri, în acelaşi

timp, ajutor, o

suspendare subită a

fiinţei, subtilă, bâigui tu,

eu la fel şi în spatele nostru un

gol

imens...

(Când memoria va reveni, 1985)

 

 

Înaintea migraţiei

 

Ochii tăi, pete de ierburi

brune pe nisip, fiecare fir de nisip însemnând o

secundă, miliarde de secunde, zile

nenumărate, ani, ani,

ani atât de înşelători încă de pe vremea când

eu mai aveam ceva minte în

scăfârlie: ochii tăi m-au lăsat în pustie, însetat şi

al nimănui, stai

un pic, nu poţi veni la gară, acolo? Nu? "Ochii

tăi mi-au telefonat în gând", atunci

 

gata să mă înmormânteze în prima

dună de nisip. Dus la pierzanie, ştii, când

mă întorceam ieri, sau acum un an pe vremea asta, nu

mai ţin bine minte, când mă întorceam la

cină la părinţi acasă mi

se părea foarte curios că nu te văz lângă

mine, deşi îţi simţeam

umărul şi-mi

răspundeai. Plus

inima

ta: bătăile ei înfundate se auzeau până

departe. Tu, care practici

 

mumificarea. Ce

s-a întâmplat mai apoi? N-am

adormit împreună... Tu, liberă de asemenea

sfiiciuni. Adevărul e că stăteai lângă

mine ca un obiect care absoarbe tot ce e invizibil din

aer: prevăzută cu

şenile, roţi, aripi şi proiectoare. Înaintea

migraţiei.

 

Ah, prea târziu am observat în

ochii

tăi alterarea. O alterare clară de epoci, în

care există când o comprimare, când

o forţă de expansiune... Ochii tăi, pete de ierburi

brune pe nisip, când mai

mici, când mai mari...

(O lume paralelă, 1989)

 

 

Pe 33 de trepte

 

Pe 33 de trepte, ani ai sistemului meu nervos: eu,

nimenea. La noul apartament, pe

colţ, admirând gura de tigru a destinului

tău... Iubito, acesta

e farmecul marilor rememorări ale

societăţii noastre. Acesta e

 

farmecul încrâncenărilor lor. La

oglindă: îţi

ştergi cu un burete masca de suc de castravete, dai

în plâns, nu era momentul. Te închini în

faţa zidului nou, cucerit, din

centru. Unde

 

un câine mort, prin curte, artist, aleargă

după tot felul de păsări, aluziv. Eşti

sigur? Că

 

în faptele noastre nu am umblat după

o catastrofă? Sunt sigur. O,

tu, parfum suav al lumii viitoare...

(Poeme aristocrate, 1991)

 

 

De la haos la cosmos

 

Traversăm o perioadă albastră, venită după

o perioadă gri: "după care va urma o perioadă verde". Îţi

înăbuşi regretele. Traversăm un nou prilej de lacrimi pentru

mame. Ce

credeţi? Mame încorporate în străfunduri, străfunduri ale

ţinuturilor

noastre de suflet, în

care sălăşluiesc zei,

mame influenţând energia. Energia aceasta indicând mai

degrabă faptul că ele nu

au fost deviate nici o clipă, în lăuntrul

inimii, de câmpul magnetic. Magnetic? Fără mister... Ele,

lăsate doar pradă

întristării, înţelepte, după ce

copiii lor au prins

gustul

rătăcirii, riscul:

 

o peregrinare oarecare şi

riscul rătăcirii fără sens. O înălţare cu

machete de păsări? Mari

impulsuri. Până

ce vor fi descoperiţi peste trei mii, douăsprezece

mii de ani în rocile

sedimentare, mame, machete

separat şi copii, straturi, straturi, o

parte menţinuţi poate, cu puţin

noroc, în

bună stare, conţinând în ei toate cele necesare unei

vieţi

ulterioare... O deplasare de la est la

vest, conformă cu

mersul

soarelui: astfel. Ce

 

spuneam? A, traversăm o perioadă albastră, venită

după o perioadă gri...

(Singurătatea colectivă, 1996)

 

 

Maşina metafizică

 

Pentru această mâhnire străveche, tot

mai străveche, azi eşti gata să-ţi depui armele.

Armele: un amestec de ispite

contradictorii. Faci

un pas. Atât

îţi mai trebuia să faci. Un pas... Boala

ţi se trage de la

lună. Întredeschizi obloanele de plumb. În

zarea

ameninţătoare, tărâmul celălalt se îndepărtează, se

îndepărtează: "tărâmul

acela era legat de tinereţea mea"... Plângi

liniştită, abia acum văd. Dar

 

îmi vezi şi uzura interioară? Faci

pe nebuna. În

casă, maşina reinventată de fabricat

fericirea, pe butuci, te asurzeşte – "ea e maşina

metafizică, ţi-o prezint". Sărut

mâna...

 

Fitilul lămpii, pe masă, unde ai o scrisoare

deschisă, a

a afumat sticla. E afumată în formă de cal – ce

înseamnă cal? Soartă? Tu

ghiceşti în sticla afumată?

 

O, amintirea acestei insule-spital a noastră, în

care sunt internaţi curajoşii

satului – toţi, plecaţi în căutarea lui

Dumnezeu şi

nemaiîntorşi.

 

 

Tu, care satisfaci toate poftele

 

Seara, venind cu o sanie să vândă peşte

fript, pe uliţa

aplauzelor: când vedeniile trec înainte şi înapoi în

circuit închis...

 

Seara, când îţi

sărut eu genunchii, în această curbură a

spaţiului şi când tu, iarnă

întârziată, te descarci electric. Tu, femeie care satisfaci

toate poftele acestei lumi

nesăţioase, hămesită, împodobită cu

pene de răţoi în dreptul urechii. În

 

inconştienţa ta minerală. Seara, cu fanfara

militară, din chioşcul

haltei de cale ferată, plecată după tine, şi cu urletele

lupilor din dosul gardurilor. Când tu,

moartă, ne atingi cu

aripile şi ne dezgheţi, de 1 martie...

 

 

Contemplativă

 

Adia un parfum primejdios, nemaicunoscut de el, care

îi ruinează nervii. Este

un parfum de demult, de demult. Parfum al unei mistice

solidarităţi autohtone, scăpate

lui din vedere. Că

 

răbdarea lui se dovedise neroadă în faţa

morţii: sincer, azi

va ceda. Cu subiectivismul lui istoric. Va

ceda, dar

cui? Ţie? Mie? Nu se poate: că eu sunt

cealaltă. "Şi eu sunt celălalt". Celălalt, nu ăsta în

pielea căruia mă vezi. Cu

 

o pereche de cireşe la urechi, cântând: "aseară

fusei bătrână". Contemplativă,

parfumată, pe când ea îşi înfăţişează trecătorilor

roadele. Îşi

înfăţişează roadele, suficientă sieşi. Îşi înfăţişează

sânii. Repetă. Îşi înfăţişează sânii.

Suficientă sieşi. Ea, care a contribuit la

agonia

civilizaţiilor.

 

 

Muzeu transformat în biserică

 

Dumnezeu trece prin faţa ferestrei, cu sirenă – vezi

câte zbârcituri are pe faţă? Nu văd.

 

Scârţâie duşumeaua: sprijiniţi pe coate, muţi

şi azi, vă clătinaţi

linguriţa în ceaşcă, nemulţumiţi. Cioara, de pe

uşa de la intrare, cârâie, strigă, îşi

bate aripile, numai noi doi o

înţelegem: "Norocul vă surâde iar", spune ea. Voi, cei din popor,

aplaudaţi. Nu

te mai holba atât: ce

ai, mă doare capul, să nu fii

deocheată... Nu de cap mă plâng eu, ci de ce eşti

tu în câmpul de rapiţă, în fotografie, lângă

tipa aia cu sânii goi: îi

tremură glasul, iar

începi? Coborând împreună de pe colină... Abia

 

ieşiţi din făţărnicie şi intraţi într-un

muzeu de ştiinţe naturale,

liberi, muzeu transformat în biserică – fiţi

binecuvântaţi cu toţii, "neantul

se află în mine".

(Ruinele poemului, 1997)

 

 

Se lasă viitorul, ca întunericul

 

Dacă va curge apă din streaşină pe 2 februarie, primăvara

va fi timpurie: bea

un gât de rachiu. Are un gust aparte, care nu

înşeală. Na. Celălalt lasă furca, ia

sticla, hai noroc! E ca vraja glasului unei femei frumoase... Se lasă

întunericul, ca şi viitorul, abia

dacă şi-l pot închipui. Încarcă amândoi căruţa cu bălegar. E

ca vraja

 

acelei femeie care observase: "Crai Nou în

ţară!" şi

care sparge acum o oală în ogradă şi e gata să spargă toate oalele în casă,

nervoasă, că voi nu plecaţi o dată cu împuţitura

aia? La ora asta? Unde

să plecăm... Unde se lasă călcată pe rochie Maica

Domnului, treaba voastră! Tot

 

nebună a rămas, bă, nevastă-ta. Păi

dacă a privit în ochii

bufniţei... Se aude hârşâitul unui pai de chibrit pe

 

cutie: căruţa cu bălegar e aproape

plină. Câteva fumuri de ţigară ieftină. Calm şi

strălucire.

 

 

aliniaţi

 

aliniaţi, iepuraşii de casă, cu burtă, pe-o rază de două sute de metri,

ieşiţi la aer, la fumat, schimbă

impresii... o dată

însă: bum-bum... ce e? priviţi, acolo... unde:

 

a, fruntaşul în gospodăria agricolă

colectivă! el, aşezat în cer, important, cu lenjerie apretată cu

făină, în "mai

1953", cu sceptru de porumbel în mână

bate şaua: bum... ce

e, tovarăşe? Păi, intraţi în cuşcă, gata pauza... aşa

 

şi vârtejul renunţării îşi continuă drumul, nu?

îşi... până când, la încheierea

lucrărilor, în

cuptorul plin de amfore, în uşă cine bate? "lupul!", nu,

copii, bate

vi-i-to-rul

lu-mi-nos, înţelegeţi, şi...

 

nici o speranţă, bolboroseşte aici, în plin

congres, ţăranul: of... şi,

închizând aparatul de radio, îşi şterge tălpile de praf (cosmic) pe o pielicică

două trei patru, se suie în pat şi adoarme

imediat (zăpăcit de aplauze)

 

a doua zi, fiul lui

la fel

 

 

după ce-mi ghiceai

 

după ce-mi ghiceai tu viitorul din palmă, îmi

suflai o gărgăriţă şi

eu îţi trimiteam, drept recompensă, în praştie, ochind o dantelă pe

pieptul tău, o bucată de zahăr candel –

urmare a unei îndoieli

 

că o dată eram dus la magazinul mixt, în sat, cu un pai de secară,

uscat, arătător: nene... bani

ai? îmi tăia el, vânzătorul, vorba, de cum deschideam gura... uite

ce, să-mi dai, continuam, aia... aia, aia... ăla

ce e? afiş (de teatru),

ţâcă... bine,

îl iau... şi aia? care? aia! cutia de ceară? e goală... cât

face? păi, atâta... şi atâta, ă... na, ia

mata, bre, pentru toate, o ţigară

americană, bine?

 

eram mare de acum: aveam

morişti, din cărăbuşi, vopsite, la canton, mecanice, o minune:

pe ele îmi dădeai tu bani

grei, nu glumă... cu care eu, nu? de la oraş, la

adjud, cumpăram, în

sticluţe mov, parfum, să te speli tu, fă, sub prun, pe

picioare, şi

cerneală: ah, ah,

 

stăteau pe obraji, ciucuri, picăturile de sânge când

te întâlneam: ce mai faci, mu, îi

spuneai tu mai întâi vacii (insulă tristă... adusă cu mine la păscut

pe zona căii ferate), fără să

mă bagi pe mine în seamă, al

dracului, la care ea, vaca, îţi răspundea: mersi de întrebare, domnişoară,

tocmai

îmi ungeam o felie de mămăligă

cu magiun... ha... e drept, nu cunoşteam femeile dar

nici aşa, să vii tu atunci, întrupată

cum erai din aer, "ba, dintr-un amestec de romantism şi

antichitate", şi să mă pupi, prin surprindere pe frunte şi pe locul

acela să apară o rază a

soarelui, apoi

n-aş fi crezut...

 

(Post-ospicii, 1997)

 

 

Luna că o atingi cu mâna

 

 

Tălăngile caprelor răsună în cuptoarele pentru topirea

minereurilor: din vară până-n toamnă. Lasă-te

în voia sorţii. Şi, din nechibzuinţă, să pierzi noţiunea binelui şi

a răului,

 

surâzător, supus

dreptăţii: "ascultă sfatul subconştientului tău, nu pe cel al

inimii, liberează-te de tine

însuţi", nu te mai comporta ca un prizonier.

 

Copil, născocind o capră

rezistentă la foame, la sete şi la Limba-de-clopot. Lingând-sare, vara

târziu, la păscut pe deal: când am ridicat de la pământ primul

meu aparat de fotografiat, dăruit de fratele mai

mare al lui tata, de la Bucureşti, şi

 

când bătrânii, vreo cincisprezece, de la noi din sat, s-au

aşezat, toţi deodată, în genunchi, înţepaţi de viespi, mirosind a ţuică, în

ţărână. Unii cu mâinile în jos, alţii atingând cu mâna luna, până

târziu: să-i  "imortalizez", cu

privirile Limpezite, printre abundenţe, luând

o Lingură-de-lemn, gustând şi plescăind, după Liturghie – printre ruinele

cuptoarelor pentru topirea minereurilor. Abia

distingând de departe, din Luna-august, de anul trecut, tălăngile

 

caprelor murdărite-de-Lut: care se întorc singure de la păscut acasă şi

n-are cine să le deschidă porţile…

 

 

O biserică mergătoare

 

Miresme vătămătoare şi diferite forme de rătăciri, ba

cânta şi cucul când a

ajuns din urmă o biserică neterminată, pusă pe patru roţi,

plină de gutui, cu

limba scoasă. I s-a părut că

are în faţa ochilor o adevărată întărire în

necunoscut a graţiei sale, din tinereţe. Mai ales că era sub o impresie

profundă, atunci, a sfatului

unui venerabil şef de trib – să

caute o biserică neterminată, mergătoare, şi să se roage în ea: că

tăcerea,

îndelung practicată, nu-i place lui Dumnezeu,

deoarece i te ascunzi… Când a

 

ajuns-o din urmă, a constatat că, de fapt, biserica asta

neterminată era o simplă căruţă trasă de cai,

care scârţâia îngrozitor. Şi în care nu te puteai urca, să te rogi, fiind

plină vârf cu

tot felul de roade stricate, adunate la întâmplare, ale

acestor vremuri.

 

Regăsit, s-a aşezat pe coada căruţei.

(Poemul animal, 2000)

 

 

Poeme selectate de Mihail Vakulovski



Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theâtre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey