Rolf Bossert
Cătălin-Mihai Ștefan

 
sus


Rolf Bossert
(16.12. 1952 Reșița – 17.2.1986 Frankfurt am Main)


cămine studențești, grozăvești

aici se ghemuiesc conducte
pe sub arcele podurilor
termocentrală și căminul studențesc

între ele tulbure
și aproape seacă
dîmbovița

ca niște figurine de la tirul de bâlci
cei împușcați mortal zilnic
învață supraviețuirea
la colț de stradă

pe lângă asta: cum
se poate traduce mirosul
unei gogoașe
în germană?

grădina botanică și fabrica de țigarete
duc bătălia pentru plămânii noștri
(de care avem nevoie ca să strigăm și
ca să respirăm în camerele
noilor noastre blocuri)

atunci
ne
pre
gătim


martie I

ghioceii trădează amintirea
iernii: un fior
de puritate
peste spinări romantice
apa gălbuie fost-a cândva zăpadă
șantierele șed pe lângă șosele
cizme de cauciuc – semne ale construcției pașnice –
sfredelesc găuri în țărâna lutoasă
acolo stă cineva ia cu lingura
fasole cu șuncă din conservă
i se fac semne
din autobuzele în mers
sătul plescăie pământul
vorbirea cu gura plină
nespunând nimic
ceru-și usucă rufele


martie II

vântul aduce adesea gripă-n casă
scrisori pe care nu trebuie să le deschizi
din care năvălește astenia de primăvară
și se lăfăiește pe birou

ăsta nu poate fi, te gândești,
mesajul primăverii


splaiul independenței, primăvara lui 1975

răni în asfalt,
neacoperite; dezrădăcinate
șinele (metaforă? fier vechi?)
nu, e primăvară-n bucurești,
aerul miroase a țărână
în zile ploioase, a romane
despre viața la țară.

tramvaiul nu mai vine
de săptămâni. parfum de flori ude.
o, vremea cireșilor în floare din copilărie, miorița,
chiar cisnădioara.

fără durere răsădiți cei mai tineri
copaci, iarăși cuvântul dez-
rădăcinat, dar acum niciunul nu mai
dă drumul pământului în care atât de greu a pătruns,
verde indecis în spatele frunzelor.

în stații, de acum inutili,
mai așteaptă-o clipă oamenii,
care încă n-au priceput


drumul meu

îl comit zilnic
tăcut ca pe o crimă
în oraș e-un
mare unghi drept
de-i iau vârful
dau de
câteva ulicioare
mai devreme sau mai târziu
sunt pe strada mare
doar un mic killer
al violentului cotidian


din viața mea

24 septembrie 1977

sunt căsătorit și am doi copii nevastă-mea predă
germana ca limbă străină și eu locuim în două
camere dintr-o locuință cu trei camere camera cea mică are
șapte virgulă optzeci și șapte metri pătrați camera
mare are nouă virgulă optzeci și opt  metri
pătrați camera cea mai mare din locuință are paisprezece
virgulă șaizeci și nouă metri pătrați noi nu locuim
în ea e încuiată de cele mai multe ori e goală dar
iarna locuiesc doi bătrâni acolo așa fac economie
la lemne la ei acasă la țară adesea vin la
sfârșit de săptămână familii necunoscute cu copii aerul
de munte le face bine celor mici locuința cu trei camere se află
în frumoasa stațiune bușteni bucătăria baia și buda
sunt folosite de multe persoane și balconul e
pe sud ține de a treia cameră n-am voie
să intru în ea
am scris la oficiul locativ
la consiliul popular
la ziar
am intervenit la mulți tovarăși
acum scriu un poem
am nemărginită-ncredere în forța
poeziei


21 decembrie 1977

acest text e nepublicat ieri bătrânii au primit
două camere într-o vilă noi am primit cheia de la
a treia cameră ceea ce dovedește că și poemele nepubli-
cate pot schimba realitatea din care
se nasc o să mai scriu poeme


Apoi

Ce tot mințiți cu nerușinare? Că aș fi fost
beat? Da’ eu nu v-am
acuzat. A fost un accident, s-a-ntâmplat.
Dar conștiința voastră-ncărcată. Voi știți
că mi-ați făcut felul. Chiar dacă
a fost un accident.
                                    Acum dorm
între alți pereți. Ia uite, vine deja
Domnul să mă bată pe umăr.
Da, am fost țăran, și muncitor,
un pic și intelectual, cum e
poporul. Ce prietenos vorbește acesta. Rahat,
nerecoltat stă anul ăsta porumbul pe câmpul înghețat.
Și tu, Doamne, m-ai lăsat să mor în toiul
campaniei agricole. Gândește-te la șantiere:
încă e prea puțină masă gri de ciment
în cofraj, cum să trăiască oamenii mai bine acolo?
Chiar de-s mort, m-atinge  respirația superficială
a certitudinii lor. Asta n-are cum să meargă bine.
Mă culc cu indispoziția, țeapăn zac și ceva-i
într-o dungă. Sora lume? Cândva o să
arunc o privire. Doamne, să nu uit: semnează-mi
certificatul de deces, altfel mă scot ăștia duminică
la muncă. – Trimite-l la muncă pe tipul care
mi-a meșterit un microfon între crinii
împuțiți, sperând că-mi va înregistra ultima
bășină. – Missa solemnis, fie, da’-nchideți
blestemata de ușă, am picioarele reci.
Ceara-mi picură pe pumni, sosesc.


Funcționarii trupului meu

Am stat în blondul crâng,
la punctul de frontieră buze, ascuns în barbă:
ah și am văzut cum îi este refuzat strigătului
călătoria în țara de afară!
                                                Ar vrea, au argumentat
funcționarii, să ducă ilegal în lume
bunuri prețioase: oțel, din care se fac pumnale,
ziceau ei, examinând acuitatea sunetului.
din cauza faptei sale necugetate s-ar elibera
energie (înaltă tensiune, de care – după cum au spus ei:
trupul nostru are atâta nevoie).
în afară de asta, strigătul în sine este
un element la care nu se poate renunța,
având în vedere dificultățile
din etapa actuală a dezvoltării noastre: își are locul său
bine definit în planul pe anul următor.
                                                Înapoi în plămânii gri-roz
l-au gonit.

Apoi iar stăteam la marginea curului,
soarta rahatului gros
mă preocupa; dar și aici
au fost duri:
                                                înapoi în maț!

Așa că dădeam ture prin trupul meu și
îmi făceam amici: pișaturile de la bere, o bășină – nu vorbi
așa de murdar, provocatorule – și un inocent
râgâit mai sunt încă în țară.

Pe căile netede ale sângelui nu-mi
trăiesc viața cu plăcere. Clătinându-se rece, se-apropie
podeaua; mai e trupul meu, statul vostru cald?


Seară de miercuri

Stai acolo: îngerii
pot fi așa de osteniți
când vin
din Timbuktu –
și tu ai venit fără cartofi.
(O discuție cu
visul și iată:
văicăreli în loc de mânie,
ei, na)

Ai adormit.
Lângă tine zace timpul deschis,
stă patul închis.


Vara 1980

Mai scurte-s nopțile
ca picioarele minciunii. Mai înțelepți
îmi sunt azi prietenii și
eu poate mai abitir ca ei.
Apa din frigider
este mai rece ca de obicei sau
iar mi s-au stricat
dinții?
Bunăvoință se lăfăiește-n
patul conjugal, sub centură
lovește toporul de piatră.
Duhul din bucătărie se dă
bătut, nu numai
din cauza problemelor cu aprovizionarea.
Arbitrariul are toate șansele
să devină lozincă.
În alte zone ale lumii la care mă refer,
politica a depășit demult
limita perfecțiunii.
Îmbătrânirea a încetat
să mai fie ceva, care mereu
se întâmplă altora:
vorbim despre tinerețea noastră
ca despre Kurt Pinthus sau Dada.
S-a scumpit băutura
vara asta și adesea
țigările au gust
de pișat de mâță.
Vara asta
ne zace-n trup ca un pietroi.
Întindem ziare
pe apa sălcie a lacului
și sărim prin ele,
nămol în gură, acum
trebuie să-mi crească branhii,
dar despre asta vom mai vorbi,
deștepților.


Cânt rănit

Ochiu-mi rămase departe, așa
că lovitură n-a mai fost. Cine
M-atinse: ziua
din cumpăna nopții. Genunchii

-s țâțână
strașnic unsă. Mă prăvălesc
Pe caldarâm și
Cad pe lume. Frigul

falca-n două
Despică. Acum
gura mi-e plină
De-un terci cântător. Ochiul


(traducere din limba germană: Cosmin Dragoste)

[D] aus: Rolf Bossert ICH STEH AUF DEN TREPPEN DES WINDS © Schöffling & Co.
Verlagsbuchhandlung GmbH, Frankfurt am Main 2006

 
Verlagsbuchhandlung GmbH, Frankfurt am Main 2006
(ediție îngrijită de Gerhardt Csejka)

 

[D]Die Kulturzeitschrift "Prăvălia Culturală" bedankt sich beim Schöffling-Verlag für die freundliche Unterstützung


[RO]Mulțumim editurii Schöffling&Co. pentru acordul publicării.

Comentarii cititori
sus


Cătălin-Mihai Ștefan


Meteorele Borealului și viața lui premeteorică


Luatul zborului

Când Borealul auzea că păsările își iau zborul
se gândea că acesta este cineva care așteaptă păsările
să fie petrecute de-o taină,
după care intră în ele și li se dăruiește ori de câte ori
acestea vor să-și înfășoare aripile și tot pieptul cu făptura lui de aer
ce poate da o senzație de pretutindeni oricui este pregătit și o cere.
La timpul potrivit trase o linie adâncă, preț de un șanț,
afirmă că păsările sunt suflete la vedere
și-și puse în gând*  să rămână om și să-și poată lua cu sine zborul.
____
* un gând cu care-și împrejmui întreaga viață


Acrobațiile somnului
Iar când auzea pe vreunul că i-a sărit somnul îl îndrepta

zicând că e mai corect să spună că i-a sărit din sine,
reafirmând somnului dreptul cuvenit de a sări în oameni
și de a-i lua înăuntrul său după cât e de pregătit fiecare
sau de a sări din el dacă așteptarea nu-i e mesianică.
Începând de aici Borealul se gândi că e diferit de ceilalți
și că în viața sa ar fi firesc să se întâmple ceva măcar meteoric.


Visul cu inspirarea, inspirația și gestica uitării

E. Lasvu se arătă în vis chiar și lui Flip și-i spuse că e îndeajuns,

uneori,
pentru a deveni inspirat,
să-ți faci o singură cruce, să inspiri adânc,
atât de adânc încât aerul să ajungă într-o altă lume
de unde să se întoarcă altfel colorat.
Dar se pare că ori visul ori gândul îi scăpă lui Flip din memorie,
așa cum Borealul era scăpat din vedere de câte vreo Meteoră de-a lui,
pentru că nu-mi vorbi niciodată despre.


Trasarea fugii și realizarea

Recuperând câteva fragmente din copilăria sa Borealul realiză,
și se realiză dintr-un anume punct de vedere,
că atunci avea deseori senzația că pământul se plictisește
în singurătatea coerentă a propriei sale mișcări.
Instinctual încerca să-l marcheze cu amprente și-l acoperea
cu o traiectorie asemănătoare unui portdrapel polimorf
prin simplul fapt că din când în când îi trăgea câte o fugă,
gest care-l făcea să tacă bunicește.
Oferea pământului un preliminariu pentru cunoașterea unei realități învecinate,
după cum se considera,
deși pământul oricum ar fi analizat în amănunt cristalele
tuturor gândurilor neexprimate de Boreal până la trasarea fugii dincolo.
I se părea fără rost s-o mai facă acum, dar cu rost să-mi povestească mie.


Gura sobei

Rubedeniile se adunau în jurul sobei,
ca la un priveghi la cioatele care urmau să dispară,
și-ncepeau a povesti
lucruri pe care el le auzea și le vedea prelingându-se sus-jos pe pereții fluturatici.
Acele povești nu știe nici acum dacă ieșeau din sobă,
venite de la o alta și întrau în povestitori luându-i în posesie,
sau cei de acolo le dădeau pornirea.
Cert este că atunci s-a născut în Boreal credința în frăția sobelor,
acolo, în casele bunicilor care și acum își arată pereții
de parcă au fost bătuți, biciuiți cu inimi
până când acestora le-a țâșnit sângele cu care-au iubit.


Absorbirea

Adeseori Borealul devenea foarte absorbit de ceva anume,
uneori chiar i se vedea absența pe chip ca o piele,
semn că urma imediat să dispară trupește.
Îmi plăcea să cred că era îndrăgostit și dispărea înot în sângele Meteorei sale,
de la un capăt la altul,
echivalentul înțelegerii ei deplină și a uitării de sine.
În acele momente părea din ce în ce mai tânăr încât aveam senzația
că dacă este păstrat ritmul moartea nu-l mai dorește și va uita câte puțin de el.
Acum îmi răsună între timpane definiția emigrării dată de el
în momentul când i-am propus să întoarcem spatele țării noastre
și să încercăm o alta:
a da buzna cu ochii într-un tablou,
a alerga prin el până unde se termină și începe ochiul pictorului,
a-l sparge, a intra și acolo și a aștepta până acesta-și schimbă privirea
sau nu.
Și prind și cuprind înțelegerea a cum a început totul.


A stăpâni perechi de ochi

Încercând să-și ia ochii de la ea, se smulse din dreptul imaginii
și se trezi practicând din inerție mersul, fără să vadă pe unde calcă,
fără, parcă să se mai poată întoarce pentru a-și lua ochii rămași acolo
ca aparținând impresiei unui trup aproape nevăzut ce ființa prin ei tot mai firav,
a unui trup fictiv care ar fi fost pe măsura imaginației lor,
odată ce și-au refuzat mai mult sau mai puțin stăpânul
ori găsindu-și unul care să știe când și cum să-i țină frâiele,
ori pentru a sta la pândă, alungiți, înstrăinați de orice le-ar putea distrage atenția
de la victima pe care și-ar asimila-o, absorbindu-i pe rând, 
ca o sugestie de ventuză, trăsăturile, și de ce nu, și ochii.


Șiretul și zâmbetul

Borealul uneori arbora acel zâmbet șiret care de obicei
ornează cu încrengături orice chip,
așa cum descendentul lui ornează pantoful
și-l face bun de tras balastul de mișcare din picior.
Era un gest ereditar mărturisit de privirea lui tăvălită,
viciată.


Marele chip

Avea să nu știe vreodată că atunci, în loc de chip, purta pe umeri
o grădină de bujori, înflorită,
prin care abia i se mai vedeau obrajii și privirile injectate
de coada ochiului primeia dintre Meteorele sale, cea Incoloră,
pe care-și dorea s-o ridice în slăvile grădinii cu întinderi
cu totul și cu totul nestatornice.
Nemaiascultându-l, picioarele fugeau de sub el s-o găsească;
la întâlnire, de cele mai multe ori, i se-nmuiau, se dezosau,
devenau gelatinoase, vaporoase, dispăreau și, căzând în dragoste,
Borealul se ridică într-una din zile la primul cer de deasupra sa
unde stătu cam trei săptămâni.
La întoarcere totul i se păru schimbat.


Nu prea târziul

Mai târziu Meteora Incoloră i-a râs în nas luându-i aerul
și umplându-i nările, tot corpul
cu un nor sec, necopt
care l-a lăsat fără cuvinte vii
și i-a-nchis gura
transformându-l într-o cutie
fără capac, ermetică-ntru totul
și cu o privire goală, albă, fără pupile.
Pentru prima dată și-a simțit coșul pieptului
fumegând din preaplinul său.


Schimbul de priviri

Multă vreme avea Borealul să mai vadă în fiecare femeie privită
pe Incolora sa,
la început făceau schimb de priviri la modul normal,
după care începea să se uite, pe sine, la ele cu privirile lor și ele cu-a sa.
Se încăpățâna să nu-și dezlipească ochii de chipul fiecăreia
până când al lui nu devenea o părere cu doi ochi mari, străini de el,
prădători, cu trăsături noi, luate asupra sa ca o îmbrăcăminte.
Așa a reușit să nu se piardă în fața imensei sale imanențe,
desăvârșită în absența ei,
și în sfârșit s-o uite după ce mi-a povestit
și m-a rugat cu limbă de moarte să nu-i amintesc,
iar eu l-am crezut pentru că la capătul limbii
moartea făcea balet la modul cel mai clasic.
Și-ntr-adevăr, acum n-o mai pomenește absolut deloc.


Episodul inodor

Borealul era acum în perioada în care
își lăsa ochii să fugă după orice femeie*
și pleoapele i se spuzeau, iar în jur se dezvolta
o musculatură deloc familiară vreunui om,
ca urmare deveni o curiozitate chiar și pentru sine,
una care-i plăcea tot mai mult și-ale cărei limite le tot împingea.
Când o întâlni pe Meteora Inodoră
și încercă să-și ia ochii de la ea fu nevoit
nu pentru prima dată-n viață să se smulgă
și se trezi practicând mersul din inerție,
grație unei memorii a picioarelor,
dar fără să se mai poată întoarce pentru a-și lua
ochii rămași în imediata ei apropiere.
Când ea realiză că nu-i poate îmblânzi
și că, în plus, au papilele gustative saturate, ea făcu în așa fel că
lui i se lumină fața, și trecându-l prin primul cer de deasupra sa,
ajunse la al doilea unde stătu patru săptămâni;
la întoarcere orașul i se păru mare cât o lume pentru-a doua oară
schimbată.
___
* își făcea niște căutături atât de mincinoase că înghețau apele sub privirile sale,

   altfel încât ei alunecau cu cea mai mare ușurătate


Celălalt vis

Într-o zi l-am visat pe Boreal cum căzu iarăși fascinat,
de data aceasta în faptul că în fotografii copiii rămâneau mici,
pasărea rămânea să zboare planat în mereu același loc
și în general nimeni nu murea
sau dacă deja era mort, nu se schimba la față.
La terminarea visului
se făcea cu rândul în jurul său la admirație
și de o câtuși de puțină tristețe,
el se schimbă la față mult.


Întrecerea cu gluma și venirea credinței

După terminarea episodului Borealul se gândea
și se regândea pe cine altcineva decât pe sine
că ar fi fost cazul ca, începând de la prima vedere a Primei Meteore Galbenă,
să fi privit în jur cu gura deschisă prin ochii căzuți pe cerul palatin,
dar nu-și mai amintește exact ce era cu el atunci sau nu vrea.
Din felul cum l-am cunoscut în acea perioadă,
bănuiesc că la început s-a dat după ea în vântul cu care se și întrecea la glumă
și trebuie să-i fi crăpat pielea înăuntrul căreia nu mai încăpea,
trebuie să fi simțit că nu-i mai ajunge timpul pentru-atâta fericire,
trebuie să fi început să-și mănânce de sub unghii în căutarea unui surplus,
trebuie să nu fi vrut să se smulgă din această visare
ca să nu-și ducă apoi în spatele rușinat privirea franjurată.
Se poate să-i fi venit credința în toate acestea
pe parcursul șederii a celor câteva săptămâni bune
în al treilea cer de deasupra sa.
La coborâre vântul câștigase iar.


Scăpatul din vedere și călcatul cu privirea

Prima Meteoră Galbenă mă scăpă din vedere sau mă păși cu privirea-
pesemne ca să nu mai cresc în ochii ei.
Nu știu dacă a făcut-o înadins, dar într-adevăr, am rămas un anonim pentru ea
de când am fost călcat în picioare cu ochii
și am început să port pe trup dungi de culoare.

Și totuși, dacă într-adevăr m-ar fi scăpat din vedere aș fi fost amețit,
căzut într-un fel din năvodul privirii sale,
ca smuls din sfârcul alăptării și m-aș fi julit de realitate.
Poate că m-a însemnat și mă păstrează pentru ea
deoarece nimeni nu mă mai pășește cu privirea,
ci simt cum îmi dau ocol arce de cercuri dintr-un glob zdrobit.
   


De unde putea să-l scape să plece, de vreme ce nici nu era lângă el?
Nu putea fi vorba decât de gândul cu care-l ținea într-o strânsoare
slăbită la voința lui de a-și schimba locul.
Așa că l-a scăpat de s-a dus altundeva. 


Borealul către Meteora Neagră

Îți propun ca dacă tot ne iubim așa des
să nu ne mai izbim când facem dragostea
și să nu mai gâfâim în gura mare, unul ca pentru altul, una ca pentru cealaltă.
Ea abia s-a obișnuit cu mine
mă tem să nu se tulbure ca un lichid
și să se așeze cu trecutul în sus fără a ne mai recunoaște.
O să încerc doar să te mângâi și să respir în plămânii tăi
ca să nu o sperii cum că aș avea trupul prea violent pentru ea;
asta acum, că parcă văd că mai târziu
îmi va cere să nu mai ridic nici mâinile
ca să nu se retragă de acolo, iar gura să mi-o leg la spate.
Să-mi propui și tu asta într-o zi
și să-mi recitești ce am scris aici că sigur voi uita.

Nu i-a spus acest poem verde-n față
de teamă ca ea să nu se înverzească mai mult decât el sau deloc.


Mortul după ea

A fost o perioadă în viața Borealului când își dorea
să fie plin de dragoste ca un ochi vizitat pe dinăuntru de ceva nou,
unul îmbibat de priviri care stau să se reverse printre pleoape,
un ochi boltit ce parcă nu-și mai încape în pielea strâmtă și ar vrea alta;
își dorea să fie mort după Meteora Neagră,
împrejmuit de martori care să vadă că e dus pe altă lume,
întors de acolo doar printr-o mână scoasă afară,
purtată pe creștetul ei.
Dar nu reușea.


Freamătul și străpungerea/Nevoia de a se aduna și îmbărbătarea

Când începuseră să discute Meteora Anonimă își frământa mâinile,
și le ascundea una într-alta fără să le ferească de unghii,
de parcă ar fi încercat cândva să-i pângărească ochii,
de parcă doar în freamătul falangelor își găsea cuvintele.
La terminarea ideilor
mâna ei dreaptă o străpunsese mult pe cea stângă
și cu greu le putu despărți.
Borealul a fost și mai motivat să-i ducă la îndeplinire visul,

/

mai ales că văzuse la ea o mare nevoie de a se aduna din propriul sânge înălbit,
din propriile gânduri și sentimente împrăștiate în jurul său.
În dorința de a se reînsuși, de a se recrea
invocă prezența unui bărbat care să o stăpânească lăuntric,
proptit, încarnat în ființa ei pe care să i-o ridice încordându-i brațele și gâtul,
ascuțindu-i privirea și obrajii,
mângâindu-i inima cu o crustă androginică.


Ninsoarea slabă și precipitarea

Numai cât își amintea de Meteora Anonimă și Borealul se făcea că ninge slab,

adică peste lume se rărea o poală ca o cortină putredă,
sfâșiată-n subțirimi materiale, aproape tăioase,
de-o greutate aflată într-un prezent consumat și viu
și de un alb pălit de parcă i-ar fi trecut anotimpul.
Și se mai făcea că se simțea într-un fel precipitat,
cu carnea găurită acolo unde câte-un fulg se cuibărea
subțiindu-i fierbințeala sângelui,
căutându-și alt sens al vieții de sine.


Crăpatul ușii și trezitul cu noaptea în cap

Se trezea atât de devreme că ridicându-se din pat
lovea cu capul geamandura nopții de deasupra sa.*
Umbla toată ziua cu creștetul înfășat în scutece negre, vaporoase
pășind de-a lungul întregii zile fără dor de întuneric și de somn,
având ca singură ocupație să bată Meteorei Roșii
apropouri în pas de defilare.
Căderea nopții o primea ca pe ceva binecunoscut,
nu-i mai era cucernică nici prin bruschețe, nici prin încetineală,
nici prin lipsă, nici prin întârziere.
Urma în viața sa o perioadă în care avea să se trezească invers,
cu ziua în cap.
___
* Când se crăpa de ziuă cel suferind era întunericul
   izbit de florescența care înainta.
   Era ca și cum cineva crăpa o ușă în tocul ei
   și acea crăpătură era lărgită de-o imagine de dincolo
   care invada interiorul, umflându-se.
   Aceste lucruri îi scăpau printre degetele rărite.


Pe jumătate

Sătul să mai tot bată apropouri în pas de defilare la ușă la Meteora Roșie*
Borealul se hotărî ca a doua zi să nu se mai trezească cu noaptea-n cap
și să nu mai vorbească deloc, cu nimeni și niciodată
pe tot parcursul acelei zile.
Numai că nu putea deodată să-i iasă,
așa că se-apucă  să vorbească cu jum’ate de gură.
Deci cu una vorbea, timp în care cealaltă jumătate
se odihnea pentru când obosea prima.
Își mișca doar o buză, își articula doar o juma’ de limbă,
vizibilă printr-o gură deschisă pe juma’te
pe unde doar o parte din voce să iasă
și o altă parte de cuvinte să facă zid pe spatele dinților de sus.
Câte jumătate din fiecare persoană îl înțelegea,
ori cea de sus, ori cea de jos, după poziționarea adresării.
Ziua următoare a decurs perfect
și Meteora Roșie a simțit din plin asta.
___
* uneori venea acasă atât de rupt de oboseală
   că lăsa în urmă o dâră lungă de membre bucățite;
   pe măsură ce se mai odihneau se târau spre stăpânul lor.


Miezul și crucea nopții


Într-o noapte Borealul fu mânat de instinctul de a vedea ce se află în miezul nopții;
pe drum reuși să însăileze între ele unele gânduri pentru Meteora Roșie.
I-ar fi plăcut să se îndrăgostească de el imediat ce-i spune că e urâtă,
că are dinții prea mici și gura prea mare
pentru a nu-l face să-i vadă măruntaiele sufletului din care ies*
cuvinte ce i se gravează mereu pe timpane
de se întreabă cum de n-a văzut cât sunt de organice la ieșirea lor,
cuvinte care apoi intră în el ca descrise de un personaj din Waking Life,
cuvinte care umblă prin el de parcă vor să-i despartă carnea de oase
și îi încălzesc pieptul ca sângele ce fluidizează degetele ei groase, masculine, tăiate aiurea.
Știind că faptul de a fi scris toate acestea
e un sacrilegiu pentru trăire și timpul ei tot a făcut-o.
Încă mai avea ceva de scris, deci încă se mai putea opri.
Despre aceste gânduri i se păru că seamănă foarte bine cu niște semințe
care trebuiau să se transforme atunci, în crucea nopții, în metanii, în stropi de anafură.
___
* printre aceiași dinți mici, prin aceeași gură lărgită


Potolirea foamei și stingerea setei

Multă vreme își aminti Borealul cum a primit-o pe A Doua Meteoră Galbenă
sub cea mai intimă membrană a sa de atunci,
sub care soarele – când i se făcea loc – se târa în genunchi,
cum i-a căzut tare dragă în acel fel rămas unic chiar și la momentul vorbirii,
fără să o rănească acea căzătură, ci dimpotrivă;
și cum s-a mâhnit, în același loc unde-a primit-o,
când A Doua i-a cerut să facă dragoste
așa pur și simplu de parcă ar mai fi vreodată ceva de făcut
rămas neîmplinit înăuntrul ei,
pe când el ar mai fi avut nevoie de timp ca s-o dorească
și s-o ia cu sine mai departe.
După mai multe săptămâni petrecute în cel de-al patrulea cer de deasupra sa
a coborât și a început să-și simtă pentru prima oară sufletul împins în lături,*
pe nesimțite, așa cum se îngroașă trupul
când nu-și poate potoli pofta de mâncare**
și nu mai poate pătrunde prin locurile strâmte.
Se gândea să stingă focul setei schimbând alimentația
și se ruga nopți la rând s-o găsească.
Cred, încă mai trăiește pentru că pe astfel de trăitori cu greu îi digeră pământul,
și el de multe ori prins pe picior greșit, rupt, nepregătit.
Iar dacă nu a găsit cu siguranță și acum caută.
___
* Mi-a dat dezlegare la accentuarea vocalelor dar sunt nehotărât.
** ca un rău care te devorează fără să-l poți îmbuna 


Gardul viu

Pământul nu era bucățit de țepușele pe care i le-ar fi înfipt în coaste

gardul viu, ziua, când se prefăcea mort,
deci putând călători în orice fel,
pământul îi permitea gardului ca noaptea să se înalțe din el până la cer,
condiționat de-ntoarcerea în zori.
Blestemul dispăru după paisprezece ani de iarnă
când gardul dintre Boreal și Meteora Insipidă învié,
gardul acela pe care ea-l trecea la categoria diferențe,
și care-acum le permitea să-l traverseze cu unele mici zgârieturi.
Dar despre toate acestea unul singur știa că se-nșelau.


Mohorârea și înăsprirea/Stânjenirea și neglijarea

Nu știa Ultima Meteoră până unde crește acel mohor
de reușește să-și întindă culorile
asupra vremii și chipurilor înăsprindu-le ca pe musturi,
alcoolizându-le trăsăturile, făcându-le să se uite pe sine.
           
/

Și această imposibilitate de înțelegere o stânjenea atât de mult
că după culoarea feței s-ar fi spus că purta în brațe un lan întreg de stânjenei.
Greutate care o obosea și o plictisea,
drept urmare se gândi să se schimbe-ntr-un neglijeu
ce-o arăta de-așa natură că întreaga lume*
se simți neglijată de către persoana sa.
Și ori de câte ori îi veneau gânduri de acest gen în minte
le veghea trecerea fără a le permite să lase vreo urmă.
Avea nevoie de spațiu pentru ce urma să apară în viața ei.
___
* unde se afla și Borealul necunoscut ei pe atunci


Trecerea zilelor întregi

Borealul se cufundă în contemplarea trecerii pe deasupra lui
a zilelor întregi în care nu făcea absolut nimic.*
Le simțea și le vedea pe fiecare, în întregimea lor
ca niște globuri neexplorate pe îndelete.
Între el și acele zile, cu trecerea lor, exista o oarecare vecinătate
de care nu mi-aș fi dat seama dacă nu aș fi văzut chiar eu
globurile puțin știrbite de conștiința sa,
un puțin pe care l-a făcut înăuntrul său cu tot cu zgârieturile împrospătate.
La capătul ultimei zile de acest fel își propuse ca atunci când va fi inspirat
să scrie ceva despre un om care la un moment dat
a fost mișcat de ceva auzit ori văzut și s-a simțit deodată în cu totul altă parte.
Apoi va descrie cum același îndivid și-a aruncat privirea la ceva și acel ceva i-a primit lasoul. 
Despre toate acestea își propuse să scrie doar atunci
când personajul său va fi în timp, când se va simți deodată străin
și ceva îi va primi lasoul ca pe un gând.
Din acel moment Borealul se hotărî să-și schimbe
doar de fațadă numele în Tentacularul,
nume care să fie tot de fațadă până când le va putea stăpâni
pe ambele în toate sensurile.
___
* în afara faptului că își lărgea plictisul ieșind din casă
   de dragul de-a da motiv întoarcerii în același loc.
   Își punea hainele-n cuier sub care se așeza
   ca să recupereze mișcarea și căldura din cele proaspăt dezbrăcate,
   puse la scurs.

                                                                       (Cuierul și prepeleacul)


Acel vis

Borealul Tentacular păși într-un vis care-i dădu un flash dintr-o lume
unde el se-afla pe sine privind peste umăr
albia unei gropi de cimitir pregătită cu plapumă și perne.
Dar totul era sub semnul incertului, al celor începute și dispărute neterminate,
parcă cineva ar fi dezlănțuit niște forțe oculte nici ele prea bine legate între ele.
Se simțea visând într-o lume abia pornită care ezita foarte mult în urmările sale.
La suprafață, de pe noptiera de tonaj mare ceasul foșnea
ca timpul împăienjenit dintr-o fotografie oarecare.


Preludiul și preludiul

După ce-o cunoscu pe Ultima Meteoră
Borealul avea să confunde gestul prin care timpanul sufletului
este pregătit pentru substanța muzicii de-aici ca mare ecou,
cu gestul trupurilor de a se iniția
întru transpunerea în mișcare a iubirii
și nu avea nici o ordine între ele.

Ea începu să se simtă în apele lui teritoriale.


Visul despre blestemul adevărului

Ori de câte ori îl visa stătea între doi oameni, între doi poli, între două lumi.
Când era cu spatele la unul se lepăda de celălalt
în gând, prin cuvânt, alunecând în faptă.
Astfel se trezi la un moment dat că-ncepe a pierde cunoștința înotului,
că apa nu-i mai dezlipea măștile una câte una,
împiedicându-l să respire sub apă,
că se strâmba din toate încheieturile pierzând mersul
în gând, în cuvânt și în faptă.
Apoi se făcu un nor de confuzie în jurul său,
greu de mult-mișcarea unor iluzii fluorescente,
multă până la micșorarea, dispariția și bântuirea lui nevăzută
tot între doi oameni, între doi poli, mereu alții întru polenizarea răului.
În urma lui nu plângea nimeni, nici se bucura.


Datul fiorilor și înfiorarea

Abia când Borealul a cunoscut-o pe Ultima sa Meteoră*
a înțeles din cuvintele lor legate de datul fiorilor sau de înfiorări
că el a dăruit primeia și celei de-a doua
niște fiori vii care le luau înăuntru într-un așa mod
de parcă Borealul însuși ar fi fost întruchiparea lor.
___
* deloc galbenă decât după ce i s-au mutat din piept cu locuința
   cele două Meteore cu totul și cu totul Galbene
   care o anunțaseră și pregătiseră pe Ultima:
   când trecu prima dată pe lângă el învârteji aerul din jurul lui
   -și dădu o filă din cartea pe care-o citea în reverie-
   fără ca măcar să-i știe numele care-o apăra.


Meteora de la urma urmelor

Borealul locuia într-un vis spațios alături de ultima sa Meteoră

și-și dădea sieși seamă cu faptul că lumea cea cu fundul în sus se schimbase,*
că îi venea inima la locul încă necreat
ca și cum nici n-o avusese până la întoarcerea ei când era un amorf androginic,
și nu-i mai sărea din pieptul său într-al alteia
la fiecare groapă din șosea.

Ghicitorii în pleoape închise, privitori de pe tușa visului,
s-ar fi băgat cu totul în focul Gheenei
că se rugase cineva doar pentru el
iar și iar,
ascuțindu-și genunchii de privirile hristice
din spatele unei icoane.
___
* Adică se întorsese cu spatele la vremurile când el era cu Meteora Roșie,
   cu Meteorele cu totul și cu totul Galbene,
   cu Anonima, cu Meteora Neagră
   și cu triada de Meteore Incolora, Inodora și Insipida.


Contemporană

Te privește sufletul meu printr-o rană contemplativă,
largă, încăpățânată
față de-o închidere nedorită nici măcar de mine,

auzi Ultima Meteoră spunându-i ultimul său.


Veșnicia trupului și ușurătatea țărânei

În momentele când Borealul se simte excelent și debordează de tinerețe,
mai exact, oricine se nimerește în preajma sa primește ani în plus,
bagă mâna-n foc și e în stare s-o țină acolo
că nu are cum să-i fie altfel vreodată, nici măcar când va fi mort,
când țărâna i se va părea atât de ușoară
încât va avea impresia că însăși ea îl ridică de umeri,
când dinăuntrul său va auzi acea vocea care-i va spune
să-și ia patul de pământ și să meargă în alte colțuri de lume
pe unde să vorbească despre veșnicia trupului și ușurătatea țărânei.


Descumpănirea și precumpănirea

Borealul stătea în cumpănă dacă e bine sau nu
să se ironizeze distribuindu-și nostalgia, timp de o zi,
fiecăreia dintre Meteorele sale în mod egal.
Autoironia era, ipotetic, un gest sănătos dar nevăzut.
Cât privește restul, ar fi putut deveni o cumpănă în viața sa
ceea ce, de-a lungul și de-a latul vremii, s-ar fi concretizat.*
___
* întâlnea mereu persoane care-i semănau atât de bine,
   că aproape era ea gătită altfel; îi făcea din mână, ea zâmbea
   și în continuare Borealul nu mai găsi rost să povestească pentru că ea,
   nu se știe de ce, nu-și mai amintește.


Topitul de dor și picurarea de somn

Uneori, în îndepărtarea sa de Ultima Meteoră,
Borealului începea să-i plouă în gură cu amintiri despre ea,
prinsă într-un vis atât de lin că-i venea abia acum să o soarbă din ochi
sau trezită, în carne și oase, numai bună de mâncat din priviri
și de mistuit cu toate rândurile de pleoape.
Sunt sigur că dacă ea n-ar fi existat
el ar fi inventat-o în oricare altă femeie
doar ca să aibă după cine se topi de dor.–
Picura de somn din lumea aceasta într-o alta
pe care și-o lua în cap puțin câte puțin
fugind mâncând pământul care-l înghiți,
de fapt câștigând acolo timpul pierdut aici.


Aducerea pe lume și mângâiatul sufletelor

Pe Boreal inspirația îl chinui foarte mult timp până să i se dăruiească.
Începea să-nțeleagă ce-ar însemna, nu doar pentru el,
a aduce pe lume pe cineva.
Ori de câte ori ajungea la o concluzie în plus îi creștea inima
și pe măsură ce devenea vizibilă din depărtare un lucru era tot mai evident,
închegat printre șuvoaiele de sânge și venele groase ca niște frânghii.
Că măcar unul dintre părinți ar trebui
să plece pe lumea cealaltă, să-și lase ceva din trup acolo,
pentru-a-și aduce copilul aici.
În timp ce-și simțea pieptul tot mai neîncăpător
i se lungeau urechile de foame
în așteptarea celui mai mic sunet venit de pe acea lume
și menit să rupă tăcerea, să-i rupă direcțiile în fâșii lungi.
Acest gând din ce în ce mai gros îi mângâia și lui sufletul
-devenit de asemenea palpabil-
și pe-al celui de dincolo.


Îndreptatul și rafinarea

Borealul și Ultima sa Meteoră se îndreptau spre acel loc pe un alt drum
ca și cum cel de pe care au cotit nu mai era cel drept.
Fețele lor prindeau a fi urmărite de cascade de lumină
despre care nu se spune de unde cădea.
Aveau acum gesturi rafinate,
emanate de-un trup cu roșeață nouă,
dată de sângele parcă trecut printr-o distilerie a sentimentelor.
O fi fost ea ultima, dar nu considera că ar fi bine
să urce până-ntr-al nouălea cer ajutat de-o femeie.*
La întoarcere lumea ar fi fost de nerecunscut,
așa cum nimeni n-ar trebui s-o vadă.
Ca urmare se opri la al optulea fără intenția de-a mai coborî.
___
* Deși nu mai era, nu mai umbla pe picioarele sale ci pe ale Ultimei, pe frumoasele sale picioare.

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey