Francesc Parcerisas
Adrian Buzdugan
Alexandru Ionașcu
Raluca Rîmbu

 
sus

Francesc Parcerisas

 

 

Variațiune pe un poem de Lawrence Durrell

Suntem trei bărbați așezați în inima nopții
sub smochinul îndulcit de cântec de greieri,
așezați în inima verii din insula asta.
Când și când, între băuturi și cafele,
o vorbă, un gest, un lătrat de câine departe,
ne-o aduce în minte, aici, așezată,
pe rând – sau deodată – de toți trei iubită.
Sunt de-atunci ani, dar alcoolul și jarul aproape stins al nopții
au ruinat un timp de evocări mute.
Ar fi sporovăit acum, ne-ar fi vrăjit
cu scânteierea cuvintelor ei
tot înălțând o mână să-și dea o șuviță pe spate
cu gestul atât de al ei de noi toți știut.
Dar știm că nu-i aici, că absența ei
este pentru fiecare o altfel de durere,
că toate fragilele pătimiri ale dragostei
au căpătat treptat nostalgia blândă a timpului,
s-au împăturit sub amintirea aceasta mută,
sub această tăcere tânjindă din care ea stăpânește.

 (Copyright foto: Mireia Sopena)

francesc parcerisasVariació sobre un poema de Lawrence Durrell

Som tres homes asseguts al cor de la nit / sota el figueral endolcit pel cant dels grills, / asseguts al cor de l’estiu d’aquesta illa. / En algun moment, entre les begudes i els cafès, / una paraula, un gest, el lladruc distant d’un gos, / fa que la recordem aquí, asseguda, / estimada a torns –o a la vegada– per tots tres. / D’això ja fa anys, però l’alcohol i el caliu de la nit / han enrunat un temps d’evocacions mudes. / Ara ella hauria xerrat, ens hauria encisat / amb l’espurneig seductor dels seus mots / tot aixecant una mà per enretirar un cabell / amb aquell gest tan seu que tots li coneixíem. / Però sabem que no hi és, que la seva absència / és un dolor diferent per cadascú, / que totes les passions fràgils del seu amor / han anat prenent la suau nostàlgia del temps, / s’han anat plegant sota aquest record mut, / sota aquest enyoradís silenci des d’on ella senyoreja.

 

Împăratul Adrian meditează la vârsta de aur
(D’aprés M. Yourcenar)

Suntem țesători care stopăm tunicile unui vechi ordin.
Nimic mai mult și, în obiceiuri, imităm
artele și cărțile vechilor maeștri.
Dar știm: astăzi nu este nimeni
comparabil cu Praxitele, Aristotel sau Arhimede,
În agora se-adună, murdari, zdrențuiți,
soldații pe care-i plătim să simuleze lupta
cu un inamic necunoscut, cu ei identic.
Învățătura lor se încheie și memoria ne împovărează.
Să ne consolăm: cei care or să ne distrugă
de falși profeți ațâțați, când ne vor menționa
vor vorbi despre o trecută vârstă de aur.

 

L’emperador Adrià medita sobre l’edat d’or
(D’aprés M. Yourcenar)

Som teixidors que sargim les robes d’un vell ordre. / No hi ha res més i, en el costum, imitem / les arts i els llibres dels antics mestres. / Però ho sabem: avui no hi ha ningú / comparable a Praxíteles, Aristòtil o Arquimedes. / A l’àgora s’apleguen, bruts i espellifats, / els soldats que paguem perquè fingeixin lluitar / contra un enemic desconegut, que els és idèntic. / Allò que ens ensenyaren s’acaba i la memòria ens pesa. / Consolem-nos: aquests que han de detrossar-nos / atiats per falsos profetes, en referir-se a nosaltres / parlaran d’una edat d’or pretèrita.

 

Recunoștință

Mulțumesc, îngere. Mulțumesc, demoni ai nopții.
Mulțumesc, iarnă a inimii în care ard
butucii uscați ai dorinței. Mulțumesc,
lumină a frigului, noapte a apelor.
Mulțumesc, ură amară din miez de noapte,
dafin al dimineții, pupăză a zorilor.
Pentru ceea ce-i altfel, neașteptat, posomorât,
pentru durere și pentru rău, mulțumesc.
Pentru tot ce suntem și ce nu suntem,
pentru ce evităm sau râvnim.
Mulțumesc pentru tine și pentru mine.
Pentru cuvântul iertare, argint,
iubire. Mulțumesc pentru da și pentru nu.
Pentru că-ți pot mulțumi
și pentru că nu-i nevoie s-o fac.
Mulțumesc pentru teamă, pentru pâine,
pentru ulei, mulțumesc pentru noapte.
Mulțumesc pentru dragostea din zori de zi
pentru moneda pe jos găsită,
pentru apa din fântână,
pentru mâna ta pe obraz.
Mulțumesc pentru ochii și pentru buzele tale,
mulțumesc că-mi strigi numele cu bucurie.
Mulțumesc, moarte, că exiști
și faci ca tot ce e-n mine
să fie acum atât de viu,
de frumos, deplin, desăvârșit, al tău.

 

Acció de gràcies

Gràcies, àngel. Gràcies, dimonis de la nit. / Gràcies, hivern del cor on cremen / els troncs secs del desig. Gràcies, / llum del fred, nit de les aigües. / Gràcies, odi biliós de mitjanit, / llor de la matinada, puput de l’alba. / Per allò diferent, inesperat, esquerp, / pel dolor i pel mal, gràcies. / Per tot el que som i el que no som, / per allò que evitem, o que volem. / Gràcies per tu i per mi. / Per la paraula perdó, argent, / amor. Gràcies pel sí i pel no. / Per poder donar-te les gràcies / i perquè no calgui fer-ho. / Gràcies per la por, pel pa, / per l’oli, gràcies per la nit. / Gràcies per l’amor de matinada, / per la moneda que trobem al terra, / per l’aigua de la font, / per la teva mà damunt la galta. /Gràcies pels teus ulls i pels teus llavis, / gràcies per cridar amb joia el meu nom. / Gràcies, mort, perquè existeixes / i fas que allò que és / sigui ara tan viu endins de mi, / i sigui bell, ple, rodó, teu.

 

Fata care privește

Fata care toată noaptea ne privește
ne vede atât, atât de departe, că încă n-are nicio părere:
suntem părinții, adulții, bătrânii
– un grup ce dansează lângă faleză
fiindcă aceleași cântece își amintește
și știe deja că durerea este un spațiu
ce se poate-asuma doar cu lașitate.
Tânăra ne privește. și eu, fascinat,
trebuie să privesc cum privește și cred că nicicând n-o să știe
că eu deja am văzut viii și morții dansând
într-o îmbrățișare – noi eram și am ajuns
până aici (poate chiar unde ea începe).
Pentru fată e vremea să privească în față și să ne vadă
exact „cum ea n-o să vrea nicicând să fie”.
Un nicicând pentru ea departe, peste care eu dau
în solitudinea dimineților, în glasurile iubite,
în lunga oboseală. Distanța ei
este, pentru mine, lumina și orbirea.
Privește, copilă, privește – acum că anul
ajunge la capătul șotronului –,
cât e de subțire, pe pământ, urma cretei.
Fie ca alba-i lumină să ți se-alungească, fericită,
în fața izbiturii sau forfecării zilelor,
până ce ai să afli că a sosit ceasul capitulării.
Atunci ai să vezi de cealaltă parte a muzicii
o fată privind o mare imensă
și valurile care, la mine, ajung,
prea uzate, murdare, în fundul pupilei.

 

La noia que mira

Aquesta noia que ens mira tota la nit / ens veu tan i tan lluny que encara no jutja: / som els pares, els grans, els vells / –un grup que balla vora el penya-segat / perquè recorda les mateixes cançons / i ja sap que el dolor és un espai / que només es pot assumir amb covardia. / La noia ens mira. I jo, fascinat, / he de mirar com mira i penso que mai no sabrà / que ja he vist els vius i els morts dansant / en una sola abraçada –érem aquests i hem arribat / fins aquí (potser al punt mateix on ella comença). / A la noia li toca de mirar endavant i veure’ns / exactament «com ella no voldrà ser mai». / Un mai que li és llunyà i que jo trobo / en la solitud dels matins, les veus estimades, / i el llarg cansament. La seva distància / és, per a mi, la llum i la ceguesa. / Mira, noia, mira –ara que l’any / arriba fins al final de la xarranca–, / com n’és de prim, al terra, el traçdelguix. /

Que la seva llum blanca se t’allargui, feliç, / davant l’escomesa o la tisorada dels dies, / fins que sàpigues arribada l’hora de rendir-te. / Llavors veuràs a l’altre costat de la música / una noia que mira una mar immensa / i les onades que, a mi, m’arriben / massa gastades i brutes al fons de la pupil·la.

 

Traducere Jana Balacciu Matei 

 

Comentarii cititori
sus

Adrian Buzdugan

 

 

file din jurnalul domnului D.

la început n-am făcut nici cerul, nici pământul
n-am făcut nici pe dracu’
și a fost și seară, și a fost și dimineață
și a fost și altă seară, și altă dimineață
ceva nopți, niște gagici, niște prafuri
și multe sticle de tărie printre ape
minerale
din câte țiu minte
n-am avut cu ce s-achit tot
așa că mi-au făcut vânt pe ușă

afară ploua
uite o lumină
un loc uscat
un pom
roditor
dacă văd eu bine
m-am prăbușit vărsând
tot din mine

parcă trecuseră zile
anotimpuri
ani
m-am trezit sub crengile pline ale pomului roditor
și-am văzut soarele luminând
și am văzut că este bine
doar că mă dureau ochii
și capul

păsările ciripeau în capul meu
mare
clopot pentru mințile mele
tulburate
câinii lătrau
se fugăreau
se-mpreunau
înmulțiți-vă
ce-aveți altceva de făcut

am văzut că este bine
și eu mă simțeam
ceva
mai bine

ajuns acasă
am dat de mâncare la găini
și la porc
i-am lăsat iarba vecinului
s-o cosească
ia-o tu, bă, voldaiule
mi-am făcut ceva de mâncare
și am privit toate câte am făcut
și iată că erau foarte bune
abia am ajuns în pat
și m-am culcat încălțat

a doua zi
le-am dat loc de casă
lui vae și lui mădă
nici n-am ieșit bine pe poartă
că cei doi erau deja goi
și nu se rușinau

*

sincer, puțin îmi păsa
că mi-au scuturat mărul din gard
de înțeles i-am înțeles c-au poftit la mere
– erau roșii, mari, frumoase –
m-a enervat că l-a prostit pe vae
că șarpele de casă
e cea mai vicleană ființă
nu tigrul, maimuța, vulpea
lupul, uliul, ea

aveau doar niște frunze pe ei
nu v-am spus, mă
să nu-mi mâncați merele
ia, valea
să vă faceți casă-n altă parte
și să muncești vae
și pentru puturoasa ta
să te scurgi în pământ
încetul cu-ncetul
sudoare

și nu care cumva
să-ndrăznești să culegi dude
să faci țuică
o să le păzească jăndarii
mai ceva ca jedii

*

mădă l-a născut pe nică
și i-a zis lui vae
că l-a dobândit de la mine
vacă-ncălțată

mai apoi
l-a născut și pe bela
mai slab la minte
cioban
(mi-a dat și mie o oaie
două, nouă)
da’ nică era zăltat
ca mă-sa

și i-am zis
bă, unde-i bela, frati-tu
da’ io de-un’ să știu
i-ai dat la țest
lepădătură
o să fii fugar pe-aicea
cu gaborii după tine
o să mă omoare
n-o să te omoare nimeni
prostule
da’ ia-o la picior

s-a dus spre răsărit
în alt sat
și-a găsit o mândră
și l-a făcut pe neho
și neho l-a făcut pe rădi
și tot așa
da’ miel de la bela
n-am mai primit
tes, ultimul copil al lui vae și mădă
îmi mai scrie scrisori

 

pierdutele, uitatele muze

I.

de ani nu mai trec poeții pe-aici
nici nu mai știu pe unde-i cheia ruginită
trag ușa
și atât

habar nu mai am de când
n-am mai dat o metaforă
nici de când
vreun poet n-a mai semnat în registru

mai deunăzi am trecut
și sunt toate la locul lor
palete pentru mori de vânt
cârpite
cărămizi și pietre rotunde
pentru castele de vis
hangare pline cu nori
fel de fel
lumini orbitoare și stele
luni pline, ciuntite sau roșii
(mari cât un pepene)
aurore polare și zori
și crepuscul, fire de ploaie
înșirate pe ațe, în colț
ori stropi care urcă fantasmatic
spre cer

poeții nu mai trec pe-aici
își scriu în proze simple poezia
scoboară o ulcică-n ei
și-și scot stătutul hâd
împrăștiindu-l pe hârtie
brazde fetide, la uscat
lovind în ochii al’dată plini de viață
umezi

și mâine, și poimâine
și răspoimâine, tot așa
cred c-am să las
ușa de la depozit deschisă
toți caii ’nsemnați, toți inorogii să iasă
toți fluturii mari, colorați
grauri și vrăbii certărețe
toate privighetorile și florile dulci
liliac, trandafiri, iasomie
să se rotească-n cercuri largi
mai largi
din ce în ce mai largi
culoare, miros și sunet
să se lovească de lume
din nou

  

II.

să crezi că muza
a devenit într-atât de violentă și vulgară
– un soi de ștoarfă drogată
dispusă să se vândă oricui –
încât toți „poeții” sunt nevoiți să scrie
ca și cum i-a tăvălit prin noroi
lovindu-i, buzunărindu-i, scoțându-le ochii
după o noapte pierdută-n desfrâu
– cu-adevărat pierdută! –
e o prostie

poezia nu-i
realitatea nemestecată
ruptă-n îmbucături colțuroase și
regurgitată scârnav pe hârtie
ori incontinența de egolatrie
nimicul din nimic

să scrii versuri
e ca și cum ai dărui cuvinte

ai scris
„zbatere-n gol,
ia-ți gândul de la stele!”
le-ai dăruit
n-ar mai trebui să folosești în veci
„zbatere”, nici „gol”
„gând” sau „stele”

s-așezi cuvinte-n versuri
i-o pierdere de timp

avea dreptate poetul mititelu
în toate ce le spunea
despre poezia de azi(l)
până și-n punctuația nouă
și accentul schimbat
pentru heliadescul îndemn
(de curând reluat atât de-agresiv)
„scrieți băieți? nu – mai scrieți!”
asta nu-i poezie!

  

III.

ce minunat ar fi
de-ar îndrăzni cineva
să exileze-n neant
poemele clădite șubred pe banal
ori înșurubate pe-un eu așa-zis polifonic
pe cele ale jalnicilor cocostârci
înfipți strâmb în autism
precum și închinăciunile de duminecă
în care poetastru ’și antamează
himerice vieți viitoare

poezelele de unică folosință,
mărci ale neputinței poetarzilor
prozele-nșirate pe verticală
descleiate-n sincope artificioase
porcăriile despre pijamalele și tenișii chinezești
tiribombele despre drojdiile și jointurile clipei de rebut
zdrăngănelele-nțesate cu referințe bombastice
și nume ilustre (dacă se poate, chiar al „poetului”
ce tocmai s-a scremut pe muză)
absurdele tribulații cu iz de high-tech
– gânduri schilodite strecurate stângaci
într-o supă de biți cu megahertzi și hardăraie –
trăirile fariseilor-poeți urcate cu prăjina
ilaro-tradiționalist către universalism

hidoșeniile și dobitoceniile
laminate-n grețos și abject
al căror loc vădit e-n ilustra hazna
a stihurilor cu aripa atinsă, bolnavă
sau produsele verslibriștilor
ce n-au gândit în viața lor o rimă acătării
piruete-n desuet
bibelouri ce fac veșnicia să râză
vorbele goale ale mediocrilor
ridicați din șlehte spurcate 
mâzgăliturile scriitorului comod
ce  pare că n-are habar c-aproape totul s-a spus deja
pisar ce-și prețuiește monomaniacal
radiografiile nude în care plusează jenant
ori tomurile cu verb scălâmb
ale celor care-și fac statuie din cuvinte

condeieri expirabili
ce n-au citit în viața lor un teanc de cărți
dar care consideră că trista și limitata lor existență
poate genera literatură
(dintr-o  mahmureală plină de vomă
încropesc un „poem”)
ieftini diariști – mare boală și asta
să crezi că viața ta
una dintre miile de miliarde
zgribulite-ntr-o margine de galaxie
poate avea valoare de exemplu! –
jalnice scribărețe răsărite din nimic
socotindu-se necesară oglindă venețiană
a jegului turnat în tușe groase, caricaturale
veștede inflorescențe baudelairiene
aflate dincolo de capătul nopții literaturii ca artă

oikeopragia-i încălecată strâns
de cei ce fac paradă cu-a lor violon d’Ingres
dezacordată
impostura-și țese fir gros
purulent
sufocând
alterând poezia
bizară lume
în care zgomotul de fond
e vândut drept Operă
piață de târg prăfuit
inundată cu sclipici de import
acoperind orice stea de carton

 

prelumea oaselor

stă carnea la uscat
în cimitirul vesel
soldații sfarmă țeste
și rup oase

ciolane împănate-n șunci
gesticulând stricat de la tribune
ori burduhane preahulpave
ținute strașnic în sutane
îi tot îndeamnă să mai betegească 
și câte-o tigvă să mai găurească

istovitoare luptă
lungă și bizară

se lasă liniștea
iar cei ce n-au rămas întinși pe câmp
la descărnat
sunt puși să facă-n tindă
mii, milioane de alte și-alte
oase mici și delicate
prinse în dulci, catifelate
pungi de piele

le leagănă
le-ascultă gânguritul
le-ndrumă primii pași
crescute, ele vor fi monedă
pentru războaiele și poftele
cocoțatelor cranii diforme
fisele absurdului lor joc de-a puterea
din grădina de carne

 

sfârșit

(1)

picuri grei de fiere hâdă
clipoceau bâhlind în noapte
umbre de copaci bezmetici
prinși de luna nouă-n clește

ouăle de drac, clocite
sfârâiau, pocneau trezite
aruncând pe străzi și-n case
bale lungi, grețoase

iar cadavre putrefacte
lepădate din tartar
se împreunau întruna
pe pavaj icnind

 

(2)

stropi grei de acid
îți picură părul
luna-i mușcată
de-o-nchipuire flămândă
semințe de fier
și copaci plângători
udă fără-ncetare
pământul ce urlă

ărcile-s arse
iubirea-i mormânt
lumânările nopții
sunt stinse

 

(3)

anii măturați de neobositul învârtac
(ce dă timpul în lături
și-ntreține cadranul lună)
vor îmbiba în cele din urmă
peretele de-un galben murdar
coșcovindu-l

 

unde

din această lume
vor rămâne doar
unde
risipite-n infinit

unde
a ceea ce s-a imaginat
și cântat

unde
a ceea ce s-a dorit
gândit și rostit

unde
pe care alte ființe
nu le vor pătrunde
sau le vor ignora

unde
ce se vor lovi
(cel mai probabil)
de nimic

 

(Adrian Buzdugan a obținut Premiul I la Concursul Național de Poezie "Traian Demetrescu" - TRADEM, 2015)  

 

Comentarii cititori
sus

Alexandru Ionașcu

 

 

47

ai coborât din autobuz
și vrei să faci un pas
orașul nu vede nimic
spectre îndepărtate milimetric
alex a luat o carte de care n-avea nevoie
așa face el atunci când e presat de examene
împrumută ceva fără vreo legătură
cu examenele și proiectele lui
ca atunci cu hantologia (nu, nu-i vorba de nicio antologie)
uneori citește tot
alteori frunzărește
e pur și simplu incredibil
îți amintești detaliile altor poeți
47 este vârsta utopiilor armonioase
(aici inițial a scris utopiilor „alcoolizate”)
știi bine că așa ai scris
cursurile din clădirea imensă
alex compară lectura
cu construcția unui edificiu imens
optzeciști+casa poporului = spargerea vidului ontologic
civilizațiile textelor
michel onfray ar spune spargerea solitudinii ontologice
dar michel onfray habar n-are de optzeciști
oricum nu l–ar interesa așa ceva
lui michel onfray ștrumfii îi sunt arhicunoscuți
dar optzeciștii nu-i spun nimic
nu ștrumfii ăia afară din fabrică
și copiii preferă desenele cu ștrumfi
un belgian susține că ștrumfii sunt fasciști sau boșimani
ștrumfii sunt arhicunoscuți
optzeciștii nu se bucură de așa ceva
gata
mergi fixezi ochelarii respiri
înăuntru aerul bun
afară aerul rău
inspiri respiri
cât de frumos e un ceas oprit
și un oraș pe drum
fantastic
privirea se lipsește de cuvinte
furnicile ultimului mușuroi simbolic
scrisul de fond
te poți întreba când s-a terminat
dar ce poți ști despre început
nu ai putea să descoperi nici un punct comun
oricât de mult ai încerca
lasă toate astea
vezi bine, afară ninge sângeriu
și plimbările nu mai ard neputințele
nu mai vezi lucrurile ce-ți aparțin
nu te mai ridici din pat
nu mai înghiți corpurile proxime
nu mai orbești după ce mori
ai murit și nu s-a mai spart nicio fereastră
stelele merg visează și totul cântă azi
urcă în mașină vei ucide simbolurile în noapte
calcă pe corolă zdrobește nihilizează
distruge mizera fictiva corolă
ocru pe vegetal
totul era modelat fin
unii zic că era din ipsos totul
alții spun de un aluat presat
și sfâșiat într-un număr infinit
dar nu orice fel de infinit
doar cel mai infinit infinit
cifra unu
cristina a închis portiera

 

Beckett în studioul animé

dacă ai fi puțin mai curios
de fapt, nu așa se începe
ridicați vălurile kratice de pe ochii
mamelor întinerite înainte de vreme
sunt demonice și își apucă nou-născuții
le imobilizează gâturile cu degetele ascuțite
și îi împing în uterul întunecat
sinele copilului s-a spart în oglindă.
coelacanții sunt purtătorii morții
zbor acvatic în orașul beat de noapte
căutare în albastru negru alb
nu va fi deloc o tragedie notabilă
când domnul Knott va condamna
femeile hemofilice cu prostată
suferinzii servituții canine
seria vagabonzilor rătăcitori
animale din diferite specii
avatarurile epuizării personale
vocea naratorială ajută publicul
acțiunea în imagini
murmure aparținând altor entități
trimit protagonistul în trecut
înarmat cu o posibilă armă-cruce
știe misiunea fetiței
o atmosferă zen
imposibil de găsit în alte filme animé
cartea groasă cu coperțile negre
țipetele fetiței după final
grimasele fetiței după final
îți voi spune cum se termină animația
trebuie să spargi uitarea
ca să vezi ce-i înăuntru
în halul în care ai ajuns
nu mai poate fi vorba de întuneric sau hrană
into the old rocker stop
saying to herself stop
no down with that
stop the rocker stop
those arms stop at last
stop saying to the rocker
stop rock her off stop
her eyes stop fuck life
stop her eyes
                   FUCK LIFE

  

Comunicare

sunt aproape sigur că te iubesc
mă simt atras de tine
simt o afinitate pentru vocea ta
chipul părul epiderma mersul
nasul cicatricea moartă pe el
creierul sexul scheletul
umbra moartea cenușa nimicul
pentru toate astea ale tale la un loc
mizeria și neinteresantul orașului
îmi paralizează zborurile și
viziunile din înaltul paginilor
am obsesii penibile cu imagini
autori morți unii fictivi kratici
beau cafea în speranța albă
că un înger cu cap de șobolan
se va scufunda și îneca frumos
în nisipurile mișcătoare din groapa
de plastic și va demola
prin implozie tot universul
fiecare excrement în parte
exact ca atunci când ne julim
pentru întâia oară genunchii
azvârlindu-i în pietriș noroi cioburi
trepte coji de nuci sau poate
în umbrelele noastre scăldate în soare catifelat.
Și îngerii și-ar putea juli halourile
dar capetele lor de șobolan
-         acum două zile
în timp ce străbăteam un drum de cartier
mintea mi-a căzut pe această temă de disertație:
„Șobolanii în literatura română” sau chiar
„Metafora șobolanului în literatura română”,
două opere deja am găsit –
au mustăți în loc de halouri
copilul din urma mea le tăia
dimineața cu o foarfecă puțin ruginită
cu care a tăiat a încercat
să taie blana neagră a câinelui.
 (Breban față cu epuizarea literaturii
de ceva vreme citesc Giles Goat-Boy
întreruperile sunt fluviale
a fost prima lectură începută pe kindle
dar sunt abia la începutul monstruoasei
metaficțiuni din solida operă barthiană
din care s-au tradus doar două volume
am umplut o pagină și ceva de jurnal
cu termeni cărora nu le cunosc sensul
cred că Philip Roth e mai accesibil
în orice caz o engleză pe înțelesul
oricărui licean pasionat
o să termin volumul la paștele cailor
primul volum început pe kindle)
și cafea servită în iatacul Șeherezadei.
Mai visezi cu ochii deschiși
acei oameni pe jumătate șopârle
 - eu visam crocodili născând oameni
și femei născând crocodili
crocodilul e un animal cu sânge rece
milioane de ani de adaptare
mai nimic nu se reduce la crocodili
                                                          nici clarinete
                                                          nici biciclete
                                                           nici reviste
                                                           nici poșete
                                                            verighete
                                                             precepte
                                                              regrete
                                                              gherete
                                                               viniete
                                                               egrete
                                                                crete
                                                                 ete
                                                                  te
                                                                   e
care au provocat coma zeilor greci
dar sper că știi deja că fiecare
avem dreptul la un singur panteon
nu la un singur zeu ci la toți
zeii și zeițele din panteonul personal
nu voi ști absolut nimic despre tine
fiecare este antidotul contra tuturor.
Acum mă gândesc la un filosof
francez primul deconstructivist Derrida
sper să parcurg toată Diseminarea la iarnă
(îmi voi lua revanșa în această iarnă
va începe drumul meu glorios
către apogeu
presărat cu note de zece
șef de promoție
masterandul anului
va fi o iarnă extrem de albă
și incredibil de asurzitoare
va fi The Winter of Alex
va fi my finest year)
doar brațele capul și o parte din gât
vor scăpa de sadismul plapumei
de temnița camerei nu și de ochiul
scrutător și orb care este universul
unul din neprevăzătoarele gânduri
care îi pot veni unei fetițe
plictisită dintr-o dată de jucăria
cumpărată de mama înaintea zilei de naștere.
copiii nu ar trebui să aibă jucării
poate că am fi scutiți de tot.

 

heraclit prin noapte (titlu provizorat) 

nu am nimic de notat pentru azi
cred că o să eșuez lamentabil la hermannstadt așa cum lamentabil am eșuat și într-un anterior și ulterior azi, toate anterioarele și ulterioarele azi
sunt lipsit de voință, de perseverență, de somn, de vlagă
m-am plimbat cu zborul vieții ei pe zborul vieții ei
nu știu încotro va zbura zborul vieții ei și nu cred că al meu zbor zboară sau a zburat vreodată
nu știu cât de solitar e zborul sau cât zbor există în solitar
o anumită fată și fostă colegă – de ea este vorba plus minus zborul ei – îmi spunea începuse ceva de aristotel mai mult sau mai puțin în întregime, fără a face diferența între scrierile ezoterice și, paradoxal, păstrate, și cele exoterice pierdute până la ultima ultima ultima
(într-un gând nu foarte obscur, dar pictat cu ocru roșu și lăsat să se usuce la arșița mijlocului de august, iluminat de stele cu o lumină gălbuie, alteori cu intermitențe, udat de o sticlă cu apă care a căzut în plină grimasă a etichetei de pe masă, evaporat de ochiurile incandescente ale aragazului și absorbit de hota încastrată în perete, părăsit în plină mezosferă de ocrul care s-a însoțit cu o frumoasă memorie de foetus nici femeie, nici bărbat, nici androgin, și acum îmi amintesc cum a îndreptat zâmbind o spatulă de jucărie spre chipul meu o treime uimit, o treime înspăimântat și o treime amuzat, totul întâmplându-se cred că știu bine într-o papetărie. sub geamul cifrat și numerotat color erau jucării in all shapes and sizes, pretext oricând pentru un flashback dialogic: – HA – HAAAAAAA, TE-AM SPERIAT, NU-I AȘA?
 – PRESUPUN CĂ NU AI AVUT ASEMENEA JUCĂRII CÂND ERAI MICĂ.
 – MAȘINA AIA ROȘIE DE POMPIERI N-AM AVUT-O.) 
departe de mine promisiunile, nici în act nici în potență
simt adierea aripilor dezamăgirii și sunt aripi de condor
iar eu sunt o cârțiță și suntem amândoi sub pământ
doar că zborul se târăște și târâtul zboară
condor orb dar vede cu extremitățile penelor de pe aripi
cârtiță oarbă dar vede cu vârfurile ghearelor
aripile se ridică și se calibrează în negură
ghearele precum niște pumnale, dar pumnale – lopată, se întind și se calibrează în negură
toate, aripi și gheare precum niște pumnale – lopată, pene și blană se dizolvă
în ochii mei – labele cu gheare precum niște pumnale, pumnale – lopată întoarse în carne, despre ce mai este nu se mai spune
în ochii ei aripile tensionate, moi, lirice, liniștite, transparente, la final ireale
mă simt lipsite de idei care să aibă aripi și de voință care să sape precum pumnalele – lopată
imaginație întârziată și săpată de frigul nopții
noapte sosită, fără a avea altă alternativă, la marginea azi-ului
vreau să nu mă mai târăsc și ea să nu mai zboare
netârâtori și nezburători devenind să ne dematerializăm împreună
nici un atom de foc nici un suflet de foc pur nici viață încălzită în humă
să se stingă privirea din nepotrivita anatomie către celălalt
să se stingă dialogul din nepotrivita tăcere către celălalt
să se stingă logosul propriu și bărcile să nu mai vină către noi
să se stingă toate apropierile și forța exalațiilor
să înghețe corpurile și să se inunde ruta inhalațiilor
să dispară imaginile incandescente din interiorul ochilor
să fiu în prezența stingerii ei și în stingerea prezenței mele
să fac parte din inexistentul ei
să ne însoțim inexistențele, chiar și pe cele existente dar neînsoțite
să ne însoțim morțile așa cum ne însoțim și încă mai continuăm să ne însoțim prieteniile
așezați pe o singură viață, așezați pe un singur pat,
poate chiar, de ce nu, așezați pe un singur neant
așezați pe o singură neputință, așezați pe noi înșine
dar sunt momente, aș vrea să spun că sunt momente în care îmi spun
că sunt prieten foarte bun cu transportul în comun

dar să lăsăm aceste nămoloase biografeme și să trecem la lucruri (tele)enciclopediste
dacă e adevărat ce se spune despre ochi în timpul privitului la TV
sunt în neîntreruptă privire și aneantizată clipire
cum? nu știți oare, ați știut și dintr-o dată ați uitat că leii și leoaicele nu clipesc
ah! leoaica tânără este lumina neîntreruptă
dar nu pot fi sigur că leii și leoaicele într-adevăr nu clipesc
la urma urmelor, asemenea informații nici nu mă interesează
și asta în ciuda unei oarecare afinități pentru teleenciclopedia din universul ei de sâmbătă ora șase după-amiaza, cu o viață de o oră cu substanțe post somnul de după-amiază, ca istoria mondială, natura, arta, vocea comentatoarei feminine, a documentarelor despre natură și vocea masculină a celor istorice
mai ales că axioma scepticismului e posibilitatea de a argumenta și pentru și împotriva aceleiași teze dar dacă stau bine și mă gândesc – și deschid caietul în care mi-am luat notițele din acel tom al Laerțianului – pot realiza că în asta constă și agnosticismul
dar ar cam trebui să revenim la animale susceptibile unor anumite metafizici
deci reflectam că de îndată ce apare întunericul bătrânețea cade pe umăr
nici crocodilii nu clipesc fiindcă o pleoapă transparentă le acoperă ochii
atunci când intră în apă și când stau la pândă ochii fără clipire sunt deasupra apei
cu siguranță trebuie să fiți capabili indiferent de vâscozitatea gândului
să-l zăriți pe heraclit jucând arșice cu vatmanul tramvaiului aflat pe-al meu drum
este un drum de fier așa cum realiza un timoleon pisani pierdut printre cifrele vieții financiare
atunci când jinduia în câte un număr nu poci limba să călătorim nu în mașinăria ce îi amintea de angliterra ci într-un peșinealergător neaoș confirmat de toate statisticile și calculele reglatoare de viață financiară și mersul pe șine bursiere neparalele deci întâlnirea poate fi luată în considerare, axiomatica oarecum amânată, cum de altfel tot timoleon pisani respingea franțuzita cravată dorindu-și să-i spânzure cămașa cel mai neaoș gâtlegău dintre neaoșii posibili. da, sunt momente în care îmi spun că sunt prieten foarte bun cu transportul în comun

 

Julia Kristeva

elena văcărescu
cornelia petrescu
gabriela melinescu
angela marinescu
elvira iliescu
ioana crăciunescu
eugenia miulescu
cezarina adamescu
ioana dinulescu
dana nicoleta popescu
elena liliana popescu
elena armenescu
venera antonescu
ruxandra niculescu
lia miclescu
marta miclescu
elena vulcănescu
passionaria stoicescu
cristiana maria purdescu
claudia voiculescu
tatiana rădulescu
doina ispirescu
rodica drăghicescu
mariela rotaru constantinescu
amelia stănescu
petra cerescu
petra curescu
denisa comănescu
ioana pârvulescu
simona popescu

 

Restrângerea

mă aflu în acest craniu
auzul este cel mai fin
am nevoie de un hamster
pentru orice nu este trupul meu
pentru oricine nu este persoana mea
să-i mângâi blana albă
de fiecare dată când observ renunțări corporale
nu am mai murit de ceva vreme
de foarte multă vreme
moartea îți lustruiește oasele 
cenușa astupă ochii
acolo sus sunt elementele
unde am mai citit asta
recenzii se înfruptă din hipotalamus
rondelul recenziilor ce mor
pagini recenzate de către cristina
cât de umbros sângerează toate acele pagini într-una singură
paraschivescu mishima saramago ôe
adică un singur trup cel mai precar dintre trupuri
trupuri de pe care s-a răzuit sufletul
trupuri udate de suflet ca pietrele de apă
un singur trup cel mai precar dintre trupuri
în afara destinațiilor trupești
învierea finală fictivă răscolind gropile
întorcându-le cu josul în sus
probabil doar o rază orbitoare ar fi capabilă de așa ceva
asemănătoare cu unda tractoare din serialele s.f.
altfel cum s-ar putea regenera toate cadavrele
cum ar mai putea ieși din gropile lor
unele gropi sunt cimentuite
unda tractoare trebuie să le desigileze
incinerările trebuie regenerate la perfecție
în fiecare moment din zi putem fi siguri
că hoiturile a cel puțin trei generații
plutesc pe gange se umflă și se osifică
sunt un fan al literaturii s.f.
dacă mi-aș cresta un braț sau pieptul
copilăria ar exploda în șiroaiele de sânge
ca și cum ți-ai lipi pieptul de șinele de tren
pentru ca inima să fie inundată de sunete și imagini
este liniște pretutindeni
pot fi sigur că nu mai există picior de om
în toată această orice ar putea fi ea
am renunțat la toate cuvintele
acolo sus sunt elementele
nu mă interesează deloc
mă întind pe pat
lumina și întunericul nu înseamnă nimic
moartea atinge oasele 
cenușa astupă ochii
cred că lustra din tavan
se va prăbuși

 

(Alexandru Ionașcu a obținut Premiul al II-lea la Concursul Național de Poezie „Traian Demetrescu” – TRADEM, 2015) 

 

Comentarii cititori
sus

Raluca Rîmbu

 

 

dragă louki,

la tine dimineața cel mai greu e să rămâi în viață. trebuie doar
să îți freci capul de toți pereții și

să ignori lucrurile care te-ar putea face
să crezi că-ți poți aduna zilele între două fire de păr
și să le dai foc.

sunt după-amiezi când
în tine se trezesc trupuri mici împinse înainte
ca niște animale duse la abator.
aștepți
să ți se sfărâme tot corpul în drum spre casă
dorința tot mai mare de a te tunde
și mâinile reci.

fericirea e fiecare noapte în care mama ta se așeză lângă tine
și dispare orice sentiment de vinovăție.

 

dragă hildegard,

la tine dimineața e o rugăciune învățată pe dos
trebuie doar să o repeți
până capul nu se mai simte ca o cutie muzicală stricată

aș putea să-ți scriu despre după-amiezile în care
toate lucrurile care-mi fac greață seamănă cu două puncte negre
pe care le poți acoperi cu degetul

asta mă liniștește. când nu poți evita coșmarul
zilele se simt ca niște țeste mici
aliniate pe marginea căzii
se sfărâmă la picioarele tale și-ți fac pielea de găină.

fericirea e când patru persoane fumează o țigară furată
în ultima noapte din viața lor.

 

dragă natasha,

la tine diminețile se simt ca niște spații calde în care
reușim să ne ascundem corpurile
ca pe niște realități artificiale

la marginea patului toate încercările de a da un nume
nevoii de a atinge fiecare persoană din lume
mâinile devin niște motorașe

care sapă în piele
și nevoia lor de carne
devine nevoia mea de carne.

după-amiaza te face să aștepți cuminte și din amintirea ta
pot crește copaci artificiali care să acopere
toate ferestrele din casă

în noaptea asta fericirea nu există și dumnezeu e ca un câine
în mijlocul străzii așteptând să fie observat

 

teoria eșecului

să găsești toate cuvintele care merg cu notoriu
să pui mâinile la ochi
să te învârți până te simți acasă
până la senzația de oameni care nu spun niciodată adevărul.

ultima amintire de când erai mică
nevoia unor mâini mai mari care să te ghideze
să-ți strângă fiecare sân până te calmezi
până scapi de senzația unui ghemotoc de păr îndesat pe gât.

să găsești legătura între tot ce se poate epuiza și o gură de canal
fără să schimbi cadrul
fără să mai atingi vreodată pe cineva

 

(Raluca Rîmbu a oținut Premiul TRADEM la Concursul Național de Poezie "Traian Demetrescu" - TRADEM, 2015)

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey