Ioan Lascu
Lucian Vasiliu

 
sus
Fotografie de Gilad Benari http://www.giladbenari.com/
Comentarii cititori
sus

Ioan Lascu

Cum s-a făcut
de am ajuns scriitor
(II)

Viaţa noastră de îngeri este scurtă. Până la 4-5 ani. Pe urmă ne dau părinţii la şcoală. Ca să ne umanizeze, să ne facă oameni adică. Mersul la şcoală întâia oară este un fel de năpârlire. Ne dezbrăcăm de întâia noastră coajă aurie, de primul înveliş al sufletului atât de pur care coboară să se cuibărească în trupşoarele noastre, dintr-o lume negrăit de pură. Ca să nu se contamineze cumva atingându-se de trupul cel impur, el, sufletul, se înveleşte de trei ori în lumină.

Mergând la şcoală am lepădat întâia coajă aurie. Însă până atunci mai era destulă vreme. Pe masa din lemn de brad nevopsit din "casa mare", ca o gazdă bună ce mă găseam, înşiram păhărelele din sticlă groasă sau din porţelan alb pictate cu câte o figurină care îmi semăna – vreun ursuleţ cafeniu sau vreo trei nuci, de aceeaşi culoare, pe care le credeam a fi, la un mod culinar naiv, trei pâini, negre şi gustoase, cum se făceau pe atunci. Le spuneam pite, iar micul recipient astfel pictat se chema ulcica cu trei pite. Din ulcica cu trei pite bea, bineînţeles, gazda, dând mereu noroc cu onorabilii meseni, veniţi care de pe unde, de pe coastele satului ce se zăreau bine de tot de la ferestrele mici ale "casei mari". Veneau să deguste ţuicile, încropite pe soba cu plită găurită ici-acolo, de-ai lui Mangore şi de-ai lui Pingore. Din când în când mai veneau şi de-ai lui Dakore şi de-ai lui Pikore, care nu erau însă atât de vestiţi precum cei dintâi. În satul prăvălatic ei erau nişte oameni mai scăpătaţi, adică aşa, din rândul doi-trei. Intrau mai cu sfială în "casa mare", iar dacă la masă se afla vreunul de-ai lui Mangore, nici nu îndrăzneau să se aşeze. Stăteau mai deoparte, pe câte o laviţă din lemn de brad nevopsit, lustruită de tururile nenumăraţilor cioareci de dimie albă, ţesută din lână aspră de oi ţurcane. Cum mai fugiseră anii… Stăteau aşa sfioşi şi se uitau la gazdă şi la musafirii ei adunaţi în jurul mesei. Băutura, cum spuneam, curgea din belşug în pahare şi în ulcele, pe masă şi pe lângă masă, şi taifasul se încingea cu mare poftă şi în mare abureală. Aburii se ridicau groşi din ţuicile ce sfârâiau pe plite ca a noastră, care tuflea flăcările mult mai înalte, dar nici ele nu se lăsau cu una cu două şi mai dădeau câte o gaură în plafonul închisorii.

Prin atmosfera umedă şi călduţă răzbăteau vocile gazdei şi ale comesenilor care comentau cu aprindere certurile şi bătăile pe care le încingeau cu vecinii al lui Tase ăl Mic şi al lui Tase ăl Mare. Săreau repede la sfadă, erau scandalagii şi bătăuşi de felul lor, căci în mai toate zilele se auzeau ţipete pe coasta de peste vale, dinspre Livezeni, printre casele tupilate pe sub pâlcuri de pruni şi trâmbe de fum albăstrui din lemn de fag, cu care se încălzeau sătenii în toate iernile. Erau nişte case modeste, din bârne înnegrite de ploi şi de vreme, dar cu nişte acoperişuri de ţiglă mai roşii decât focul din soba cea cu plită găurită. Al lui Tase ăl Mic şi al lui Tase ăl Mare încingeau nişte bătăi ale naibii, cu boatele din lemn tare de corn, lucioase de lustruite ce erau şi cu verigi foarte tari de alamă la capetele de jos. Bâtele alea de corn erau armele de temut ale oamenilor din satul prăvălatic şi din altele aidoma lui. Dar vremea abia începea să treacă…

Mai veneau să se bage-n vorbă şi ai lui Dakore şi ai lui Pikore, însă ei erau veniţi din altă parte în satul nostru prăvălatic şi nu se bucurau de renumele unora aşa cum erau ai lui Mangore şi ai lui Pingore. Totuşi, între timp, ajunseseră destul de bogaţi, şi începeau să capete recunoaşterea şi recunoştinţa sătenilor de baştină. Acolo, la noi în sat, câte una lume era fudulă şi-i dispreţuia şi îşi râdea de scandalagii sau de sarahoi, adică de sărăntocii pe care-i numărai pe degetele de la amândouă mâinile, ori de prăpădiţi, adică de cei leneşi ori ajunşi nevoiaşi pe propria lor mână. Drept pentru care, nefiind nici un soi din toţi aceştia, ai lui Dakore şi ai lui Pikore îndrăzneau acum să şadă la masă alături de gazdă şi de invitaţii ei de rang. Noii veniţi se băgau şi ei în vorbă şi adăugeau alte amănunte la poveştile despre isprăvile spăimoase ale celor doi Tase. Se mai auzeau şi alte grozăvii despre unul al lui Păpuşel dintr-un sat cocoţat pe dealurile de la asfinţit, care-i tăiase capul unui consătean şi apoi înfundase puşcăria, în blamul şi în blestemele oamenilor cu frică de Dumnezeu. Ori despre altul, al lui Nagâţu, de la marginea de sus, dinspre Pădure, a satului nostru prăvălatic, care dăduse cu brişca, pe la spate, în unul de pe Vale, şi bietul om mai că era să-şi dea duhul din pricina sângelui ce i se scursese din plămânul junghiat. Pe lângă boată, briceagul de-i ziceau brişcă, era cealaltă armă de temut a celor din satele de sub munţi. Era şi acolo destulă lume rea, ca şi cei doi Tase.

Gazda nu auzise înainte de numele de Tase, ci, pur şi simplu, îl inventase, aşa cum inventase pe toţi acei oameni. Şi animalele… Ca şi în cântecul acela, In the Beginning, al unui evreu american, Bob Dylan după numele lui de artist. Şi evreii se pricepeau să dea nume oamenilor şi animalelor, cum făcuse Adam, întâiul om care, poate, a fost tot evreu. Pentru că şi Raiul fusese cam tot pe acolo, prin apropiere de ţara lor, cărora oamenii din satul prăvălatic îi spuneau Palestina. Pentru ei cred că era cea mai îndepărtată dintre ţări, fiindcă atunci când careva dintre ai lor dispărea fără motiv, pentru o vreme, ei ziceau că ahăla era plecat în Palestina.

Gazda inventase numele de Tase cu mult înainte de a afla, cu oareşice mirare, că numele acela exista cu adevărat. Înainte de a lepăda întâia coajă aurie, gazda tăifăsuia adeseori cu oameni de rang din satul prăvălatic. Se înfiinţau destul de lesne în jurul mesei lustruite de brad. Se înfiinţau ori se închipuiau. Beau ţuici de zor şi povesteau de toate cele. Nu se îmbătau decât cu vorbe născocite. Se simţeau bine. Se înţelegeau de minune. Din când în când, gazda le înfăţişa avuţia ei… animalieră. Atunci era atunci! Dădeau câte o raită prin curte şi pe la grajduri, prin staul şi prin ogradă. Urma bestiarul domestic…

Comentarii cititori
sus

Lucian Vasiliu

Luminaţi-vă faţa!

ÎNTRE ORAŞE, ORAŞUL, IAŞUL

Originea Iaşilor se pierde în "negura vremurilor", după expresia consacrată de junimistul Vasile Pogor, celebrul primar.
Comuna primitivă, purtînd numele excepţionalei culturi Cucuteni, ne-a lăsat aici amprente ancestrale. Nordul şi Sudul, Estul şi Vestul s-au întîlnit benefic, în aceste locuri. Surprize continuă să apară. Arheologul, istoricul, filologul îşi însumă eforturile, spre luminarea vremurilor de odinioară.
Influenţele civilizaţiilor greceşti, romane şi bizantine au pregătit momentele legate de epoca medievală cînd Iaşii a devenit un puternic centru cultural, religios, politic, meşteşugăresc şi comercial.
Curţile domneşti au resimţit din plin meandrele istoriei: năvăliri tătărăşti, intervenţii ale regatului polon, ale imperiului otoman, imixtiuni austriece şi ţariste.
Aici s-au născut nobile şi prestigioase idei privind unitatea naţională, pe fondul dezvoltării culturale excepţionale a urbei.
În anul 1832, prin înfiinţarea Eforiei orăşeneşti, comuna Iaşi primeşte o organizare apropiată de formele moderne europene de administrare.
Unificarea politică şi administrativă, transformarea Bucureştilor în capitală modifică radical statutul oraşului, acesta pierzînd atributele conferite de ipostaza de capitală a Moldovei.
Municipalitatea, creată în 1864, reprezintă un punct superior în dezvoltarea modernă a urbei.

Menţionăm cîteva priorităţi ieşene culturale indiscutabile: primul spectacol de teatru în limba română, prima revistă cu program coerent (Dacia literară), prima universitate, prima grădină botanică, prima pinacotecă, primele arhive ale statului, primul muzeu memorial din ţară (Bojdeuca "Ion Creangă") şi multe altele.
Devine nu numai oraşul cronicarilor, al poeţilor ci şi al şcolilor, bisericilor, monumentelor. Imortalizat prin numeroase stampe de epocă, oraşul pătrunde în conştiinţa colectivităţii prin pana inspirată a nenumăraţi călători străini.

Clima de tip continental-nordic, vînturile predominante din N-E contribuie la crea rea unui ecosistem specific, benefic, accentuînd spiritul contemplativ şi stimulînd dezvoltarea artelor.
Pe mai vechile locuri ale unor locaşuri de cult din lemn sau distruse în vremuri tulburi, s-au înălţat, într-o continuitate creştinească remarcabilă, Biserica Sf. Sava (veacul al XIV-lea), Biserica Armenească (1395), Sf. Nicolae Domnesc (ctitorită de Ştefan cel Mare între 1491-1493), Biserica Albă (astăzi dispărută, ridicată în 1492 în curtea actualei Mitropolii), Galata, Trei Ierarhi, Golia, Bărboi, Barnovschi, Cetăţuia, Frumoasa, ctitorii ale unor înalţi demnitari, boieri, personalităţi.

Perioada Junimii ieşene (cu prelecţiuni, cenaclu, tipografie, revistă, program cultural bine articulat) este una dintre paginile cele mai reprezentative din istoria culturii naţionale.
Intervalul dintre cele două războaie mondiale reprezintă un alt moment semnificativ pentru Iaşii marilor zidiri, destine, iubiri, în principal prin activitatea intelectualilor grupaţi în jurul revistelor Contemporanul şi Viaţa Românească.

La începutul secolului al XIX-lea, prin sinteza de stiluri, de culturi, oraşul avea o "fizionomie armonică", după expresia lui G.M. Cantacuzino. Diversităţi de forme, decoraţiuni ce par arhaice, "art nouveau" şi stilul "neoromânesc" se însumă într-o sinteză personală, incitantă, memorabilă.
La sfîrşitul celui de-al doilea război mondial, deşi grav avariat, oraşul părea multora ca un "poem încheiat", ca "o piatră de hotar".
Se poate afirma că, deşi a fost sistematizat, remodelat (uneori fără inspiraţie), municipiul Iaşi se constituie într-un peisaj valoros al arhitecturii naţionale.
De altfel, el nu mai este numai al ieşenilor, ci are privilegiul, rar şi greu dobîndit, de a fi al tuturor. Ferice de cel care îl locuieşte, de cel care îl străbate, de cel care îl vizitează, de cel care îi respiră starea de spirit rafinată, cordială, monumentală.

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theâtre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey