Pr. Sever Negrescu


 
sus

Pr. Sever Negrescu

 

Datorie, libertate şi curaj

(Matei 14, 23-34)

 

Textul pericopic de la Matei 14, 23-34 te sileşte să urci în corabia gândurilor toate, întrebărilor nenăscute şi răspunsurilor date, să-L laşi pe Dumnezeu să se roage, să simţi vântul biciuindu-te în faţă, să te înspăimânţi ca de o nălucă, să primeşti curaj: Îndrăzneşte, Eu sunt, nu te teme! şi chemare: Vino!, să eziţi, să te îndoieşti, îndată să-I urmezi lui Hristos şi apoi, iar şi iar, să rămâi cu cei din corabie, plin de libertate şi curaj, închinându-te, cu adevărat Fiului lui Dumnezeu.

 

***

Mântuitorul i-a silit pe ucenici să intre în corabie, a dat drumul mulţimilor (pentru care înmulţise pâinile şi peştele) şi s-a urcat în munte să se roage singur. Numai Dumnezeu se poate ruga singur. Omul trebuie să se roage împreună cu aproapele său, duşman sau prieten, pentru acesta.

 

Suntem siliţi să intrăm în corabie, în Biserică, în viaţă, în libertatea curajului, să facem ceea ce trebuie, nu ceea ce vrem. Aceasta este adevărata libertate, pe care o cultivă Biserica personal, concret şi nemărginit. Şi avem atâtea de făcut, trebuie să facem atât de multe încât niciodată nu ne putem consuma libertatea. A nu avea timp, a te plânge că nu ai timp a le face pe toate cele trebuincioase, înseamnă a te înverşuna să duci realitatea vieţii, bun sfânt dăruit de Dumnezeu, în spaţii în care nu ai ce căuta.

 

Cu cât corabia existenţei tale se lasă dusă de valuri “în larg”, în mare, cu atât mai repede esenţa vieţii dispare: cazi în amăgiri, în faţă îţi apar năluci, te temi de familie, de părinţi, de copii, de tine însuţi.

 

Dumnezeu se roagă singur, aşa cum orice părinte trebuie să se roage nevăzut pentru copiii lui.

 

Noi, în corabie, niciodată nu ne rugăm de ajuns, dar, cu cât o vom face mai mult, cu atât Dumnezeu nu va mai fi singur, va fi împreună cu noi, în mijlocul nostru, în rugăciunile noastre.

 

Ajungem astfel într-un punct comun, acela al rugăciunii-chemare: Vino! Dumnezeu te cheamă la El şi tu Îl chemi la tine.

 

La chemarea aceasta a lui Dumnezeu răspunsul tău are un singur nume: curajul. Poate să fie sau poate să nu fie. Ateii, ignoranţii, indiferenţii niciodată n-au avut acest răspuns, pentru că ei s-au temut de întâlnirea cu Dumnezeu. Efectul principal, născut din această frică a lor, a fost îndepărtarea de Hristos, până la negarea lui Hristos.

 

Creştinii sunt oameni ai curajului, creştinismul fiind, de fapt, religia curajului. Efectul curajului este Învierea. Curajul este al duhului, dar este important şi pentru trup, deoarece duhul fără curaj usucă oasele (Pilde, 17, 22). Un om căruia îi lipseşte curajul, chiar dacă nu se teme, este un om bolnav.

 

Suntem permanent chemaţi la libertate, dar nu trebuie să folosim libertatea ca prilej de a sluji trupului, ci, de a sluji unul altuia prin iubire. (Gal. 5, 13). Liberi suntem când nu suntem.

 

Între frică şi curaj suntem datori să rămânem liberi.

 

Chiar aici şi acum, fericit poţi să fii dacă eşti liber. Dar acolo unde este agitaţie nu poate fi libertate (Dostoievski) şi mai ales, liber şi fericit este numai sufletul fără prihană şi izbăvit de cele nevremelnice (Sf. Antonie cel Mare).

 

Ne simţim, sufleteşte, astfel?

 

Dacă nu, să nu uităm: suntem datori să intrăm în corabie şi liberi să răspundem, fiecare, chemării lui Hristos: Vino!

 

Rămâne, doar să avem curaj, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin.

 

 

Lunatici printre pământeni

(Matei 17, 14-23)

 

Mergând ei spre mulţime, neam necredincios – îndărătnic şi în mâinile oamenilor, – sunt trei sintagme care susţin esenţa pericopei evanghelice a Duminicii a zecea după Rusalii, anume: directa aparenţă că lumea ne-ar putea ajuta cu ceva, în domeniul celor sfinte.

 

Puţin a trebuit ca ucenicii Mântuitorului să se-ndepărteze de El, să rămână în lume, să se piardă în mulţime, să fie încorsetaţi de neamul îndărătnic şi n-au mai putut să-l vindece pe acel lunatic. Pentru o clipă, poate unică în faptele lor, se identificaseră cu lumea. Şi tatăl lunaticului îşi pusese nădejdea, de fapt, în lume. Şi lumea nu a putut să-l vindece pe fiul lunatic.

 

Mulţi exegeţi au văzut în lunaticii Evangheliei nişte bolnavi psihici, nişte epileptici. Suntem tentaţi deseori să confundăm psihologia cu duhovnicia, uitând că psihologia constată multe realităţi maladive, explică şi mai multele cauze care stau la temelia acelor realităţi (excluzând însă dintre cauze – păcatul), dar cea care vindecă, cea care tămăduieşte este duhovnicia.

 

Pentru o clipă Apostolii s-au aflat în postura de psihologi, au constatat nimicnicia firii lipsită de acel grăunte de credinţă şi, de o parte, L-au întrebat pe Mântuitorul: noi de ce n-am putut?

 

Răspunsul a fost tainic, atât de tainic încât şi acum este greu de înţeles: pentru puţina voastră credinţă. Cât de puţină, ne întrebăm, dacă nu a fost nici cât un grăunte de muştar. Poate fi cântărită credinţa? Pentru “puţin” – în acest context – sinonimul potrivit ar fi “slab” – pentru slaba voastră credinţă, aşadar…

 

Sf. Ioan Evanghelistul afirmă: tăria care a biruit lumea este credinţa (I Ioan 5, 4). Credinţa este comuniunea cu Dumnezeu; în momentul în care nu o avem, suntem slabi, nu puţini. Lunaticii evanghelici sunt tinerii care au cunoscut slăbiciunile firii omeneşti, crezându-se puternici, dar au şi experiat Puterea lui Dumnezeu, chiar dacă cei de aproape au fost slabi în credinţă.

 

Mântuitorul face o afirmaţie pe care nu ştiu dacă cineva a putut-o verifica, anume: credinţa poate muta munţii din loc, iar Sf. Efrem Sirul spune un adevăr pe care-l experiem aproape zilnic:  Piatra nisipoasă şi sufletul necredincios, - repede se macină. Aceasta nu înseamnă că Mântuitorul n-ar fi avut dreptate. Dimpotrivă.

 

În concluzie, eu cred că fiul lunatic nu era un epileptic, un bolnav psihic, ci era un tânăr, ca mulţi tineri de azi, bolnav de grandomanie, de permanentul “lasă-mă”, de lipsa sau discontinuitatea discernământului şi de multe alte chinuri necunoscute pe care le-am putea numi cu un termen uzitat în Molitfelnic – năjituri.

 

Un astfel de tânăr cade adesea în apă şi adesea în foc, în aceste elemente ale riscului şi nu ale izbăvirii, adică nu în apa Botezului şi nu în focul credinţei.

 

Astăzi, când am ajuns în Lună, descoperim cu surprindere că lunaticii sunt aici, printre pământeni.

 

 

Răutate şi pedeapsă

(Matei 18, 23-35)

 

Ni se pare că una este iertarea greşelilor şi alta este iertarea datoriilor. Bine: a ierta celor ce ne greşesc este o datorie. Dacă nu împlinim această datorie, cuantificată, să zicem, într-o sută de dinari, - vine o vreme când, împărăţia cerurilor se va asemăna cu Omul împărat care va voi să ne ceară socoteală; şi ne va ierta, pentru că milostiv este Domnul, datoria de zece mii de talanţi. Aparent, contabiliceşte vorbind, discrepanţa este enormă. Nu ştiu câte zerouri ar trebui să tăiem pentru a realiza o denominalizare valorică a datoriei. 

 

În realitate însă, contabilitatea greşeşte, lucrurile nestând defel aşa. De ce?

 

Pentru că cea dintâi şi cea mai mare poruncă (putem zice datorie) este: Să-L iubeşti pe Domnul Dumnezeul Tău din tot cugetul tău (putem zice din toată inima) şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi.

 

Iată că, în socoteala lui Dumnezeu, care nu se potriveşte cu a noastră, între zece mii de talanţi şi o sută de dinari poate fi pus, fără contestaţii, semnul egal.

 

Să înţelegem: suntem datori vânduţi lui Dumnezeu, totul este luat cu împrumut, numai pentru o viaţă: pământul, casa, masa, maşina, bucuria, durerea, poezia, stelele, florile, părinţii, copiii, sfinţii, icoanele, - pre toţi şi pre toate îi necinstim cu zeci de mii de datorii.

 

Şi Dumnezeu ne iartă, dar întâlnim uneori un amărât pe care l-am îndatorat cu puţin, atât de puţin încât şi uitasem, poate o singură dată ne-a greşit, o fi trecut şi nu ne-o fi dat bineţe căci s-a temut, – pe el căşunăm şi nu amânăm nicio clipă întoarcerea datoriei, pentru că suntem răi şi răutatea naşte în existenţa noastră o plăcere scurtă şi o durere veşnică (Sf. Ioan Gură de Aur). Dumnezeu ne pedepseşte.

 

Câtă răutate este azi în lume, câtă lipsă de milă şi de bună judecată: puşcăriile sunt pline, tribunalele îmbâcsite, divorţurile s-au înmulţit, dreptate avea părintele Exarh, zilele trecute, spunându-mi: nu mai ai loc să-ţi plimbi sufletul, de-atâtea maşini. Da. Poate am devenit nişte maşini care nu ştiu ce înseamnă MILA.

 

Nu se cădea oare ca şi tu să ai milă de cel împreună cu tine, precum şi eu am avut milă de tine? – este o întrebare pe care CINEVA o adresează permanent răutăţii noastre.

 

Dacă nu ştim răspunde, să nu ne mai mirăm că răutatea, neavând leac, are doar pedeapsă.

 

 

Textele fac parte din volumul Memoria lui Dumnezeu, în curs de apariţie la Editura Mitropolia Olteniei.



Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theâtre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey