David Graham
Irene Gruss
Judith Hermann
Ioan Lascu
Diane Thiel

 
sus


David Graham[1]

 

 

Câinii din picturile flamande

 

Cum aş putea să nu-i iubesc, aţipind

chiar şi în timpul Anunţării?

Ei locuiesc la periferia remarcabilului, crăciţi

drept în mijlocul fiecărei gospodării care îi ignoră.

 

Se scormonesc de păduchi ori plescăie resturi,

moţăie cu nobilă delăsare în timp ce câte un puşti

le leagă tinichele de coadă. Deseori îşi prezintă popoul

în primplanul vreunui martiriu.

 

Ce Isus s-ar putea sprijini atât de nepăsător

de piciorul unei mese, asupra-i ospăţul în plină desfăşurare?

Ar putea Fecioara în bucuria ei egala harul

 

dulăului absorbit de studiul unei ţestoase rasturnată?

Nici un savant aplecat peste catastifele lui nu-mi va reţine

privirea cu aceeaşi insistenţă ca şalele slăbănoage

 

coada jerpelită şi optimismul senin

al celei mai prăpădite javre, încovrigată

 

În colţurile magic iluminate ale lumii.

 

(publicată în Stutter Monk. Flume Press, 2000)

 

Traducere în limba română de Ana Doina, cu permisiunea autorului


[1] David Graham este scriitor american şi a publicat până în prezent şase cărţi de poezie, precum şi numeroase poeme şi nuvele  în reviste literare din S.U.A.

Este editorul revistei Blue Moon Review.

Născut şi crescut în Johnston, NY, David Graham predă cursuri de Engleză şi Compoziţie Literară la Ripon College, Ripon, Wisconsin, din 1987.

 

Comentarii cititori
sus


Irene Gruss
[2]

 

 

***

Am povestit cu degetele de la mînă

De cîte ori am avut, nu de cîte ori am iubit.

Buricele degetelor

Mă priveau, liniile

Din palmă rîdeau (oare am iubit

ce-am avut? Vreau oare să spun că

iubesc un pic asta sau ailaltă

am cîştigat, sau am pierdut

o generozitate

asemănătoare?)

Acum ma agăţ

De ceea ce am – puţin

Din nimic-

Văd liniile pe care batjocura le netezeşte,

Deschid pumnul cu lentoare

Las să se scurgă nisipul,

Apoi îl culeg din nou.

 

(din volumul Singur pe contraînălţime, Ed. Galerna, 1998)

 

 

Poem

 

Soarele îmi gîdilă ceafa.

Spăl cu spatele întors la soare

Şi

Dintr-o dată

Surîd

Pentru că soarele îmi gîdilă ceafa.

 

(din volumul Lumina în fereastră, 1982)

 

 

Porumbel gri

 

Un porumbel gri tocmai şi-a muiat capul

În baltă.

În baltă se văd frunzele

Unui arbore, care foşnesc,

Dar atît,

Nu se văd nici tremurul

Sau penele umede

De pe capul porumbelului.

 

(din volumul Lumina în fereastră, 1982)

 

 

Birou

 

Scriu acasă;

Fiul meu doarme

Iar eu scriu pe ascuns,

Nu numai ca să nu îl trezesc.

Acum pot să ascult

Ploaia căzînd

În găleţi şi pe frînghii.

 

(din volumul Lumina în fereastră, 1982)

 

 

Mişcare

 

O femeie singură în faţa mării

E mai maiestuoasă decît aceasta.

Trece un pescăruş

Prezicînd moartea

Sau poate apune soarele care umezeşte

Velele crapilor

Pînă le închide,

Dar o femeie

În faţa mării

Îşi împietreşte singurătatea ca o stăpînă

Şi nu tremură.

Lumina

Mării are importanţa

Şi mişcarea spiritului ei, a sufletului ei.

Vîntul răsună în jurul

Femeii

Şi o trezeşte:

Acum e vorba de o plajă fără lumină, o femeie

Soarele la apus, vuietul mării,

Crapii care sar din apă,

Vîntul care înconjoară

Totul.

 

(din volumul Lumina în fereastră, 1982)

 

***

 

"De asta îi era cel mai tare frică Dianei: de irumperea realităţii"

Liliana Heker

 

Pe urmă ea a început să-şi spele hainele.

A pus apă într-un lighean

Şi agită săpunul cu un sentiment ambiguu:

Era un miros nou şi o nouă siguranţă

În povestirea lumii.

"A privi cum sînt sfîşiaţi clăbucii, spuse,

Nu e cu mult mai straniu decît a te privi în oglindă".

Credea că vorbea de hîrtiile ei

Şi începu să rîdă, în timp ce atingea apa.

Muie hainele încet, şi

Începu să le frece cu grijă, ca şi cînd

Ar fi cunoscut acest joc dinainte.

Hotărîtă,

Luă în mînă fiecare balon e săpun

Şi le puse nume; era

Ceea ce ştia să facă cel mai bine pînă acum,

Să numere, iar lucrurile

Îi explodau în mînă.

 

(din volumul Lumina în fereastră, 1982)

 

Traducere în limba română de Alina Savin

 


[2] Irene Gruss s-a născut în Buenos Aires, în august 1950.

În 1981, a participat cu Jorge Aulicino, Guillermo Boido, Daniel Freidemberg, Tamara Kamenszain, Marcelo Pichon Riviére şi Francisco P. Muńoz la redactarea volumului colectiv Locul comun, la Editura El escarabajo de oro, cu un prolog de Santiago Kovadloff.

A publicat volumele Lumina în fereastră, Ed. El escarabajo de oro, 1982; Lumea incompletă, Ed. Libros de Tierra Firme, 1987; Calmul, Ed. Libros de Tierra Firme, 1991; Peste astm, ediţia autoarei, 1995; Singur pe contraînălţime, Ed. Galerna, 1998; Strălucirea unuia în sticla altuia, Ed. La Bohemia, 2000; Fericirea, Ed. Bajo la luna, 2004. 

Este autoarea antologiei POETAS ARGENTINAS (1940-1960), Editura Del Dock, 2006.

A primit, în 1975, primul premiu pentru operă inedită acordat de municipilitatea oraşului Buenos Aires şi, în 1986, primul premiu la concursul organizat de Biblioteca Cornelio Saavedra.

 

Comentarii cititori
sus


Judith Hermann

 

Acqua alta[3]

 

Pentru F.M.

 

Părinţii mei s-au întors de la Veneţia. S-au întors nevătămaţi de la Veneţia, unde nu li s-a întâmplat nimic. Ar fi putut fi tâlhăriţi, jefuiţi sau înjunghiaţi. Ar fi fost posibil să moară intoxicaţi cu peşte, să cadă noaptea pe nesimţite de pe vaporetto, chercheliţi, în apa sălcie a lagunelor, să cadă pe gresia odăii lor din Palazzo loviţi de un atac de cord. S-ar fi putut rătăci în labirintul străduţelor din oraş şi să dispară, să nu mai fie găsiţi, să fie înghiţiţi de vîrtoape sau de ape.Veneţia este un oraş periculos. Nu este deci totul mai mult sau mai puţin periculos, adică nepericulos, adică nimic?

Mă gândesc zi de zi că părinţii mei ar putea dispărea. Din Veneţia s-au întors încă o dată teferi.

 

Când părinţii mei au îmbătrânit, au început din nou să călătorească. Mergeau cu mine şi cu surorile mele pe vremea când noi eram copii, iar ei tineri, în Suedia, Norvegia şi pe ţărmul franţuzesc al Atlanticului, dar eu nu agreez acest tip de excursii. După ce am  crescut şi am început să ne împotrivim să călătorim împreună şi să ne sustragem din calea lor, au început să rămână acasă, să planteze flori pe balcon, şezând acolo, iunie, iulie, august, până când, în sfârşit, se făcea din nou rece, venea toamna şi, în cele din urmă, iarna şi păleau amintirile după-amiezelor la plajă, cu bebeluşi adormiţi şi copii mici sub umbrelele de soare, ale coşurilor de picnic şi ale castelelor de nisip. Noi plecam şi veneam trântind uşa casei în urma noastră, strigând peste umăr de afară, din stradă, de departe, de foarte departe: "Pe diseară, târziu". Că mama ne urmărea cu privirea de pe balcon până departe ştiam fără să ne întoarcem. Când am crescut mari cu adevărat şi am plecat de acasă, iar ei au îmbătrânit, au reînceput să călătorească împreună - fără noi. Şi-au cumpărat acele geamantane mici, care se pot trage pe role, încărcându-le cu lucruri fără sens şi grele şi târându-le după ei, la prima călătorie încă neîndemânatici şi nervoşi, mai târziu foarte experimentaţi şi lejeri - geamantanele devenind şi ele mai uşoare - luau acum cu ei numai cele necesare. Călătoreau prin Italia şi Grecia şi Spania. Plecau la începutul lui iunie şi se întorceau la finele lui august, bronzaţi, satisfăcuţi, cu gemantanele pline de mâncare stricată, pe care mama, neînţelegând un cuvânt din limba ţărilor respective, le cumpăra din pieţele satelor spaniole, italieneşti, greceşti. Aveau bani puţini şi călătoreau cu bilete ieftine în trenuri supraaglomerate, dormeau în cabane pentru tineri şi în hoteluri ieftine şi mâncau seara, şezând la marginea vreunei fântâni, conserve de peşte şi pâine uscată. Vizitau biserici, muzee şi palate, situri arheologice şi alte locuri istorice, stăteau în faţa templelor şi amfiteatrelor dărâmate, având asupră-le acele cărţi în care se puteau desface şabloane ale fotografiilor ruinelor, pentru a se putea  vedea cum probabil nu fuseseră în urmă cu peste două mii de ani. Cred că tatăl meu percepea acest fapt ca pe o mângâiere, iar mama era consolată că el era mângâiat. O zi din toate aceste săptămâni o petreceau, de dragul mamei, la mare. Ea intra în apă şi sărea în valuri, înainte şi înapoi, ca un copil, în timp ce tata, fără să-şi dea jos de pe el nici măcar o haină, fără să se descalţe, rămânea pe loc cu faţa întrebătoare ascunsă în umbră. Lui nu i-au plăcut niciodată plaja şi baia, dar de dragul mamei îngăduia această unică zi. Nouă ne trimiteau ilustrate, care de multe ori soseau la câteva luni după întoarcerea lor, cu imagini atent alese de tata: colaje de ghips ale celor acoperiţi de cenuşă la Pompei, mumiile franciscane din catacombele din Palermo şi Messina, Tempietto al lui Bramante de la Roma. Pe verso, propoziţiile scurte ale mamei – "Vremea este minunată. Am văzut deja foarte multe. Lui tata, însă, nu i-a ajuns. Ne e dor de voi  şi am fi vrut să fiţi cu noi" - şi scrisul de nedescifrat al tatălui, hieroglife mâzgălite, negre, câteodată un singur cuvânt inteligibil: psihiatrie deschisă, sarcofage din zinc, urechea lui Dionysios. Când plecau, îi conduceam la gară. Noi eram într-o stare bizară de nerăbdare, pentru că ei plecau şi ne lăsau singure în oraşul care, în absenţa lor, ne părea a fi unul în sfârşit străin, în sfârşit frumos, minunat, necunoscut, în care ne puteam acum mişca altfel, libere, neconstrânse şi singure. Dar când trenul îi lua şi pleca cu ei, când mâinile lor fluturânde dispăreau şi noi rămâneam pe peron,  perplexe şi epuizate, atunci ne apuca pe toate, fără să fi vorbit între noi despre asta, cea mai copilărească tristeţe. Frica noastră că ei nu s-ar mai putea întoarce, că suntem lăsate singure şi de izbelişte, că am putea fi vinovate de dispariţia lor, nu ne-o mărturiseam una alteia; că şi surorile mele simţeau la fel, îmi este limpede.

 

Traducere de Ana Ocoleanu



[3] Fragment din povestirea Acqua alta, apărută în volumul: Judith Hermann: Nichts als Gespenster. Erzählungen, Fischer Taschenbuch Verlag, Frankfurt am Main 2003, pp. 121-124.

Comentarii cititori
sus


Ioan Lascu

 

Cum s-a făcut de am ajuns scriitor (III)

 

Ieşea în ogradă alergând în rotocoale. I se părea că prindeau să-i crească aripi. Iarna nu fugise de mult de pe coastele încă cenuşii ale satului prăvălatic. Prin ogrăzi, paie risipite de fân, din clăile pe terminate, pe care le rumegaseră oile cu lână lungă şi aspră. Cele mai multe albe, cele mai puţine negre, toate străjuite de câte un berbec fălos, neapărat alb, cu coarne răsucite în jurul urechilor, ca nişte melci uriaşi. Se adunau totdeauna în ciopor, grămădite unele în altele, nemişcate. Numai fălcile delicate le forfecau aproape toată ziua, înghiţind apoi cu lăcomie rumegăturile. Şi tot aşa. Iarna ieşea cu taică-său la călcat zăpada, ca să pregătească locurile de hrană ale oilor. Făceau paşi adăugaţi, în lateral, până când apărea un fel de pătrat de zăpadă tasată, unde tata aşeza grijuliu, cu furca, pale-pale de fân, ca să nu se amestece cu zăpada, albă şi rece. Şi tare pufoasă, ca spuma laptelui muls dimineaţa şi seara, în cana mare smălţuită cu roşu, căreia ei îi ziceau canceu. Vorbeau un grai straniu, arhaic, cu multe alterări consonantice şi cu multe cuvinte numai de ei ştiute. Graiul lor semăna cu chipul locurilor de sub munţi, pe unde cutreierau de primăvara până toamna, cu vitele. Le era domol graiul, ca urcuşul pe povârnişurile lungi, pe plaiurile ce erau, de fapt, nişte forme de relief despre care el avea să afle mai târziu, de la geografie, că se numeau piemonturi. Era ciudat ca pripoarele şi ca ponoarele de pe stânga şi de pe dreapta plaiurilor. Era un grai tainic, adică o ascunzătoare de sensuri. Uneori părea o limbă secretă, codificată. Asta li se întâmpla să gândească mai cu seamă străinilor, care, în cea mai mare parte, nu-i apreciau aproape deloc: li se păreau primitivi, rămaşi din altă lume, dispărută. Unora însă le plăceau: "Interesant, interesant!", se mirau ei observând părţile aşa zis pitoreşti, fiindcă din acelea descopereau, slavă Domnului, destule. Graiul îi închidea într-o viaţă numai a lor, tâlcuită în adâncime de ei singuri. În cercul acesta de viaţă şi de semne se simţeau aşa cum erau – slobozi şi păduroşi, simpli şi aspri, zgrunţuroşi ca sarea de ocnă – şi le era bine aşa. Se simţeau aşa cum   nu-şi dădeau seama că se simţeau. O, sancta simplicitas!

 

Ieşea în ogradă alergând în rotocoale. Câteodată îşi aducea aminte de musafirii părăsiţi în jurul mesei lustruite de lemn din "casa mare", unde se omeniseră îndestul cu rachiu şi tăifăsuiseră despre nimicuri şi despre senzaţii tari, despre starea şi despre sfada oamenilor de peste sate. Le arăta oile, vorbindu-le despre prazăce, despre căcăreze şi despre gălbeze. Ultimele două erau vorbele de ocară pe care părinţii lui le adresau blajinelor patrupede, atunci când se necăjeau din pricina lor, pentru că oile, ca oricare dobitoace, aveau şi umblări rele. Însă prazăcile erau ale lui, iar lâna lor albă şi multă îi părea, aşa cum arăta vălătucită şi "înzorzonată", asemenea unor sănii ori căruţe încărcate cu fân, numai că în loc de roţi vedea patru picioare subţiri, ca nişte beţe. Subţiri, dar gingaşe. Oaia, ce dobitoc blând, graţios şi darnic, în lână, în brânză, în miei şi în carne! Se lăsa mulsă primăvara şi vara, iar câte una – câte o hâşcă – se lăsa mâncată în târziul toamnei, când, tăiată cu brişca, era făcută sloi, adică fiartă şi pusă la o oală mare, de tuci, acoperită cu grăsime de-i ziceau său. Luau şi înfulecau carnea astfel pregătită, sleită sau încălzită, şi se lingeau pe degete. Doamne, ce dulce era oaia! O îndrăgeau. Ca şi vacile, ca şi caii, ba chiar ca şi câinii, ele, oile, făceau parte din familie.

 

Copilul din satul prăvălatic le mai arăta musafirilor, când nu erau zoriţi să se întoarcă la treburile lor, galoanele berbecului, care se uita ameninţător la ei, de lângă turmă, ca un paznic de harem. Nu avea de unde să ştie atunci că galoanele berbecului, mândreţea lui de coarne adică, aveau să coincidă, mult mai târziu, cu tresele şi cu fireturile ofiţerilor de soi. Şi cu benzina americană. Povestea galoanelor berbecului se asemăna, semantic, cu povestea celor doi Tase. Mai întâi fuseseră inventate, iar mai apoi veneau din realitate. Se întâmplă din când în când să anticipăm acea fantasmagorie căreia îi zicem realitate… În fine, fiecare cu semantica lui!

 

Se învârtea în cerc cu braţele depărtate de trupşor, ca nişte aripi. Nu-i trecea prin minte ce e aia fericire, însă, iarăşi, fără să ştie, încerca să zboare. Viaţa noastră de îngeri se termină la trei-patru-cinci ani. Depinde de înger. Venise aprilie şi el începea să privească cerurile. Era o poveste singură. Se vestise că sus, sus de tot, atât cât putea el să vadă de sus, sosiseră norii. Pâlcuri-pâlcuri, nu ştia cum, sosiseră norii. Îl lăsau încă să zărească, prin spărturi,  cerurile. Unii nori prindeau glas mare, duduiau, cum se spunea pe la ei, adică se apucau să tune şi să fulgere. Ziceau: duduie-n cer şi orice alogen trebuia să înţeleagă că în tării tocmai a tunat. Dacă nu, treaba lui… Norii de aprilie erau atât de înalţi când se uitau înspre ei toţi cei asemenea lui – cel puţin aşa se gândea el – încât abia îi ajungeai cu privirea. Se auzeau tunetele fermecate, ca seminţele, în pâul mic şi în pâul mare, după cum duduia mai încet sau mai tare în cer. Iar el aflase deja că puştile făceau pâu-pâu, aşa cum mai târziu, ba chiar şi astăzi, ele făceau şi fac încă poc-poc. Norii de aprilie se încăpăţânau să rămână atât de sus încât nu putea să ajungă cu nici un chip la ei, dar el tot voia să urce. Drept în sus! Însă ar fi vrut s-o facă fără frică, pe un fir care parcă îi creştea din inimă. Sau din ochi. Sau oricum din trupul lui, în sus, în sus, de tot în sus… Firele care creşteau în sus l-ar fi dus până la nori, fără frică. Era cu totul altceva decât privirea lui mult mai târzie spre câte o stea singuratică, descoperită sus, foarte sus, de unde, dac-ai fi căzut, te-ai fi făcut zob.

 

Se învârtea uşor prin ogradă, împreună cu musafirii lui. Şi musafirii, până şi ei, îl vedeau zburând. Cred că era cumva viu, dar nu putea să mărturisească.

 

Nimic nu se vinde, totul rămâne închis în cuvinte. Totul, adică adevărul.

 

Ieşea în oglindă, zburând în cercuri şi totul era închis în cuvinte. Totul, adică totuşi adevărul…

Comentarii cititori
sus


Diane Thiel
[4]



Câmp minat

 

Fugeau din oraş, el şi prietenul lui

Erau undeva între Praga şi Dresda

Avea paisprezece ani. Prietenul lui, mai iute de picior

ştia o scurtătură printre ogoare.

Îi povestise că pe o tarla creştea salată

şi nu mâncaseră de-o zi. Prietenul lui numai câţiva paşi înainte,

alerga ca un iepure sălbatec peste iarbă,

a întors capul, o singură dată s-a uitat înapoi

şi corpul i s-a împrăştiat deasupra câmpiei.

Ne-a povestit asta într-o noapte, tata

apoi a continuat să îşi mănânce cina.

Le-a purtat cu el - câmpurile minate.

Le-a pus la baza fiecărei intenţii bune

Ni le-a dat nouă - din preaplinul mâniei lui

cu nuiaua, cu cureaua

în vânătăile pe care le ascundeam sub haine

În felul cum izbea orice de perete

un radio, nici măcar al nostru,

un pepene, o dată, care s-a spart ca o căpăţână.

În felul în care, ani mai târziu, continente mai departe

ştim că orice poate exploda oricând

şi va trebui să ne continuăm fuga

cu o astfel de vedenie

numai câteva secunde în urmă.

 

(Poemul face parte din ciclul Echolocations, publicat în 2000)

 

Traducere în limba română, Ana Doina, cu acordul autoarei

 


[4] Diane Thiel a publicat şase cărţi de poezie, compoziţie şi estetică literară, eseuri şi

memorialistică. Cartea ei Echolocations (2000), a fost distinsă cu premiul literar Nicholas Roerich Prize.

Alte premii acordate scrierilor sale sunt:  Robert Frost Award, The Robinson Jeffers Award and the New Millennium Writings Award

Între 2001-2002 Thiel a petrecut un an în Odesa, ca Fulbright Scholar.

Actualmente Diane Thiel este Profesor Conferenţiar la Universitatea New Mexico, unde

predă cursuri de estetică şi compoziţie literară.

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theâtre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey