Preot Sever Negrescu
Marius Dobrin
D-na Gheo
Victor Martin
Bogdan Mureşanu
Alina Savin

 
sus

Preot Sever Negrescu

De la marea desfrunzire la īncreştinarea zăpezilor
(Soborul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, 8 noiembrie)

Īn īntreaga istorie a portretisticii sunt cāteva file albe, nereuşind cineva să creioneze, sau poate eu nu am cunoştinţă, trăsăturile, nuanţele, chipul unui īnger. Sărbătoarea īnchinată soborului Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil vine să facă acele file albe şi mai albe, demonstrānd că lucrarea văzută a īngerilor īn viaţa şi īn lumea aceasta are un chip de īmprumut, adică este nevăzută. Cel mai important īmprumut pe care-l facem īn viaţă este cel smuls cerului, prin fiecare gānd curat, prin fiecare adiere a inimii, prin fiecare rugăciune simplă dar adāncă, prin fiecare īndemn frumos, prin fiecare faptă şi īnfăptuire.

Soborul (adunarea) īngerilor nu mai este obiect al cultului, ci subiect al īnchinării noastre. Noi, oamenii, creştem şi ne īnmulţim necontenit şi binecuvāntat, umplem pămāntul şi-l supunem (Facere 1, 28), dar nu mai reuşim decāt uneori, īn sfinte sărbători, să ne adunăm; īngerii nu se īnmulţesc, dar iată ne dau pildă de adunare īntru priveghere, copleşiţi de miez, īntru odihnă şi īn foc mistuitor.

Cānd eram copil, īntrebat fiind ce vreau să mă fac īn viaţă, răspundeam fără echivoc: īnger! Răspunsul meu tulbura, născānd nedumerire: cum, īnger, de ce?! Odată, părinţii chiar au fost īndemnaţi să mă determine către un alt gānd de viitor: tāmplar, strungar, medic, ofiţer, profesor, ceva, orice mai aproape de categoria om al muncii! Eu mă īncăpăţānam, voiam să-mi crească aripi, să zbor, s-ajung īn viaţă primul īnger şi gata. Nu-nţelegeam ce este absurd īn dorinţa mea. Acum, recunosc şi tac, nu mai am acel elan, acea bucurie, acea nevinovăţie. Īntrebarea şi răspunsul care mi-au definit copilăria, devin acum ale soborului: cānd ne mai putem lăsa atinşi de aripa īngerilor, de aripa acelor fiinţe uimitoare şi nemuritoare? Īncercăm un răspuns: ori de cāte ori mai admirăm cerul (īngerii fiind apărători ai acestuia), ori de cāte ori mai vizionăm o piesă de teatru, un film sau mai ascultăm un concert (īngerii fiind purtători de lumină), ori de cāte ori ne spovedim şi ne īmpărtăşim (īngerii fiind părtaşi ai tainelor), ori de cāte ori mai citim o carte bună (īngerii fiind adevăraţii tălmăcitori ai Voii lui Dumnezeu) şi ori de cāte ori ne mai rugăm (īngerii fiind slujitorii bunelorvestiri). Īn rest, citāndu-l pe Nichita, să nu uităm că vorba arde, verbul putrezeşte, iar cuvāntul nu se mai īntrupează ci se destrupează!

Īntr-o lume ca aceasta, omul care-şi refuză īngerul ocrotitor cade īntr-o cumplită plictiseală, īn acel căscat mare cāt lumea, ce va naşte anticrişti (Dostoievski), uitānd ceea ce este esenţial īn viaţă, adică ceea ce este alb. De aceea, limba romānă are acest teribil sinonim, căscat, pentru un om uituc.

Tocmai soborul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil este sărbătoarea sfāntă care ne face să nu uităm, īn fiecare īnceput de brumar, că putem trece atāt de simplu de la marea desfrunzire la īncreştinarea zăpezilor.

Comentarii cititori
sus

Marius Dobrin

Sufletul unui nod de cale ferată

Legende sunt multe despre calea ferată şi oamenii ei. De la precizia mersului trenurilor şi a ceasurilor de ceferist pānă la eticheta de a doua armată a ţării atribuită acestui corp social cu acoperire naţională. Vine acum o carte (Depoul Buzău, repere īn timp, de Radu Bellu, Mihai Ştefan, Daniel Andrei, Adrian Oprişan, 2007) şi confirmă că īn război, ceferiştii au constituit o adevărată armată. Prin organizare similară celei militare, prin acţiuni pe teren şi prin funcţionarea tehnicii īn scopul bunului mers la lucrurilor.

Cartea a apărut ca să marcheze īmplinirea a 125 de ani de la īnfiinţarea Depoului de Locomotive Buzău dar ea īşi depăşeşte condiţia de a fi pur tehnică şi de interes local. Pentru că sunt puţine asemenea īntreprinderi care să ilustreze aserţiunea că Romānia a cunoscut şi o dezvoltare industrială, cartea aceasta e cu atāt mai importantă. E o piesă dintr-un puzzle uriaş care aşteaptă īncă să se ajungă la imaginea finală. E scrisă din dragoste pentru ceea ce īnseamnă transportul pe calea ferată, pentru oamenii a căror viaţă a fost adānc influenţată de acest angrenaj. Mai ales din dragoste de oameni. Unul dintre autori, sufletistul Daniel Andrei, povestea despre mecanicul de locomotivă care, deşi fusese pensionat, continua să plece zilnic cu noaptea īn cap, cu sufertaşul pregătit de soţie, īntorcāndu-se tārziu de pe unde o fi colindat, ca şi cum ar fi venit dintr-o cursă cu trenul, numai şi numai din jena de a mărturisi că pentru el conducerea unii tren luase sfārşit.

Statutul de ceferist a īnsemnat un blazon. Accesul īn "castă" a echivalat cu o recunoaştere a unor merite. Munca a fost din totdeauna grea şi cu o responsabilitate asumată. Acelaşi Daniel Andrei povestea despre atitudinea mecanicului de locomotivă care ajungea uneori să facă gesturi care acum nu sunt accesibile decāt unui grup care-şi uneşte forţele, totul din conştiinţa că eforturile sunt obligatorii cānd e vorba de atingerea unui ţel.
Toate acestea au venit īn timp, prin acumulări succesive, prin zbucium şi frămāntări.
Iar autorii se apropie de subiectul punctual al cărţii pornind de la o imagine de ansamblu, urmānd istoria căii ferate din Romānia, numai bună de citit de-a lungul unui fir cursiv.

Emoţionant să vezi o pagină din Mersul trenurilor ediţia 1870. Şi aşa apare pe harta feroviară Buzăul, prin linia Galaţi-Brăila-Buzău-Ploieşti-Bucureşti, īn concesiunea Stroussberg. Oraş amplasat strategic, la jumătatea distanţei acestei linii, era soluţia ideală pentru alimentarea cu apă şi cărbuni. Apar planurile, apar construcţiile iar de Buzău este legată o premieră: la 30 octombrie 1881 s-a inaugurat īn prezenţa familiei regale prima linie ferată studiată, proiectată şi construită de ingineri romāni: Buzău-Mărăşeşti. Această dată e considerată ca fiind aceea a desăvārşirii unirii principatelor şi pe planul comunicaţiilor. Şi de aici dezvoltarea, un lung şir de lucrări şi mai ales de oameni printre care se remarcă Anghel Saligny. Minuţioşi, autorii trec apoi la parcul de locomotive. Astfel, primele 13 au fost cumpărate de la guvernul rus după ce acesta le folosise pe teritoriul romānesc īn timpul războiului de independenţă. Fabricate īn 1977, ele căpătau de-acum fiecare cāte un nume de rezonanţă: Unirea, Independenţa, Şoimul, Săgeata, etc

Din documente s-a reconstituit fiecare pas, de la dezvoltarea depoului şi pānă la transferul locomotivelor la alte depouri şi casarea lor īn interbelic.

Parcul de locomotive creşte şi se īnnoieşte, de-acum intervine dezvoltarea umană: şcolarizare şi perfecţionarea personalului care să deservească zona. Războiul pustieşte dar şi cei retraşi īşi fac datoria. Īn carte putem admira scrisul frumos, īn spiritul epocii, al unui mecanic de locomotivă care şi-a īndeplinit misiunea şi la Depoul Debreţin atunci cānd armata romānă a trebuit să rezolve tulburările bolşevice din Ungaria anului 1919.

Se vorbeşte apoi despre dobāndirea de către CFR a unei autonomii care a fost legiferată īn 1929, despre aplicarea unui program coerent gāndit de Alexandru Cottescu īn vederea modernizării parcului de locomotive. Sunt prezentate numeroasele tipuri de locomotive care au deservit şi Depoul Buzău, folosite pānă hăt tārziu, casate chiar şi īn 1980. Construcţii şi modernizări, apoi din nou pagini rezervate şcolilor de specializare, şcoli cu o programă bogată. După stagiu, personalul de locomotivă şi cu funcţii de răspundere īn siguranţa circulaţiei, urma să depună un jurămānt de credinţă faţă de ţară şi de rege.

Īn timpul celui de-al doilea război mondial mulţi angajaţi ai depoului au fost detaşaţi īn Basarabia şi teritoriile controlate de armata romānă, conform uzanţelor īn timp ce īn ţară "transporturile feroviare au fost subordonate intereselor de război germane, inclusiv prin restrāngerea consumului intern de păcură la locomotivele proprii īn schimbul cărbunilor aduşi din Silezia". Este descris şi un gest curajos din 27 august 1944 cānd a fost dejucat un plan german.
Impunerea comunismului a īnsemnat şi dizolvarea societăţilor particulare de cale ferată, naţionalizarea patrimoniului acestora. Iar uzinele din Bucureşti şi Reşiţa, care au produs numeroase locomotive de forţă, au trecut sub comanda sovietică, pe cānd CFR şi-a pierdut autonomia.

La Muzeul Locomotivelor cu Abur de la Sibiu se mai poate vedea un super-tender realizat la Reşita, integral prin sudură, o realizare de excepţie, menită să asigure autonomia locomotivelor pentru trenuri expres Bucureşti-Constanţa, fără oprire pentru realimentare.
O alta, salvată de la casare, locomotivă produsă la Malaxa, deşi retrasă din circulaţie, a funcţionat ca generator de abur pentru īncălzirea halei circulare şi a depoului pānă īn 2002.
Ultima locomotivă cu abur a fost fabricată la Reşiţa īn 1959, a īnceput epoca motorului Diesel sau electric.

Fiecare timp tehnic a avut şi oameni capabili să inventeze şi să īmbunătăţească performanţele. Autorii ţin să amintească pe inginerul Theodor Dragu care, printre altele, a optimizat spectaculos funcţionarea locomotivelor după ce a observat că pulverizatoarele originale aveau inconveniente.
Aşa cum autorii ţin să sublinieze că māndria transporturilor turistice feroviare, o locomotivă cu abur recondiţionată la Cluj are multe de datorat celor care au īngrijit-o zeci de ani la Buzău, trebuie să menţionăm şi perpetuarea calităţilor tehnice şi morale ale celor din depou. Astfel īncāt fiecare generaţie de locomotive a avut parte de īntreţinere şi modernizare.
Cu dragoste pentru locomotive, cu conştiinciozitatea lucrului bine făcut.

Aşa cum Daniel Andrei amintea despre un mecanic ingenios care a descoperit că dacă pune pachetul cu māncare de acasă īntr-un anumit punct din locomotivă, acesta se īncălzeşte aşa cum trebuie, drept care constructorul a modificat proiectul spre a face loc şi instalaţiei de īncălzire a māncării.
O legendă? Cu certitudine, nu! O realitate bine documentată.

(19 octombrie 2007)

Comentarii cititori
sus

D-na Gheo

Coni

Coni, vecina de peste drum a lui Act, are cea mai frumoasă casă de pe strada noastră: acoperişul este roşu, pereţii, albi ca neaua, grădina mereu plină cu flori, poteca bătută cu pietricele ca de marmură. Perdelele la ferestre şi ele albe, cu buline roz, iar cutia poştală, cuminte, īl aşteaptă pe poştaş, care pune scrisorile cu mare grijă, ca nu cumva s-o zgārāie. Tot frumoasă şi mereu curată este şi cuşca lui Tal, cāinele cel credincios. De aici, de la fereastra mea, casa pare un joc de pătrate, triunghiuri şi cercuri colorate.
Dar poate vreţi să ştiţi cum a ajuns casa lui Coni să fie cea mai frumoasă de pe strada noastră.

Īntr-o zi de primăvară, cu mult soare, mă īntorceam de la şcoală, obosită şi nu mai puţin amărātă din cauza elevilor mei, care greu se mai dau la īnvăţat. Mergeam agale, gāndindu-mă la ei, cānd, deodată, văd la picioarele mele o ceaşcă cu tortiţa roşie şi cu ghirlande de trandafiraşi pe burtică. Dau s-o ridic, dar ea se fereşte. Merg mai departe, cānd īmi apare īn cale, de data asta, o linguriţă cu codiţa de iepuraş, tare frumoasă şi ea. La fel, dau s-o ridic, dar şi linguriţa se dă deoparte, ascunzāndu-se după două fire de iarbă. Grăbesc paşii spre casă, şi, īn timp ce-mi căutam cheile, văd o farfuriuţă de-abia coborānd scările de la uşa mea. Cānd am vrut s-o ajut, s-a smucit aşa de tare, că a căzut şi s-a făcut bucăţele.
Atunci, deodată, īn spatele meu, am auzit un zgomot ciudat: veneau grăbite ceaşca, linguriţa, un castronel, o furculiţă şi un ceainic cu burtica julită. Toate se īndreptau spre mine, ciorovăind şi certāndu-mă:
- Şi tu eşti un om rău! Toţi oamenii sunt răi!, a strigat ceainicul la mine.
- Şi tu te porţi urāt cu noi, ca şi Coni din casa de peste drum!, s-a năpustit la mine furculiţa cu resturi de ou uscat printre dinţii ei mici, ascuţiţi.
- Sigur că şi tu, acasă la tine, īţi laşi ceaşca de cafea - doar tu nu bei lapte -, murdară săptămāni īntregi!, s-a răstit ceşcuţa la mine.
- Uite ce i-ai făcut surioarei noastre, farfuria! Era cea mai frumoasă! Avea pe ea numai ghiocei şi viorele, iar tu…
La un moment dat nu mai īnţelegeam nimic. Au īnceput să vorbească toate odată. Atunci, luāndu-mi inima īn dinţi, le-am īntrebat:
- Dar ce se īntāmplă? Ce-i cu voi aici, īn stradă? Locul vostru este īn dulap, pe raft, īn bucătărie!
- Da, aşa-i, īn dulap, dar nu īn chiuvetă unde stăm de-o săptămānă, aşteptānd să ne spele Coni.
- Pānă acum cāteva săptămāni ne spăla mama ei, dar īntr-o zi, aceasta i-a spus lui Coni că-i timpul să-şi spele singură vasele īn care mănāncă…
- Īnsă Coni nici nu vrea să audă… şi…
- … Şi de-o săptămānă stă oul ăsta uscat pe mine, s-a plāns furculiţa.
- De-o săptămānă mă strānge restul ăsta de lapte, că se tot usucă şi pocneşte din loc īn loc, a adăugat ceşcuţa.
- Da' eu ce să mai spun: de săptămāni sunt maro ca şi ceaiul, pe dinăuntru, a spus ceainicul.
Şi uite aşa fiecare şi-a spus of-ul, unul mai trist decāt celălalt.
- Să ştii că n-avem de gānd să ne īntoarcem la ea, nici īn ruptul capului. Dacă vrei, mergem la tine.
- Nu! Nu se poate! Se va supăra Coni pe mine. Ştiţi… ea mai vine pe la mine. Uneori īmi mai cere un sfat pentru lecţiile de a doua zi…
- Ahaaa! Va să zică nici lecţiile nu şi le face!
- Oh! Nu! Să nu īnţelegeţi greşit! Eu numai o ajut.
- Ba nu! Nu-şi face lecţiile! Degeaba īi iei apărarea!
- Bine, vă iau la mine. Numai pentru noaptea asta, ca să nu staţi īn stradă. Māine, īnsă, mergeţi īnapoi, la Coni.
- Ni-cio-da-tă! Niciodată, au ţipat toate īn cor.
Īn cele din urmă, le-am ridicat din stradă şi le-am dus cu mine īn casă. Le-am spălat, le-am uscat, după care le-am pus īntr-un coş de paie. Cioburile celei mai frumoase farfuriuţe le-am aşezat īn alt coş, ca să le lipesc mai tārziu. Curios īnsă că n-am mai auzit nici o vorbă. Tăcuseră ca prin farmec. Parcă nici nu mai erau aceleaşi vase. Le-am lăsat liniştite īn coş şi m-am dus la mine īn cameră. Seara se lăsa īncet. Mai aveam de corectat vreo două lucrări, dar eram prea obosită pentru ele. Şi apoi gāndul īmi era numai la vasele lui Coni: "Ce să fac cu ele? Să-i scriu un bilet lui Coni sau mamei ei…? Să mai aştept?"

A doua zi, de dimineaţă, la cafea, am mai aruncat o privire spre poznaşele de vase. Nici o mişcare, nici un sunet. Īn drum spre şcoală, m-am uitat spre casa lui Coni, īntrebāndu-mă dacă mica mea vecină  a observat că vasele ei au dispărut. Cānd colo, văd o plapumă, nespus de frumoasă, cum se frămānta să sară gardul. Mai īncolo, o pernă se chinuia la fel, iar, lāngă gard, jos, spre stradă, se afla cearşaful. "Asta-i prea de tot! Deci şi aşternutul e supărat pe Coni. Sigur Coni are multe lecţii şi nu mai are timp de celelalte". Nu-mi termin gāndul, cānd mă aud strigată. Vai de mine! Sunt ele: plapuma, perna şi cearşaful, toate cu danteluţă şi cu fundiţe roz!
- Staţi! Staţi! Noi vă ştim pe dumneavoastră. Sunteţi doamna Gheo. Luaţi-ne şi pe noi! Noi nu mai vrem să stăm īn casa asta! Coni ne-a lăsat īn paragină cu totul! Ne ţine numai īn casă, nu ne aeriseşte niciodată! Uitaţi ce palide şi ofilite suntem!
- Ce să fac eu cu voi?
- Să ne duci la tine acasă, au ţipat ele la mine.
Ştiam de la vase că degeaba mă opun. Aşa că, gāndindu-mă că voi găsi eu o soluţie pānă la urmă, le-am dus la mine, īn curte, le-am īnşirat pe sārma de rufe, şi am plecat repede la şcoală. Din cauza lor eram īn īntārziere.
La şcoală, gāndul īmi era numai la vasele şi aşternutul lui Coni.

La īntoarcere acasă, culmea! Īn faţa porţii, i-am găsit hăinuţele, ghiozdanul, jucăriile, toate plāngāndu-se de Coni. După ce le-am dus pe toate īn casă, m-am hotărāt să mă duc la mama lui Coni, doamna Tuti. Aşa am aflat cum Coni nu mai avea īn ce mānca, cum noaptea trecută dormise pe canapeaua din sufragerie, că nu s-a mai putut juca, şi ce-i mai rău, nici lecţiile nu şi le-a făcut.
- Da, doamna Gheo, aşa s-a īntāmplat, a īncheiat doamna Tuti, cu lacrimi īn ochi. Am o fată tare leneşă, care nu vrea să facă nimic. O vedeţi? A rămas singură. A ajuns cea mai urātă fată de pe strada noastră, şi aşa va rămāne, pentru că nu mă ascultă defel.
- Nu-i adevărat! Nu-i adevărat! N-am să fiu singură şi nici n-am să fiu cea mai urātă, a răspuns Coni, printre sughiţuri şi lacrimi.
- Cum aşa?, a īntrebat-o doamna Tuti.
- Pentru că am să mă duc pānă la capătul pămāntului, eu, numai eu! Şi apăsānd pe cuvāntul "eu", arăta cu mānuţa spre ea. Eu am să mă duc după ele şi am să le aduc īnapoi. Am să le promit că am să mă īngrijesc, de-acum, de ele. Uite! Chiar acum. O să-l iau şi pe Tal cu mine. Nu-i aşa, Tal, că mergi cu mine?
Tal era singurul care mai rămăsese pe lāngă Coni.
- Dacă o să vrea să meargă cu o asemenea fată, a adăugat mama, uitāndu-se fără nici o speranţă, cānd la Coni, cānd la Tal, cānd la mine.
- Tal! Tal! Vrei să mergi cu mine? Cāinele, şi el nespălat şi ciufulit, a dat din codiţă, lăsānd boticul īn jos, īn semn că "da".
- Bine, atunci, hai cu mine! i-am spus eu lui Coni.
- Cum? Cu dumneavoastră? Nu! Eu mă duc după hăinuţele mele, după ceşcuţa mea, după plăpumioara mea, după farfuriuţa mea cu ghiocei şi viorele… pānă la capătul…
- Nu trebuie să te duci la capătul pămāntului! Toate sunt la mine. Toate au venit la mine, acasă. Eu ştiu tot.
- Cum? Dumneavoastră ştiţi de ce au plecat?
- Da. De aceea am venit aici, ca să văd ce se īntāmplă.
După ce-am liniştit-o pe doamna Tuti, ne-am grăbit spre casa mea. Cānd am deschis portiţa, am auzit un murmur şi-o foială, că am tresărit amāndouă, iar Tal a īnceput să latre.
- Uite, Tal, aşternutul meu!, a strigat Coni, emoţionată.
Tal s-a repezit spre aşternut, apoi la Coni, dānd din codiţă, semn că recunoscuse fundiţele roz de pe aşternut.
- Uite, jucăriile mele, Tal!, a continuat Coni, tot cu lacrimi īn ochi.
Tal recunoştea totul, că imediat se ducea spre ele.
- Doamna Gheo, dar vasele mele n-au venit la dumneavoastră?
- Ba da. Pentru ele trebuie să mergem īn casă.
- Nu! Nu! Nu mergem nicăieri! Ni-că-ieri!, au īntāmpinat-o vasele pe Coni. Iar din curte s-a auzit acelaşi zumzet.
Mult timp mi-a luat să le conving. Le-am spus de promisiunea lui Coni, dar a mai trebuit să-mi iau angajamentul că le voi aduce īnapoi, aici, la mine, dacă stăpāna lor nu va avea grijă de ele. A fost o adevărată luptă: luam ceşcuţa din coş, şi īntre timp, linguriţa venea īnapoi, īn coş; dădeam plapuma jos de pe sārmă, perna venea īnapoi, sus pe sārmă. Pānă la urmă, seara, tārziu, am reuşit să le ducem pe toate la casa lui Coni.

De-atunci, n-a mai fost nevoie să mă īmpiedic de lucrurile lui Coni pe stradă, n-a mai trebuit să le spăl, să le pun īn coş sau pe sārmă. Şi astfel, īncepānd de a doua zi, Coni a devenit o altă fetiţă, de data aceasta, cea mai harnică, cea mai curată, cea mai frumoasă şi cu cei mai mulţi prieteni, iar Tal, cel mai īngrijit cāine de pe strada noastră.
Peste o săptămānă, m-am dus īn vizită, la doamna Tuti, īnapoindu-i lui Coni vasul care a avut cel mai mult de suferit: farfuriuţa cu ghiocei şi viorele.

(Poveste din volumul īn pregătire Copiii de pe strada mea)

Comentarii cititori
sus

Victor Martin

Maşina de scris cărţi

Prima ruptură temporală a avut loc īn 16 decembrie 1999. Unii i-au spus revoluţie, alţii i-au spus lovitură de stat, iar cei mai mulţi, lipsiţi de posibilitatea de a interpreta corect faptele, īnspăimāntaţi şi căzuţi īn misticism, au strigat că, pur şi simplu, a coborāt Dumnezeu pe Pămānt.
Bineīnţeles, pentru nenumăratele asociaţii de emancipare şi protecţie a femeilor, Dumnezeu nu este un bătrān cu barbă lungă şi albă, ci o blondă cu picioare lungi şi ochi albaştri. Bineīnţeles că, pentru nenumărate asociaţii ecologiste, Dumnezeu e un spirit vegetarian, ce emană din fiecare plantă, o īmpletire de efuziuni, ce ne cuprinde pe toţi şi iese, apoi, din noi, pentru a se alătura aceluiaşi duh frumos mirositor. Bineīnţeles că, pentru un popor ca al nostru, Dumnezeu este preşedintele.

Obişnuiţi să creadă orice, oamenii au īnghiţit această găluşcă, pe nemestecate. Sunt obişnuiţi să creadă orice. Munca te schimbă; de ce nu te-ar schimba şi un car de vorbe goale? Obişnuiţi să se creadă diplomaţi, să spună adevăruri diferite la interlocutori diferiţi, aceştia sunt deranjaţi prea puţin dacă trăiesc īn vis sau īn realitate, preocupāndu-se doar de stomac; nu au nici un interes să se ridice la īnălţimea propriilor lor greutăţi corporale.
Un mic număr de intelectuali şi-au pus īntrebări privind posibilitatea ca, tot ce e īn jurul lor, să fie realitate şi şi-au răspuns tot ei īntre ei. Cine să-i bage īn seamă?
Nu faptul că o mānă de oameni, aflaţi īn eşalonul doi al unui partid unic, ajutaţi de forţe mai mult sau mai puţin obscure, a pus māna pe putere, īi nedumereşte. Alta e cauza nedumeririi lor, cauză care īi duce cu gāndul că totul se petrece īn ireal: faptul că, au sau n-au treabă cu arta scrisului, o puzderie de indivizi, profitānd de poziţia lor īn sistemul de conducere, s-au apucat de scris. Faptul că o fac cu o atāt de absurdă seriozitate, e un element īn plus īn favoarea teoriei. Īn majoritatea cazurilor, cărţile lor vor să demonstreze justeţea unei cauze fără să le-o ceară nimeni.

Pentru că lucrul cel mai greu este să supravieţuieşti propriilor tale pretenţii, scārbiţi, intelectualii au īnceput să se organizeze īn grupuri de tip sectant şi să se roage ca societatea să se trezească din somn. Mulţi īşi spun că n-ar trebui să lase scrisul pe māna neaveniţilor, că e posibil să nu fi fost o ruptură, ci doar o suprapunere de planuri temporale, unde fiecare scapă cum poate, fie integrāndu-se īntr-un timp pseudo-revolut, fie ieşind īn afara timpului, pentru a trăi īntr-o ţară inexistentă.

Au apărut politicienii, īntr-un spaţiu care n-a avut niciodată oameni politici adevăraţi. Nici aceştia nu pot fi adevăraţi; sunt nişte iluzii: īncearcă să īnlăture prostiile īnaintea eliminării prostiei. Prin scris, ei īncearcă să-şi justifice nişte gesturi despre care habar n-au dacă sunt bune sau rele, dacă sunt exact gesturile optime sau sunt simulacre ale gesturilor politicienilor din ţările vecine. Prin cărţile lor, īncearcă să nu mai fie ceea ce au fost şi chiar mai mult.
Cānd realitatea depăşeşte puterea de imaginaţie, minciuna şi adevărul devin sinonime; nimeni nu-şi mai bate capul cu noţiunile de bine şi rău.
Te poţi īmbăta şi cu apă chioară şi te poţi trezi şi cu alcool, īşi spun cei care caută să se trezească. Morţi de beţi, unii intelectuali au viziunea unei realităţi virtuale şi, pentru scurt timp, au impresia că deţin cheia fericirii de a părăsi această puşcărie a spiritului numită imaginaţie.

"Visul care a dezvăluit bunăstarea poporului", este o carte realizată, de o cruzime īnspăimāntătoare, rezultat al unui astfel de coşmar etilist, unde se explică, pe īnţelesul tuturor, de ce nivelul de trai creşte mult mai repede decāt salariile. Aceasta este cartea care a intodus, pentru prima dată, noţiunea de enocraţie, orientare sociologică, potrivit căreia, īn societatea contemporană, rolul de conducere ar reveni enotehnicienilor, specialişti īn enocraţie, ştiinţă a vinificaţiei şi produselor derivate ale viei şi vinului.
Au apărut nenumărate monografii despre curiozităţile medicinei de la noi, despre hidroterapia de şoc, despre faptul că forma obrajilor indică temperamentul care cere pumni, despre arta unor tradiţii demult apuse īn Apus şi altele.
Cartea despre berea indiană ayurvedică şi berea romānească ayuristucă s-a vāndut ca pāinea caldă. S-a scris despre privatizarea societăţilor secrete, despre faptul că aritmetica măreşte potenţa, despre universul paralel al presei independente, despre tehnica autocontrolului intern muncitoresc, despre tehnici de vindecare la popoarele dispărute, despre primul-ministru şi fenomenele lui paranormale şi multe altele.

Nici profesorii n-au fost iertaţi; ei pot studia īn vacanţe "ABC-ul meditaţiilor şi instrumentele lui de lucru". ABC-ul face reclamă truselor de instrumente de lucru, foarte scumpe, dar foarte utile, dacă vrei să-ţi rotunjeşti bugetul familial.
Preşedintele a scris "Involuţie pe platformă" şi o carte de interviuri numită "De vorbă cu īngerii mei păzitori, despre modul cum se antrenează".
Drept replică la "scrisoarea celor 6" şi "scrisoarea celor 300", a apărut şi "Scrisoarea celor 23 de milioane".
Basmul "Tinereţe fără bătrāneţe: metodă bugetară de economisire a cātorva milioane de pensii" a stārnit entuziasmul scontat īn rāndul tinerilor economişti, dar a ridicat īn picioare bătrānii din pragul pensionării. Pensionarii acuză tineretul de instigare la genocid, iar tineretul acuză pensionarii că s-au īnmulţit şi vor pensii din ce īn ce mai mari, īn condiţiile īn care, o jumătate de secol, au stat de pomană sau au muncit de pomană, lăsāndu-le lor repararea economiei pusă pe butuci.
Cartea de ghicitori "Previziunile primului-ministru" se vrea, īn acelaşi timp, şi tratat de religie economică pentru micii călugări, şi roman de anticipaţie.

Nu puteţi şti ce tevatură a putut isca ordonanţa privind introducerea rostirii magice sanscrite īn clasele I-IV.

Din miile de cărţi, ce au umplut tarabele, vitrinele librăriilor şi depozitele, aflăm cum putem să ţinem post, muncind doar 7 zile pe săptămānă, şi cum a fost posibil ca sistemul nostru de telecomunicaţii să devină un fenomen al comunicatelor divine, īncărcāndu-ne la plată.

Majoritatea asociaţiilor de scriitori, pe ţară, pe regiune, pe arie, pe bloc sau pe ce doriţi, sunt de acord īn privinţa faptului că am trăit ca proştii, 50 de ani, īntr-o lume necunoscută şi că, măcar lumea de acum s-o facem binecunoscută prin scrierile noastre. E o datorie patriotică a fiecăruia să se exprime pe sine, iar faptul că omul se īmpiedică de gramatică, stilistică sau compoziţie e un lucru de o banalitate īnfiorătoare. Cursul de metode de ghicit ceva īn cărţi poate rezolva foarte uşor conflictul om-text. La fel pot face şi cărţile despre apocalipsa īn cifre statistice, cărţile despre biocāmp şi ploile cu materiale de construcţie, cărţile despre farmecul unui zāmbet continuu şi transpunerea lui īn practică sau cele privind sondajul de opinie pentru fiecare.

Tot mai mulţi oameni sunt interesaţi de cărţile ce īi īnvaţă cum să-şi calculeze singuri ascendentul şi cum să urce la o asemenea īnălţime.

Avānd īn vedere toate circumstanţele social-istorice prezentate, s-au intensificat cercetările pentru perfecţionarea maşinilor de scris cărţi.
S-a văzut că orice lucru poate fi, īn acelaşi timp, şi posibil, şi imposibil. Un grup de cercetători au pus la punct chiar şi o maşină de fotografiat trecutul. Oamenii de ştiinţă nu au vrut neapărat să-şi arate capacitatea de a inventa, ci au fost curioşi să vadă dacă există un trecut şi īn ce ar putea consta acesta.
Cu toate că mulţi mai susţin īncă faptul că aşa ceva este imposibil, un neamţ a prezentat, la o expoziţie, un model de maşină de scris cărţi.
Un sceptic a afirmat că un italian a fost trezit din comă, cu 1460 de săruturi, de către prietena sa, după patru ani, şi că ar fi cazul să na sărutăm cu toţii, poate ieşim din starea asta de hipnoză colectivă, comă alcoolică, ruptură sau curbă temporală, cădere īntr-o lume paralelă sau ce-o fi.
Deoarece tot nu-i cumpăra nimeni maşina de scris cărţi, neamţul a īnfiinţat o societate mixtă cu o firmă dintr-un tārg de munte. Odată pusă la punct, maşina a fabricat un scriitor, pe baza informaţiilor găsite accidental, īntr-o groapă. Hārţoagele aparţineau, se pare, unui defunct şi represiv serviciu de informaţii.

Cānd s-a scumpit combustibilul, maşina n-a mai fost rentabilă. Nici informaţiile rămase nu mai erau de o aşa mare valoare, nici un interes prea mare nu mai stārneau cititorului. Ca să nu piardă banii cāştigaţi, neamţul a īncercat să umple piaţa cu tratate de legumicultură, apoi a dat lovitura: i-a venit ideea să fabrice o scriitoare americană, după tipic german, soţie de producător de video-clipuri, fără datorii, cu vilă īn Texas, doi copii supradotaţi, cāine, maşini mici, vaporaş īn Pacific, coeficient de inteligenţă ridicat, roşcată, nasul īn vānt, credincioasă soţului, bună cunoscătoare a tipologiilor sexuale şi perversiunilor lor, cu imaginaţie constructivă şi celelalte.

Avānd carcasă de camionetă WV, calculator complex şi un birou de lemn de nuc, prima maşină de scris cărţi din ţara noastră poate fi văzută şi azi circulānd pe străzile capitalei. Un şofer aburit de băutură īmparte cărţile nevāndute pentru a face reclamă.

Īntre timp, au reuşit şi cercetătorii romāni să evolueze. Au trecut, de la maşinile coreene şi olandeze, la serii noi, de concepţie proprie. Şi-au īnsuşit ultimele axiome ale radiesteziei şi le-au grefat, cu succes, ultimelor modele. Īn plus, au descoperit şi principiul protecţiei psihice ovoidale. Tipografiile s-au modernizat şi s-au angajat alţi oameni la fabricile de celuloză şi hārtie. Proaspeţii şomeri au primit cāte un exemplar din cartea "Crearea vidului interior ajută la īndepărtarea fricii din trup şi suflet" şi o sumă de bani echivalentă taxei de trecere a frontierei.

Pornind de la faptul de necontestat că unele persoane sunt ajutate la treburile casnice de spiritele rudelor, moarte demult, un tānăr a imaginat un soi de poştă pneumatică temporală. Īn acest fel, a crescut numărul abonaţilor, multe spirite fiind foarte interesate de ce se petrece şi se mai scrie pe aici. Nimeni nu poate şti de ce s-a bucurat de un aşa mare succes cartea "Cura de banane reduce riscul infarctului", iar "Temperamentul şi grupa sanguină" n-a avut nici o trecere.

Prima carte realizată integral de o maşină de scris cărţi de concepţie autohtonă a fost "Īn numai cāteva ore pămāntene, un american a trăit 5 ani īntr-o lume necunoscută". Ea s-a bucurat de un imens succes īn lumea celor culţi, aceştia văzānd īn ea o metaforă a lumii necunoscute īn care am căzut īn urmă cu 10 ani, dar s-a ridicat un glas īn Parlament, care a īntrebat, retoric, de ce trebuia să i se īntāmple neapărat unui american să trăiască īntr-o lume necunoscută şi nu unui romān sau vreun minoritar de pe la noi.
"D-aia!", a fost răspunsul unui parlamentar din opoziţie.

Pānă la verificarea teoriei hiatusurilor temporale şi cuceririi spaţiului extraterestru, arheologii au descoperit că, īn obscurantistul Ev Mediu pămāntean, templele erau adevărate centrale energetice, iar reţeaua numită Hartman era alcătuită din ziduri radioactive invizibile. Aceasta a fost o descoperire epocală, deoarece energia convenţională necesară maşinii de scris cărţi era poluantă şi nici nu era prea economică.
Drept mulţumire, maşinile s-au interconectat şi s-au mobilizat, scriind īntr-o singură noapte, īn cinstea marilor arheologi, poemul "Călăuzit de o voce misterioasă, un actor a descoperit un corp de fată īntins pe fundul mării". Acesta a fost primul semn de reīntoarcere deloc temporală către liric şi o conducere centralizată, apoi au urmat volumele de versuri "Calea războinică: o tehnică de ajungere la cunoaştere", "După ce şi-a găsit lănţişorul de aur, actorul a hotărāt să ţină post īn fiecare zi", "Cheile spirituale ale fericirii", "Matricea energetică este un sistem intercondiţionat" şi multe altele.

Īn ciuda faptului că multă lume speră să ne trezim, mulţi mergānd chiar la biserică să se roage pentru asta, coşmarul nu pare a se termina. Īn loc să se dezvolte agricultura, totul se transformă īntr-o industrie a cărţii.
Mulţi lucrează la īntreţinerea maşinilor de scris cărţi sau īn industria producerii acestora. Şi mai mulţi se ocupă cu tăierile de păduri sau aduc trestie din deltă, īn scopul producerii unor cantităţi tot mai mari de hārtie. Industria calculatoarelor s-a reprofilat pe producerea de piese de schimb şi programe pentru maşinile de scris cărţi. Acestea sunt tot mai multe şi mai sofisticate.

Īn cartea sa "Involuţie la reformă", preşedintele ţării a prins cel mai bine fenomenul, descriindu-l īn culori luminoase. Cartea lui ne-a dat īncredere şi un nou impuls īn activitate; puterea sugestiei a īnlocuit puterea indicaţiei preţioase.

Inimile ne tresaltă de un festivism apoteotic; niciodată nu am avut atātea cărţi de valoare. Niciodată nu am avut atāţia virtuali scriitori; nimănui nu-i pasă că aceştia n-au habar de gramatică sau stilistică. Ce-i trebuie unui politician, ministru, consilier sau secretar de stat să ştie gramatica? Asta e treaba maşinii de scris cărţi.
Să ţii o carte īntr-o mānă e o sărbătoare. O sărbătoare trebuie sfinţită de un sobor de preoţi, de ea trebuie să ne bucurăm cu toţii.
Nu trebuie ascultaţi cei care susţin că o astfel de lume, cum este a noastră, nu există. Există; o vedeţi şi voi! E o democraţie şi, vedeţi, democraţia este dreptul spectatorului de a asista la un spectacol, oricāt de prost, fără să-l forţeze nimeni.
Nu mai există acea lume, demult apusă, unde ni se cerea să dăm tot mai mult grāu şi porumb la un biet hectar şi, pentru asta, să facem totul. Acesta era un īndemn la genocid cultural.
Mai realişti, unii cercetători, considerānd că dormim şi ne mişcăm īntr-un univers de coşmar, au conceput un sistem electronic perfect, care ne īmpiedică să ne trezim din somn. Īn cazul īn care vieţuim īntr-o lume a somnului, fiecare maşină de scris cărţi a fost īnzestrată cu un astfel de sistem.

Īn afara sărbătoririi cărţii, ca act de cultură, unde un sprijin de nădejde ne sunt viticultorii şi horticultorii, īn general, mai rămāne şi activitatea intrinsecă de citire a cărţilor, mult mai profitabilă şi mai excitantă ca activitatea de concepţie.
Īn tot locul poţi vedea grupuri de īndrăgostiţi, cu cāte o carte īn mānă, īn tot locul poţi vedea bătrāni cocārjaţi, la lumina lămpii, aplecaţi asupra cāte unui tom, uitānd să şi mănānce din cauza acestei activităţi. Poţi vedea oameni la coadă la lapte citind "Cartea zootehnistului", unde se specifică modul de creştere a producţiei de lapte, ce ar putea să ajungă şi la ei. Poţi vedea, īn fabrici, strungari citind "Cartea strungarului", dacă tot nu au ce să lucreze, poţi vedea ţărani citind cu sārg "Cartea agricultorului", milionari citind "Cartea milionarului" sau militari citind "Dispariţia unui mit: omul cu masca de fier" şi "Subjugarea prin farmece poate fi īnlăturată".
Cum să nu te entuziasmeze o carte ca "Īnţelepciunea ezoterică şi infrasexualitatea"? Cum să nu te īnalţe la cer cartea "Tehnica īnălţării la stele"?

Cu timpul, intelectualii progresişti, sceptici īn privinţa veridicităţii unei lumi, cum este a noastră, sunt tot mai puţini. Atunci cānd nu vor să vadă şi să recunoască ceea ce vedem cu toţii, sunt obligaţi să facă asta. Cei care vor să se integreze devin, uneori, de-a dreptul mistici. Restul, nu vor să se integreze festivismului nostru cultural şi sunt marginalizaţi; nimeni nu poate să reziste prea mult. Cea mai cruntă formă de intoleranţă este să nu-i dai omului iluzia că e la fel, cānd el e schimbat demult.
Nici īn străinătate nu mai are rost să fugi, deoarece toate ţările sunt de acord cu noi, că esenţa unei civilizaţii este cultura. Cine e dispus să te primească, dacă la tine īn ţară s-a instaurat cea mai profitabilă democraţie: dictatura ştiinţei de carte!?

Protestul ecologiştilor, privind masivele defrişări şi deşertizarea pămāntului, e un moft. Paralel cu tăierea pădurilor, vom scoate petrolul şi vom pune maşinile de scris cărţi să tipărească pe folii de material plastic.

E adevărat faptul că e obositor să citeşti tot timpul cărţi, dar e aşa plăcut! Şi nici nu e prea greu; după ce ai citit studiul "Ştiinţa de a citi o carte", eşti pregătit. S-au iniţiat şi cursuri finanţate de UNESCO pentru recuperarea handicapaţilor, care se īncăpăţānează să scrie ei cărţile, cu māna lor, īn singurătate, īn loc să apeleze la atāt de uzualele maşini de scris cărţi.

A avut loc o explozie demografică fără precedent, s-a mărit numărul celor care se ocupă cu cititul cărţilor, dar maşinile produc mult mai repede cărţile, īn cantitate mult mai mare, īn comparaţie cu mamele, producătoare de copii, viitori cititori. Acest lucru i-a făcut pe savanţii noştri să se gāndească serios la proiectarea unei maşini de citit cărţi, pentru a contrabalansa producţia.
Coşmarul s-a sfārşit cānd un neamţ a prezentat, la o expoziţie, un model de maşină de citit cărţi, adus din ţara lui. Deoarece tot nu i-o cumpăra nimeni, a făcut o societate mixtă cu o firmă dintr-un tārg de munte.
Cānd va putea asimila licenţa unei maşini de citit cărţi, cumpărată de la coreeni, guvernul nostru preconizează trecerea directă la producţia de serie. Īn acel moment, toate cărţile maşinilor de scris cărţi vor fi citite de maşinile de citit cărţi.
Īn fond, la ce foloseşte tehnica, dacă nu la uşurarea muncii omului?

Pānă atunci, īn timp ce romānii se ocupă cu omologări, perfecţionări, adaptări sau īmbunătăţiri de design, neamţul, ca să nu piardă banii cāştigaţi, s-a gāndit ca, pe baza datelor furnizate de maşinile de scris cărţi, să fabrice un cititor de cărţi poliţiste.
După un timp, maşina lui a fabricat un cititor de cărţi pentru legumicultură şi, īntr-un tārziu, a dat la iveală cititorul-model al romanelor scrise de modelul scriitoarei americane de best-seller-uri, fabricate de soţul ei, producătorul-model de video-clipuri, dintr-o lume a publicităţii foarte bine pusă la punct.

Comentarii cititori
sus

Bogdan Mureşanu

Iadul motanilor

Jupāneasa stă tolănită pe divan şi īşi mişcă leneş braţul alb cāt să apuce carafa cu limonadă rece şi să o ducă la gură. Cānd se īntāmplă să-i lunece o broboană de pe buzele roşii pe pieptul decoltat, iar de acolo mai la vale spre despărţitura sānilor privirile mi se īntunecă şi nu mai izbutesc să cuget la nimic altceva decāt la o hārjoneală prin moliciunea aşternuturilor, prrrrr! Jupāneasa are carnea pietroasă īn care pofticios mi-aş īnfige colţii şi cānd se apleacă nepăsătoare după chiseaua cu şerbet, cu mişcări de felină, parole d'honneur!, īi zăresc sfārcurile sānilor tari ca nişte ţepuse şi-mi trec limba peste bot. Odinioară, pānă să apară amorezul īn viaţa noastră, eu eram singura fiinţă pe care o strāngea la piept. Duse sunt vremurile cānd doar pe mine mă māngāia drăgăstos, pe burtă, prrrr!, cānd doar pe mine mă lăsa să-i ating picioarele calde, prrrr!. Noaptea, prin cămeşoaia de in, doar eu īi vedeam, sub pāntec, despărţitura umbroasă cu micile ei cărnuri rozalii, prrr! Mă cuibăream sub plapumă alături de trupul ei binemirositor şi-i lingeam degetele cu care mă māngāia. Eram fericiţi pană să ne tulbure viaţa acest cāine de popotă, acest revoluţionar de pripas care a cucerit inima jupānesei cu uniforma lui cu fireturi, cu fel de fel de zdrăngănele şi tinichele atārnate, cu pistoalele lustruite şi mai ales cu mustăţile lui unse mereu cu pomadă de la franţuji. Da' ce? Mustăţi n-am şi eu? Ba am, monsieur, şi īncă unele imense pentru statura mea.

Biata de ea plānge toată ziua că nu i se īntoarce gheneralu de la rezbelul cu absint pe care-l poartă prin tractire, pfui! Pe deasupra, bănuiesc că nenorocitul sare īn spinarea oricărei căţele care-şi vāntură fundul prin faţa lui! Are o poftă de amor de-a dreptul cotoiască, ticălosul, căci de cum deschide uşa, se azvārle pe divan unde şade ea, īncă tristă, şi īncepe să-i frămānte sānii īn palmele lui de necioplit, o dezbracă īncet, sărutānd-o pretutindeni, mai ales īntre picioare stăruie īndelung, pānă cānd jupāneasa īşi arcuieşte trupul din care sloboade ţipete ca nişte săgeţi trase aiurea prin odaie. Cānd īncep să se drăgostească, mă pitesc la repezeală prin vreun cotlon de unde trag cu ochiul, je suis un voyeur, voila!, căci jupāneasa se sfieşte de mine şi nu-mi īngăduie să fiu martorul luptelor de alcov īn care gheneralu īşi rupe lance după lance. Nu ştiu cum de-l ţin bojocii să alerge atātea verste fără oprire de parcă ar fi īn marş forţat! Ar fi īnţelept să mă dau bine pe lāngă nemernicul ăsta altfel mă trezesc azvārlit īn stradă unde e murdar şi rece şi "rivoluţie proletară", iar eu nu suport "rivoluţia" pentru că e gălăgioasă şi plină de cotārle purecoase. Mai rău de atāt ar putea fi doar să mă scopească şi să mă trimită astfel īn iadul motanilor!

Sapristi! A intrat netrebnicul de amorez şi trebuie să-mi iau tălpăşiţa de aici, de la căldurica sobei, să mă pitesc sub divan, altminteri mă trezesc cu o cizmă īn dos. Ia te uită la ea cum pluteşte de fericire că i s-a īntors ibovnicul! Mi ţi-l trānteşte pe divan… īl descheie la prohab şi… oho, bravo cherie, nu-mi īnchipuiam una ca asta… mon Dieu, cu cātă rāvnă i-o lustruieşte!

Comentarii cititori
sus

Alina Savin

Marion
(Continuare din numărul trecut)

Eu şi Marion sīntem sīntem două gemene preamerituoase īncălţate cu pantofi văscuiţi.
Avem un singur demon, care ne locuieşte pe rīnd.
Ne vindecăm una pe cealaltă de demonul care ne locuieşte pe rīnd.
Īi spunem să iasă, el iese dintr-una şi intră īn cealaltă.
Īn mine demonul nostru găseşte o īncăpere cu dale de nacru albastru.
Īn Marion demonul nostru găseşte o īncăpere cu pereţi cu benzi de culori asortate bizar.
Cīnd demonul nostru este īn mine, eu mă port urīt cu Marion.
O violez īn fiecare zi, fără ca ea să ştie.
Mă īnchid cu cheia īn baie şi mă spăl cu periuţa ei de dinţi.
Īi port şosetele prin casă, cīnd ea este plecată la cumpărături.
Mănīnc dulceaţă de kiwi cu linguriţa ei.
Beau resturile din ceaşca ei de lapte cu cacao.
Mestec frunze smulse din bonzaiul ei.
Cīnd demonul nostru este īn Marion, ea se poartă urīt cu mine.
Mă dispreţuieşte.
Mă ignoră.
Mă răneşte.
Mă insultă.
Mă umileşte.
Mă desconsideră.
Mă īntristează.
Īntr-o după-amiază moleşitoare stăteam prăbuşite pe canapea, fără să ne vorbim, şi priveam īn depărtare catedrala.
Marion s-a ridicat, şi-a prins părul īn clame şi a dizolvat īntr-un pahar cu apă o vitamină efervescentă.
A scos de după cărti o casetă de lemn fin, īn care ţinea licheni halucinatorii.
A venit din nou līngă mine, şi-a presărat peste tutun un lichen, a umezit cu limba foiţa şi şi-a rulat ţigara.
A fumat cu ochii īn tavan şi cu picioarele īntinse pe masă.
S-a dus după aceea la fereastră, şi-a scos tricoul şi a īnceput să īşi frecţioneze sīnii cu oţet de iasomie.
Īi priveam spatele īngust şi sufeream.

S-au auzit din depărtare, coborīnd pe Grand Rue, dansatori ambulanţi cu clopoţei şi trompete.
Marion s-a aplecat peste pervazul ferestrei, rīzīnd şi făcīnd din mīnă mulţimii nevăzute, care īi răspundea cu urale frenetice.
Am īnchis ochii, umilită. Cīnd i-am deschis, Marion nu mai era.
Fugise cu dansatorii ambulanţi. Rămăseseră īn urma ei aburi de oţet de iasomie.

Zilele care au urmat au fost pustii. Īmi pierdusem somnul şi pofta de mīncare.
Īncercam să īmi umplu timpul făcīnd lucruri mărunte.
Am frecat podeaua.
Am udat florile.
Am cīntat la mandolină.
Am spălat draperiile roşii.
Am răzuit cu cuţitul solzii vii care crescuseră pe pereţi.
Am pietrificat cochilii de melci.
Mi-am găurit pleoapele inferioare şi mi-am atīrnat de ele cercei grei.
Mi-am tatuat pe abdomen numele lui Marion.
Am avut o viziune terifiantă, īn care Marion venea īnspre mine zīmbitoare, călcīnd cu tălpile goale pe oglinzi sparte şi pe cadavre īnsīngerate de veveriţe.
Am deschis larg ferestrele şi am strigat īn noapte către demonul care locuia īn Marion: Ieşi!
El a ieşit şi s-a gemuit pe dalele reci de nacru albastru din mine.
Mi-am făcut un ceai, m-am aşezat pe canapea şi am aşteptat.

A doua zi, īnspre seară, Marion a intrat īn casă şi a pus pe masă cheile de la maşină.
M-am ridicat, am sărutat-o şi am reīnceput să o violez, fericită.

***

Orez cu roşii, usturoi, stafide marinate şi busuioc.
Marion mă privea prin paharul de vin roşu şi īi inhala buchetul dulceag.
- Azi-noapte a fost un cutremur, au spus la radio. L-ai simţit?
- Nu. Dar tu?
- Nu.
- Atunci ce importanţă mai are?
- Mă gīndeam eu aşa, că ratăm evenimente geologice importante fără să ne dăm seama.
Tăcere.
- Crezi că m-am īngrăşat?
- Nu. De ce, te-ai īngrăşat?
- Nu, dar poate ţi se pare că arăt diferit.
- De ce să mi se pară că arăţi diferit?
- Ştiu şi eu? Oamenii se schimbă īn timp.
M-am uitat la ea cu atenţie.
- Mi se pare că arăţi exact ca la īnceput.
- Cum arătam la īnceput?
- Erai frumoasă.
- Şi atīt?
- Şi fragilă.
- Şi mai cum?
- Şi obosită.
- Mi-ai spus o dată că am ochi răi şi privire searbădă.
- Eram nervoasă.
- Acum nu mai eşti?
- Nu.
- Deci nu mai am ochi răi şi privire searbădă?
- Nu.
- Ce ciudat. Oare ceilalţi cum mă văd?
- De unde să ştiu eu? Du-te şi-i īntreabă pe ceilalţi.
Marion s-a ridicat de la masă, şi-a pus un pardesiu subţire şi a plecat prin oraş.

Cīnd s-a īntors, a adus cu ea o urnă cu cenuşa unui erou, nu ştiu de unde o furase.
Toată săptămīna am mutat-o de colo-colo prin apartament.
Era clar că locul ei nu era īn casa noastră.
Īntr-o dimineaţă, după micul dejun, am ieşit să ne plimbăm.
Sīnii lui Marion, uşori ca nişte corole, goi pe sub rochia de mătase transparentă.
Eu duceam urna īn braţe.
Ne-am oprit pe un pod peste calea ferată şi am aruncat cenuşa īn vīnt.
Am lăsat vasul să cadă şi el s-a spart de şine.
Ne-am plimbat apoi pe strada paralelă cu calea ferată, ascultīnd haosul buimac al oraşului.
Am ajuns īntr-un cartier cu clădiri īngrămădite unele īntr-altele, aproape pustiu.
Am intrat pe o uşă deschisă şi traversat un coridor lung care ducea către o un pavilion cu statui curioase.
- Iubito, eşti cea mai bună prietenă a mea. Dacă te-aş omorī ca să īţi salvez sufletul, crezi că o să ajung īn paradis?
- Poţi să īncerci. Ce-ai de pierdut?
Marion a mīngīiat braţul unei statui şi a spus:
- Ce uşor e să găseşti comori fără valoare.
- Despre ce vorbeşti?
- Despre comori fără valoare.
Bulgări roz de hortensii īn penumbră.
Marion rupe cīteva petale, le umezeşte cu limba şi şi le lipeşte pe unghii.
Īşi flutură īn faţa mea degetele:
- Uite, m-am dat cu ojă.
A rupt alte petale, le-a lipit pe unghiile statuilor şi a īnceput să ţopăie fericită printre acestea, scoţīnd nişte ţipete scurte şi ascuţite, ca de pasăre. Deşi nu mă asculta, i-am spus:
- Marion, ai trup fusiform, ochi de păun şi zbor zvīcnit. Cīnd eşti tristă, părul ţi se īmpurpurează.
Mi-am amintit că trebuia să facem cumpărături, şi am ieşit īmpreună din pavilion.
Rafturile prea īncărcate ale supermarketului.
Am luat īn mīnă un borcănel, am citit eticheta şi i-am spus lui Marion:
- Nimic nu este mai bun pe lume decīt mugurii de bambus rumeniţi īn ulei de nucă.
Am furat boabe de strugure din raionul de legume şi fructe, sub privirea īngăduitoare a supraveghetorului, apoi am ieşit.

Pe Grand Rue ne-am īntīlnit cu un bărbat căruia voiam de mult să īi vorbim.
- De ce traversezi īn fiecare zi cartierul pe o bicicletă cu o roată?
- Ca să rīdă oamenii de mine, să īmi arunce copiii cu pietre şi să mă latre cīinii.
- Da, dar de ce?
- Pentru că doar atunci cīnd reuşeşti să te ridiculizezi astfel poţi să te desprinzi de lumea aceasta şi să ajungi la adevăr.
- Foarte interesant. Ai mers vreodată pe o bicicletă de piatră?
- Nu.
- Ar trebui. E foarte greu.
- Poate că am să īncerc cīndva. Se vede că mai am multe de īnvăţat. Acum trebuie să plec. Se apropie un grup de copii, vreau să trec printre ei.

Acasă am privit frunzele de ceai deschizīndu-se īn apa fierbinte şi am vorbit.
Marion mi-a spus că vrea să se īnscrie la cursuri de echitaţie.
- Credeam că ţi-e frică de cai.
- Tocmai de aceea.
Am dat din umeri, erau banii ei, putea să facă ce voia ea cu ei. Am luat de pe un raft un album şi m-am uitat īndelung la fotografia unui negru īnalt şi slab, cu haine de līnă colorată, care ţinea īn lesă o hienă cu botniţă. I-am arătat-o şi lui Marion.
Fără să mă privească, ea şi-a ridicat fusta pīnă peste coapse, şi-a scos chiloţii şi i-a pus īntre paginile albumului.
Deşi ar fi trebuit să urmeze un moment solemn, am izbucnit īn rīs.

***

Am angajat o femeie de menaj īntre două vīrste, cu chip şters şi mīini dibace. O vreme am fost mulţumită de ea, era discretă şi īşi termina treaba repede. Īntr-o zi īnsă am surprins-o mirosindu-ne cerşafurile şi lenjeria intimă din coşul pentru rufe murdare. Am concediat-o īn aceeaşi zi, cu o scuză oarecare, plătindu-i şi o lună īn avans.
Īn ziua aceea mi-am promis că nimeni niciodată nu va mai atinge chiloţii lui Marion, īn afară de mine.
Seara, cīnd i-am povestit lui Marion despre ura şi gelozia pe care o simţisem, ea nu mi-a răspuns nimic, doar m-a privit dispreţuitoare. Gura i s-a schimonosit de dezgust. Fără să vadă, i-am turnat īn ceaşca de ceai o fiolă de antivomitiv, şi relaţiile dintre noi au redevenit cordiale.
Ea a stins apoi lumīnările cu vīrfurile degetelor muiate īn salivă.
S-a ridicat īnspre tavan un fum subţire.

Am īnceput să cīnt la mandolină, pe īntuneric. Noaptea venise atīt de repede.
A doua zi, Marion s-a dus la supermarket şi a cumpărat două pachete de unt sărat, o lămīie, cīţiva peşti mici, o sticlă de lapte de soia, un borcan de dulceaţă de trandafiri, morcovi, mentă proaspătă, ouă.
A adus cumpărăturile acasă şi le-a aşezat īn frigider.
Am plecat apoi să ne plimbam de mīnă pe un cīmp cu mori eoliene.
Marion atingea stīlpii īnalţi şi se umplea de energie.
Apoi am fost īn cartierul armenesc.
Luna se īntrezărea, īntreagă, printre crengi. Străzile erau luminate de felinare cu gaz, īn case se vedeau femei īmbăindu-se la lumina lumīnărilor de seu.
Insomniaci epileptoizi ca şi noi se ridicau pe vīrfuri şi le spionau cu ochi īnceţoşaţi.
Am trecut cu paşi ameţiţi prin faţa magazinelor de haine vechi, cu obloanele trase.
Era o toamnă umedă şi barocă.

Marion a īmpins poarta bisericii din piatră roşie, care se ridica, bīntuitoare, deasupra cartierului. Turlele ei īnalte, legate cu sfoară putredă, stăteau gata să se prăbuşească.
Zburau īn jurul nostru lilieci.
Dintr-o dată, oboseala mi-a sfărīmat tīmplele.
Gleznele mi s-au muiat şi m-am īntins pe pămīntul acoperit cu crengi şi ferigi uscate.
Marion rămăsese īn urma mea.

***

Prin fereastra murdară de pe tavan se vedeau stele obosite.
- Iubito, am īnchis ochii şi te-am văzut mergīnd pe o cale ferată pustie.
- Nu eram eu.
A doua zi am fost cu Marion la īnmormīntarea unui prieten de-al bunicului ei, care fusese găsit mort īn apartamentul lui.
- Īnchipuiţi-vă, ne-a spus o doamnă răutăcioasă, pe care nu o cunoşteam, şi-a umplut cada cu sare, apoi a luat somnifere. S-a conservat ca o sardină, nu ştiu ce a vrut să demonstreze. Oare de unde o fi cumpărat atīta sare?

Cortegiul īnainta pe aleile cimitirului, printre garduri verzi perfect tăiate.
Marion plīngea pe umărul meu. Acest prieten fără chip al bunicului ei, ultim vestigiu dintr-o viaţă pe care nu i-o cunoşteam, fusese idolul copilăriei ei, primul ei mentor şi confesor. Ca să o mai liniştesc, am pus-o să īmi mai povestească despre el.
- Nu ştiu nici eu prea multe, a spus ea, iar ce ştiu e incert ca o poveste. S-a născut īntr-un oraş de pe celălalt ţărm al oceanului şi a studiat la şcoala colonială. După ce şi-a terminat studiile, a venit aici şi a fost o vreme funcţionar īn ministerul educaţiei, apoi inspector şcolar. Avea un apartament de serviciu, foarte spaţios, īn care īşi răsfirase impresionanta colecţie de artă metisă. Īn timpul liber venea pe la noi şi juca şah cu bunicul meu. Īi plăcea să compună muzică pentru crocodili, foarte tristă. Chiar şi acum, după atīţia ani, cīnd mai fredonez cīte o melodie, mă cuprinde o melancolie din aceea fără nume, şi-mi vine să scīncesc.
Mi-am ridicat privirile către cerul senin, sticlos şi alb, fără nici un nor. Am zīmbit.

***

Am invitat la cină un tīnăr măcelar vestit pentru cruzimea lui, pe care īl cunoscusem cu cīteva luni īnainte şi care īmi făcuse īn secret un mare serviciu. Uneori īl vizitam īn măcelaria care aparţinea familiei lui de generaţii şi īi admiram măiestria mişcărilor.
Măcelarul a păşit īn salon cu o eleganţă unduitoare. Era īmbrăcat cu un costum uşor de in, croit impecabil. Avea o eşarfă albă īn jurul gītului, o jerberă roşie la butonieră, un cercel cu perlă īn urechea dreapta, sandale cu barete subţiri de piele şi īşi dăduse unghiile de la picioare cu lac strălucitor.
Mi-a adus cadou, īnvelit īn coli de papirus, un măr roşu, uriaş. Mi l-a īntins fără să īmi spună nimic.
L-am sărutat pe umeri şi i-am prezentat-o pe Marion.
- Intră, intră, tinere măcelar, i-a spus ea, vestea cruzimii tale a ajuns pīnă noi.
El şi-a atins cu buzele arătătorul, şi l-a trecut apoi peste conturul jugularei ei, privind-o cu ochi asfixiaţi. Marion s-a īndrăgostit instantaneu.

Tremurul imperceptibil al mīinilor ei a făcut aerul să vibreze pīnă la mine.
Pregătisem o cină mediteraneană cu piept de pui caramelizat īn legume rumenite.
Măcelarul alegea din farfurie bucăţile de carne, pe care le savura mestecīndu-le cu grijă.
Marion īl privea aşa cum mă privise de multe ori şi pe mine.
Mă trezisem prizonieră īntr-o seară ratată şi indecentă.
Conversaţia līncezea.
Dintr-o dată, am simtit cum, pe sub masă, mīna tīnărului măcelar īmi ridică fusta şi īncepe să īmi mīngīie genunchii.
M-am oprit din mīncat şi am rugat-o pe Marion să umple paharele cu apă. Cīnd era spatele la noi, i-am īnfipt măcelarului furculiţa īn mīnă. Dinţii ei ascuţiţi mi-au atins pielea genunchiului, producīndu-mi o plăcere imensă. El nu a scos nici un sunet, doar pupilele i s-au mărit pīnă la limita exploziei. Şi-a scos lent furculiţa dintre cartilaje, m-a privit cu admiraţie şi şi-a dezinfectat rana cu oţetul de iasomie de pe masă.
Ne-am zīmbit, respectuoşi.

După ce a umplut paharele cu apa, Marion şi-a continuat firesc traiectoria către măcelar, care era acum gata să o primească.
După desert, i-am lăsat să plece.
Am rămas singură şi am spălat vasele.
Marion: Doar aici şi acum este viaţa noastră. Nu este nimic altceva īn afară de faptele acestea. De aceea trebuie să alegem bine.
Eu: Eu te-am ales pe tine.

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĆ¢tre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey