Maria-Gabriela Constantin
Ioan Lascu

 
sus

Maria-Gabriela Constantin

Mīncarea: o plecare

Provin dintr-o familie de gurmanzi. La noi hrana exprimă ceva esenţial, o declaraţie de loialitate reīnnoită fără īncetare, un cordon ombilical care leagă membrii familiei īntre ei. Cu un liant digestiv. Nu suntem numai gurmanzi, ci şi călători. De fapt, poate fără să ne fi propus programatic pe măsură ce fiecare din nou şi-a īnfruntat proprii demoni am reuşit să ne īmprăştiem geografic cu multă largheţe, experimentīnd o poate prea mare mobilitate geografică. A īnceput un tată, poet, hăituit, pare-se, de oamenii Securităţii, deşi poeziile lui vorbesc de plecare de desprinderea de ţărm, cu mult īnainte. O pregătesc un deceniu mai devreme. A ales să plece. Curiozitate, nevoie reală, fugă de toate, nu ştiu. Apoi fetele, mama şi cele două surori, una plecată la studii, iar eu, īmpinsă pīnă la insuportabil de curiozitatea de a afla ce se află dincolo – de graniţă, dar pesemne acest dincolo ar fi trebuit pus īn alţi termeni, mult mai substraşi realităţii imediate (chiar mai deunăzi īmi spuneam că există emigrare datorată factorilor preponderent economici, sau politici, dar există migrare stīrnită de foamea cunoaşterii ei cum s-ar numi: emigranţi existenţialişti, ontologici sau poate doar simplu: călători?). Oricum, plecarea e o obsesie a celor din generaţia mea; o anume stare de sufocare, de saturaţie, de ieşire din peşteră, ca şi cum expulzāndu-ne īn lume ne-am naşte din nou... Īn fine, un frate care a decis să rămīnă, pentru că, neīndoios, īşi va fi spus: asta e, la urma urmei, adevărata īncercare. Le grand défi. E uşor să pleci, mult mai la īndemīnă, dar să rămīi… Bărbaţii sunt mai rezistenţi schimbării, mai conservatori īşi pun problema īn alţi termeni, mai realist şi e bine că e aşa. De altfel fenomenul femeii ca purtătoare a modernităţii a fost larg analizat sub multe aspecte. Djuvara, apoi Lucian Boia amintesc că femeile au fost cele care au iniţiat modernizarea īn societatea romānă, pe la īnceputul secolului 19-lea; de la vestimentaţie adusă de la Paris şi interioare europene, pīnă la moda de a avea un amant care, fireşte, trebuia negreşit să poarte uniformă, rusească, pe deasupra; şi cum Rusia avea prostul-obicei să ocupe, sau măcar să atace, Ţările Romāne cam o dată la două decenii, ofiţeri ruşi, săritori şi chipeşi, de formaţie franceză, se găseau destui... (spectaculoasa schimbare se face simţită şi īn domeniu lingvistic, unde mai orientalul iatac şi cămară sunt īnlocuite de budoar fără pudoare, iar ibovnicul devine peste noapte amant, dar cu toate acestea amor rămīne un termen ironic-stīngaci, iar cuvintele curente iubire şi dragoste rămīn de origine slavă, aşadar agentul se schimbă dar rămīne fenomenul şi rămīne şi cuvīntul care-l descrie). Iată, este unul din cazurile cīnd iubirea şi cultura se īmbină īn mod fructuos. Apoi, sub aspect economic de pildă, fetele pīnă mai deunăzi erau īncurajate să facă studii, poate īşi fac o soartă mai bună la oraş, rămīnīnd ca băieţii să īnveţe doar cīt e obligatoriu, ca să rămīnă pe līngă casă, pe lāngă tată şi trebile legate de pămīnt, de proprietate. Indirect, chiar familia a īncurajat tendinţa de migrare rural-urbană oricum puternică īn īntreg deceniul al VI-lea, şi despre care Ravenstein nota īncă din 1885 īn cele şase legi ale migrării că este un proces selectiv (sex-selective). Citind bibliografia internaţională regăsesc file din viaţa familiei. Mama cu studii plecīnd la oraş. Fraţii ei, cu educaţia obligatorie, rămīnīnd la ţară.

Īn noua casă din nouă ţară, pe unul din pereţi atīrnă o poză ce inspiră deopotrivă calm şi nostalgie: familia, aşa cum o īnţelegem, īmpreună preţ de o fotografie, iar īn fundal un tren. Noi īntr-o gară. Īnmărmurirea unui instantaneu, clipa răstignită, ţintuită acolo, īn virtual, īntr-o eternitate obsesivă. Trenul, asta se vede şi pe chipurile noastre, - care exprimă pe rīnd nerăbdarea călătoriei, tristeţea despărţirii dar şi bucuria de a fi īn plină mişcare, de a confirma īnsăşi esenţia vieţii care e perpetuă transformare - este pe punctul de a porni dar pentru īncă o clipă acesta pare īmpămīntenit acolo pentru totdeauna. A doua zi unul din noi va pleca la vest de Eden, apoi altcineva la sud. Din fericire, cineva rămīne mereu. Ca să ne orientăm. Căutăm Orientul, reperul. Altminteri unde ne-am mai īntoarce? Iar reperul este iubirea. (Şi ne īndreptăm toţi privirea spre mama, orientīndu-ne). Ne iubim, deci ne orientăm. Şi mīncăm. Mult şi cu poftă.

Poza de familie mai sus amintită se află chiar pe coridor. Nu ştiu dacă a fost intenţionat, poate doar n-am ştiut unde să o agăţăm şi temporar, am atīrnat-o pe culoar. Apoi temporarul devine, chiar dacă nu permanent, īn orice caz stabil. Devine, curios, de o temporaritate stabilă. Paradoxal, īn acest fel fotografia pare să exprime ceva cutremurător, este chiar īntr-o trecere, culoarul de la intrare īnspre camerele inundate de lumină care promit stabilitate se īncarcă de o semnificaţie care uneori īmi scapă, alteori mi se pare plină de īnţelepciune: Familia, īntr-o gară, pe un coridor. Cu cīt am călătorit mai mult, pe măsură ce au trecut anii, şi am plecat pentru tot mai multă vreme mīncarea ne-a legat, ne-a īnlănţuit tot mai puternic, mai drăgăstos, mai ameţitor. Mama prepara la cuptor un curcan mare pe care apoi īl tăia īn două: jumătate pribegea cu autobuzul, linia Eurolines, spre Paris, cealaltă jumătate lua nu drumul mătăsii, ci spre Bucureşti cu trenul de noapte Euronight, de pe traseul Venezia-Bucureşti. Totul s-a complicat puţin atunci cīnd s-a mai creat un al treilea traseu, spre Atena, un al patrulea spre Florenţa... Astfel, chifteluţele marinate şi īnmiresmate ale mamei, cozonacul pandişpan şi prăjiturile de Crăciun, din care se īnfruptau şi vecinii de palier, sau colegii de la facultate străbăteau īn lung şi īn lat Europa. După o vreme cei care primeam am răspuns chemării trimiţīnd şi noi la rīndul nostru: profesorul universitar care mi-a spus rīzīnd (cel puţin ulterior) amuzat: dragă, să ştii că te-am īnjurat, cīnd telemeaua de la frati-tu a īnceput să curgă īn avion… de la Paris porneau īn cele trei zări ciocolate Carte D'Or, nessuri şi bomboane ce se īntretăiau pe traseu cu dulceţuri de struguri şi zacuscă, telemea de oaie şi vinuri Pinot Noir din Valea Prahovei şi Busuioacă de Bohotin, īnsoţite de nessuri Amigo, ce ca un contrapunct ele erau īntīmpinate de vinurile dărīmătoare de Tokay, de salam de Csaba şi niţel paprika şi, neapărat, puţin foie-gras de raţă din puszta maghiară. Ne-am amintit şi de rubedeniile din Ardeal, care ne trimiteau ardei copţii şi gemuri de casă, īnsoţite de puţină slănină, tot de casă, şi oţet, fabricaţie proprie. Plecīnd şi eu īn Atena la studii aria noastră geografico-gastronomică s-a lărgit, devenind tot mai globalizată, mai generoasă (Şi poate că asta este una din marile avantaje ale globalizării anume că distanţele se condensează, iar depărtarea devine un simplu concept economic: dacă nu-ţi prisosesc banii lumea e departe, altminteri nu). Halvaua din Macedonia curgea peste ouzo şi vinuri cu bouquet de pe muntele sfīnt Athos, amestecīndu-se ades şi cu puţin ulei de măsline şi dulceaţă de smochine, vinurile Chianti, zăpăcite de soarele Toscanei, dădeau replica celor din Mavrodafni. Dar, īmpingīnd lucrurile şi mai departe cu generozitate, īn dorinţa de a ne răsfăţa unii pe ceilalţi, ajunsesem după o vreme să trimitem sau să ducem aproape orice alimente ne inspirau, nu numai produsele specifice fiecărei ţări. Ele īşi pierdeau urma, traseul devenind cīteodată ameţitor, mai ales că ele se īmbinau şi cu un du-te vino neīncetat al membrilor familiei. Măslinele, luate vărsat, să fi fost turceşti trimise de la Bucureşti sau greceşti, din Kalamata? Avea, la urma urmei, vreo īnsemnătate? Mierea, bunăoară, venea din Ardeal sau din insulele Ionice? Muştarul - să fi fost de Dijon? - īl cumpărasem la īn Bucureşti, dar mamei īi plăcuse atīt de mult că, după două săptămīni, l-a trimis cadou… īnapoi la Bucureşti!

O parte a Europei a devenit īncet-īncet un fel de hartă gastronomică a familiei mele. Noi o redesenasem. Maping the homeland. Carfografiind patria. Dacă am fi putut am fi făcut, cred, o īntreagă reţea, mai mare, un halou care să cuprindă culinar īntreg continentul. Dar iată, noi interogam indirect chiar legitimitatea ideii de Europa de vest, ori de Mitteleuropa şi chiar de Europa de Sud: Apusul şi Răsăritul deveniseră un platou cu bunătăţuri din care se īnfrupta familia şi cunoştinţele de tot felul, iar īndepărtatele capitale, atīt de diferite īntre ele, se transformaseră īn simple destinaţii ce nu diferă prea mult īn ce priveşte mesajul. Şi mīncarea era consumată mai peste tot cu acelaşi apetit nestăpīnit şi plin de veselie şi sub cerul noros al Parisului şi cel schimbător din Bucureşti, ca şi īn Atena scăldată īn aburii unui apus leneş sau cel al Toscanei inundat mereu de soare.

Pe soţul meu l-am cunoscut īn Atena şi m-a cucerit parţial, gastronomic: gătea cu o plăcere şi fineţe de chéf, care īntīi m-au zăpăcit, apoi m-au tulburat şi īn cele din urmă m-au cucerit. Mīncărurile preparate de el, savuroase şi care pe deasupra aveau şi nume ameţitoare, precum Tagine, erau ca nişte interminabile declaraţii de dragoste. Erau adevărate poeme gastronomice. Sau mai precis erotico-grastronomice, incediar-picante ori īnsufleţitor-simple, frugale, pastorale chiar, uneori duioase, alteori aproape timide, sau iuţi şi nerăbdătoare, ori nestăpīnit-fremătătotare. După un asediu asiduu, după luni de gătit cu platouri care pe cīt de īmbietor miroseau, pe atīt musteau de dorinţi şi sentimente jinduitoare, n-am mai rezistat. Nunta stropită din belşug cu vin a fost şi un prilej, sau mai degrabă un pretext, să-i forţez pe membrii familiei să se adune toţi īntr-un singur loc, concomitent. După căsătorie bucătăria a fost preluată aproape imediat de soacră. Gătea cu multă pricepere, cu vicleşug şi răbdare, astfel īncīt m-am văzut nevoită să renunţ la ideea de a găti. Comodă fiind, amuzată de situaţie, am īncetat să gătesc mai bine de un an. Apoi ne-am mutat īn alt oraş şi, oarecum īmpinşi de īmprejurări, am revenit amīndoi egalitar la cratiţă. Mare mi-a fost uimirea cīnd am realizat că, deşi ne iubeam, soţului nu-i plăceau mīncărurile gătite de mine! - sau arareori - preferīndu-le pe cele gătite de el. Că de fapt, el nu mai gătea ca să mă cucerească (mă cucerise), nici ca să īmi facă plăcere (nu mai era nevoie), ci pentru că reitera un anumit gust familiar lui. Ba uita ciorba peste noapte afară spunīndu-mi apoi: s-a stricat acum, gata n-o mai mīncăm, ba īmi spunea că supa e bună dar adăuga enorm sos de soia, ba īncălzea atītea feluri de mīncare că nu mai apuca să mănīnce decīt o lingură din pilaful preparat de mine. Alteori gătea fără apel, ca mai apoi să īmi spună cu un uşor reproş mascat īn glas: tu nu găteşti niciodată, sau tu nu găteşti cu plăcere (sic!): ceea ce suna de parcă mi-ar fi spus: tu nu mă iubeşti pe gustul meu! Care s-a dovedit mai iute şi mai greu de digerat decīt cel temperat din familia mea, sau chiar din neamurile mele amestecate. Cīnd ni s-a īntīmplat să ne certăm cea mai dureroasă reacţie era cīnd unul din noi refuza să mănīnce īmpreună cu celălalt, spunīnd mulţumesc, nu mi-e foame, acum nu pot să mănīnc. Sau fiecare mīnca mīncarea gătită de el. Uneori mă şi vedeam explicīnd imaginarei instanţe judecătoreşti: Nu ne mai potriveam la cratiţă... Iar īmpăcările erau mai īntotdeauna īnsoţite de savarine sau trufe neutre de la cofetăria din colţ.

Fiul meu a devenit şi el gurmand. Pe vremea cīnd īl alăptam avea obiceiul să-mi apuce un deget cu mīnuţa īn vreme cu cealaltă īncerca să mă cuprindă de mijloc. Mă simţeam atunci, de parcă am fi fost īnlănţuiţi īntr-un dans pe care īl numisem dansul Laptelui, calea laptelui şi creştea bucuria īn mine ca pīinea pusă la dospit. De fapt chiar primul cuvīnt rostit de proaspătul bilingv a fost de o completă incertitudine semantică, noi, sau cel puţin eu, neştiind dacă īmi spune ma-ma sau mam-mam ceea ce īn greacă īn limbajul copiilor īnseamnă mīncare. Sau unul şi acelaşi lucru. Obişnuia să mă guste şi se mira privindu-mă uimit de fiecare dată: cum se face că din trupul mamei lui nu ţīşneşte de peste tot lapte, prin piele, din păr şi din unghii şi, neconvins, īncerca din nou şi din nou. Acum, cīnd īnainte de culcare bea din biberon dacă nu īl las să mă strīngă de degetul arătător plīnge amarnic şi refuză să mănīnce, de parcă aş refuza comuniunea cu el. Starea de intimitate exprimată printr-un ritual al mīncării. Īntărită de ea. Printr-o īnlănţuire ce aminteşte de paşii unui tango. Dansul laptelui. De fapt totul porneşte de aici. Kieslowski īn scurtul său film-eseu din Decalog Iubeşte-ţi apropele: ipostaziază: el e īndrăgostit dar ea nu crede īn iubire, doar īn iubirea fizică. Apoi sticla de lapte se varsă pe masă spărgīndu-se cu zgomot. Substitutul laptelui matern. Substitutul iubirii. Pavel către corintieni. Bunuel a avut o nemaipomenită intuiţie folosită cu multă ironie īn filmele sale afirmīnd, imagistic, că de fapt mīncarea a ajuns un act de intimitate profundă - ceea ce şi este iniţial, īn raportul mamă-copil - pierzīndu-şi aspectul social, īn vreme ce defecaţia a devenit publică. Scena de intenţie suprarealist㠖 dar de fapt hiperrealistă - din Farmecul discret al bugheziei īn care unul din eroi īşi cere scuze, se ridică şi se īnchide īntr-o foarte mică odaie, care aminteşte de o toaletă, ca să mănīnce īn fugă şi oarecum jenat, apoi se īntoarce printre ceilalţi! Şi eu, la rīndul meu, după nereuşita tentativelor mele matrimonial-gastronomice reluīndu-mi obiceiul din vremea studenţiei de a mīnca, cu un puternic sentiment de culpă şi totuşi necamuflată plăcere, plăcinte cu spanac şi cornuri pe stradă, pierdută confortabil īn masa anonimatului şi nepăsării colective…

Īmi vin īn minte două lucruri legate de hrană, o imagine care m-a cutremurat, de fapt umbra ei, şi o experienţă pe care am trăit-o personal, īn urmă cu cīţiva ani. Treceam pe sub o fereastră, dinăuntru se auzeau ţipete, strigăte, era un scandal, fără īndoială de familie, unul īn toată regula. Un bărbat mīniat urlīnd, o uşă trīntită cu furie. Undeva, īnfundat, plīnsetul unui copil. Atunci am văzut brusc umbra bărbatului aplecīndu-se peste ceva care trebuie să fi fost aragazul şi, īnjurīnd gros, scuipīnd cu dezgust īn ceea ce va fi fost cina… era umbra unui chip al urii, īntr-un gest care desfiinţa totul, lumea, punīnd īn ghilimele chiar universul.

Cealaltă experienţă am trăit-o īn Egipt. Ne-am dus īn februarie, pentru că era mai ieftin şi, ni s-a spus, īndeajuns de cald ca să ne scufundăm īn marea Roşie după ce urma să vizităm templele de la Cairo, Luxor şi Karnakh. Am ajuns chiar de Ramadan, marea lor sărbătoare religioasă, cīnd nu este permis să mănīnci de la răsăritul soarelui pīnă la apus. Tocmai trecuţi de o sesiune de examen epuizantă nu ne pusesem la curent cu obiceiurile lor, deşi ne pregătisem temeinic să ne plimbăm cu bicicletele īn Valea Regilor. Spre marea noastră uimire, la apus mai toţi oamenii cu care se īntīmpla să ne īntīlnim pe stradă ne invitau să mīncăm īmpreună cu ei; de la mica strachină din care mīncau nişte gărzi ceva care aducea cu spanac amestecat cu scuipat, şi pe care n-am īndrăznit s-o refuzăm, pīnă la mesele mari pe care le īntindeau egiptenii mai īnstăriţi pentru cei săraci, sau pentru oricine se īntīmpla să treacă pe acolo, şi unde am mīncat pe īndelete. Ei chiar īmpart şi puţinul pe care īl au, iar mīncarea capătă o semnificaţie aparte, sacrală. Era chiar cina. Festinul despre care vorbesc scripturile. Euharistia. Dar mutată īn alt perimetru cultural. Sărbătoarea īnsă era aceeaşi ca şi sentimentul pregnant de comuniune simbolică.

Hrana pe care o luăm cu noi la drum este cea care ne hotărăşte punctul de vedere asupra lumii. Paharul pe jumătate gol. Sau plin. Lumea văzută prin oglindă. Dar nu lumea ca un uriaş stomac, care nu digeră deloc, sau o face prost, ci chiar premisa. Cum vedem ceea ce vedem?

De curīnd am fost la Bucureşti. Primei iubiri īi rămīnem fideli īn adīncul sufletului chiar şi atunci cīnd īi sesizăm primul fir de păr alb. Or, mie īmi lipsea nespus de mult să văd oraşul toamna, dezgolindu-se, dăruindu-se privirii neacoperit, fără tertipuri, fără fiţe. Venind īn ţară mai ales vara şi uneori şi iarna, trecuseră ani de cīnd nu-l mai văzusem toamna. Am ajuns īncărcată de cadouri de tot soiul cu care īncercam să-mi alint nepoţii pentru vina de a nu-i fi văzut de prea mult timp. Fratele meu s-a bucurat şi de muzică, şi de reviste, şi de mărunţişurile de tot felul apoi, fără să se mai poată abţine m-a īntrebat, izbucnind: bine, Marie, dar ceva curcan: n-ai adus??!

Sosi şi ziua plecării. Nepoţica mea īn vīrstă de trei ani, Vera nici măcar n-a catadicsit să arunce o privire valizelor destul de numeroase adunate īn mijlocul salonului. Ele nu păreau să-i deranjeze pe cei doi fraţi ce se se fugăreau cu mici ţipete prin odaie. Şi, la urma urmei, nu aveau nimic grav, plecările la mare, la ţară, uneori la Sinaia bagatelizaseră ideea de bagaj, era ceva ce se adună īn grabă spre bucuria tuturor. Dar, la un moment-dat, Verei i s-a făcut sete şi a ieşit pentru o clipă īn bucătărie unde a zărit pe masă sandwichurile īmpachetate īn celofan. Brusc, a īnceput să plīngă cu lacrimi mari cīt pumnul şi a īntrebat: Cine pleacă? adăugīnd numaidecīt: nu vreau să pleci! Căci nu valiza, ci sandwichul spunea mai multe despre despărţire, despre plecare. Sandwichul care este ca o bornă de kilometraj pe o şosea īn pantă. Şi de fapt nu hrana pe care o luăm la drum e importantă căci chiar hrana este drumul, drumul care īnseamnă merinde, acel ceva de care suntem īnfometaţi, de care avem neapărat nevoie şi e esenţial īn sine īnsuşi, căci noi suntem cei care mestecăm lumea şi o asimilăm, călătorind-o. Mīncarea: o plecare.

Comentarii cititori
sus

Ioan Lascu


Cititul īn fiare

Fiara Domnului a venit să ne mănānce oasele.
Iar dacă este Fiara Domnului ne va mānca oasele pe alese.
Numai ale celor mai negri cānd stau singuri īn case.
Numai ale celor mai albi care se īnchid pe dinăuntru.
Numai ale celor mai negri care rup īn bucăţi cărţile pentru copii.
Numai ale noastre, ale celor mai albi, că nu ştim să citim,
Nici pentru copii, nici pentru fiare.
Citirea pentru fiare – acesta-i secretul īmpăcării.
Citeşte fiarelor
Cartea ce i-a fost dată lui Ezechiel s-o mănānce.
Mănāncă-ţi fiara şi reciteşte-ţi cartea.
Eu am iubit un superb animal de culoarea amurgului
Cu dungi de noapte. Odată.
Era un tigru şi am uitat să-l mănānc. Doar īl citisem. Din dragoste.
Cititul īn fiare face parte din dresura vieţii şi a morţii
La marginea deşertului de cenuşă.
Cititul īn carte are parte de jocul somnului şi al orbirii
La marginea deşertului de nisip.
Niciodată cenuşa nu s-a amestecat cu nisipul.
Niciodată ochii fiarei
Nu s-au īntālnit cu ochii amurgului.
Totuşi aveau culori aproape la fel.

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĆ¢tre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey