Maria-Gabriela Constantin
Bogdan Mureşanu
Victor Nichifor
Rainer Maria Rilke
Cornel Mihai Ungureanu

 
sus

Maria-Gabriela Constantin

 

Amendament la Zorba plăsmuitul
- ghid fragmentar şi subiectiv al Eladei -

1. Deconstrucţia unui mit
Să fi murit Zorba? Să fi trăit el oare? La urma urmei, n-a fost altceva decīt creaţia unui vizionar idealist, Kazantzakis care, sub influenţa celor scrise de Nietzsche īn Die Geburt der tragodie, a voit să ipostazieze cele două principii antinomice, apolinicul şi dionisiacul, aflate īn permanenta luptă, din care principiul dionisiac iese īn cele din urmă īnvingător. Ideea o regăsim la Blaga şi la alţi gīnditori, era cumva īn spiritul vremii să cauţi forţele, dinamica care determină evenimentele sub chipul mitului ori al istoriei, el īnsă s-a gīndit să dea o forma romanescă care să ipostazieze teoria. Aflat la jumătatea drumului īntre teorie şi roman, ca şi Camus, prea filozofic īn roman şi prea romanesc īn scrierile filozofice, Kazantzakis a fost adīnc īncredinţat că cea mai importantă opera a sa, singura care va ramīne posterităţii, este o Odisee modernă, nespus de ambiţioasă, scrisă īn 24 de cīnturi şi 33.333 versuri (sic!), asemeni epopeelor homerice. Astăzi ea pare greoaie, fiind puţin cunoscută īn afara graniţelor Greciei, tocmai din cauza proporţiilor sale şi a dificultăţilor de traducere, rămīnīnd cunoscută doar ca fragment de text al lecturilor obligatorii din manuale, şi eleniştilor din lume. Īn orgoliul său nemăsurat, Kazantzakis a īncercat să se măsoare direct cu Homer, tot aşa cum un autor contemporan de teatru s-ar măsura cu Shakespeare. Fascinat de –isme, multe la rīnd, idealism, creştinism, buddism, comunism, (sărim cu graţie peste absentul erotism care īşi are şi el un raison d’etre, dar fără să fie īndeajuns de ideologizat), spre sfīrşitul vieţii Kazantzakis a căzut īn nihilism, rămīnīnd cumva un apatrid īn ale spiritului, singur şi pieziş la umbra migdalului īn floare, ca un īnfometat care, lihnit, īşi dă duhul chiar alături de masa īncărcată din belşug de bucate, care de care mai gustoase. "Am mers pīnă la capătul fiecărui drum şi am descoperit abisul" va scrie el amar īn Raport către El Greco. Kazantzakis a scris romanele care l-au făcut celebru mai mult īn joacă, ca o delectare, la o vīrstă destul de īnaintată, peste şaizeci. Īn finalul celebrului film regizat de Cacoyannis, ecranizat după la fel de celebrul roman cu acelaşi nume, Zorba īl īnvaţă pe stīngaciul şi mai mult decīt īmpiedicatul scriitor să danseze, să se bucure de viaţă. Dionisiacul care triumfă asupra apolinicului. Viaţa care īnvinge spiritul.

Zorba īnvinge spiritul, dar iată că la autor, īn mod ironic, epica a īnvins filozofia.

De aici īnsă pīnă la a-l transforma pe Zorba, alias charismaticul Anthony Queen, īn prototipul grecului par excellence este deopotrivă ireal şi grosier, cu toate locurile comune de rigoare. Ca şi cīnd Moromete din perimetrul nostru cultural, interpretat de Kirk Douglas să zicem, ar fi prototipul romānului... parcă īl văd, cum īşi īndeamnă caii să īnainteze pe drumul noroios īnjurīnd gros pe sub mustaţă, apoi coboară din căruţă īn faţa primăriei, īşi face o ţigară din foaie de ziar scuipīnd īn lături şi īn vreme ce-l priveşte pe Cocoşilă se īndreaptă cu paşi lenţi, apăsaţi spre C.A.P.... Imaginea e măreaţă, nimic de zis.

Neīndoios, Zorba are ceva din vitalitatea unui grec cretan şi din anvergura propriei acestei părţi de Mediterană, ca un crochiu schiţat cu neglijenţă şi eleganţă, nu o gravură, dar, fără doar şi poate, nu reprezintă tipologia naţională, după cum nici Moromete nu este decīt parţial prototipul olteanului, ori al ţăranului romān.

Viaţa, se pare, īnvinge spiritul, epica filozofia, dar numai uneori, şi ficţiunea ecranizată mistifică realul recodificīndu-l, reinventīndu-l, dar numai vremelnic.

2. Post-Zorba, note pe marginea unei vieţi plurisemantice
Grecia de azi este o ţară de o puternică polisemie, īn care totul este, sau poate cu uşurinţă deveni, aproximativ, iar oamenii sunt oameni-orali din care se īncropesc uneori frīnturi de discursuri, de cele mai multe ori politice, ori altceva, de pildă romane; mai cu seamă femeile abundă īn ultima vreme īn naraţiuni epice. Multe din ele scriu chiar foarte bine.

Grecii folosesc multe cuvinte ca să comunice puţine lucruri. Dansul ţelului īn jurul metodei. De fapt dialogul este o negociere permanentă, uneori se supralicitează, delimitarea īnsă se cere făcută. Nu se scriu scrisori ori mailuri şi oamenii răspund anevoie la aşa ceva, ceea ce īngreunează comunicarea, dacă de pildă ai interese oficiale: răspunsul unui profesor la facultate, al unui editor, ori īn afaceri. Preferă să vorbească la telefon, căci e mai direct si mai dezobligeant, potrivit maximei, verba volant scripta manent. E un fel de a promite, care nu te obligă cu nimic, cuvīntul substituie actul/acţiunea, ca īn filmele noului val francez. Erich Rohmer şi ceilalţi, unde personajele tot timpul vorbesc despre ce să facă, vor face, sau ar putea face la o adică, īnsă nu vedem şansa dezlegīndu-se, desprinzīndu-se din mănunchiul de posibilităţi. Potenţialul care tinde să se concretizeze sub forma unei īntīmplări rămīne acolo unde este, īn perimetrul vagului. Filmele franceze ale noului val, ca şi polisemia proprie grecilor, sunt o problemă de gust. Să nu scrii, am mai spus-o, e dezobligeant. Şi nu lasă urme, ca īntr-o crimă perfectă. Or, potrivit noilor legislaţii chiar şi un mail are valoarea unui contract īn ce priveşte procedura juridică. Totul pare să se concentreze īn jurul conceptului de putere chiar şi la simpli muritori, funcţionarii de pildă. Probabilul ca forţă. Sau, delimitat invers, improbabilul ca neputinţă. Obsesia inconştientă a puterii din imaginarul colectiv al grecilor - o sintagmă poate prea abuziv folosită īn perimetrul cultural romanesc - duce la, sau implică oricum polisemia, care nu e de altfel străină nici īn Romānia. Un grec nu va admite niciodată că are mai puţină putere, mai puţină capacitate de a lua hotărīri, decīt se reflectă īn īnchipuirea celuilalt, căci el se agaţă ca un osīndit la moarte de reflexia pe care i-o propui despre sine. Jocul cu posibilăţile. Vrea să creadă ceea ce crezi tu, īn nemernicia sau naivitatea ta, despre el. Prin urmare īţi va promite ca un drogat, orice. Proiectul cutare? De introducere a workshopului teatral ca o formă de dezvoltare a conştiinţei la copiii de vīrstă liceală? Cercetarea, planul, jobul...? Da sigur că da, se aranjează, vorbesc eu cu... de la.... (primărie, minister, etc)... nici o problemă. Se face, se aranjează. Nici o problemă. Cum să nu. Sigur că da. Negreşit. Totul verbal. Niciodată īn scris. Nu e īntr-atīt de delirant. Ca să-ţi spună apoi, peste cīteva luni de zile, după infinite telefoane, cafele băute īmpreună şi mailuri, că nu se poate. Nu. Scurt. Sec.

Polisemia care derivă de aici: Da poate să īnsemne: poate, vom vedea, nu ştiu, nu, şi uneori chiar da. Dar, de cele mai multe ori, nu īnseamnă neapărat ceva. Īntre semnificant şi semnificat există o ruptură : ceva poate să īnsemne nu nimic, ci nimicul. Ca minus morfema lui Saussure, care īn cazul unei traduceri, ne-au īnvăţat la lingvistică, se traduce prin faptul că nu se traduce. Deci se traduce (totuşi!) prin... netraducere! Aşa şi cu consimţirea la greci: da nu īnseamnă nimic. Tocmai pentru că īnseamnă prea multe. E contextual.

Dar partea bună este că acelaşi lucru este valabil cīteodată şi pentru nu.

Semantica aceasta īntortocheată şi plurivalentă ne duce, inevitabil, spre un alt domeniu al vieţii: firescul. Pentru cineva crescut īntr-un sistem totalitar, firescul este un fel de punct nevralgic, bănuiesc, o sensibilitate aparte, cauzală, ca reumatismul la ploaie; parcă ne-am fi creat un al şaptelea simţ care īl măsoară, īl cīntăreşte, īl cumpăneşte aproape instinctiv, cu un alt fel de a gīndi decīt gīndul. Pentru ca ştiam cu toţii că ceea ce este prezentat drept firesc este o variantă a măsluitului, asemeni nechezolului pentru cafea, īncropit ca satele lui Potemkin, făcute din carton ca să īncīnte privirile īndrăgostite de ce sate frumoase (n-)aveau mujicii ruşi ale ţarinei Ecaterina... Punct nevralgic, firescul, are īn Grecia alte valenţe, limitele se trasează altundeva. Comparīnd, implicit, criticăm sau creăm raporturi īntre lucruri disparate, dar poate că asemănătoare. Ceva care ne face viaţa mai suportabilă, ori ne dă măcar impresia unei mai mari īnlesniri a īnţelegerii. Dar ce te faci atunci cīnd firescul iese din matca sa şi pare, sau devine, nefiresc? Este el oare astfel doar pentru mine, un outsider complet năucit de propria neīnţelegere, care se străduieşte să priceapă totuşi ceva, ori este perceput ca fiind nefiresc şi de cei din interior? Aici probabil ne-ar ajuta nişte statistici care să reflecte evaluări subiective ale stării de fapt, dar neavīndu-le, mă bizui pe propriile observaţii, chiar dacă decupajul este subiectiv. Nefirescul devenit normă. El este perceput a fi o alta variantă a normalităţii si astfel, devenind parte a firescului, sfīrşeşte prin a-şi pierde īnsuşirea de ieşit din tipar. Paradox: nefirescul devine firesc. Şi atunci cum te mai descurci? La Atena, īntr-un spital de stat am īntrebat-o pe o soră medicală īncotro să-mi īndrept paşii nesiguri pentru a găsi laboratorul unde se fac analizele de sīnge şi ea mi-a răspuns vizibil agasată, iritată: Da' eu de unde să ştiu? Dacă nici ea, lucrīnd acolo, nu ştia eu ce puteam să mai spun?

M-am mulţumit să mă enervez puţin īn limitele feminităţii apoi, după ce īntr-un tīrziu am găsit laboratorul, să beau o cafea īn apropiere.

3. Ţara văzută printr-un ciob de oglindă. Geografia.
Primul lucru şi poate cel mai pregnant care īţi atrage atenţia īn Grecia este o anumită calitate a luminii. Foarte albă, foarte puternică, ea cuprinde lumea cu multă generozitate ca īntr-o īmbrăţişare, o īnvăluie cald, impunīnd un anume ritm şi stil īn haosul vieţii de zi cu zi, imprimīndu-le oamenilor un fel de optimism forţat şi foarte susţinut. Arareori vei vedea un grec depresiv, poate dacă şi-a pierdut averea la lotto, īn afaceri, ori la divorţ; sau, bunăoară, dacă a călătorit prea mult - căci grecii sunt prin tradiţie mari călători - şi nu īşi mai găseşte locul (cum s-ar spune īn greacă: nu-l mai īncape locul), dar nici atunci. Va fi mai degrabă surescitat, nevrotic – de vină e poate şi obicieul endemic de a ieşi tot timpul "la o cafea" cu aceeaşi obstinaţie cu care altundeva s-ar ieşi "la o bere" – dar foarte rar va fi deprimat ori depresiv.

Am putea spune cu mīna pe inimă că Grecia are o geografie care s-ar putea numi cel mai potrivit o geografie a metafizicului, cu toate reţinerile pe care un asemenea cuvīnt le trezeşte, poate tocmai datorită faptului că teoretizarea relaţiei spaţiului geografic şi al psihologicului, efectul acesteia asupra psihogiei unui popor a fost prea vehiculat īn perioada interbelică, ca să revin din nou la Blaga şi linia ondulată īntre deal şi vale. Īn ciuda scepticismului pe care un asemenea termen īl poate trezi acesta, neīndoios, descrie o realitate. Nu ştiu cum e Albania, n-am văzut nici munţii din Bulgaria, poate seamănă, cert e că este cu totul altfel decīt īn Romānia sau aiurea, īn Germania sau Franţa. Natura are ceva maiestuos şi oarecum atemporal. Uneori, aminteşte de un peisaj din Toscana.

Privind munţii din Grecia ai sentimentul că vezi aievea cum se scutura cīndva pămīntul, plăcile tectonice huruind şi bolborosind īn adīncuri, născīnd īngreunat, cu nesfīrşită lentoare şi migală, centimetru cu centimetru, vreme de sute de mii de ani, pentru a plăsmui ceea ce numim generic geografia de azi. Creīnd-o din ape, īnălţīnd-o din mare, căci aici pămīntul pare a fi un triumf al solidului īn lupta cu fluidul, rocile care se impun valurilor pentru a fi mai apoi neīncetat măcinate tot de ele, cu aceeaşi lentoare insistentă cu care s-au īnălţat. Apoi parcă vezi cum īncet-īncet piatra seacă a īnceput să īnverzească şi să apară plante, animale, omul, primele aşezări. Vecinătatea muntelui cu marea naşte probabil tot scenariul acesta mental īn chip aproape automat. Privind un peisaj trăieşti experienţa timpului.

Foarte īnalţi şi cu beteala norilor parcă neīncetat lipită de culmi, de parcă cerul ar coborī ca să fie mai aproape de muritori, munţii sunt o certitudine, o evidenţă, o promisiune. Probabil de aceea locuiau Olimpienii sus, īnvăluiţi īn nori şi īn tunete. Grecii n-au simţit nevoia să urce pe muntele Olimp pīnă de curīnd, au făcut-o marii călători ca să vadă şi ei, cu proprii ochi, vechii greci se mulţumeau să vadă cu ochii minţii, căci pentru ei era locuit de cei doisprezece zei, de Olimpieni. Le ajungea că ştiau.

Mai nou pe Olimp se face iarna schi.

Muntele e un spaţiu tranzitoriu īntre sus şi jos, aici şi acolo. Şi mănăstirile de pe Aghion Oros, Muntele Sfīnt, şi cele de la Meteora au urmat aceeaşi logică a verticalităţii. Clădite la īnălţimi ameţitoare ele se simt şi se vor a fi mai aproape de Creator.

Cīt despre măslini, ei trăiesc pīnă la patru sute de ani. Am văzut livezi de măslini despre care mi s-a spus că au fost plantate de veneţieni. Iar migdalul īnfloreşte īn toiul iernii...

O binecuvīntare sau un ghinion, Grecia este īnconjurată de mare, ceea ce are două consecinţe directe:

- o nostalgie a plecării instituţionalizată geografic, o obsesie a spaţiului deschis - un grec nu poate trăi multă vreme fără mare, sau īntr-o ţară care să nu aibă mare, se va īmbolnăvi, sau va alege o altă ţară care să aibă mare.

Am predat īn urmă cu cīţiva ani romāna unei grecoaice care de la misiunea diplomatică de la Viena pleca la Bucureşti. Capitala austriacă nu-i plăcuse: Ochiul meu nu vede departe, se loveşte neīncetat de zidurile clădirilor alăturate, la Bucureşti e mai frumos (sic!) orizontul e mai departe, şi vezi mai mult cer!!!!, mi-a spus ea la plecare. Privirea care are nevoie de largheţea spaţiului pentru a respira aer.

- o relaţie oarecum abstractă cu celălalt, the Other. Vecinătatea e īndepărtată, bulgarii, macedonenii sunt departe, turcii şi mai departe, dincolo de ape, iar restul continentului īncă şi mai departe. Dacă realitatea celuilalt devine atīt de vagă, cum să te defineşti prin decupaj invers? Ori nu-i iei īn considerare, atitudine care poate naşte relaţia inegală (admiraţie pentru vestici, desconsideraţie pentru estici), ori te temi prea tare, o xenofobie a insecurităţii instituţionalizată şi prin lecturile obligatorii, mai precis literatura, istoria şi geografia, cele trei materii care nasc īn īnchipuirea noastră comunitatea imaginată a patriei, ca să folosesc expresia lui Benedict Anderson. Legat de teama faţă de Celălalt au apărut studii foarte bune, analitice editate de istoricul şi sociologul Christina Koulouri, un efort comun adunat īntr-un volum de cercetare intitulat cu tīlc: Ce este patria noastră?

Deci marea - vecină cu grecul, e peste tot. Īngrădeşte ţara şi/sau o face nesfīrşită, īmbrīncind-o īn acest sentiment sau mai degrabă stare a spaţiului deschis, amplu şi cu cerurile apropiate.

4. Homo religiosus sau zoon politikon?
Domeniul religiosului este īn Grecia o permanentă reiterare a identităţii colective. Marile sărbători creştine sunt celebrate cu pompa unei sărbători naţionale. Īn fapt naţionalul, triumfant, īşi īnsuşeşte transcendentul, desacralizīndu-l. De Paşti, la Epitaf participă preoţii, armata, marina, primarii, mai marii, fanfara. E straniu să vezi odăjdii şi mitraliere, cruci şi steaguri. Naşte un sentiment de spaimă; teama de marile mărşăluiri organizate spontan odinioară. Fără doar şi poate un reflex impregnat īn memorie şi īn nervi al celor din fostul bloc socialist. Să fi fost Mīntuitorul grec şi să nu fi ştiut? am īntrebat o cunoştinţă asistīnd odată la Epitaf, dar, numaidecīt, am regretat ironia amară care aducea aproape cu blasfemia. Săptămīna luminii īşi pierde astfel caracterul intim, adīnc şi profund al metanoiei universale proprii creştinismului, a ideii că schimbarea adevărată poate avea loc oricīnd, chiar şi īn ultima clipă a vieţii, recuperīnd retroactiv totul prin transfomare; ea devine un marş oficial, naţional, pompos, chiar dacă plin de farmec.

Deşi profund creştini, grecii nu sunt totuşi foarte religioşi. Mai obsedaţi de problemele cetăţii decīt de porţile cerului, ei vor să fie īnlăuntrul ei; să participe activ dinlăuntrul zidurilor, sau măcar de pe metereze. Astfel interesul pentru politic este fundamental.

Uneori, stau şi mă īntreb dacă de vină nu este oare absenţa unui exerciţiu constant al spiritului raţional, al gīndului abtract. La urma urmei Socrate şi peripateticii au trăit cu foarte mult timp īn urmă, iar gīndirea raţională are neīndoios nevoie de un exerciţiu permanent, de o coregrafie susţinută cu obstinaţie. Să mă explic: libertatea gīndirii care, eşuīnd, se transformă īn dogmă. Filozofia care devine, Alas, ideologie. Substratul ortodox ar putea da o adīncime, o profunzime metafizică. Şi totuşi. Mărturie stau cazurile atītor şi atītor intelectuali care plecaţi la studii īn Occident, să cerceteze filozofia s-au īntors socialişti sau īn cel mai bun caz comunişti; Kazantzakis, bunăoară ca să revin la el. Pleacă idealist revine simpatizant de stīnga. Sau poeţii Nikiforos Vretakos, Kostas Varnalis şi atīţia alţii, sociologi, ori istorici, ca Nikos Svoronos, cunoscut istoric marxist care a predat la Sorbonne. Īntre domeniul religiosului (constitutiv) şi al filozofiei (trecutului), grecii se opresc la jumătate de drum, la ideologic. Socialismul, prin caracterul său, teoretic vorbind, mesianic este nespus de popular īn această parte de Europă. Īn vreme ce īn Romānia comuniştii numărau abia vreo 4.000 de suflete după al Doilea Război Mondial, īn Grecia o enorm de mare parte din populaţie a luptat pentru triumful comunismului A avut loc şi un lung şi sīngeros război civil. E drept, ca şi īn cazul lui Tito, simpatia de stīnga a fost puternic asociată cu eliberarea de sub fascişti.

Mi s-a īntīmplat bunăoară să fiu oprită īntr-un sat din insulele Eptaniz de către un moşneag care mergea cu măgarul īn livada lui de măslini, şi care mi-a spus cu regret : Aţi avut democraţie populară. V-a fost bine şi nu v-a plăcut, n-aţi apreciat-o!; Ce să facem, taică, dacă ne-au īmpărţit pe dos, că mai bine trăiai matale īn comunism, şi rămīneam noi fără, i-am răspuns moale şi uşor evaziv. Lasă, lasă, of, mare păcat, ei, ce să faci? mi-a replicat retoric, mai mult ca pentru sine, īndepărtīndu-se agale.

Tot īn aceeaşi insulă aveam să aud un alt bătrīn fredonīnd cīntece partizane din războiul civil unui copilaş ca să adoarmă, īn locul celor de leagăn, pe care, probabil, nu şi le mai amintea.

Īn vreme ce religiosul este ca o busolă a vieţii colective, uneori atacat, dar niciodată pus cu adevărat sub semnul īntrebării, politicul, cel puţin la fel de profund, dacă nu chiar mai profund, este puternic impregnat īn mintea tuturor.

5. Spaţiul - cīteva note fugare
Spaţiul public
Īn Grecia nu există cu adevărat ideea de spaţiu public, care să fie bunul tuturor. Tot ce nu aparţine unui individ este considerat ca şi inexistent. Din cauza intervenţiei insistente a ecologiştilor din lume ţara face mari eforturi, practic nenaturale de a nu acumula deşeuri, pentru că au o oarecare obligativitate spre Uniune. Īn realitate īnsă nepăsarea e uriaşă. Alături de cea mai splendidă privelişte a mării īn zare, vei găsi mereu un morman de moloz, cīteva cărămizi, sau măcar sticle goale de apă minerală. Cīnd am zărit pentru prima oara autogara de unde plecam spre inima ţării, am crezut ca visez. Autogara, aflată īn afara oraşului şi īnconjurată de moloz şi mizerie nenumărate macarale şi camioane, e īncropită din tablă, care mă īntrebam cum de nu se dărīmă. De aici porneau autobuze Mercedes, ce-i drept bine īntreţinute şi elegante, īn toate direcţiile tării. E drept, ele aparţin companiilor de turism particulare care organizează drumurile, īn vreme ce autogara nu. De ce ar avea valenţe estetice un loc care aparţine statului?

S-au mai făcut schimbări, a fost un primar atenian, Avramopoulos, supranumit primarul fīntīnilor, pentru că a pus fīntīni arteziene īn mai toate cartierele oraşului, şi nenumărate statui. Spaţiul public poate fi uneori frumos, dar respectul pentru acesta este mediu.

Spaţiul privat
Deşi īn exterior oraşele nu prezintă particularităţi estetice care să le diferenţieze, interioarele sunt mai īntotdeauna mobilate cu mult bun gust. Spaţiul interior este altă lume, răcoroasă şi liniştitoare. Aici se cere făcută o remarcă despre proprietate. Casele nefiind nicicīnd naţionalizate, au aparţinut micilor proprietari şi īncet-īncet au fost cumpărate de marii antreprenori, īn schimbul a două-trei apartamente dintr-un bloc nou construit. Antiparohi, se cheamă sistemul īn greacă; aşa se face că mai toate casele de odinioară au fost dărīmate pe la īnceputul anilor şaptezeci, şi se mai dărīmă īncă ce-a mai rămas.

Casele mai vechi au aceeaşi suprapunere, ca şi straturile suprapuse ale unor săpături arheologice, ori ca sentimentul pe care-l stīrneşte īn călător priveliştea munţilor Greciei, de timp condensat perceput, deodată, īn propria-i evoluţie. Ca şi cīnd linia ar deveni cerc. Am să īncerc să explic, fiindcă sunt detalii care din afară nu se văd, un turist nu le va vedea. Va vedea Acropolele. Sunt, desigur, splendide, de o perfecţiune dureroasă aproape. Dar casele din afară nu povestesc īndeajuns, căci aparţin domeniului privat şi mi se pare o specificitate proprie ţării, prin urmare merită să ne oprim puţin aici. Iniţial de un cat, casele din perioada interbelică, sau de mai tīrziu, anii şaizeci, au fost după o vreme continuate, proprietarii au mai construit un etaj, mai trece un deceniu-două şi se construieşte un alt etaj, apoi īncă unul. O casă mai veche, absolut banală din exterior, văzută din interior va fi uluitoare, neverosimilă chiar! Aceeaşi casă, este la parter ca o casă la ţară, cu cameră care dă direct īntr-o curticică pavată, īn stilul celor din filmele lui Almodovar dar mai mică, o toaletă strīmtă şi hol mititel; la primul etaj ea este īn plin deceniu şaizeci, cu antreu larg, camere spaţioase, dar neparchetate, o baie discretă, modestă, şi o terasă uriaşă, iar la etajul al doilea, va fi un apartament foarte modern, sfīrşitul anilor optzeci, elegant, cu geamuri care izolează fonic, parchet, gresie şi īncălzire centrală, şi un mic balcon, cīt să arunci o privire fugară asupra lumii. Ultimul cat este, invariabil, destinat garsonierelor, o cămăruţă cu duş, care aparţine proprietarilor şi nu se īnchiriază. Să fie acolo. Just in case.

Am avut o cunoştinţă care, de fiecare dată cīnd vizita o ţară străină pentru mai multă vreme, să spunem cīteva săptămīni, se apuca să caute apartamente de īnchiriat. Nu pentru că ar fi avut cu adevărat de gīnd să īnchirieze, ori să se mute īn acel oraş, ci pentru că era pentru el o şansă de a vedea interioare, preţuri, spaţii īn ultimă analiză. Vedea apartamente vreo zece zile, iar serile ieşea la cafea. Bifa şi el mai tot ce se cuvenea vizitat din punct de vedere turistic īn oraşul sau ţara respectivă, dar afla şi altceva despre locuitorii ei. Deşi nu eram de acord cu el mărturisesc că mi se pare o modalitate genială de a arunca o privire la ceva la care altminteri n-ar fi avut acces.

De pe terasa mare construită īn mijlocul anilor şaizeci, privesc īn jur oamenii īmprăştiaţi īn diferite decenii, iar de pe colină se văd ruinele antichităţii, Acropolele, strălucind orbitor, nepăsător pe fundal. Spaţiul, iarăşi, reflectă timpul.

6. Oamenii, un crochiu schiţat īn fugă
Gălăgioşi, grecii vorbesc alert şi mult. Dacă vezi zece tineri discutīnd vei avea impresia că este gīlceava īnţelepţilor cu lumea, unde lumea este celălalt, interlocutorul, ori că asişti la o aprigă dispută politică; īn fapt, este o simplă discuţie īn pauza dintre cursuri sau o cafea băută īntre prieteni.

Mai toate brunete, femeile sunt frumoase şi elegante, poate chiar prea elegante, iar bărbaţii mīndri şi arătoşi. Potrivit unor statistici recente, grecii sunt după italieni poporul care pare să cheltuiască cel mai mult pe vestimentaţie. Haina nu-l face pe om, dar contează al Domnului de mult! pare să lase de īnţeles lumea.

Am mai spus-o, grecii nu sunt depresivi. Şi n-am văzut niciodată īn decursul anilor oameni beţi sau care să bea īnsetaţi o tărie la colţ de stradă. Cu un spectru larg emoţional, de la multă supărare exteriorizată la multă exuberanţă ; există o anumită intensitate a trăirilor, o anume generozitate a spiritului, o degajare demnă de admirat.

Relaţiile dintre sexe īnsă sunt mai tradiţionaliste; o femeie măritată, mi s-a spus īn repetate rīnduri, este privită ca un tramvai care a ajuns īn depou. Sigur, imaginea e epică, plină de elan, mai cu seamă dacă cineva īşi priveşte propria viaţă ca pe un neīncetat drum, spinos, al devenirii spirituale care să dureze măcar pīnă īn ultima clipă...

Ca să īnţelegem ceva din mentalitate merită să aruncăm o privire la limba care descrie lumea aşa cum este văzută de vorbitorii ei. Deşi de o incredibilă bogăţie lexicală, limba greacă este totuşi o limbă care preferă verbele. Preferinţa pentru acţiune este bine exprimată de verbele care descriu mereu lumea īn mişcare: nu se spune sunt undeva ci: vin, plec, īntreprind. Nu o stare, ci o sumă de acţiuni, īnceputul, desfăşurarea sau repetiţia acesteia: Ce mai e nou, se traduce mot-a-mot cu ce aleargă sau ce devine; ce se petrece cu alte cuvinte. Dinamica īntīmplării, viaţa ca o desfăşurare de acţiuni. Lumea se face şi se desface īn mişcare.

Despre relaţiile īntre oameni
Īn Etica indignării, H.R. Patapievici spunea că omul civilizat trebuie să dispună de două virtuţi cardinale, virtuţi care sunt deopotrivă "coagulante şi sanitare": politeţea şi capacitatea de a se indigna. Prima, este o separare emoţională care face viaţa suportabilă īn relaţia cu cei pe care nu-i iubim, cīt şi īn raport cu cei de care suntem īndrăgostiţi, prin păstrarea unei necesare distanţe. A doua, indignarea, este discernămīntul etic al inimii, prin care ne separăm de existenţa răului, după ce īn prealabil l-am identificat. Un simţ etic obţinut prin exerciţiul critic. Omul inapt de indignare este acel căruia i-au fost răzuite papilele gustative, mai adaugă el, căci indignarea este tot un simţ, ca şi vederea ori auzul. Absenţa indignării ne face acomodabili la orice, conclude Patapievici.

Relativ la prima virtute amintită, o remarcă se cere făcută. Poate pentru că īn timpul dominaţiei otomane īn Grecia nu au existat clase sociale, īn sensul īn care este īnţeles īn perimetrul european, politeţea este şi ea, relativă, sau diferită de cea la care te-ai aştepta. Relativităţii acesteia i se adaugă un spirit de voit egalitarism, care explică şi puternica simpatie faţă de stīnga. Grecii te tutuiesc de cum te cunosc, inclusiv taximetriştii, ori la magazin. Să fie oare o formă de lipsă de politeţe, ori doar o altfel de politeţe? Ori poate o negociere permanentă a relaţiei dintre doi oameni, oricare ar fi ei, care se intersectează la un moment dat īn timp? Greu de spus. Cert este că, să fii tutuit şi să nu tutuieşi numaidecīt la rīndul tău, īnseamnă să accepţi o relaţie, īn care celuilalt īi acorzi mai mult decīt vrei să ai. Dacă vei tutui taximetristul la rīndul tău, e foarte probabil să-ţi răspundă cu "dumneavoastră". Să nu tutuieşti numaidecīt īn mod chiar forţat, pe cel care te-a tutuit spontan īnseamnă să stabileşti un raport inegal de forţă. Deci, politeţea probabil există, dar trebuie descifrate codurile nescrise, altminteri ieşi dezavantajat, fără măcar să īţi dea prea bine seama de ce. Pentru că, īn fapt, o prea mare politeţe este, paradoxal, privită ca o formă de slăbiciune.

Cīt despre a doua virtute, capacitatea de a se indigna: corelat cu spiritul critic, care este produs al lungului proces de socializare, şi nu numai grecii nu critică şi nu admit cu uşurinţă critica. Coeziunea īnsăşi este pusă la īndoială. Se simt atacaţi īn forul lor personal. Reacţionează de parcă sub semnul īntrebării ar sta īnsăşi raţiunea lor de a fi. Se simt ameninţaţi. Şi li se pare un semn de profundă nerecunoştinţă şi nu de exerciţiu al spiritului critic, ori bunăoară al umorului, care nu se exclud neapărat.

Legat de nerecunoştinţă, odată un grec, proprietarul unei taverne, s-a supărat amarnic pe mine la remarca propriei soţii, grecoaică născută īn Cehia (Cehoslovacia pe atunci) cu care se cunoscuse īn Germania, unde lucrau amīndoi ca Gästarbaiter, pentru că ea īmi spusese mucalit că Grecia e o ţară īn care toată lumea ştie să facă ciment, chiar şi ea; mie mi se păruse foarte amuzant şi rīsesem cu poftă. Parcă mă şi vedeam amestecīnd ingredientele pentru ciment, nisip şi restul, cu aceeaşi dexteritate cu care aş face mămăligă cu făcăleţul. Omul nostru, enervat prin transfer de furie īmpotriva consoartei spre mine, că doar era mai simplu, mi-a spus că ar trebui să fiu recunoscătoare să calc pe acest pămīnt sfīnt al Eladei sub care sunt ruine antice şi oseminte sacre, căci este chiar leagănul civilizaţiei europene. Adică noi fetele din Est "ne rīdem" de civilizaţie şi mai facem şi comentarii? era substratul nemărturisit. Şi la Roma sunt oseminte sacre şi ruine multe, i-am spus, cele de aici nu sunt singurele. Da, dar astea sunt mai vechi, mi-a replicat. Doar nu vrei să spui că toate băbuţele de prin sate cu cīte un măgar după ele sunt descendentele directe ale lui Socrate? Doar toată lumea ştie că Socrate īl prefera pe Alcibiade avansurilor unei hetaire, i-am replicat pierzīndu-mă puţin cu firea. Nu mi-a mai răspuns, a plecat furios să servească muşterii care veniseră... Sensibilitatea aceasta este mai cu seamă proprie grecilor trăiţi prin străinătate, foştii ex-pats, care odată īntorşi īn patria mumă nu vor să-şi mai bată capul cu ce valoare nutritivă are laptele matern. Vor să se simtă acasă, şi asta cu orice preţ. Sau acomodarea, cum spunea Patapievici. Fără bătaie de cap.

Dacă critici, aşadar, te vor ataca, ori vor raţiona la nesfīrşit. Īşi vor explica şi īţi vor explica logic practic orice. La remarca mea, cum că găsesc puţin cam agresivă atitudinea bisericii de a transmite prin boxe slujba de duminică - ca īntr-un minaret - un tīnăr student de la ştiinţe politice mi-a explicat foarte serios că pur şi simplu nu sunt īndeajuns de mari bisericile ca să īncapă toţi cuvioşii şi că astfel li se dă o şansă celor rămaşi afară să urmărească slujba. Explicaţia mi s-a părut pe cīt de īntortocheată, pe atīt de inventivă.

Curios, un grec nu va recunoaşte că nu ştie ceva, e o ruşine stranie, de neīnţeles pentru un străin. Ca să nu fie nevoit să admită acest lucru, spune ceva. Orice. De pildă dacă īntrebi trei oameni īncotro se afla o stradă oarecare, strada Sofocle, ori Arhimede, dacă să o iau la dreapta pe Euripide, sau la stīnga pe Pericle, ori pe aleea peripateticilor tot īnainte, cei trei īntrebaţi īţi vor indica trei direcţii diferite. Important este să spui ceva. Să ai un punct vedere asupra lumii. Ceea ce implică şi o stradă, oricare ar fi ea.

Fratele meu venea cu familia să mă viziteze īn urmă cu un an. Noi le rezervasem telefonic o cameră la hotel, īntr-un oraş oarecare de provincie, ca să facă un popas cu maşina īn timpul nopţii. Ne īnţelesesem īn prealabil şi asupra preţului, ne-au explicat exact adresa, hotelul se afla undeva chiar īn centru. Negăsindu-l, fratele meu a oprit un om pe stradă care i-a spus: Dom’le, trăiesc de şaptezeci de ani īn oraşul ăsta şi nu l-am părăsit niciodată: vă rog să mă credeţi. Un asemenea hotel nu există!!!

Privirea, dialogul īn general şi tutuirea, şi raporturile dintre oameni, cele legate de cunoaştere/necunoaştere sunt toate legate de conceptul de putere. O relaţie īn care, deşi mascată īndărătul unui fals egalitarism, egalitatea nu e un dat firesc.

7. Atena, oraşul grădinilor suspendate
Ceea ce te surprinde cīnd intri īn Atena este impresia pregnantă de vitrină. De parcă totul n-ar fi altceva decīt o uriaşă vitrină, care sub diferite variante propune acelaşi lucru: vindem speranţă!! Magazinele sunt mai ales de vestimentaţie; haine feminine, şi cele de maşini, arsenalul seducţiei şi emblema puterii; apoi urmează, fireşte, magazinele de interioare, menite să le unească pe cele două īntr-un īntreg armonios...

Dacă ar fi să pornim de la legătura detaliului cu īntregul, aş spune că Atena ieşind din geografia naturală a unei ţări, care se īnveleşte īn frumuseţe precum copilul īn scutece calde, nu pare, sau nu este o capitală frumoasă. Prea aglomerată, prea agitată ca să o priveşti, ea se dezvăluie īn detaliu. Prin urmare, deşi ansamblul iese din perimetrul esteticului, exceptīnd poate ruinele antice, detaliul ţi-l redă cu multă generozitate: o stradă, ori un cartier īntreg, interiorul vs exteriorul, munţi de blocuri printre care se piteşte cu infinită graţie o mică piaţă, o plateia, unde la umbra cītorva măslini sau portocali īn floare descoperi o bisericuţă bizantină, armonioasă ca un giuvaer şlefuit cu migală, de o frumuseţe care-ţi taie respiraţia...

Oraşul era pe la 1830 un mic sătuc prăfuit, sufocat de propria glorie de odinioară pe care i-o cunoşteau mai cu seamă călătorii veniţi din Occident să-şi facă marele tur (de unde şi termenul de turism care ar fi trebui de fapt să fie Tour-ism) şi īn drum să facă şi niscaiva afaceri cu statuile antice cu generozitate īmprăştiate la tot pasul, şi despre care cei din partea locului ştiau că, potrivit tuturor aparenţelor, oamenii īmbrăcaţi īn haine europene par foarte interesaţi de ele... Satul număra cam 10.000 de suflete īn vreme ce īn aceeaşi perioadă la Istanbul (care pentru greci este şi astăzi Constantinopol, iar Istanbul vine de la: Eis tin Poli adică īn Oraş(ul), cum va fi fost odinioară şi Roma Oraşul cu-literă-mare) trăiau cel puţin 200.000 greci. Se formează statul naţional grec, care este pus sub protectoratul marilor puteri, Marea Britanie, Franţa şi Rusia, care īi trasează graniţele şi aleg un domnitor neutru īn persoana lui Otto de Wittelsbach din Bavaria. Prima capitală a fost un mic oraş portuar, Nafplio, dar, ca şi īn cazul Italiei, unde prima capitală, Florenţa, va fi īnlocuită de Roma, datorită grandorii sale şi trecutului, măreţiei sale care, negreşit, trebuia asociată şi cu mai noua capitală, tot astfel şi capitala greacă a fost mutată la Atena din aceleaşi considerente. Venit cu īntreg alaiul, Otto hotărăşte să construiască o adevarată capitală, īn sens occidental, urmaşă demnă a antichitatii, prin urmare īn stil neo-clasic. Astfel, Atena are ceva borgesian, īn sensul că este visul visat de occidentali despre cum va fi fost odinioară oraşul şi despre cum ar trebui să arate. Reperul : o plăsmuire, un vis al trecutului care reconstituind parţial mistifică.

Multe din vechile case au fost de atunci dărīmate sau pur şi simplu īnghiţite de restul clădirilor. Pozele de la sfīrşitul secolului trecut stau mărturie al unui alt oraş, mai luminos şi mai destins.

Peste tot, am spus-o, vezi aceleaşi blocuri cu balcoane mari, confortabile, lipsite de vreun stil, blocuri care nu sunt nici măcar urīte. Sunt confortabile. Vreme de luni de zile am avut impresia ca taximetriştii mă păcălesc, ducīndu-mă īn cerc la nesfīrşit ca să plătesc mai mult, īntr-atīt de mult seamănă cartierele īntre ele. Aceiaşi portocali sălbatici, lămīi mai rar, pini măslini, eucalipţi, leandri şi smochini. Diferenţa este că īn cartierele mai proaste e mai multă circulaţie, deci mai mare zgomotul, mai puţin spaţiu verde şi vezi mulţi străini: pakistanezi cu priviri de o tristeţe răvăşitoare care vīnd trandafiri prin intersecţii şi mulţi oameni de culoare care se străduiesc să vīndă prin taverne şi cafenele CD-uri piratate, de proastă calitate pe un preţ de nimic; chinezii sunt mai organizaţi, mai puţin vizibili social; nu-i vezi pe stradă, le remarci doar magazinele care abundă. Īn rest ruşi, albanezi. Exceptīndu-i pe ruşi care au o frumuseţe a lor tipică, blondă şi pe pakistanezi, pe cei de culoare şi chinezi din motive evidente, sar īn ochi, emigranţii se diferenţiază mai ales prin vestimentaţie: sunt prost īmbrăcaţi, cu o privire mai īncărcată de oboseală şi de amărăciune, un body-language mai precaut, mai defensiv, de parcă şi-ar cere neīncetat scuze: iertaţi-mă că trăiesc, promit să nu se mai īntīmple. Totodată, emigranţii au o privire mai decentă. Un grec te priveşte pe stradă de parcă te-ar dezbrăca. Pentru o femeie experienţa este uluitoare, căci ea nu are absolut nimic a face cu apariţia propriu-zisă a celei privite, dacă este frumoasă, atrăgătoare, ori provocatoare. Poate fi şi o călugăriţă. Privirea este menită să exprime putere şi este la nesfīrşit reiterată.

Revenind la stilul oraşului, este ceva care face parte din estetica detaliului, aş spune, dar defineşte tot ansamblul: plăcerea pentru plante, mīndria, bucuria de a le avea. Copaci īntregi sunt transplantaţi pe marile sau mai strīmtele balcoane: iasomie, lămīiţă, magnolii, hibiscus, trandafiri, gardenii, muşcate, leandri, mentă, palmieri mici, smochini, pini, plante exotice cărora nu le ştii nici numele, nu le identifici nici aroma; exoticul este domesticit, devine un luxuriant casnic, dar de o poezie de nedescris. Şi cum casele şi multe din blocuri sunt construite īn stilul zigurat, astfel īncīt toată lumea să aibă acces la soare şi la un petic de cer, cu invariabilele căsuţe sau garsoniere la ultimul cat, Atena este īn fapt oraşul grădinilor suspendate.

Atena e zgomotoasă, alertă, agitată. Vie. Dar cīnd vine seara, circulaţia se mai răreşte, pinii īncep să respire verde, miroase a lămīiţă, iasomie şi portocali şi eucalipt, brusc, te năpădeşte o stare de bine, te simţi īndrăgostit de existenţă şi toate par bine īntocmai cum sunt.

8. Ce merită văzut?
Practic, orice, căci după cum īn īntreg distingi detaliul tot astfel şi īn detaliu regăseşti totul. Ruinele din jurul Salonicului, Pella şi Vergina, vechile oraşe ale lui Alexandru cel Mare, cu mozaic pavat din pietricele colorate, Monemvasia, oraşul bizantin medieval din Laconia, ruinele antice din Delfi sau vechiul amfiteatru din Epidavros unde mai nou se organizează festivalul de teatru de vară, insulele din Egee, sau cele din Eptaniz, aflate odinioară sub dominaţie italiană şi tocmai de aceea asemănătoare cu regiunea Veneto, ori Ioannina, care īn secolul al 18-lea a fost capitala temutului Ali paşa din Tepelin, supranumit leul Epirului, şi unde, īntre zidurile vechii cetăţi, clădirea haremului de odinioară găzduieşte astăzi muzeul bizantin, iar vechea moschee, una din cele mai frumoase pe care le-am văzut, este azi muzeu de arme; ruinele miceniene, sau mănăstirile de la Meteora: fiecare, sau oricare din ele merită văzută, sunt straturile suprapuse ale unui acelaşi site arheologic, ca variaţiunile muzicale pe aceeaşi temă...

Un sat, o ruină, o plajă, o tavernă, privirea unei femei spun toate aceeaşi poveste murmurată, īn cazul nostru īn greceşte, dar, la urma urmei, universală. A vieţii şi a morţii. Care poate fi tălmăcită īn chip fericit şi īn altă limbă. Merită văzut, oricum trebuie īncercat.

9. Epilog. Localizare aproximativă
Este Grecia īn Europa? Generaţii la rīnd s-au īntrebat dacă Elada este Occident sau Orient, există o literatură vastă pe acest subiect, mai cu seamă din perioada interbelică. Neīndoios că da, este īn Europa, dar distanţa şi valurile care o īnconjoară fac Europa ceva puţin palpabil, īndepărtat, abstract. La ştirile meteorologice nu se spune niciodată "īn restul Europei" se spune "īn Europa" vremea este aşa şi pe dincolo. Se cochetează intens cu termenul de Mediterană. Balcanilor li s-a dat un brīnci elegant īn grădina vecinului, ca o rudă săracă pe care o īnghesui īn bucătărie cīnd vin oaspeţii de seamă. După cum şi īn Cehia şi īn Ungaria s-a creat termenul de Mitteleuropa, un fel de in-between. Nu chiar Vestici dar, totuşi, nici Estici. O zonă centrală. Tot aşa, termenul de Balcani a fost restrīns pentru a desemna fostele ţări constitutive ale Iugoslaviei, plus Albania, sub numele de Western Balkans, (deşi Eastern Balkans nu există) şi s-a mai introdus termenul, odinioară livresc, de Sud-Estul Europei care, īn afară de ţările menţionate mai sus, include şi Bulgaria, Romānia şi Republica Moldova. Sună neutru, nu implică războaie, ori conflicte căci īn engleză balkanization desemnează fărīmiţare teritorială sau politică, prin urmare Sud-Estul Europei n-are un trecut compromis. Este un nou cuvīnt pentru o nouă realitate.

Grecia este, fireşte, īn Europa şi īn Uniunea Europeană. Dar adevărul este că suflă şi un vīnt duios dinspre Anatolia, un iz de Orient, īn mīncare - īn briam, şi bainaldi şi dulciurile turceşti care mustesc de miere, migdale şi miez de nucă - īn dansul tsifteteli al fetelor care īşi unduiesc şoldurile asemeni arăboaicelor īn cluburile lounge şi foarte şic din zona bună a Atenei, īn imaginea urbană a oraşelor ale căror cartiere de blocuri seamănă cu cele din Beirut ori din Egipt, īn komboloi, mărgele răspīndite īn toată regiunea musulmană dar tradiţionale şi īn Grecia, cu care bărbaţii, mai rar şi femeile, se joacă īnvīrtindu-le pe degete pentru a-şi alunga timpul ori plictisul, precum calul muştele... Orientul este īn memoria fiecărei a doua familii, cu cīte un bunic, sau străbunic din Smirna ori din Constantinopol, venit ca refugiat după catastrofa din 1922. Un milion şi jumătate de oameni.

Orientul e prezent şi īn perceperea timpului care se scurge mai lent ca altundeva, timpul se măsoară altfel. Grecii spun: la unsprezece dimineaţa, nu la prīnz. Iar seara, paradoxal, īncepe la două după-amiaza, oră după care se spune: Καλησπέρα. Kalispera. Bună seara. Levant. Prelungă, dimineaţa alunecă direct īn seară, īn vreme ce īn timpul siestei - de după-amiază totuşi - ţara este nespus de liniştită, de tăcută, pleoapele se īnchid īndărătul jaluzelelor trase şi pisicile torc nepăsătoare pe sub portocalii sălbatici. Şi chiar slăbiciunea pentru pisici are ceva Oriental, pisica era animalul favorit al lui Mohamed, respectul pentru ele va fi rămas poate din timpul dominaţiei otomane...

Europa, Balcani, Sud-Est, Levant, Orient.... Grecia este probabil toate la un loc. O ţară inundată de soare şi īnconjurată de ape, deopotrivă reală, imaginată, plăsmuită, visată.

Comentarii cititori
sus

Bogdan Mureşanu

Apocalipsa discretă
(ori Moartea călare şi bătrānul ceasornicar)

Foto: Cătălin Burcea


Lāngă decrepita piaţă Matache, o clădire pustie, fără sufletul unei case locuite, īşi menţine īncă pe verticală misterul. Se zvoneşte că o vor dărāma, dacă nu cumva se va prăbuşi mai īnainte, aşa că mă grăbesc să scriu despre ea cu certitudinea că īi alcătuiesc un soi de epitaf zorit. Nu este deloc surprinzător īn Bucureştiul nostru de astăzi care are mai curānd aerul fantomatic al unui oraş īnchipuit de o minte vlăguită. Nenumărate sunt casele māncate de cariile uitării şi, asemeni unor femei trecute, nurii şi farmecul lor de odinioară se lasă īntrezărite pe faţade.

Oraşul istoric lasă impresia că tocmai a trecut printr-un război de uzură īn care armele au īmproşcat cu uitare şi decrepitudine. Urmele acestor gloanţe neiertătoare se regăsesc pretutindeni de la cariatidele şi atlaşii caselor pānă la oamenii care le locuiesc sau doar trec pe lāngă ele nepăsători la putreziciunea decorului dimprejur. Odinioară īnsă se īnălţau cu farmec prin mahalale sau īşi dezvăluiau graţia pe Bulevardele Micului Paris.

Clădirea despre care vom vorbi are o istorie mai aparte şi, spre norocul nostru, povestea ei se lasă īncă descifrată pentru un ochi suficient de atent. Se regăseşte īn frizele de sub cornişe unde, ca īntr-un palimpsest scorojit, se mai poate citi menirea ei de casă, aşa cum şi-o amintesc cei mai vechi locuitori ai mahalalei din jurul decăzutei Pieţe Matache.

Dintotdeauna, īn acest cartier din apropierea Gării de Nord, buna-cuviinţă a fost un subiect de tārguială īntre neguţători şi călătorii care vroiau să deguste cāte ceva din plăcerile pe care le putea oferi un oraş babilonic. Dezmăţul īşi avea casele lui īn care se găsea tolănit pe canapele moi, iar de atunci şi pānă astăzi, nimic nu s-a schimbat. Stau mărturie zecile de lupanare īnşirate de-a lungul Căii Buzeşti, īn care dragostea este, ca odinioară, subiect de tocmeală, doar că īntre timp au dispărut chiselele cu dulceaţă de cireşe amare şi clondirele cu compot de pe a căror buze se prelingeau leneş broboanele de gheaţă. Odinioară, dragostea se dăruia cu un īntreg ighemonicon, nu la repezeală, deşi timpul avea aceeaşi măsură, cuibărit īntre două bătăi de ceas.

Istoria clădirii īncepe īn perioada īnfloritoare dintre cele două mari războaie. Puţine case īnsă au fost ridicate doar pentru a īntina cu menirea lor pacea străzilor din jur, iar aceasta este una dintre cele care purtau chiar pe frontispiciu stigmatul desfrānării. Şi nu oricum, ci īn frizele ce īnconjoară antablamentul, dedesubtul cornişelor, unde sunt dezvăluite īn altorelief scene sexuale dintr-un alcov monstruos.

Pe latura de la apus, un faun, cu corniţe discrete, aleargă cu un falus erect o naiadă. Alături, pe o altă friză este īnfăţişat un dans alegoric al unor nimfe, şapte la număr, despre care se spune că ar avea trăsăturile primelor fete care şi-au vāndut trupul īn acel loc. Cea din centru, care priveşte īnainte, a fost iubirea proprietarului clădirii şi personajul principal al poveştii tragice, petrecută īn spatele zidurilor. Dar o să ajungem īndată şi acolo, pānă atunci să mai spunem că pe latura de la răsărit este o altă friză al cărei subiect este de neīnchipuit prin atrocitatea lui.

Un călăreţ al Apocalipsei – un schelet călare – şarjează către pāntecul unei femei tolănite. Armăsarul are membrul īnvārtoşat şi este gata să pătrundă născătoarea femeii. Īl urmează, īntr-o procesiune ieşită din cel mai adānc Iad, un alt schelet şi un demon feminin care asmute īn luptă doi dulăi turbaţi.

Chiar şi acum, locuitorii din jurul Pieţei Matache pomenesc scena ca pe o blestemăţie. Călăreţul infernal bāntuie visele copiilor din vecinătate, iar īn nopţile īntunecate, bătrānii se jură că aud tropotul calului pe caldarām şi īşi zăvorăsc degrabă uşile cu drugi de fier. Pe vremuri, femeile īnsărcinate treceau ziua īn amiaza mare numai cu ochii īn pămānt, ferindu-şi privirea de la dezgustătoarele frize care le-ar fi adus nenoroc şi o naştere căznită.

Cu adevărat de mirare este cum de comuniştii nu au demolat clădirea cu totul sau măcar cum de nu i-au ras frizele ce negau falsul puritanism al noii Republici Socialiste! Mai mult, orbi la scenele deşănţate, comuniştii au transformat vechiul bordel interbelic īn cinematograful DACIA, al cărui nume rezistă īncă pe faţadă. Filmele sovietice au rulat decenii la rānd pānă cānd regimul totalitar s-a prăbuşit odată cu pretenţiile sale de veşnicie. Īmi aduc aminte că, īn copilărie, tata m-a dus să vedem un desen animat, pare-mi-se aventurile lui Popeye marinarul īn jungla africană. Īnăuntru, mirosea puternic a igrasie şi a urină de şobolani.

Clădirea este īncă erectă, aşa cum īi stă bine unei case a cărei lumească menire a fost de lupanar. Demonul călare este şi el acolo, spunāndu-şi povestea. Iat-o pe scurt, aşa cum am aflat-o de la un bătrān ceasornicar care a copilărit īn vecinătate.

La īnceputul anilor '30, un fost comersant de băuturi spirtoase, Nae Martone, a īnălţat o casă de toleranţă īn acest loc care mustea pe atunci de hoteluri ieftine şi de muşterii scăpătaţi. Vad bun făceau şi soldaţii care treceau de la o cazarmă la alta pe calea ferată, aşa că īn scurtă vreme comersantul a abandonat specula cu rachiu ieftin şi s-a avāntat īn noua şi mai profitabila īntreprindere. Īn scurt timp, bordelul a dobāndit o faimă care i-a prelungit reputaţia deocheată dincolo de graniţele oraşului, prin mahalale şi prin oraşele de provincie. Locului i se spunea "La patru degete" pentru că atātea īi mai rămăseseră proprietarului la māna stāngă īn urma unei īncăierări timpurii cu nişte muşterii nemulţumiţi de poşirca pe care le-o vānduse.

Nae "Patru degete" avea nas pentru afaceri şi a intuit rapid că faima rea se păstrează anevoie īntr-un oraş īn care nimic nu este fără pată. Pe cine a chemat să-i lucreze frizele şi de unde i-a venit inspiraţia? Asta nu mai ştiu şi nu am aflat din vreo Istorie a Bucurescilor, dar īmi vine să cred că "Patru degete" le-a văzut aievea căci par desprinse dintr-o minte ruinată de alcool şi desfrāu. Doar īn scena cu nimfele apare un personaj real şi anume ibovnica patronului de stabiliment. Din păcate, nimeni nu īşi mai aminteşte numele ei, ci doar circumstanţele misterioase ale morţii sale de care, cum vom vedea, este legată şi strania friză cu moartea călare.

Bătrānul ceasornicar mi-a povestit toate cele ce urmează īntr-un birt din apropierea clădirii, chiar pe colţul īnvecinat cu strada care dă īnspre Piaţa Matache Măcelarul. Ca īntotdeauna, īmprejurimile colcăiau de borfaşi şi curve, cāini vagabonzi şi călători grăbiţi, iar ceasornicarul, al cărui nume nu vi-l pot divulga, mi-a mărturisit ca īi venea tare greu să povestească ce s-a īntāmplat īn acea noapte. Am īnţeles pe dată că vroia īncă un rānd de tărie şi, nerăbdător să aflu, i-am luat o sticlă īntreagă de rachiu.

Ibovnica lui Nae Martone era īnsărcinată, cu el ori cu altul, nu ştim, dar sigur este că vroia să-l părăsească de ceva vreme. Ea vroia să păstreze copilul, iar el nu. S-au certat zile īntregi īn care el o mai bătea din cānd īn cānd, apoi regreta şi īi făcea cadouri scumpe.

"Īn noaptea de 13 august, 1939, cam pe la orele zece", mi-a zis bătrānul cu voce tremurată, "dormeam īn camera de deasupra prăvăliei, pe atunci tata vindea coloniale, cānd s-a auzit un strigăt cumplit dinspre casa lui Nae "Patru degete". Am sărit degrabă din pat şi īn īnvălmăşeala ce a urmat, m-am putut strecura īn clădire. Īmi amintesc că eram īn pijamale şi desculţ.

Pe scări, era buluc de lume venită īn toiu' nopţii. Era şi un comisar care luase la īntrebări fetele de acolo. Erau tare ‘spăimāntate bietele şi tremurau de frig īn cămăşile subţiri. Am trecut printre ele, fără să mă ia nimeni la socoteală, şi am urcat pe treptele īn spirală. Am tot mers pe coridorul de la etaj pānă la camera fetei care dădea īnspre Calea Griviţei. Uşa era īnchisă pe dinăuntru şi un alt comisar cu două ajutoare tocmai se căzneau să o spargă. Īnăuntru, pe pat, au aflat-o īntinsă pe ibovnica lui Nae Martone, plină de sānge pe haine. Cearceafurile erau boţite ca şi cum s-ar fi dus o luptă aprigă. Alături de pat, erau valizele fetei, gata strānse de plecare, şi ceva mai īncolo se găsea şi "Patru degete" cu beregata tăiată. Oricāt au scotocit, nu au găsit niciun cuţit īn īncăpere, iar uşa fusese īnchisă tot timpul ăsta. E adevărat că geamurile de la ferestre erau larg deschise, dar oricine ar fi sărit de la o aşa īnălţime, şi-ar fi frānt gātul. Oricāt le-au descusut pe bietele fete după aceea, nu au scos nimic de la dānsele, aşa că au fost nevoiţi să le lase īn plata Domnului.

Eu mă zgāiam ba prin īncăpere, ba pe sub cămăşoaiele fetelor, cānd tata a dat peste mine. Se īntorcea de la crāşmă ca-n fiecare seară şi, fiind atras de larmă, intrase īn clădire. M-a luat de ureche pe scări īn jos pānă afară şi ieşind eu aşa cu capul plecat īntr-o parte şi privirea īn sus, că săltam la răstimpuri după māna tatii, am dat cu ochii de locul īn care ştiam că se găseşte călăreţu'. Şi jur pe toţi sfinţii că atunci NU mai era acolo! De frică, n-am zis nimic īn clipa aia, iar mai tārziu am tăcut de teama să nu fiu crezut dus cu capul. A doua zi, era din nou sus, aşa cum īl vedeţi şi azi!"

Cānd am ieşit din birt, ceva mai tārziu, nu m-am putut stăpāni să arunc o privire īnspre friza cu pricina şi īn sinea mea m-am īntrebat oare ce s-o fi īntāmplat cu adevărat īn acea noapte?

La ora redactării acestui material, am aflat că primăria de sector a aprobat demolarea Cinematografului Dacia şi că, printr-o stranie legătură, bătrānul ceasornicar a murit īn urmă cu două zile. (N.A.)

Comentarii cititori
sus

Victor Nichifor


Important
(
continuare din numărul trecut
)

3

pentru nota "maximă", ăl de utilaje recomandă trei cărţi "de trecut prin ele".
fără comentarii particulare, īntrucāt studentul romān e Mafalda să identifice
cum subiectele de examen iau naştere. dar ce mai contează, īn comparaţie
cu exmatricularea lui Ţonea Alexandru, chiar la două bănci de mine lateral.
nu mi-e clar dacă băiatul are stofă de conducător sau doar e complet prost.
cică: "domnule profesor, dacă-mi permiteţi, vreau să īmpărtăşesc cu tot anul
că şi eu pot citi dintr-un manual". īn trei secunde "domn profesor" o izbit uşa
cu forţa unui animal. l-au scotocit ce-a făcut şi dres la o beţioară prin anul II;
pānă seara o tārātură de care nu-şi aminteşte a depus plāngere cu ceva poze,
l-au ras: sic transit gloria mundi, sau al naibii să fiu dacă o să pun Eu piciorul
la "īntālnirea de zece ani". mi-e şi groază să analizez īn ce groapă m-am băgat.
la ce lighioane trebuie să fac faţă… cum să mă contrabalansez? pānă şi chioşcul
de unde cumpărăm cornuri calde e īn reparaţie generală. vă rugăm ne scuzaţi.

īnsă viaţa mea īn poziţie clar-favorizată nu se limitează de un domn profesor
mai nătărău decāt alţii. iar realitatea prinde viaţă abia vineri, după laboratoare:
şedeam pe o bancă roşie-n parc lipsit de energie pentru a exploda, deşi eram
īn atmosfera nimerit㠖 după cum am arătat. priveam apa ce sare din fāntānă
īn funcţie de bătaia vāntului, cāte un moş/o babă cu un maidanez. mă uitam
la degete (nu mai am un neg), la cāt de proşti pot fi copilaşii de se distrează
c-o simplă jucărie, la mamele lor – femei cinstite. ascultam foşnetul frunzelor,
cānd se iveşte Mişu prin surprindere: "mergem la Predeal? ştiu o discotecă
cu lumini ca-n anii '70, cu femei la care te poţi da fără să iei boli exotice!"

*

nu mă pot abţine: m-am īndrăgostit lulea – inima mi se remarcă prin pectorali.
am slăbit jumătate de kilogram, din instinct să arăt ca-n reclame. totul a plecat
perfect-firesc: īşi mişca picioarele lungi cu zvācniri pe care le-am tradus liber:
"agaţă-mă dacă eşti Bărbat!" mă īncălzeam, o priveam din toate perspectivele.
corpul īi gravita īn jurul fundului nedus la biserică, conceput să-l re-analizezi
pānă dai īn boli psihedelice. stăteam deoparte, acumulam īn continuare. aveam
şi plăcere să-mi īnchipui chestii – dansa cu unul cu altul, perfect-nevinovat īnsă.
beam bere, repetam teoria: īnregistrezi de rāde cu ochii, priveşte cu toată fiinţa,
mimica folosită cānd povesteşte īn pauzele de dans, chiar şi cultura generală
din vārful limbii. īnsă eram dominat de probleme presante: este tare-n sāni
ca un animal sălbatic? muşchii pe femur sunt adevăraţi sau doar injectaţi?
poponeaţa e ţinută-n sus de cusătura pantalonilor, sau e la fel (mai mişto?)
pe dezbrăcatele? cum ar rezista la o partidă de masaj īn apă? o cheamă Carla.

după cum īşi poziţiona sfārcurile, din punctul meu de vedere nodul gordian
al unei femei, am jurat că este din capitală. dar şi eu m-am ţinut tare pe poziţie:
am studiat-o a la long dintr-un unghi favorabil. recunosc īn scris, īmi curăţă
umorile de cele mai multe ori: inima īmi bătea ca un baros, realizam că trebuie
să fiu puţin analitic dacă vreau să am succes. de regulă n-am treabă, totuşi
o anumită consistenţă a sānilor mă descumpăneşte. purta chiloţi, īi dau o bilă
albă. nu, nu ne-am culcat, i-am simţit elasticul cānd am trecut "īntāmplător"
pe lāngă ea. după care am şi dansat suficient de mult s-o trag de limbă: este
īnfiptă īn anul III la medicină, iubeşte natura şi muzica bună, tinerii de calitate,
plus ceva bla-bla – atingeam tot ce se putea. cu asta īn minte, iarăşi m-aş duce
la discoteca din Predeal. s-o iau de la capăt. mult mai mult, de unde am rămas.

4

bretonul mi-e fleaşcă de cānd am venit de la şcoală, iar furnicături mă sācāie –
am corp execrabil. creştinesc sau nu prea: aş aplatiza toate vietăţile minuscule
ce, văd, mă īnchipuie mai degrabă hahaleră decāt gigant cu potenţial criminal.
mă īntorc pe-o parte şi pe alta, accept numai pentru că-s student şi-mi permit
gānduri independent de viteza timpului. dar nu am răspuns, numai senzaţia
că pielea mea acoperă spaţiul dintre Vladivostok şi New York City via Tulcea.
nu pot crede: pānă şi organismele simple īmi forţează personalitatea, profită
că hormonii mei de vrajă-s franjuri. zvācnesc din gāt vārf de cerneală, īntreb:
Carla, te-a māncat vreodată funduleţul acela prin care mi-ai pătruns īn suflet?
apropo: cum īţi pui tu chiloţeii la prima oră? cum īţi aranjezi cupele la sutien?

nu! derapez pe calea pierzaniei – degeaba īmi trag palme, reacţiile din inimă
continuă ca şi cum nu s-a īntāmplat absolut nimic. iar pe mine mă frige faţa!
dar īmi dau o şansă, pot redobāndi formula ce m-a consacrat ca poet de talent
dacă şi cu parcă s-au īntālnit īntr-o barc㠖 din păcate. am nevoie de o poezie
mai rău decāt de o femeie, noroc că nimeni nu ştie. am nevoie să scriu serios,
dincolo de brambureala asta de jurnăluţ fatal. ştiu! am spus-o şi-n alte crize.
dar acum de nu-mi sistematizez chinurile īntr-un set de poezii ajung spitalizat.

capac la toate, a venit babacul "să mă vadă". m-a stresat aproape să comit paricid
numai pentru că n-am luat nenorocitul de parţial, un nenorocit din multe altele.
īşi şifonase maşina cānd parcase cu spatele – iar eu, respectuos, m-am scăpat
ca un boulean. aveam şi eu aşteptări: să priceapă şi īnţeleagă domnul babac
că, Da, l-am picat. ce, nu sunt singurul! dacă asta doreşte, filtrez informaţia –
schimb biluţă neagră pe gaură neagră, īmi īmbunătăţesc condiţiile de viaţă…
īl şi īnţeleg īntrucātva, n-am īnlocuitor la vedere. de-aş scrie mult şi concentrat
(conform destinului īn care pun atāta greutate) i-aş gādila coarda sensibilă.
aş arăta nivelul meu real de profunzime; că am motive grele să salut din mers
şcoala. că operez consecvent peste nivelul a ce a putut poate va putea el cāndva.
cică m-ar muta la cămin dacă aşa nu ţine. el plăteşte bani şi aşteaptă īn schimb
"maturitate". şi ce, să mă amestec cu derbedei? şi să nu mai aduc femei īn pat
cānd fluxul meu de sānge dă adunarea? nu c-aş aduce tone, recunosc. totuşi,
sunt mai tare decāt Kafka după cāte au trecut la mine prin baie "după aceea".
e tatăl meu, īl respect. dar nu īn momentul īn care atentează la personalitatea mea.

īmi datorez şi altă explicaţie. capitolul Carla nu s-a prelungit. de oftică īmi vine
să fac multe: mişto de tipe pe ştrase, memorez o pagină de mate superioare,
chem salvarea pe motiv că mi s-a īmbolnăvit tanti Aglaia. urlu la găuri negre.
stau singur, pot aduce gagici vrac, iar eu visez la ea ca un romantic incurabil…
chiar acum ea poate se culcă cu un tip bine, cu relaţii – iar babac peste pupăză
contribuie la starea de stres general. aşteptam mai mult de la el, cam fraier.

după ce a plecat mi-am priponit ochii de pereţi, de-al dracu. două-trei ore
mai tārziu am īnceput să mă gādil de plictiseală. dar ce nu fac la supărare…
m-am răsuflat, mi-am luat să citesc – nu pentru şcoală, să nu īntind coarda.
Şapte Ani Bestiali īnconjurat de forţele placentare; nu regret timpul pierdut,
am īnţeles că: sentimentul religiozităţii e pasul din zilele cu glonte la tāmplă;
iubeşti ca un nărod şi māine se alege praful, sentimentul religiozităţii īşi menţine
parfumul peste secole de stat īn groapă. am īnţeles multe pentru că am făcut
pauze de lectură īn care am lăsat noile concepte să se aşeze īn vidul din mine,
timp īn care m-am gāndit la Carla – vreau să scriu pentru a mă scoate la lumină…
sunt gată să admit că toate femeile la un loc nu fac cāt unghia degetului meu mic. dar n-aş fi imparţial, sānii Carlei gravitează īn jurul meu ca două becuri aprinse.

Mama mia


Aş fi tentat să adaug:
cel mai mult īmi place ochiul,
ochiul meu – prin el
pun īn sertăraşe
interacţiunile noastre piperate.

Alături de ochi preţuiesc
şi degetele de la picioare. Seara,
īnainte de culcare,
inimioara mea bate tica-ta.
Prietenia īn trei trio de jazz e
             dar
                 şi
cum salt eu către casa ta, mama-mia.

Gura m-a īnvăţat să te sărut
iar părul să te gādil īn epicentrul
de pielea găinii.
Papilele gustative se gudură
pe lāngă urechiuşa ta, īmi accept
mintea razna. Din tot

ce mişcă-n mine, numai unghiile
īţi prind pielea
cu aluniţe – hieroglife
decodabile cu vārful limbii:

plici electric plus-minus,
clic mag-netic nord-sud, blues.

Comentarii cititori
sus

Poezii de Rainer Maria RILKE

                        īn tălmăcirea lui Dan Dănilă ©

 

DUMNEZEU ĪN EVUL MEDIU

Ei l-au păstrat īn sinea lor
şi vrāndu-l jude luminat,
drept greutăţi i-au atārnat,
(ca să nu se ridice-n zbor)

marile domuri ale lor,
poveri. El să se fi rotit
doar ca un ceas arătător
pe-un şir de cifre nesfārşit,

măsurānd faptă şi lucrare.
Dar brusc, el a pornit mai tare,
iar ei cu toţii l-au lăsat

temāndu-i glasul cel avan,
cu mecanismul īnfrānat,
scăpat cu totul din cadran.


PANTERA

Jardin des Plantes, Paris


Privirea ei, de bare perindate,
nimic nu mai reţine, atāt a obosit.
Par gratii mii şi mii, iar după toate,
īntreaga lume parcă a pierit.

Mlădiul mers, păşirea ce-arcuieşte,
īn cercurile tot mai mici rotită,
e ca un dans de forţă ce-ocoleşte
un centru cu voinţa amorţită.

Vălul pupilei uneori tresare,
neauzit. Străbate un chip deodată
a trupului tăcere īncordată
şi īn adāncul inimii dispare.


PORTRET AL TATĂLUI TĀNĂR

Īn ochi visări. Fruntea-n atingeri pare
cu ceva-ndepărtat. Īn jurul gurii doar
juneţea, nezāmbind, cuceritoare,
şi-n faţa găitanelor strălucitoare
a zveltei uniforme nobile i-apar
mānerul săbiei, māinile-n aşteptare,
īn linişte, de grabă neīmpinse.
Acum aproape nevăzute, stinse,
parcă au prins ceva din depărtare.
Iar celelalte sunt de sine voalate,
ca şi cānd n-am pricepe, şterse toate,
īn adāncimea lor cea tulbure şi rece.

Tu, dagherotipie iute trecătoare,
īn māna mea, care mai lent se trece.


AUTOPORTRET DIN ANUL 1906

Din viţa nobilă şi veche, stăruinţă
rămasă īn a pleoapei arcuire.
Teama copilului şi-albastrul īn privire,
şi uneori, dar nu de slugă, umilinţă,
ca de slujbaş sau de femeie.
Gura-mplinită, vorba şi-o īncheie
fără să-nduplece, dar cu dreptate.
Adesea, fruntea fără răutate,
īn contemplare sumbră vrea să steie.

Toate acestea, presimţite-abia:
nestrānse īn dureri sau īmplinire
spre a pătrunde īnspre dăinuire –
din lucruri īnsă, şi-a lor risipire,
ceva adevărat şi grav se plănuia.


(TRĂIESC ACUM, CĀND SECOLU-I PE DUCĂ)

Trăiesc acum, cānd secolu-i pe ducă.
Simţi marea filă adiind mereu,
pe care-am scris-o Domnul, tu şi eu
şi māini străine o īnvārt şi-apucă.

Simţi strălucirea foii ce urmează,
pe care totul īncă se mai poate.

Tăcutele puteri o cercetează
şi se privesc īn ochi, īntunecate.


(PRIVEŞTE, DOAMNE, UN NOVICE VINE)

Priveşte, Doamne, un novice vine,
ieri īncă prunc, a construi la tine;
māinile, de femei, i-s īncă-mpreunate
īn rugăciuni ce mint pe jumătate.
Căci dreapta de la stānga vrea ceva
ca să se apere ori bun rămas să-şi ia
şi singură pe braţul ei să fie.

Ieri, fruntea ca o piatră mai era, lucie,
de rāu, ce-au rotunjit-o lāngă mal
zile ce-nseamnă doar bătăi de val
şi vor doar oglindirea īn cristal,
a cerului ce-ntāmplător deasupra creşte;
dar astăzi se zoreşte
spre ea istoria lumească toată
de-o neīnduplecată judecată
Şi īn sentinţa ei se adānceşte.
Pe-o nouă faţă spaţiul se lărgeşte.
De-o altfel de lumină-i luminată,
Şi-ncepe cartea ta, ca niciodată.


(STINGE-MI LUMINA OCHILOR)


Stinge-mi lumina ochilor – te pot vedea,
ia-mi şi auzul – tot te-aş auzi,
chiar fără de picioare te-aş urma,
şi fără gură te-aş putea slăvi.
Braţele dacă-mi frāngi, cu inima
deschisă ca o mānă te-aş cuprinde,
opreşte-mi inima – creierul va pulsa,
iar creierul dacă mi l-ai aprinde,
pe sāngele meu cald eu te-aş purta.

Comentarii cititori
sus

Cornel Mihai Ungureanu

Īnsemnări dintr-un caiet cu arc
(I)

1997

26 februarie
Peste două zile vine īn ţară Majestatea Sa, Regele Mihai. Din fruntea opoziţiei, Adrian Năstase ne povesteşte că aceasta e "īncă una din modalităţile de a deturna atenţia oamenilor de la problemele guvernării". (Ei nu permiteau astfel de abateri ale opiniei publice, cānd guvernau. Rezolvau simplu: nu-l primeau īn ţară).
Săptămāna trecută, Corneliu Vadim Tudor se declara dezamăgit de vizita lui Jacques Chirac la Bucureşti. Īn opinia lui, a īncurajat un guvern antinaţional.
Emil Constantinescu īmi pare un preşedinte "spre democraţie" (nici nu e greu, după Ceauşescu şi Iliescu).

Astăzi, cu capul īn poala Nadiei, pe o bancă, īn spatele cofetăriei Amandina, priveam cerul. Ea citea 1984. O aşteptasem să iasă de la liceu şi acum īi aruncam priviri furişe. "De ceva vreme, īi zāmbeşte chipul, ca şi cum i-ar da aripi sau i-ar veni primăvara. Eram bătrān, la vārsta ei. Şi-s copil acum", īmi spuneam, şi atunci am zărit trecānd un bătrān, cu trupul sfoiegit. "Cum mă voi simţi hainele astea grele, cānd abia sunt īn stare să port tricoul unei migrene?"

Seara, īn camera mea, Corina mi-a īntins o hārtie pe care māzgălise cuvinte, la bibliotecă: "E drept că uneori mi-am cāştigat singur coaja de pāine, iar alteori mi-a dăruit-o vreun prieten binevoitor, am trăit de bine de rău aşa cum am putut, aşa cum se īntāmpla, e drept că mulţi oameni şi-au pierdut īncrederea īn mine, e drept că situaţia mea financiară se află īntr-o stare de plāns, e drept că viitorul se arată destul de īntunecat, e drept că aş fi putut proceda mai cu cap, e drept că studiile mele se află īntr-o stare destul de jalnică şi de demoralizantă şi că-mi lipseşte mai mult, cu mult mai mult decāt am".
Mă regăseam atāt de bine īn ele, eram īnduioşat (cu gāndul la cel ce le scrisese, la Corina care le găsise pentru mine - o simţeam alături, īntr-o bătălie cu haosul şi ratarea care mă copleşiseră de multă vreme -, la mine, la situaţia mea).
Am trecut la al doilea fragment: "Există acel tip de pierde-vară care se comportă astfel din pricina lenii şi a slăbiciunii de caracter (…). Există apoi celălalt tip de pierde-vară, care se comportă astfel īmpotriva voinţei sale, un ins mistuit pe dinăuntru de o nestăvilită dorinţă de acţiune, care nu face nimic deoarece se află īn imposibilitatea de a face ceva, deoarece e ca şi īntemniţat, fiindcă nu are ceea ce i-ar trebui ca să fie productiv fiindcă soarta potrivnică īi impune această situaţie; un astfel de om nu ştie nici chiar el īntotdeauna ce-ar putea să facă, dar simte din instinct: totuşi sunt bun la ceva, presimt că am o raţiune de a trăi. La ce oare aş putea folosi, la ce oare aş putea sluji? Există ceva īnlăuntrul meu, dar ce-o fi oare?"
Am simţit aceeaşi tulburătoare "atingere". Corina zāmbea - īncurajator, mi s-a părut - privirii mele ridicate a īntrebare, răspunzānd peste o clipă care nu se mai termina: "Scrisorile lui Van Gogh" şi ieşind pe uşă.

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĆ¢tre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey