Hans-Georg Gadamer
Liviu Ioan Stoiciu
Ioan Lascu
Victor Nichifor
Dan Dănilă

 
sus

Hans-Georg Gadamer

 

Martin Heidegger[1]

[fragment]

 

[...]

În toamna anului 1974, când Martin Heidegger sărbătorea aniversarea a 85 de ani, acest lucru a însemnat o adevărată surpriză pentru mulţi dintre cei din generaţia tânără. Gândirea acestui om intrase de atâtea decenii în conştiinţa colectivă, prezenţa sa în cursul evenimentelor petrecute în secolul nostru fiind, în ciuda oricăror schimbări conjuncturale, de necontestat. Momente ale apropierii sau îndepărtării de Heidegger au oscilat de-a lungul vremii, aşa cum se întâmplă de regulă numai cu astrele cu adevărat mari, care îşi pun amprenta asupra epocilor. O astfel de perioadă a fost cea imediat următoare primului război mondial, când, la Freiburg, îşi începea activitatea tânărul asistent al lui Husserl.

 

Apoi, în cei cinci ani în care Heidegger a predat la Marburg, are loc ascensiunea abruptă a prestigiului său academic, care, în 1927, cu Fiinţă şi timp, pătrunde în spaţiul public şi astfel, dintr-o singură lovitură, dobândeşte recunoaştere mondială.

 

Pe vremea noastră, în această Europă provincializată progresiv începând cu 1914, în care numai ştiinţele naturii puteau garanta un succes internaţional rapid - să ne gândim, la nume precum Einstein, Planck şi Heisenberg -  şi, desigur, teologia, care, graţie Bisericii, putea depăşi graniţele naţionale, cum s-a întâmplat, de pildă, cu Karl Barth, celebritatea de nivel mondial a tânărului Heidegger a reprezentat un fenomen unic. Atunci când, la sfârşitul celui de-al treilea Reich, lui Heidegger i s-a interzis să mai predea la Freiburg din pricina angajamentului său iniţial pentru Hitler, se va iniţia un adevărat pelerinaj internaţional spre Todtnauberg, unde Heidegger, în "coliba" sa , o căsuţă modestă aflată sus, în Munţii Pădurea Neagră, îşi petrecea cea mai mare parte a anului.

 

Anii cincizeci au însemnat însă un punct culminant al "prezenţei" sale, cu toate că nu a mai activat ca profesor. Dar îmi amintesc cum el a venit la Heidelberg cu prilejul unei conferinţe despre Hölderlin şi ce problemă tehnică a reprezentat ţinerea sub control a marii aule primejdios de supraaglomerate din universitatea cea nouă. Şi aşa se întâmpla de fiecare dată la apariţia acestui om în public.

 

Apoi, odată cu dezvoltarea vertiginoasă a economiei şi a tehnicii, cu creşterea bunăstării şi a confortului, s-au ivit noi şi lucide modalităţi de gândire în rândurile tinerimii academice. Cele mai pregnante forţe spirituale au devenit tehnologia şi critica marxistă a ideologiei. Heidegger s-a retras din faţa acestei "vorbării" ("Gerede"), aşa cum el, la rândul său, o caracterizează răutăcios, până când, în zilele noastre, pare să-l redescopere o nouă generaţie, ca şi cum ar fi vorba de un clasic dat uitării.

 

Care să fie secretul acestei prezenţe îndelungate? Nu i-au lipsit adversarii şi nici astăzi nu duce lipsă de ei. În anii douăzeci a trebuit să se impună împotriva rezistenţei nenumăratelor forme de cumsecădenie academică, iar perioada de zece ani dintre 1935-1945  şi, nu mai puţin decisiv, întreaga formare a opiniei publice de după război şi până astăzi nu i-au fost deloc favorabile. Distrugerea raţiunii (Lukacs), jargonul autenticităţii (Adorno), părăsirea gândirii raţionale în favoarea mitologiei pseudopoetice, lupta sa cu morile de vânt împotriva logicii, refugiul din timp în "fiinţă" – şi lista acestor atacuri şi acuzaţii ar putea fi prelungită simţitor. Şi totuşi, când Editura Klostermann a anunţat apariţia unei ediţii a operelor complete ale lui Martin Heidegger în şaptezeci de volume, tuturora li s-a trezit atenţia. Chiar şi cei care nu mai ştiu nimic despre Heidegger nu pot rămâne indiferenţi privind fotografia unui om vârstnic, singur, care-şi iscodeşte şi cercetează lăuntrul şi se depăşeşte pe sine în cugetare. Chiar dacă se declară anti sau pro-heideggerieni, ei devin prin aceasta penibili. Nu poţi trece aşa de uşor pe lângă gândire.

 

Cum vine asta? Cum s-a ajuns aici? Îmi amintesc exact cum am auzit pentru prima dată de numele său. S-a întâmplat în 1921, la München. În cadrul unui seminar de-al lui Moritz Geiger, un student  a susţinut o cuvântare deosebit de ciudată, patetică, într-o manieră de exprimare cu totul neobişnuită. Când, după aceea, l-am întrebat pe Geiger cine era acela, mi-a răspuns ca şi cum ar fi fost de la sine înţeles: "Ah, tipul este heideggerizat". Nu aveam să fiu şi eu curând la fel? Abia trecuse un an, când profesorul meu, Paul Natorp, mi-a dat un manuscris de patruzeci de pagini de-al lui Heidegger ca să-l citesc - o introducere la interpretările lui Aristotel. Acest lucru a fost pentru mine ca un şoc electric. Ceva asemănător am mai trăit la vârsta de optsprezece ani, când mi-au căzut în mână versurile lui Stefan George (al cărui nume îmi era pe atunci total necunoscut). Nici acum nu aveam o accepţie satisfăcătoare, pe care să o contrapun ca interpretare filosofică a lui Aristotel analizei heideggeriene a "situaţiei hermeneutice". Dar faptul că acolo era vorba de tânarul Luther, de Gabriel Biel şi de Petru Lombardul, de Fer. Augustin şi de Sf. Pavel şi că Aristotel tocmai în acest mod era pus în discuţie, precum şi faptul că acolo se vorbea o limbă absolut neobişnuită, că era vorba de "ca să" ("Um-zu"), de lucruri în legătură cu "pe care – într-acolo" ("Worauf-hin"), de "preîntâmpinare" ("Vorgriff") şi "pătrundere" ("Durchgriff") - toate acestea mi le amintesc şi astăzi – toate acestea m-au pătruns. Nu era o simplă făcătură savantă sau o tratare istorico-problematică potolită. Întreaga operă a lui Aristotel mă preocupa, iar când, la Freiburg, am primit primele îndrumări , mi s-au deschis deodată ochii.

 

Da, aşa a fost: ţi se deschideau ochii. Se vorbeşte astăzi de lipsa de precizie conceptuală a lui Heidegger şi de goliciunea poetizantă. Desigur, din punctul de vedere al ciudatului idiom "aproape-englezesc", care a acaparat în zilele noastre maniera de filozofare, limba lui Heidegger era la fel de îndepărtată atât de simbolismele matematice, cît şi de jocurile cu categorii şi modalităţi, pe care le exersasem în Marburg-ul neokantian. Când Heidegger susţinea vreo prelegere, vedeai lucrurile înaintea ta, ca şi cum ele căpătau materialitate şi deveneau palpabile. Într-o formă mai blândă şi limitată la domeniul elementar al fenomenologiei percepţiei, se poate spune cam acelaşi lucru despre Husserl. Nici "terminologia" lui nu era faptul productiv din punct de vedere fenomenologic în ceea ce priveşte limbajul său. Nu întâmplător, tânărul Heidegger prefera tuturor celorlalte lucrări ale lui Husserl cea de-a şasea lui Cercetare logică în care acesta dezvoltase conceptul de "intuiţie categorială". Această doctrină a lui Husserl este considerată astăzi din mai multe puncte de vedere nesatisfăcătoare, opunându-i-se logica modernă. Însă praxis-ul ei, ca şi cel al lui Heidegger, nu poate fi respins. Aceasta a fost întâlnirea cu o limbă vie în filosofare care nu poate fi depăşită de nicio precizie tehnică cu mijloace logice.

 

În toamna anului 1923, tânărul Heidegger a plecat ca profesor la Marburg. La despărţirea de Freiburg-ul natal, el a invitat în Pădurea Neagră un mare număr de prieteni, colegi şi studenţi la o petrecere de seară de vară. Sus, pe pajişte, s-a dat foc unei buturugi uriaşe, iar Heidegger ţinu o cuvântare care ne-a impresionat pe toţi şi care începea cu cuvintele: "A priveghea la focul nopţii..." – continuând apoi: "Grecii...". Fireşte, în toate acestea fremăta romantismul mişcării tinereşti. Dar mai era ceva. Era hotărârea unui gânditor care contempla prezentul şi trecutul, viitorul şi filosofia greacă ca pe un întreg.

[...]

 

Traducere de Ana Ocoleanu



[1] Fragment din volumul Hans-Georg Gadamer: Philosophische Lehrjahre. Eine Rückschau [Anii de ucenicie filosofică. O retrospectivă], ed. a II-a,  Vittorio Klostermann, Frankfurt am Main 1995, pp. 210-214. 

Comentarii cititori
sus

Liviu Ioan Stoiciu

Un drept la replică – ne vedem la Tribunal?

Revista România literară, cu pretenţii de săptămânal fanion al literaturii române, se face încă o dată de râs, deontologic, "desfiinţându-mă" (vă rog să vă amuzaţi), sub semnătura aceluiaşi nefericit politruc literar Alex Ştefănescu, pentru o atitudine exprimată în numărul 2 al revistei Euromuseum. Fiindcă l-am invitat pe Alex Ştefănescu, fost tovarăş de nădejde al regimului comunist să-şi pună cenuşă în cap măcar, dacă nu să se autolustreze (adică să abandoneze şefia revistei România literară, pentru care e o piatră de moară a imoralităţii publice la gât), Alex Ştefănescu anunţă cititorii că mi-am epuizat sursele poetice şi n-am pregătirea necesară să-l judec! Eu îl somasem amiabil să lase naibii conducerea unei reviste care pretinde că reprezintă literatura română, deoarece e o nulitate morală, şi el a dat de gol... autografele mele (scrise şi lui până să aflu din Cartea Albă a Securităţii, citită de mine abia după anul 2000, că a fost prins de Revoluţie în postură de redactor-şef adjunct în presa comunistă, mai exact în activul de presă al CC al PCR, post care se lustrează, conform legii care se află în Parlament)! Asta, după ce înainte de anul 2000 aflasem că a publicat articole pro-Ceauşescu, chiar şi în 14 decembrie 1989 (am făcut caz de asta în volumul meu Jurnal stoic din anul Revoluţiei, citând din jalnicele-i prestaţii, n-are rost să le mai reiau). Nu pot să cred că s-a ajuns atât de jos... Cu siguranţă, îl pot da în judecată pe Alex Ştefănescu deoarece a publicat autografele fără acordul meu. Ar fi al treilea proces (celelalte au fost de calomnie) pe care ar merita să-l deschid. Penibil e că Alex Ştefănescu face în continuare pe naivul, săracul, că de aceea îl tot arăt eu cu degetul că e fost colaboraţionist ceauşist (Ion Cristoiu şi "oamenii lui Nicu Ceauşescu" din presa comunistă ar avea mult mai multe de spus, până şi ei erau de-a dreptul şocaţi de lipsa de coloană vertebrală a lui Alex Ştefănescu, mereu dispus cum era la compromis, detestabil, să parvină), fiindcă... n-a scris despre cărţile mele! Că de cronici duc eu azi lipsă? S-au adunat în timp atâtea cronici scrise de critici oneşti, că numai de cronicile lui (fără valoare morală, oricum) mă împiedicam eu! Închipuit cum e, crede că pe mine, la 57 de ani, mă mai interesează o cronică literară de la unul ca el! La ce mi-ar folosi o cronică a lui Alex Ştefănescu la cărţile mele – să mă scârbesc? Nu pot decât să mă închin. I-am trimis soţiei lui, Domniţa Ştefănescu cărţile mele cu autograf fiindcă a făcut parte din juriul de debut al Editurii Albatros şi i-am păstrat recunoştinţă... Pe de altă parte, aş putea să fac o listă cu critici care n-au scris niciodată despre cărţile mele – şi niciodată nu le-am reproşat asta în vreun fel, Doamne fereşte! Le-am respectat opţiunea, chiar dacă, uneori, am fost intrigat de antipatia lor. Ar fi fost culmea nebuniei să-i acuz că au fost colaboraţionişti comunişti fiindcă n-au scris despre mine! Deja îmi vine să râd: de ignari de tip Alex Ştefănescu, "cu pregătire comunistă", fără intuiţii critice minime, colaboraţionişti ceauşişti, e bine să nu te atingi, că te murdăreşti. Altfel, e bine să se reţină: de când mă ştiu trimit cărţile mele la întâmplare (inclusiv duşmanilor şi prietenilor care n-au nici o legătură cu literatura, fără să le cer niciodată nimic, nici măcar să mă citească, să-mi respecte efortul depus), cu sutele, să scap de ele (repetând chiar acelaşi gen de autograf): e o sărbătoare de moment a mea, de care mă bucur aşa, expediind plicuri... Mi-e lehamite: am ajuns să mă justific în faţa unui critic literar intrigant, fără nici un Dumnezeu. Un critic imoral, colaboraţionist, e mult mai periculos pentru literatura română decât un scriitor imoral colaboraţionist. Blestemul nedemnităţii literaturii române de la criticii oportunişti s-a tras.

10 iunie 2007. Bucureşti

Comentarii cititori
sus

Ioan Lascu

Cum s-a făcut de am devenit scriitor
(VI)

Pişta – acesta era numele calului – mânca, liniştit şi oarecum egoist, ultimele paie din prânzul oilor, de pe torişte. Aşa îi spuneau ei, în limba lor molatică şi aproape necunoscută, locului unde dădeau de mâncare acelor blânde, sfioase şi deseori sperioase patrupede. Locuri comune! Acum oile stăteau înghesuite unele în altele, cu capetele plecate, dar nu ca să se apere de frig, pentru că se făcuse căldicel – iarna nu plecase de mult, trăgând uşa după ultimele ei zăpezi. Oiţele aveau de-acum încolo alte griji, căci vreo câteva făcuseră deja nişte miei al căror alb ţinea, pe ici, pe acolo, locul albului din zăpezi. Aceleaşi locuri comune! Ele dădeau de lucru tatei, care trebuia să fie cu ochii pe plăpândele lor odrasle, să nu le rupă porcii ori, Domne fereşte!, să nu le fure vreun lup mai hoţoman, aşa cum era să se întâmple odată. Drept pentru care ele picoteau de-atunci sub directa supraveghere a dulăului Guriţă, care îl zărise pe intrus coborând prin ogrăzile de sub Deal şi plănuind să se înfrupte cu carne proaspătă de miel din cei care zburdau nevinovaţi în preajma neajutoratelor oi, ocupate cu rumegatul. Paznicul canin sărise de îndată gardul către îndrăzneaţa fiară, hămăind năprasnic şi alertându-l pe tata. Amândoi îl puseseră fără probleme pe fugă pe cruntul duşman al Scufiţei Roşii. Totul era să-l observi la timp. Brr! Să vezi un lup apropiindu-se de casă nitam-nisam, ziua-n amiaza mare, nu era puţin lucru, ba-ţi dădea chiar nişte fiori de poveste… Şi mai misterioşi, şi mai fioroşi îi vor părea lupii când îi va auzi urlând, în nopţile de iarnă, de pe dunga Dealului de deasupra casei de lemn cu ţiglă roşie, tocmai când se întindea în pat să se culce lângă tata. Sfârtecau tăcerea zăpezilor. Auzi tu, ce senzaţii, se va gândi înfiorat mult mai târziu, când îşi va aminti, împreună cu mama, acele lungi nopţi de iarnă. Ceva însă îl făcea să simtă un dulce sentiment de protecţie şi de siguranţă. Erau fantasmele jucăuşe pe care flăcările din soba de tablă le făceau să se mişte pe tavanul cu grinzi de lemn. Umbrele roşiatece ale focului pe un tavan de lemn înnegrit de fumul altor focuri, de demult… Era cald şi bine şi nici un lup nu putea pătrunde până în ogrăzi, unde erau stăpâni câinii ciobăneşti, numeroşi şi harnici, toată noaptea în stare de alarmă. Dimineaţa, dacă te preumblai pe Deal, vedeai dârele urmelor lăsate de haiticuri. Lupii îşi trimiseseră de pe coamă mesajele lor flămânde, însă nu avuseseră îndrăzneala să coboare pe uliţa satului. De altminteri, vitele toate dormeau la adăpost prin grajduri şi staule. Doar stăpânii puteau ajunge la ele şi aşa se întâmpla în fiecare dimineaţă, când începeau să le îngrijească.

Povestea lupilor care dădeau iarna târcoale satului de lângă oraş avea să rămână mulţi ani după aceea o poveste, chiar până astăzi. Între timp fuseseră aprig vânaţi, erau numiţi dăunători cu păr, şi doar numele li se mai pomenea. Rămăseseră atât de puţini, încât nici pe la poalele munţilor din apropiere nu li se mai putea da de urmă. Doar iarna prin brădeturi li se mai auzeau urletele prelungi, veşnic dătătoare de reci fiori, reci ca neaua care apăsa pe crengile viguroase ale brazilor. Locuri comune! Oricum, şi înainte şi în acele timpuri bântuite iarna de haiticuri, el nu văzuse nici un lup, nici pe Deal, nici prin pădurile de la poalele munţilor, nici prin brădeturi.

Mai înainte de a afla povestea lupilor care dădeau iarna târcoale satului de lângă oraş, el alerga, într-o primăvară călduţă, cu un arac ascuţit, spre un cal roşu, să-l îndepărteze de lângă oi, căci îl auzise pe tata că le sperie mieii. Ocupat cu treaba lui de gospodar ce-şi pregătea din vreme micile campanii de primăvară de pe holdele din capătul ogrăzii, tata nici nu văzuse când cel de nici trei ani se fofilase de lângă el. Alerga ca un dorifor rustic şi tardiv spre un cal roşu, fără griji. Încă mai era incert! Ajunse şi trecu pe sub burta lui mare, în burduful căreia ascundea şi ultimele firimituri rămase de la oi. Ca pe sub un cal troian, se mai învârti un pic cu paşii lui de curând deznodaţi, îi dădu repede târcoale, îl îmboldi o dată pe la spate, cu aracul ascuţit…

Nu avusese cum să audă nici ţipătul de moarte şi nici văicărelile mamei, nu-l văzuse nici pe tata alergând aproape plângând către calul care se mutase nepăsător puţin mai încolo şi-şi reluase ronţăitul lui de bandă rulantă. El zăcea nemişcat cu faţa plină de sânge. Avea să afle toate acestea mai târziu, din povestitele părinţilor. Atunci leşinase, cu aracul buclucaş proiectat cât colo – calul îl lovise zdravăn cu copita, căci, dobitoc cum era, nu ţinuse seama de inocenţa ţâncului de nici trei ani. Fusese dus în fugă de ai lui la doctor, la dispensarul copiilor, de la capătul de sus al oraşului. Acolo se trezise dintr-un soi de buimăceală întunecoasă şi nu înţelegea ce i se întâmpla. Deasupra lui văzuse o pată mare albă şi auzise nişte şoapte îngrijorate, care i se scurgeau pe lângă urechi, ca şopârlele. Era doctoriţa care îl cususe unde-l spărsese Pişta, adică exact în colţul stâng al gurii. Botişorul avea să i se umfle tare spre deznădejdea părinţilor, care mureau de frică să nu le rămână copilul cu gura strâmbă. Din fericire – ce fericire mai e şi aceea că ai scăpat de nefericire! – gura i se strâmbase doar un pic, aproape insesizabil, constatau ei după vindecare. Şi cicatricea îi fusese bine ascunsă de operaţia îndemânatică a doctoriţei, în aşa fel încât în colţul gurii, dar exact acolo, se zărea doar o adâncitură cât un vârf de ac. Doar el avea să simtă mereu, pe dinăuntru, o gâlmă cât buricul unui deget – era adevărata cicatrice, rămasă în urma vindecării definitive, şi aşa înţelegea el, când se vedea din când în când trecând pe sub burta lui Pişta, că adevărata operaţie, cu tăieturile şi cusăturile ei, avusese loc pe dinăuntru. Doctoriţa cea îndatoritoare avusese grijă să nu rămână copilul cu un semn urât la gură, pentru tot restul vieţii. Ştia meserie! Spre norocul lui… un cal roşu şi griji.

Pişta era primul cal pe care l-a apucat el în ogradă. Deşi îl lovise rău, pedepsindu-l pe ţâncul acela care-l tulburase din forfecatul paielor, un inconştient care-l îmboldise pe la spate, auzi tu!, cu un arac ascuţit, tocmai bun să fie înfipt lângă un cuib de fasole agăţătoare, Pişta nu părea de fel deranjat atunci când tata îi punea în şaua de lemn pe fosta victimă ca s-o ducă, de exemplu, la pădure… Nici Pişta nu avea ranchiune, nici fosta victimă nu se temea de el. Parcă ştiau amândoi că fusese vorba de un accident tare neplăcut. Calul roşu, care era destul de bătrân, îi fusese dat tatei de un unchi de peste sate. Era destul de blajin. Mai avea să ronţăie paie, nepăsător, pe lângă oile grămădite prin fundul ogrăzii, încă vreo doi-trei ani, înainte să fi fost vândut, tot unor neamuri de peste sate.

Pişta avea să fie, de fapt, prima foamfă, care avea să-şi lase studiat botul umflat într-un fel ciudat, cu nări mari şi piele catifelată. Botul i se părea fostei victime o foamfă şi tot aşa şi calul şi toate dobitoacele de teapa lui. Înfuleca iarbă şi fân cu un zgomot ce aducea cu ronţăitul benzilor rulante care-i aţâţau privirile când trecea pe lângă şantierele forfotitoare de pe la marginile oraşului. Pe lângă benzi trebăluiau soldaţi în uniforme cenuşii. "Ăştia-s ruşii!", i se spunea cu un soi de teamă. Parcă erau aceiaşi care se sforţau să-şi urce camioanele pe dunga brazilor de pe Deal, până în Vârful Arsurii, unde săpaseră nişte gropi uriaşe, de care oamenii din sat nu aveau voie să se apropie. Erau teribilele antiaeriene, gata să tragă dacă ceva străin ar fi bâzâit pe cer. De pe Vârful Arsurii vedeai aproape toată Valea, şi erau câteva orăşele şi sate, cu zecile. El nu a văzut niciodată antiaerienele, ci doar gropile şi tranşeele înţelenite, la câţiva ani după ce ruşii îşi luaseră tălpăşiţa. Ruşii aveau şi căruţe trase de cai, dar pe el îl atrăgeau numai uniformele şi autocamioanele lor. Ca şi benzile rulante.

Dintre cai îl interesa doar Pişta. Parcă făcuse cu el o înţelegere: "Uit ce mi-ai făcut, dacă tu mă plimbi călare când merg cu tata la pădure". Şi Pişta aşa a făcut. Odată i-a prins noaptea pe drum. Au apucat-o pe o scurtătură şi când să treacă pe sub un fag rămuros, unul din braţele de lemn i-a agăţat clopul lui de muntean, care dispărut a fost. Însă cum să urci la pădure fără clop? Ar fi fost ca şi cum nu ai fi avut cămaşă, sau, Domne fereşte, pantaloni! Tata a brătăcăit o vreme în bezna de sub fagii înalţi, groşi şi tăcuţi, ca din pădurile basmelor de mai târziu. Pişta aştepta răbdător cu păgubaşul în cârcă. Până la urmă pălăria a fost găsită şi au pornit-o toţi trei mai departe. Mergeau în sus.

Comentarii cititori
sus

Victor Nichifor

Important

67

e 9:30 seara şi stau în camera "pentru musafiri". bântui pe muchia realitate/
ciupituri doar m-oi dumiri unde se sfârşeşte domeniul oniric. singur. adică
bat atâta drum pentru a mă culca odată cu găinile? adică Alia n-are un cuvânt
de spus în faţa tatălui ei? îmi amintesc un banc cu poliţai: "de ce se lasă asfaltul
când un poliţai trece strada?""cel mai deştept cedează". în ce mă priveşte,
n-am ce face. singur în camera de oaspeţi, mă gândesc ca un impotent la Alia
şi-s conştient că inteligenţa peste mediu/senzorii de femeie fină o călăuzesc
în tot ce face. m-a înmuiat în propria transpiraţie de cum am intrat pe poartă.
am văzut-o, am ştanţat-o chiar pe gură – nu i-a convenit bătrânului, profesor
de modă veche (pun pariu) de română. de ce-mi las inima înveninată de "el"?

în viaţă lucrurile trebuie clarificate. şterg cu buretele o greutate câş pe inimă,
acum sufletul îmi supurează la gândul că otreapa asta de babac al ei fără pic
de scrupul nu i-a spus câte telefoane am dat ca un romantic disperat (la cele
după miez de noapte nu am răspuns). bunica ei de la Câmpina (nu Şelimber,
unde mi-am purtat maşina) e rău bolnavă, a stat să-i ducă plosca şi alte chestii.
moşteneşte o casă prăpădită, are telefon la vecinii cu care păstrează relaţii, dar
"nu îndrăzneşte" din principiu. dar e absolvită, are sufletul mare, încap în el!
acum realizez că pentru mine bunicii sunt buni de mers la ei când eşti copilaş.
după doisprezece ani trebuie să-ţi aduni gaşcă, să-ţi formatezi un viitor a-ntâia.

o iubesc, nu mă mândresc inutil cu ea. a trecut perioada de probă la radio,
o angajează permanent numai să zică "da". îi dau şi zece minute săptămânal
pentru un program de "succese internaţionale de ultimă oră şi flaut fermecat".
salariul e jenant, oricât de mult s-a bucurat. dar nu se face să-i dau peste nas…
n-a fost la mare (cum m-am înspăimântat), n-a fost în discoteci, a îngrijit doar
de bunică-sa. nu a stat seara ca o haimana, ci în timpul liber a repetat la flaut
şi a citit romane (…şi s-a gândit la mine? o fi adevărat ce mi-a zis?). are mâini
făcute pentru a da cu ele pagina, ochii pentru a prinde din zbor metafore.
mă mustră cugetul c-am cam înşelat-o cu dorinţa. cu trupul bifez "adjudecat".

stau neliniştit, după ce boşorogii se bagă în pat o să vină la mine să discutăm
"un lucru esenţial". încă nu e 10, aud zgomote prin casă de parcă n-au ce face.
prezenţa Aliei după zid îmi dă aripi de îngeri, mă face romantic şi dornic de
autodepăşire în acelaşi timp. gata sa bat pe oricine. trebuie s-am răbdare, a decis
ca pentru anul viitor să vină cu mine la Braşov. mai multe după miezul nopţii.

*

între timp să-mi eliberez nervii de taică-său: "spune-ne de tine, tinere Victor",
dă să-mi strice cina de la prima înghiţitură. "fac parte dintr-o familie de oameni
bogaţi din Cluj, sunt student în an terminal." "cum stai cu notele?" încearcă.
"lejer în prima jumătate", îi aplic sub centură una bună. încerc să-mbuc ceva,
îmi frec gamba de gamba Aliei. "cum sunt părinţii tăi?" miroase bruta-n aer.
"nu v-a spus Alia?" câştig timp. "o mulţime, te asigur. dar e altfel să spui tu",
sare la beregată vampirul. "ce să spun, tocmai au divorţat" "au divorţat???"
asta a fost Alia. "cum? se poate ca nici tu să nu ştii, fetiţa mea?" paparuda.
"vara asta, de când n-am mai vorbit la telefon", nu îl aud. "vai!… ce păcat!"

"două săptămâni n-am fost om. tehnic vorbind omul nu poate suferi psihic
mai mult de două luni. acum nu mă mai plâng. fiecare îşi duce viaţa lui."
"pot să întreb motivul pentru?" ia mai dă-l dracu: "taică-meu trăieşte cu pipiţe
de multe vreme, e un bărbat prea puternic pentru a sta cu o singură femeie.
uitaţi-vă la toţi marii oameni de afaceri ai lumii. acum a considerat că a venit
vremea să legitimeze o relaţie care nu mai funcţionează", recunosc deschis că
am greşit foarte grav. "dar maică-mea e OK. i-a smuls gologani babacului cât
nu se face. nu pentru că babacul e fraier, ci dovedeşte un spirit darnic. în fond
eu nu stau la cămin precum gloata, am maşină personală." "auzi Alia, tânărul
nu stă la cămin precum gloata. tu unde ai stat?" "pe bună dreptate nu înţelegeţi.
nu ştiţi ce specimene zac la mine în an", îi sar în faţă. "vai, şi mama ta? săraca",
comentează empatic bătrâna, îi mulţumesc din ochi că a schimbat macazul.
"staţi liniştită. tocmai a organizat o petrecere de parastas pentru babacul!"
de ce nu întind mâna? "Alia, aşchia nu sare departe de trunchi." ce pot face?

"tu aşa îi spui: babacul?" încearcă ceva. "exact. babacul şi babaca mea. nu este
drăgălaş?" Alia şi bătrână-sa tac chitic, ştiu că ştiu ele ce ştiu. "Alia mi-a zis că
sunteţi profesor de Limba şi Literatura Română", îmi calc pe inima străpunsă.
"după 30 de ani consider că cea mai nobilă meserie e cea de profesor. să poţi
împărtăşi din ceea ce ai mai bun. iar limba noastră, literatura înaintaşilor noştri
e sacră", mociofleşte noţiunile papagalul. "ce părere aveţi de literatura de azi?"
"tată, Victor scrie poezii, ţi-am spus?" nu înţelege Alia. "cum să nu. şi sper că
tânărul nostru ne va recita câteva poezii din creaţia sa", dă cu bâta-n baltă bestia.
"cu mare plăcere aş face-o. din păcate, nu mi-am adus poemele cu mine. regret."
"asta ar fi fost culmea! ce zic, recită-ne pe de rost", pune placa imperturbabil.
"dar eu nu-mi învăţ poemele pe de rost!" "de ce? nu se merită?" "tată!" Alia
ştie că sunt cel mai puternic din casă. "pur şi simplu", aproape că-l neglijez.

şi câteva altele pentru care sunt prea domn să-mi ocup jurnalul. e trecut de 10,
tot îi aud vocea de broască râioasă bolborosind după zid. indubitabil, Alia
seamănă cu maică-sa, natura ştie să-şi repare greşelile. exemplu: încheie masa
zicând: "acum copiii merg drept la culcare, tânărul în camera de musafiri, el
nu este de-al casei." Alia rămâne să spele vasele cu maică-sa, am satisfacţia
că-l va trage-n ţeapă pe domn profesor de Baltagul, vine la mine – trebuie să
discutăm ceva foarte important (după cum mi-a şoptit), contribuţia mea va fi
sex cum nu s-a mai văzut; de-ar ştiu moşul c-am pregătit prezervative cu arome
de banane, kiwi, fragi. că pot cumpăra o farmacie întreagă… mango, căpşuni!


Meserie

Construiesc pe inapetenţa mea socială,
mă uită Dumnezeu printre schimbările de ritm din punctuaţie.
Rumeg sensuri de cuvinte ciuntite, trag de mine:
foiţe de personalitate în jurul senzaţiei
"muzică, oftez adânc, răsfoiesc o carte" mă înfiorează,
în pauze beau suc cu paiul. Rămân pe poziţie:

comprimat de tipar, casc mulţumit
de muzica fâşâind prin cerul gurii. O zbughesc pe geam
(citesc din datorie deformată, fără alt câştig al unei zile).
Mă plimb cu ochii pe pereţi, fur meserie. Sar
anumite poezii, am avantajul de a nu fi
foarte inteligent: savurez ceea ce citesc şi fără să-nţeleg.

68

"Alia e însărcinată. Alia e însărcinată", am repetat tot drumul de întoarcere.
a făcut-o şi ea o dată şi-a rămas. vrea să-şi ţină copilaşul "ei". "fii bucuros:
mama ta a ales Da", mi-a răspuns, nu c-aş fi comentat sarcastic. totuşi repet:
cu mine cum se pune problema? tată la numai 24 de ani? cum îl vom creşte?
cu ce gologani? când? parcă vroia să-şi dezvolte cariera în Radio! dacă babacul
îmi dă paşi pentru asemenea greşeală? în plus, eu mai am un an plin de şcoală,
planul mi-era să facem sex. măcar atât: ne căsătorim, o prind pe Alia de hăţ.
pe de altă parte, mi-aş fi dorit-o mai mult timp cu sânii ca piatra, cu adevărat
la 24 de ani. dar cred oricum în ea ca Doamnă. nu mamă. am colegi de şcoală
cu sugari, îi mai întreb pe ei. i-am spus în faţă "regret că n-ai o colegă curvă,
noi suntem deficitari la şcoala vieţii." ce folos, se pare că aplică tot metoda ei:
hop la bibliotecă pentru ultimele cărţi în materie. ce mă fac, băiete? momentan
nu spun la nimeni, e prea riscant. temperez mulţime de idei, patinez periculos
printre ele. dar pentru cât timp, maestre? "însărcinată. copilul creşte-n burta
Aliei." o alegere inspirată de mamă, dar am zis eu că acum? cum oi ieşi la aer?

remarc comete pe la colţul ochilor, fac parte din distracţie. treaz de 40 de ore,
sunt gata să preiau cele mai neracordate viziuni, de când visez un Frankenstein
căruia să-i explic cum stă treaba cu generaţia mea literară. dar mă seacă viaţa
practică, iată-mă în prag de tătic la 24 de primăveri. mă şi mir cum am condus
aţă spre casă. babaca era dusă la teatru, măcar scriu singur. revin: terminasem
de scris Meserie, mă băteam cu degetele pe burtă şi mă gândeam la nemurire;
Alia intră-n cameră pe şestache, nici n-am realizat; dau s-o pup avântat, ea
răspunde cu ţuc din buze doar. "ce faci?" întreb ca unul pus pe dezbrăcatele.
câr că mâr, viaţa o ia brusc la vale: "sunt însărcinată." am instinct politic, prind
limba între dinţi. şi aşa mai departe toată noaptea la veioză şi-n şoaptă, doar
să nu se prindă bătrânul ei. simt că plesnesc, mulţumesc mult Dumnezeule că
nu înnebunesc, deşi m-a prins de mâini şi de picioare tocmai în floarea vârstei.
nu prea am idee cum să abordez situaţia. să vezi când bătrânul Aliei o auzi
că fetiţa lui a făcut sex (neprotejat, aici e buba) înainte de a se uni în faţa popii.
halal satisfacţie. la întoarcere nu mi-au mai trebuit nici curve de pe drum.

mintea-mi rămâne stearpă, nu disting o scurtătură turbionară oricât mă uit fix
în tavan. mi-e dor de vremea când oftica cea mai mare era legată de domnii
profesori universitari, cei mai mari rataţi din preajmă. peste două săptămâni
aselenizez din nou la şcoală, de data asta viitorul depinde de cum se dezvoltă
burta Aliei. Doamne! simt că nici muzica nu mi se mai potriveşte. ce să fac?
scriu, nu am altă şansă în condiţiile în care sinuciderea nu mai e alternativă –
doar copilul meu din burta Aliei mă aşteaptă la capăt. în condiţiile în care
n-am făcut dragoste suficient de variat să mă simt cocoş împlinit cu adevărat.
oricât pare de stupid, aş urî să mă sinucid în spaţiul familial unde am trecut
printr-un parastas. de când scriu babaca a venit îmbujorată (de la aerul de afară),
deja sforăie regulat. dacă ar fi ştiut la ce nivel de zbucium îmi supun ficaţii,
m-ar mai fi lăsat în uter până la capăt? asta e o întrebare pertinentă pe care
Alia şi cu mine. Doamne, NU mă vreau tată! dar n-am maţe s-o întreb în faţă:
de ce nu avortezi? Doamne, de-ai da timpul înapoi aş promite să fiu pe fază.

Comentarii cititori
sus

Dan Dănilă

Cu taxă inversă

între ea şi noi numai bine şi toţi oamenii
care au fost în graba lor de a ajunge acolo
unde nu se pun întrebări unde totul este
un veşnic răspuns ca o carte deschisă
în care eşti un cuvânt repetat insistent
până când vei fi uitat totuşi – amnezie
acordată cu şoapta zâmbetul cititorilor
un copac pietrificat fără umbră deasupra
anticvelor din lapidariu pe care degetele
le tocesc încontinuu fără să-şi dea seama
cu cele cinci simţuri strânse în pumn
şi al şaselea ascuns în moalele capului
trestie seismograf busolă ultrasensibilă
presentiment al intuiţiei inefabilului
atent să nu-ţi scape nimic din nimicul
cotidian singurul important azi acum

eşti o şaradă o taină codificată genetic
când te deschizi e întotdeauna prea târziu
iar concluzia poate fi hrana epigonilor
cum toată viaţa unul nonagenar pe care
el a rezumat-o astfel pe patul de moarte:
o uşă care se deschide şi se închide la loc –
poate nemaiavând timp să spună altceva
preocupat să privească încăodată cerul
atât de preţios nemaivăzut de frumos
iar când cartea i s-a închis pe piept părea
puţin supărat atent la preajma amuţită brusc
ca şi cum aştepta un telefon important
cu taxă inversă care îl va costa ultima suflare

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theâtre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey