Ioan Lascu
Victor Nichifor

 
sus

Ioan Lascu

Cum s-a făcut de am devenit scriitor
(VII)

Îngerul se uita la el în spatele casei. Numai îngerul îl vedea. El nu auzise încă de îngeri, dar îngerii locuiau prin apropiere. Era un timp al lor. El stătea rezemat de peretele din spate al casei vechi de lemn şi era necăjit. Parcă plânsese. Era necăjit iar casa era înnegrită de vreme: fusese cândva adăpostul unui străbunic. Şi înainte, pe acolo, îngerii mai fâlfâiseră în nevăzut.

Trecuse binişor de un an. Fugise în spatele casei – reuşise să nu se împiedice de ceva, mai ales de propriile picioare, şi nu căzuse. Aşa că nu din cauză că ar fi căzut şi s-ar fi zdrelit la vreun cot sau genunchi, nu de asta plângea el. Îl părăsise mama şi-l lăsase în grija bunicii. Dar nici de asta nu plângea, mai ales că bunica îl îmbiase cu lubeniţă şi el se înfruptase. Supsese câteva bucăţele, între limbă şi cerul gurii. Mama îi adusese lubeniţă – o cumpărase din Piaţa Mare şi lăsase o jumătate bunicii: "Să-i dai la copil, poate-o mânca şi şi-o uita de supt". Apoi a plecat, împreună cu Pişta, la pădure. De la sfârşitul lui aprilie, acolo se mutase toată gospodăria lor mişcătoare – vacile şi oile şi calul Pişta şi câinele Guriţă. Acasă rămăsese doar el cu bunica şi cu vreo câteva găini, străjuite ziua de cocoşul cel mare, roşu, pe care avea să li-l fure vulpea, într-o noapte de toamnă fără lună, exact de pe dunga pridvorului. Falnic şi vigilent era cocoşul roşu ziua, dar noaptea era orb şi neputincios – avea şi el orbul găinilor, iar Guriţă era iarăşi dus de acasă cu vitele la pădure. El şi bunica l-au auzit doar cârâind disperat, a moarte, între colţii roşcatei, când aceasta se furişa cu pasărea pe coastă în sus, prin mărăcini, spre coama Dealului. Ca Chantecler între fălcile lui Renard, dar povestea asta avea s-o afle el mult mai încolo, prin clasa a treia, când va râde şi se va minuna de isprăvile lui Jupân Rănică vulpoiul. Acum, sub privirile îngerului, habar nu avea nici de vulpe, nici de cumătrul Renard, nici de jupân Rănică; abia dacă aflase de găini, cu care se amesteca prin curte, de când o luase copăcel-copăcel. Găinile şi cocoşul, despre care se spune că are scară în cer, erau deocamdată singurele lui contemporane necuvântătoare de care era mai apropiat. Nu erau periculoase, ba din contră, câteodată o apucau la fugă de rupeau pământul, fiindcă li se năzărea să nu-i mai sufere vecinătatea haotică. Mai târzior, când va putea cuvânta, va auzi că mama lor le batjocorea, la supărare, zicându-le udve, iar când le chema la mâncare ţipa: pi-pi-pi, pi-pi-pi, pi-pi-pi. În ordinea bestiarului domestic, le va zice el pipiuri şi pipinaţuri. Nu le va lăsa să-i scape şi le va boteza. Şi pe dânsele. Acum însă nici nu-şi aducea aminte de ele, cele care cutreierau, preocupate nu se ştie de ce, curtea din faţă.

Mama plecase la pădure şi-l lăsase supărat, în seama bunicii. Îl făcuse să plângă şi să se ascundă în spatele casei. Câteodată nici nu mai voia să i se arate. Îl înţărcase acum câteva luni, pe la sfârşitul iernii, luându-i primul dar al copiilor – darul suptului. Nu era darul suptului de care avea să audă, răsfoind o veche cărţulie de şcoală de-a tatei, de la unul din cale afară de hâtru şi de năzdrăvan, pe numele lui de ţânc Nică a lui Ştefan a Petrei. Nu de acel dar al suptului care-l făcea să fie chilaciu pe învăţătorul celui ce se războise cu pupăza din tei, nu de acela era vorba. Mama îl căuta şi încerca să-l împace, dar el tot nu putea uita ultima desprindere de dulceaţa trupului ei. Fusese înţărcat şi-l podidea plânsul, de poftă şi de ciudă. În compensaţie, câteodată îl apuca o ciudă răvăşitoare pe găini, dădea iama printre ele şi le împrăştia până prin ogrăzile vecinilor. Fugeau ca nişte proaste fricoase ce erau, udvele naibii! Altfel, toată ziua cotcodac, toată ziua câr-câr, cucurigu, co-co-co-co-co-co… Găina care cârcâie seara nu ouă dimineaţa! Unele mai cântau cocoşeşte, seara târziu, le lovea damblaua, însemna că nu mai aveau mult de cotcodăcit.

Ai lui Dacore şi ai lui Mangore, împreună cu ai lui Pingore şi cu ai lui Tase ăl Mic, îl priveau amuzaţi de pe coasta cealaltă, însă el habar nu avea acum de ficţiunile infantile în care vor fi trăind ei, habar nu avea că al lui Tase ăl Mare plecase cu oile la ţară şi nu se mai întorsese nici până în acea zi, când toţi erau gata să le urce în munţi, pentru toată vara care se apropia. Lumea povestea că îl prădaseră nişte ţigani, iar el zăcea încă, după ce fusese snopit în bătaie, într-un spital dintr-un oraş ce se lăsa în partea cealaltă a munţilor. Aşa era, unora le mergea rău, dar el nu ştia nici cine era de vină, nici că unora le era bine şi altora le mergea rău. Nu se apucase de lustruit cu coatele nici masa de lemn din "casa mare", iar de băut ţuică din păhărele de sticlă groasă, în nesfârşite taifasuri cu cei de pe coasta dinspre miazăzi, nici nu era vorba.

"Ionel, vino să-ţi mai dau lubeniţă! Mumă-ta a plecat la pădure, da' ne-a lăsat destulă şi se-ncălzeşte…", se auzea glasul bunicii prin fereastra deschisă ce dădea exact în spatele casei, unde stătea el, tare îmbufnat şi frecându-se de negreala peretelui. Era una din ferestrele la care mieuna mâţa, când avea chef să se ceară în casă. Nu venea la uşă, ci sărea pe prichiciul uneia din ferestre, iar mama sau bunica îi deschidea ca să facă ţop înăuntru. Până una alta, el nu avea de gând să se clintească din loc, stătea cu ochii aţintiţi în zare, se uita la coamele munţilor şi zbârnâia încetişor din buze. Rămânea apoi stupefiat când vedea că, nu ştiu cum, poate din pricina zbârnâitului din buze, coamele albăstrii ale munţilor tremurau şi ele, la fel de mărunt şi de încet. Le făcea să joace, în sus şi în jos, abia perceptibil, în faţa ochilor. Ce ciudat, cum se mişcau munţii! Repeta trucul de multe ori, până se uita zbârnâind din buze şi adormea. Când se deştepta, pe cer se întâmpla să mai treacă, zbârnâind şi el, câte un avion mare cât troaca porcilor sau cât jgheabul din care vuvele beau apă. Era o minune nemaivăzută, un avion zbârnâind greoi pe cerul dinspre oraş, într-o după-amiază cu soare de la sfârşitul primăverii. Dar orice minune dispare în zare...

Picoteau şi găinile toropite, în umbra prunilor din grădina din faţă. Doar cocoşul le păzea neclintit, cârâind şi uitându-se chiorâş, cu un singur ochi în sus, printre frunzele nucului, peste care zbura alene câte o cioară grivă. Lângă nuc, înspre grajd, se ridica un frasin bătrân şi atât de înalt că, mai târziu, aducându-şi aminte de el, îşi închipuia că undeva foarte sus se ascundeau, printre crengile groase şi frunzişul întunecos, Ilene Cosânzene şi feţi-frumoşi şi zmei şi Floriţa din codru şi Păcală cu fraţii lui şi cu uşa pe care unul mai prostănac o trăsese după el când fugiseră de acasă de frica hoţilor. Era ceva în genul Jack şi vrejul de fasole. Avea să citească, după aceea, o groază de poveşti, însă când stătea mâhnit în spatele casei vechi de lemn habar nu avea că atâta popor fabulos avea să urce în frasinul cel mare. El se ducea fuga într-acolo să se joace cu zuca. Sub frasin tata dusese o sobă veche din tablă, pe care el se căţăra, se fixa bine pe fostul cenuşar şi începea să zgâlţâie câte o tablă, la nesfârşit, iar tabla făcea zuca-zuca, zuca-zuca şi-l încânta. Atunci uita de supt. De jucat cu zuca s-a tot jucat, câţiva ani în şir, până a paradit-o de tot, ajutat şi de rugina care o mâncase pe de-a rândul, exasperându-l uneori pe taică-său care nu mai suferea să-i tot cânte el în cap zuca-zuca-zuca-zuca.

Tata însă era mai mult plecat de acasă, trebuia să păzească pădurile de pe munţii din faţă; se înţolea cu totul în verde, îşi punea pe cap un chipiu care-i venea tare bine, un chipiu tot verde – el îi spunea acelui lucru curios badrâneri, auzi tu: badrâneri! –, şi cât ai clipi tata îşi lua puşca în spate şi dus era o zi, două, trei… El îl aştepta însă cu nesaţ, i se făcea un dor mare, iar când tata se întorcea îl săruta pe gură, din prag. Lui nu-i prea plăcea să fie sărutat pe gură – simţea mirosul acrişor de salivă –, dar abia aştepta să se culce ca să fie învelit cu mantaua sau cu vestonul de culoare verde ale pădurarului de taică-său. Şi ce să facă altceva decât să le boteze şi pe cele două ţoale, zicându-le tutu maie şi tutu mic, căci le îndrăgea tare mult şi nici nu-i trecea prin cap să se culce fără ca mama să-l acopere cu unul din ele. Uneori, când se întorcea de pe coclauri, tata aducea câţiva păstrăvi juliţi de pe sub bolovanii pâraielor care clocoteau vesele prin mai toate viroagele munţilor. Mânca cu mare plăcere câte unul, când taică-său băga mâna într-un coş de răchită atârnat de una din grinzile din "casa mică". Era uscat păstrăvul şi avea un gust tare bun pe care-l va ţine minte până va face primul lucru de om mare. Şi multe altele, după aceea.

Într-o zi tatei i s-a năzărit că i-au rămas prea multe cartuşe, că ar avea în plus, şi-a luat puşca şi a ieşit din casă. "Am să trag în mărul lui Fişăr", a zis el, parcă într-o doară. Era înţolit în uniforma verde şi cu badrâneriul pe cap. Neinhibat de puşca lui taică-său, Ionel îşi urmă părintele până la stâlpul electric de la jumătatea ogrăzii. Tata era gata, pare-se, să dea un spectacol cu împuşcături, chiar în faţa piciului. Scoase nişte cartuşe dintr-un buzunar, le îndesă în puşcă, o sprijini de unul din parii gardului şi apăsă pe trăgaci… O dată, de două ori, de trei ori. Pocnetele aveau un ecou colosal, căci se răspândeau cu repeziciune prin aer până la râpa de sub Vârful Arsurii şi se întorceau hăulind înapoi, întregind jocul. Cum nu trecea nimeni pe drum, nimeni nu s-a speriat sau nu l-a certat pe tata că ar fi băgat frica în săteni. Nici chiar îngerul. "Am băgat unu chiar în măr", a zis tata destul de indiferent. S-au dus amândoi până la mărul bătrân de sub Coastă, ca să constate isprava. Aşa era…

Comentarii cititori
sus

Victor Nichifor

Important

69

azi m-am trezit de babac pe la 10 dimineaţa, fără să ştie în ce situaţie critică
îmi pun ficatul. că n-am pus geană pe geană deşi teoretic am dormit non stop.
dacă plec cu sorcova nimeni nu câştigă afacerea, aşadar mi-am cerut scuze că

m-am certat
cu un cretin la serviciu de m-au reclamat la babac. că am întârziat
la caricatura aia de "serviciu"
, eu imaginam altfel viaţa – nu tată la 24 de ani.
în plus, fiara de bătrân mă ia cu un articol despre "încălzirea globală şi efectul
asupra modului nostru
de viaţă", taman să mi blocheze felia de gem pe esofag.
răspund că îl privesc ca un subiect controversat (nu pe el, poate n-ar fi trebuit
să precizez), dar nu mă pot opri să nu mă gândesc că ceva e câş rău în viaţă.

babacul meu e cretin, babaca ştie ce zice. însă babacul Aliei este atât de bou,
nu suport ideea ca băiatul meu să aibă un astfel de bunic, îi va strica vacanţele.
duminică la un moment dat ies din cameră, masa era deja aranjată: "ce părere
ai despre terorism, plaga mileniului? care ori va fi religios, ori nu va fi deloc".
"
terorismul îşi are obârşie într-o viziune apocaliptică asupra lumii, grefată
pe un concept de dispreţ în jurul duşmanului mai puternic, prin asta mai slab".
dar ce, numai moşul? "interesant", îl atacă bătrâna pe neaşteptate,
se-ndoaie
(cică să ia ceva de sub masă). "ce părere aveţi de Steaua? credeţi în Rapid?
"
"
Cromescu a fost cumpărat cu 10
.000.000 de lire sterline, salariul mediu la noi
cât e? 200 pe lună? un profesor cât face?" nu ţine, nu ne ridicăm de la masă.

dacă-i p-aşa, atunci să mâncăm: tone de hartane în mezeluri concentrate, gem
şi căni cu lapte – oricum n-am ce pierde, s-a făcut de prânz şi trebuie să plec
curând. mă întreabă în lună şi în stele numai să n-o pup pe fii-sa, ce crede el?
încep să mă enervez numai la gândul ăsta, dar Alia-mi face semn, capitulez.
nu ştiu ce mă paşte: în spatele câtorva straturi de aer disting o moaşă-n transă,
un copil ieşind din valuri face dezinvolt din mână, "fetele" spală vasele; spune
că o dată pe săptămână vasele-s specialitatea lui, "ca bărbaţi trebuie să fim
deschişi la minte". energizat de faptul că fac un ban, iar mă întreabă de babaci
şi influenţa lor asupra ritmului meu cardiac. arunc în discuţie excursia mea
cadou în Anglia, îl fac de cacao. regret că nu-l pozez cu şirag de clăbuci la gură
pe când demonstrez că trebuie să nu fim mintal limitaţi de o graniţă naţională.
nu pot vorbi jumătate de oră de dl. Căpiat, adevărul e că nu-s pus la curent
cu rata obezităţii în America, nu-s pasionat de cât de prost mănâncă nemţii,
câţi români ciordesc din Austria şi câţi ingineri în Spania muncesc necalificat,

cum trăiesc africanii ca sardelele în marele Paris. mai rău ca-n cartierul Rahova.

cel puţin bătrâna ne îndoapă, din cauza presiunii psihice încerc fiecare fel iarăşi;
aflu
că la ei masa de duminică e mare cult de familion, eu o onorez cu porc. şi
perorează ca un căpiat, nu înţeleg rana pe care i-am pus sare. pare documentat,
dar nici nu cred că francezii sunt zgârciţi, după câte ajutoare am primit de la ei
imediat după revoluţia din 1989. dacă americanii-s proşti, cum de ne conduc?
cum se poate ca elveţienii să trăiască modest când au salarii cu atâtea zerouri?
dar îmi promit să vin cu date data următoare, să-i dau din mers peste nas. eu
ştiu bine ce-i aceea "viaţă de înaltă calitate", chiar dacă nu folosesc sintagma.
suedezii sunt beţivi, stau necăsătoriţi şi au copii. Spania – noroc că este în UE.
închipuie-ţi ăst ping-pong cu extensie-n Singapore, o amărâtă de insulă 30/40.

ne cuminţeşte bătrâna cu maioneză exotică subţiată cu siroape naturale. trec
printr-un moment inspirat, ascult de Alia şi amintesc de poezia plăsmuită
seara. "
cum tinere, tu aseară ai scris o poezie?" "aşa cum sunt fiinţe ce trăiesc
fără aer, şi eu aş putea să trăiesc fără poezie. dar spuneţi-mi: cum aş arăta?"
aveam p
regătit răspunsul, l-a blocat. "plus, scriu cel mai bine când poezia este
intervenţie complementară în program", îi alungeşte moaca, începe să devină

interesat. "
inapetenţa mea socială nu e maladivă, am dovadă fetiţa d-voastră.
în schim
b este adevărat că fur meserie alternând privirea fixă pe tavan cu cea
de pe pereţi". "savurezi ceea ce citeşti fără să-nţelegi?" mă înnoadă. şi ce dacă:
"
numai dacă-i poezie". îşi ridică burdihanul de sub masă, nu ştiu ce mă paşte:
"
tinere, mai ai puţin şi te apropii de Anton Pann, cel mai mare poet român".

 

Victoraş

Locuiesc într-o casă de om cu stare,
scriu liniştit. Nevastă-mea şi Matei se chiţăie
după zid. Am avut o zi super-trooper:
dimineaţă am citit despre zmei; m-am plimbat

cu piciulică hai-hui, ne-am reflectat în ape
şi-am stropit alţi copii; ne-am întâlnit cu Amalia

şi părinţii ei, prietenii noştri buni, am spus
lucruri mici cu furnici. Mama ne-a aşteptat cu

masa-gata. Noi am dormit, ea a repetat
la flaut pentr-o emisiune la radio; ne-am trezit
în pupături, ne-am prefăcut că mai dormim.
Ne-am zbenguit şi ne-am hlizit, am mâncat din nou

cu toţii ca nişte oameni mari. Tata a lucrat
eficient pentru serviciu, ei s-au plimbat. Am pus
şi muzică, aşa sunt eu construit. În fundal disting
aure de Victoraş înşirate printr-un parfum solid.

Locuiesc într-o casă de om cu greutate, am putere
ca dispoziţie de viaţă. Bucuria de a fi soţ şi tată bun.
Scriu şi simt pace. Recunosc o zi superbă –
îi mulţumesc lui Dumnezeu. Nu e minunat?

 

70

aşadar, o să am un bebeluş. mă autosugestionez că va fi băieţel, supravieţuiesc.
o să-l iniţiez în lumea bărbaţilor, o să cotonogim la fotbal, o să facem forţă.
las temele pentru maică-sa, eu îi arăt ce înseamnă să asculţi muzică profundă.
mă încumet să planific cenacluri atelier în familie, să discutăm ultimele poezii
pe muzică de flaut. să aibă respect pentru mine cum aş purta şi eu babacului,
de n-ar fi un gagicar şi jumătate. ştiu ce vorbesc: Alia e destinată Doamna mea,
în burtă cu-n brotăcel ce-o să-mi semene perfect. mă ia cu frig pe şira spinării,
mă nenoroceşte ideea că i se va schimba alura pentru care eu am bătut străzile
ca student în călduri groaznice. se pare că deja am intrat în altă etapă evolutivă,
la două zile tot vorbim la telefon, nu ne avântăm să găsim soluţii – amândoi
suntem subtili şi intuim că dacă într-un cuplu tandreţe nu-i, nimic nu este;
în paralel am încercat să mă dreg printr-o poezie în mijlocul nopţii. lugu-lugu,

cât de frumos e să te dai tătic de băieţel cu o mămică superbă, tot nu ajută.

"oare-i prea frumoasă s-o înţeleg?" e întrebarea la care trag nădejde. mi-aş dori
să mă pierd controlat în mrejele ei ani şi ani; părţile neguroase din mine certifică
că am nevoie şi de un prieten mascul pur-sânge, să mă exprim cu înjurături tari
şi să fiu aplaudat. dar nu sunt complet la pământ ca să-l abordez pe Costache,

mi se duce buhul şi mă dau afară din gaşcă (poate nu, însă m-aş autopropune

să le arăt că nu-s atât de fraier). i-aş telefona lui Mişu, însă e dus cu babacii lui
prin ţară – şi-mi dau seama că a fi părinte nu-i un lucru de şagă. cu cine-aş putea
vorbi? o să cretinizez dacă continui să mă gândesc la brotăcel singur-singurel.

babaca n-a mirosit nimic. de babac nu mai vorbesc, ştie să nu-şi lase femeile
cu burta la gură. îmi tremură pixul între degete de oftică, i-am dat paşi agresiv
(de frică? din orgoliu? de cretin?) când mi-a propus pe tavă "câteva femei".
şi, conform teoriei dominoului, la serviciu am făcut-o de oaie: am completat

un acreditiv greşit (le-am explicat în particular că sunt născut director general,
nu orice chiţibuşar) şi se pare că marea firmă nu-şi iau banii de la un ţepar.
douăsutecincizecişişaptedemiişaptesutepatruzecişicincidedolăreiamericani. şi
l-au chemat pe babac. acum în casă, vorbeşte cu babaca, nu mă interesează ce;
în seara asta nu mai am ce discuta, a "declarat irevocabil"
că nu mă sprijină
cu un serviciu în străinătate, nici nu poate. e stupefiat de ce greşeală am făcut,
la rândul meu sunt dezamăgit de ce firmă de tembeli de n-au un plan colateral.

 

dacă n-aş fi legat de banii babacului m-aş scutura de pierderea uriaşă de timp
numită "şcoală superioară" aş fi capabil să storc din mine o colecţie de poezii
la doi ani; m-aş arunca şi în romane psihologice, de circa 200-300 de pagini;
dacă babacul mi-ar lua maşina aş face urât, nu cred că aş putea suporta ideea.
dacă babacul n-ar fi divorţat altfel aş fi digerat ideea că Alia poartă brotăcelul
meu în ea. la ora asta poate doarme, mi-a spus că a început să-i fie puţin rău.
dacă maică-mea ar veni acum la mine în cameră aş face scandal; dar nu-mi fac
griji, e "
plecată la prietene" – se distrează în felul ei în timp ce uite ce fac eu.

dacă şi parcă s-au întâlnit într-o barcă, barca bâldâbâc s-a răsturnat, brotăcelul
stă în lichid placentar. brusc o ia la pas înaintea evenimentelor înconjurătoare.
cred că sunt mai valoros decât mă percep. altfel n-aş rezista la asemenea forţe.

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theâtre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey