Maria-Gabriela Constantin
Cosmin Dragoste
D-na Gheo
Veronica D. Niculescu
Alina Savin

 
sus

Maria-Gabriela Constantin

Rochia de mireasă

Vameşul īşi īmpinse cu degetul arătător chipiul īn sus pe frunte şi, ridicānd uşor sprāncenele, īşi scărpină nedumerit īnceputul de chelie. Jeepul albastru din faţa lui īi furase un scurt fluierat de admiraţie īn vreme ce se apropiase de vamă: mare, elegant alunecase lin oprindu-se aproape fără zgomot īn faţa gheretei de controlul paşapoartelor apoi trecuse mai departe pānă la el, la controlul bagajelor. Un cuplu tānăr; la volan un bărbat şaten uşor īncărunţit la tāmple, cu gesturi degajate, genul care place femeilor īşi spuse vameşul cu invidie, alături de el o brunetă de o frumuseţe neobişnuită, amāndoi cu priviri limpezi. Aveau cāte doi copii īnscrişi īn paşaport. Erau, negreşit, oameni cinstiţi, căci păreau familişti care-şi văd de treaba lor şi n-ar īncălca legea. Umplută pānă la refuz maşina aproape că gemea de bagaje. Veniseră īntr-o scurtă călătorie de cāteva zile, īi spuseră. Derutat, vameşul privea cu insistenţă Jeepul īncercānd să se dumirească; instinctul nu-l īnşela niciodată; simţea orice neregularitate de la o poştă, doar era ofiţer la vamă de cānd se ştia, o viaţă de om. Dar atunci de ce atātea bagaje, şi ce căuta scaunul acela de copil mic pe bancheta din spate, şi pe deasupra rochia de mireasă agăţată printre multe haine de copil? Că doar toată lumea vorbea despre traficul internaţional de copii ce se făcea intens īn ultima vreme, văzuse chiar şi cāteva reportaje la televizor. Da, veneau de la Madrid īi spuseră. Rochia? Aăăă, rochia? Păi, au luat-o de acolo, de la cineva, şi o duc īn ţară… Īi mai privi o dată īncruntāndu-se uşor: erau prea senini ca să mintă. Ei, or fi luat-o de la vreun second-hand şi o duceau īntr-adevăr cuiva, la urma urmei de ce nu, īşi spuse, apoi cu un gest uşor le făcu semn să treacă. Viforul ţinea de două zile; frecāndu-şi māinile tānărul bărbat se grăbi să intre īn incinta micii clădiri a vămii.

*

Iulia văzuse rochia pentru prima oară īntr-una din vitrinele elegante din centru, şi cum tocmai īşi căuta una pentru nunta care se apropia, intrase să o probeze. Era ROCHIA-DE-MIREASĂ-cu-majusculă, visul nemărturisit al oricărei femei, oricāt de culte, de realiste sau de cinice ar fi fost. Era ceva la care pur şi simplu nu puteai rezista, chiar dacă īn societate ai fi rās cu o plăcere uşor denigratoare, comentānd cu un fals feminism de ocazie atenţia excesivă acordată īn zilele noastre formalităţilor sociale, cum ar fi nunţile şi botezurile, bani, nu-i aşa, aruncaţi pe fereastră... Cu un decolteu generos, care lăsa umerii complet dezveliţi, strānsă pe talie şi amplă, măturānd aproape podeaua, rochia de un alb lăptos era, paradoxal, īn acelaşi timp vaporoasă şi maiestuoasă, uşoară ca un flirt frivol şi fermecător de vară dar şi gravă ca un jurămānt. Iulia n-ar fi putut spune cu exactitate ce anume crea acest efect, dacă era materialul, ori croiala, ori amāndouă la un loc. Pe deasupra ea foşnea ca un mister prelungit la nesfārşit īn vag, iar la cea mai mică mişcare micile pietricele sidefii, cu care era īmpodobită, dădeau materialului de organza combinat cu mult bun gust cu taft o neobişnuită strălucire. Era o sclipire metalică şi totuşi caldă. După ce se consultase cu prietenele, cu mama ei, Iulia fericită o cumpărase. Soţul urma s-o vadă doar īn ziua nunţii, altminteri n-aducea noroc, iar ei aceste superstiţii īi plăceau; aveau ceva inocent care se potrivea cu albul acela lăptos ca un şal din acelaşi material. Sau ca un zāmbet de copil.

Deşi la sfārşit de august īn ziua nunţii zăpuşeala păruse de nedescris, membrii familiei adormiseră īn după-amiaza aceea care pe unde apucase, căzānd īntr-un somn adānc, fără vise: rudele cazate prin vecini, ori pe la niscaiva cunoştinţe, copiii īn fotoliu, părinţii lor alături tot pe saltele, pisica torcānd la picioarele lor, mirele şi mireasa ţināndu-se de mānă īn patul deja conjugal; prin camere somnul se furişase peste tot, īn gānduri, printre aşternuturi şi printre cărţi, cuibărindu-se īn faldurile vaporoasei rochii, ascunse de privirea viitorului soţ īntr-unul din dulapurile răcoroase, făcānd pānă şi vinul spumant să picotească īn pahare. Aproape că īntārziaseră de la cununie, aşa că īl goniseră repede pe mire de acasă ca să se pregătească, zburătăcind cu toţii īn jurul miresei, agitate şi emoţionate peste măsură. Afară soare dogoritor, aer īncins. Se duseseră la locul cununiei cu Jeepul albastru, tocurile Iuliei bătānd un ritm alert de dans nestăpānit pe caldarāmul prea īnfierbāntat, pānă la parcarea de lāngă biblioteca oraşului cufundată şi ea īntr-o toropeală de miez de vară. Totul era īnvăluit īn nemişcare, oraşul īntreg se cufundase īn somn ca īntr-o poveste pe care o citise demult, īn copilărie. Biserica se afla īn afara oraşului, īn incinta cetăţii medievale pitoreşti din care se salvaseră doar zidurile şi, curios, mică capelă bine pitită, insinuată sub unul din bastioanele de apărare. Iulia īi lăsă pe nuntaşi să o ia īnainte. Rămasă īn dreptul intrării chiar īn faţa porţii grele de fier, ea se refugie de asuprirea soarelui adăpostindu-se la umbra răcoroasă a zidului īnalt, susţinut de contraforturi īnalte şi frumos arcuite; īşi aprinse o ţigară şi nerăbdătoare īncepu să aştepte; trebuia să īntārzie, să se lase aşteptată aşa cerea obiceiul locului, datina, bunul simţ... Dacă ar fi putut ar fi opintit puţin timpul, ca pe o căruţă īmpotmolită īn mijlocul drumului. Privind zidurile scorojite ce īnconjurau cetatea, Iulia īşi netezi cu un gest absent, aproape mecanic rochia. Atingerea materialului avu darul s-o liniştească iar palmele parcă i se răcoriră pe loc. Fratele ei o privi cu un zāmbet amuzat şi plin de īnţelegere dar fără să spună nici un cuvānt; i se părea firesc să fie tulburată, freamătul organzei să o bucure, ba poate chiar să o liniştească; lui īi revenea īndatorirea şi onoarea să ducă mireasa pānă la intrarea īn biserică; ştergāndu-şi broboanele de sudoare de pe frunte el urmări surāzānd cu detaşare desenul orbitor, aproape halucinant al norilor desfăşurāndu-se pe cerul altminteri potolit de august. Mai aşteptară cātva timp apoi se īndreptară alene spre biserică; brusc, nervozitatea de pānă atunci o părăsi, mersul ei deveni măsurat, potrivindu-se rochiei ce cădea īn falduri, momentului de sărbătoare şi, cāt dură traversarea curţii pānă la mica capelă, Iulia şi rochia deveniră una. O clipă unică, oprită īn timp, suspendată. Īn jurul lor doar ciulini, mărăcini şi iarbă arsă, singurele care creşteau printre ruinele īmprăştiate peste tot; o coloană aici, nişte scări care nu duceau nicăieri, mai īncolo, drumul presărat cu bolovani şi petale de trandafir, abia vizibile, cu care mirele parcă ar fi voit s-o ajute să găsească drumul, ori să se īncredinţeze că avea să vină, şi undeva departe, tocmai īn celălalt capăt, mica capelă şi nuntaşii. Da, alesul inimii ei era negreşit un mare romantic. Mirele o zări īn rochia aceea de poveste iar Iuliei i se păru că scoase un Oh! plin de īncāntare. Apoi cānd preoţii īncepură să pslamodieze Isaia dănţuieşte cu mărire şi cu cinste şi perechea dansa īn jurul mesei de ceremonii din bisericuţă, Iulia simţi prin materialul fin de organza cum micul copil īi trase primul ghionte īn burtă. Energic. Participa şi el la festin. Dănţuia şi el. Cu mărire şi cu cinste. Fusese primul lui semn de viaţă, unul de sărbătoare.

După cununie tinerii proaspăt căsătoriţi plecară īn Spania, unde Mihai lucra ca programator la o firmă. Luară cu ei şi rochia, deşi soţul se īmpotrivise la īnceput spunānd că nu mai avea rost să o ia cu ei, ei căci ocupa prea mult loc. La insistenţele repetate ale Iuliei bărbatul cedă ridicānd umerii a nedumerire şi astfel aceasta ajunse īn cele din urmă īn marele dulap din salonul noii locuinţe. Apoi, forţaţi de īmprejurări, serviciul care īl trimitea pe Mihai mereu īn alt oraş, cam odată la şapte-opt luni, se mutară īn repetate rānduri iar costumul de mire şi rochia de mireasă erau de fiecare dată ultimele obiecte pe care le luau din casa proaspăt golită. Poate pentru că erau atāt de unice şi de festive.
Repede īnsă povestea lor cu iz de roman cavaleresc căpătă puternice accente de telenovelă. După naşterea fiului lor neīnţelegerile se ţinură lanţ iar venirea pe lume a cel de-al doilea copil nu făcu decāt să adāncească tăcerea ce se aşternuse īntre ei, bine mascată īndărătul zgomotului răsunător; nu reuşeau să se pună de acord nici īn detaliile altminteri nesemnificative ale vieţii de zi cu zi, nici īn cele legate de īngrijirea şi creşterea copiilor Părea că cetatea, capela aflată sub bastionul de apărare şi veştmintele lor de sărbătoare rămăseseră cu mult urmă, odată cu ţara schimbată şi tot mai desele mutări şi tot mai istovitoarele certuri. Obosiţi de atātea dispute, hotărāră să stea o vreme separaţi, măcar pānă să se dumirească dacă noua lor identitate de părinţi era cea care-i făcea să se comporte atāt de diferit unul cu celălalt. Mihai īşi luă concediu şi plecă cu nişte prieteni să facă turul Spaniei şi de acolo īn munţi, īn lumea libertăţii neīngrădite, a singurătăţii şi a īnălţimilor; ea se īntoarse cu copii īn ţară, la părinţi, īn climatul stabil al liniştii, al īnţelegerii şi al iubirii. Īntoarcerea īn mediul familial, īngăduitor şi plin de fantezie avură darul să o liniştească pe Iulia.
Īn perioada aceea de interimat rochia de nuntă īşi găsi sălaş temporar īntr-un dulap frumos īncrustat din lemn de nuc al soacrei. Aşa se face că, de la distanţă, rochia de mireasă cu freamătul ei obsedant deveni din nou una din multele accesorii ale reveriei, recreānd viaţa ca pe o altă posibilă prelungire a fanteziei.
După un timp se regăsiră revenind din universuri diferite, străduindu-se să găsească ceea ce ar putea fi o cheie muzicală comună a vieţii conjugale. Ca să-i īncurajeze, socrii le trimiseră printr-un cunoscut rochia de mireasă şi costumul de mire. O vreme lucrurile părură să meargă bine.

*

Īntr-o seară de iarnă, după ce-i culcă pe cei doi băieţi şi adună cu gesturi īncete jucăriile īmprăştiate prin tot apartamentul, apoi hainele aruncate īn baie, şi spălă vasele adunate īn bucătărie, Iulia nu se mai putu abţine şi făcu ce īşi dorea de mai bine de cāteva luni. Profită de faptul că soţul avea, ca īntotdeauna, treabă şi n-avea să se īntoarcă decāt foarte tārziu, şi scoase din cutie pantofii albi, ciorapii, voalul, sutienul de satin, apoi mānuşile lungi pānă la coate, iar īn cele din urmă rochia de mireasă. O īmbrăcă, īnchise ochii şi, plimbāndu-se īn sus şi īn jos prin apartament, o ascultă fericită cum foşneşte. Apoi īmbrăcată astfel ieşi să fumeze o ţigară pe balcon temāndu-se totuşi de ochiul vigilent al vecinilor, atentă să nu-şi ardă nici rochia. Poate ar trebui să o īmbrac cānd merg la piaţă să fac cumpărături, īşi spuse şi o pufni rāsul ca pe un copil care o făcut o boacănă. Ideea era absurdă, dar avea o candoare irezistibilă. Sau cānd plimb cāinele. Se şi vedea cu un rotweiller. Mda, nici nu aveau cāine. Fumă ţigara cu nesaţ, deşi se lăsase de fumat de cānd se născuseră copiii, după care intră, īşi scoase rochia albă, o īmpături la loc, īşi dădu jos cu gesturi leneşe, tărăgănate ciorapii, apoi cu un uşor oftat pantofii şi le puse pe toate īnapoi īn dulap. Miroseau deja puţin a naftalină, ca hainele de blană ale cucoanelor īmbătrānite, ceea ce o īntristă puţin. Poate că şi eu sunt cam demodată, dacă nu chiar de gusturi īndoielnice, ori, cine ştie, īncăpăţānată, īşi spuse dar numaidecāt alungă acest gānd, ca pe un ţānţar obraznic şi insistent pe care īi venea să-l alunge ori să-l pocnească.

Calmul familial nu se dovedi durabil. De fapt īşi imaginaseră căsnicia īn diferite chei muzicale şi neīnţelegerile nu mai conteneau, īnlănţuindu-i tot mai puternic. Cuvintele zgāriau, rochia foşnea tainic. Dar iată a intr-o buna zi sunetul acela delicat şi īncurajator dispăru şi, oricāt se strădui Iulia să şi-l amintească ca să prindă puteri, nu-l mai auzea; doar larmă, ţiuit, hārşāială, uneori un fel de vacarm īndepărtat şi sācāitor al propriilor gānduri, alteori un scrāşnet al supărării, ori trosnetul dezamăgirii, īnsă freamătul acela ca un şopot, fāşāitul liniştitor, foşnetul... nu mai erau. Nicăieri. Şi tānăra femeie nu mai avea la ce să se gāndească īn clipele de cumpănă. Zilele, lunile, anii treceau, uite aşa trece şi viaţa mea la vale, īşi spuse īntr-o seară Iulia aproape speriată. Am căzut īn tăcerile celuilalt ca īntr-o groapă, şi cuvintele mele nu mi le mai ştiu nici eu, deşi tot īncerc zadarnic să mă īncropesc din frānturile altora. O colecţie de zgomote, asta a devenit, Doamne iartă-mă, viaţa mea.

Īntr-o zi Iulia se trezi la mijlocul nopţii şi īntinse braţul să-şi atingă bărbatul ca s-o liniştească, cānd senzaţia cearceafului neprietenos de rece o izbi īn mod aproape violent; nu venise, nu era. Şi nu era prezent nici atunci cānd era acolo, era o permanentă absenţă. Iulia se simţi brusc obosită şi hotărī că nu mai poate rămāne; trebuia să plece, īn lumea ei. Īşi rugă fratele să vină să o ajute cu mutarea iar el sosi īmpreună cu soţia lui, cu acelaşi Jeep cu care o dusese nu chiar pānă la altar, dar oricum pānă la intrarea īn cetatea medievală.

Cānd plecară, afară tocmai căzuse prima zăpadă din acel an. Īncărcată, maşina ofta din īncheieturi sub greutatea bagajelor. Băieţii erau aşezaţi pe bancheta din spate unul īn scaunul de copil, celălalt īn braţele femeii. Era trafic, ora la care oamenii veneau de la serviciu şi erau hotărāţi să ajungă cu orice preţ acasă. Jeepul īnainta opintindu-se pe bulevard, oprindu-se la aproape fiecare sută de metri. Şi de fiecare dată cānd tānărul bărbat de la volan apăsa pedala de accelerator, īn geanta plină cu jucării a copilului greutatea se lăsa pe căluţul cu baterii, o jucărie care īncepea să necheze, o lua la galop apoi după un minut se oprea, fornăind prelung la sfārşit. Şi īncă o dată. Un stop, o accelerare, īncă o sută de metri. Īncă un nechezat, galopul, apoi fornăitul de cal. Altă o sută de metri. Īncă un nechezat. Galop. Fornăit. Stop. Accelerare. Nechezat, galop, fornăit. Stop. Da capo. Cei doi băieţi īncepură să rādă cu poftă, dezvăluindu-şi toţi dinţişorii, chicotind vesel printre mormanele de haine. Plecarea, părăsirea soţului-tată aveau hotărāt ceva amuzant. Aducea cu o şotie poznaşă. Ceilalţi priveau absenţi pe fereastră ninsoarea pufoasă albă, şi atāt de netedă, ca de īnceput de lume.

Agăţată cu umeraş cu tot la fereastra din spate a maşinii, rochia de mireasă se bălăngănea īncet īntr-o parte şi alta parcă derutată. Tānăra femeie şi copiii luară a doua zi avionul, iar bagajele, multe la număr, īşi continuară drumul spre Bucureşti cu maşina.

Rochia de mireasă ajunse īnapoi la ea după mult timp, copiii crescuseră. Rudele goliseră podul şi rochia, īmpreună cu multele cărţi pe care nu avusese unde să le pună īn apartamentul prea mic, fură din nou transportate īn noul apartament deja vechi. O vreme rochia poposi īn debara şi rămase acolo uitată īn fundul unui cufăr.
Īntr-o zi, Iulia o dărui unei nepoate care tocmai se pregătea de nuntă, după care se simţi mult mai īn largul ei, cumva eliberată īn sfārşit; devenind parcă mai īnţeleaptă şi era, probabil, singurul lucru care conta cu adevărat.

Ultima oară o văzu īntr-o consignaţie.

Comentarii cititori
sus

Cosmin Dragoste

Libertatea oferită de barbă

... "şi aminteşte-ţi de libertatea oferită de barbă". Alois lăsă din mānă pliantul publicitar şi o privi nedumerit pe tipa din faţa lui. Care avea rolul de promoter. Una din miile. Din zecile de mii. Fătuca asta ce mai voia? Aaa, da, de la ţigări. Ce naiba e īn firma asta, sat fără cāini, intră toate gagicuţele ăstea cu fel de fel de promoţii, nea Doru de la poartă, las' că-l chem eu la raport, ce Dumnezeu, lasă pe toate ălea īn firmă, se vede că a īmbătrānit, e de ajuns să-i facă puştoaicele ochi dulci şi el le lasă, săptămāna trecută aia cu iaurtul, au māncat toţi angajaţii, era, după ce a plecat ea, ca īn cocină pe jos, a trebuit să se facă imediat curăţenie, ieri aia cu mezeluri, puţea firma a abator, azi, asta cu ţigările ei. Frumuşică, deh, n-am ce zice, Alois n-are ce zice īn privinţa frumuseţii fetei, 22, maxim 23 de ani, să ştiţi, compania noastră promovează o nouă strategie, care, cu siguranţă, vă va schimba viaţa, ţigările să-mi schimbe viaţa, ce să-i facă acum, are şi ea o poezie de spus. Alois īi cumpără toate produsele, zeci de cartuşe, numai să n-o mai vadă īn firmă. Fata a făcut ochii mari, nu-i venea să creadă, cānd face ochii mari e chiar frumoasă, lasă, păstrează tu toate brichetele şi premiile, ia banii şi să ai o zi bună şi dumneavostră să aveţi, sunteţi un om deosebit şi să ştiţi, campania noastră vă poate schimba viaţa.

Alois a citit pliantele de la ţigări cāteva ore mai tārziu, o campanie publicitară totuşi nu agresivă, nici de prost gust, dar cu multe locuri comune. Prea multe. Era centrată pe ideea, el o găsea uşor comică şi idioată, de a-ţi lăsa barbă şi să faci orice, să rupi monotonia vieţii. Le-a uitat īn maşină. La dracu', am uitat să arunc hārţoagele ălea, māine, acum nu mă mai īntorc.

S-a trezit tārziu a doua zi dimineaţă. Era uşor ameţit, deşi nu băuse nimic. I-a luat mult timp pānă să se dezmeticească. Parcă plutesc, oare o fi de la tensiune? Un consult medical nu ar strica, prea mult stress, are dreptate şi soacră-mea. Nu a īntārziat īn viaţa lui la firmă. Şi nici azi nu voi īntārzia. Precis. Nu s-a mai bărbierit, nu a avut de ales. Prima zi īn care nu s-a ras. El, care se rădea şi duminica, atunci cānd nu ieşea nicăieri. Pe drum, blocat īn trafic, s-a atins cu māna pe faţă şi a simţit barba. A zāmbit: libertatea oferită de barbă. Seara, din nou īn trafic. Barba īi mai crescuse puţin. Dar liber nu se simţea deloc. Dimpotrivă. Iadul pe pămānt, māine am de refăcut planul de contracte cu suedezii, importurile din China trebuie sistate īn mod amiabil şi inteligent, astfel īncāt să nu avem pierderi, garanţiile cu spaniolii nu sunt valabile... Prea multe, mult prea multe. Unde dracului e libertatea aia oferită de barbă? Ţigările mă-tii şi vorbele goale aruncate īn vānt de promoteriţe cu picioare lungi şi maieuri decoltate!

6 şi 5. Ceasul sună. Alois coboară din pat. Iar nu-mi găsesc papucii. Las'-o aşa! Barba i-a crescut. Chiar pot zice că am barbă. Īntr-un stadiu incipient, dar am barbă. Ce repede mi-a crescut, īn numai două zile. Alois s-a īmbrăcat īn jeanşi. Pentru prima dată, fără costum. Nu s-a ras. A luat maşina. A lăsat-o la Obor. De acolo, a plecat pe jos. N-am mai mers pe jos din studenţie. Sunt beat de bucurie, să văd atāta lume, atāta forfotă, trăgea īn piept cāt putea de adānc pānă şi mirosul gazelor de eşapament. La semafor, a īnceput să cānte. Īncet de tot, să nu-l audă nimeni. Doar pentru el. Niciodată n-am fost bun la cāntat. Nici la cor nu m-a luat. Eee, da' mie ce-mi mai convenea, că mergeam să joc fotbal, cu Tavi şi Teo, Tavi e acum mort, accident de maşină, Alois a fost distrus cānd a aflat. Din ce īn ce mai tare. Şi mai tare. Take me down to the paradise city, where the grass is green and the girls are pretty. Se uita lumea la el. Dar Alois nu a amuţit brusc. Ci a rās. Tare. Din ce īn ce mai tare şi mai cu poftă. A traversat strada īn paşi de dans. Pe trecere s-a filat cu o tipă īmbrăcată sport, cu căştile īn urechi. Alois a īntors capul după ea, ea l-a privit cu multă simpatie, şi-au zāmbit, băi, ce bine arată puştoaicele din ziua de azi, hot hot, şi ce siguranţă au īn ele, Alois, ai nevastă, copii, corect, corect, bla bla bla. Pe trotuarul celălalt s-a privit īntr-o vitrină. Barba. Libertatea oferită de barbă. Alois, să-ţi laşi barbă nu e o chestie prea mare, măi, ştii, nu mi-au plăcut mie niciodată regulile şi regulamentele, dar barbă şi mustaţă nu mi-am lăsat, şi să-ţi dezvălui şi marele secret de ce nu mi-am lăsat, tatăl său lăsă ciocanul din mānă, cuiele aşteptau cuminţi să le vină rāndul la fixarea raftului din debara, se duse la chiuvetă, īşi spălă un măr, lui Alois o pară, secretul e că nu mi-am lăsat de... lene, da, măi, copile, nu mai rāde, de lene, căci e mai greu să ai grijă de barbă, decāt să o razi, nici nu ştii cum se īngrijeşte, ehehe, cu pomezi, cu perii, e mai mare daraua decāt ocaua, nu mai rāde măi, se opreau trecătorii uimiţi şi-l priveau pe Alois care rādea īn hohote īn faţa vitrinei. Cerşetorul de bază īn faţa magazinului, fiecare magazin de lux cu cerşetorul său, nu? Ia uite un boier care se apropie, de unde ştii că sunt boier, se vede după haine şi după mers, eu te recunosc sub orice chip, eee, dacă zici că-s boier, hai să fiu boier pānă la capăt, Alois i-a dat 1000 de euro, aproape şi-a golit portofelul, dar, deh, boieria se plăteşte, costă, nu? A stat de taină minute īn şir cu cerşetorul. S-au despărţit buni prieteni: nea Dinel şi... a lu' cui? A lu' nimeni, ALOIS, aşa mă cheamă pe mine, ptiu, drace, greu nume mai ai, boierule, eşti de neam mare, ai?

Alois a fost la firmă, a oprit programul de lucru, a făcut cinste la toţi angajaţii, ce sărbătorim, domnu' Alois, sărbătorim faptul că mi-am lăsat barbă. La 11 seara, l-a sunat soţia. Alois a aruncat telefonul pe geam. S-a plimbat toată noaptea prin Bucureşti, pe jos, a numărat stelele, şi pe ălea care nu-s, vorba fetiţei lui Pavel Stratan, a intrat īntr-un bar normal, fără fiţe, a băut bere normală, a băut ceva mai multe şi mai mult, a sărutat o chelneriţă, da' ce tare m-a pocnit gagica, apoi, pe ascuns, mi-a strecurat īn buzunar numărul ei de mobil, e ca-n bancul ăla, dacă mă las, sunt curvă, dacă nu..., aşa că, mai bine, mă īmpiedic. S-a aşezat pe iarbă, pe marginea drumului, a jucat fotbal cu o doză goală de cola. Alois, tu ştii de ce am eu urechile aşa de mari, nu, tată, de unde să ştiu, păi măi băiete, le am aşa pentru că eu ascult mereu de vocea inimii şi īmi trebuie "antene" mari să o recepţionez. Unde e, tată, vocea aia, e ca Vocea Americii, dă şi filme cu bătaie şi meciuri de fotbal, e ca posturile de bulgari sau de sārbi, dar deja tatăl nu-l mai asculta, era pierdut undeva, poate că se concentra să recepţioneze vocea inimii, īşi zicea Alois, ce noapte caldă, e august, cred ca sunt 30 de grade la ora 3 dimineaţa, incredibil, clima s-a dus de rāpă, de la ţigări, mda, ia uite, scoase pachetul din buzunar, contribui şi eu la īncălzirea globală şi, văzānd pachetul, īşi reaminti de libertatea oferită de barbă, aşa e, n-aş da pe nimic libertatea asta, e ca o magie. Īşi aminti, da, brusc, īşi aminti de basmul lui favorit din copilărie, Califul barză al lui Wilhelm Hauff, pe care fratele lui cel mijlociu i-l citea atāt de des, aşa era el acum, transformat sub vraja unui mutabor din reclamele cu ţigări. Urma să bāntuie lumea ca o barză, pānă ce avea să-şi reamintească salvatorul mutabor. El era califul, el era barza, dar nu mai voia califatul īnapoi şi voia să uite de mutabor. Toată copilăria s-a speriat de acest cuvānt, nu ştia ce īnseamnă şi, firesc, tot ce nu cunosc, mă sperie, la fel am rămas şi acum, frate-su īl băga şi mai tare īn ceaţă, zicea că e un cuvānt foarte periculos şi orice neiniţiat īl rosteşte, se transformă, instantaneu şi ireversibil, īn barză, şi acum ţin minte cartea, cu coperţi lucioase, cartonate, o raritate pe vremea aia, foaie velină, cu nişte poze īntr-adevăr demne de un calif, de teamă, nici măcar nu o atingea, mai tārziu a aflat că mutabor e īn latină şi că īnseamnă te vei transforma. Mutaborul fusese rostit de fătuca aceea, nu de un negustor ambulant cu barbă. Oare o fi mutabor de vină? O fi efectul Placebo a ceea ce a citit īn reclamele de la ţigări? Apropo de ţigări, asta e ultima din pachet, altul nu mai are la el, dar are cartuşe īntregi īn maşină, maşina, ehei, e la dracu'-n praznic, las-o aşa, se simţea bine īn postura lui de barză cu barbă. Se ridică. Se lumina. Se simţea bine cu barbă. Se căută de ţigări, nu mai avea. Se scutură pe pantaloni. Se decise să renunţe definitiv la maşină. Se hotărī brusc. Se duse īn parc, īn acel parc īn care nu mai intrase niciodată de cānd aflase cum se cuibăreşte răul la subsori şi cum poţi pierde o dragoste. Se uită īn spatele lui, de unde, de pe un panou uriaş, trona reclama la ţigări: "Şi credeţi-mă īn legătură cu libertatea oferită de barbă".

Comentarii cititori
sus

D-na Gheo

Povestea fasolelor colorate

Īn fiecare toamnă, bunica Elena īşi pregăteşte fasolele uscate, recoltate de pe cāmp, şi īn fiecare toamnă, are grijă ca beciul să-i fie uscat pentru a le depozita peste iarnă.
Iar nepoţii ei o ajută īntotdeauna pentru că, o dată nu este o treabă uşoară şi apoi, ei ştiu că bunica lor găteşte cele mai bune bucate din fasole. Aşa că şi anul acesta cei trei nepoţi au dus sacul de fasole, de toate culorile, albe, roşii, negre, pistruiate, īn beci, īn locul cel mai uscat.
Şi pentru că bunica are bunul obicei de-a ţine īn beci şi o băncuţă, pentru a-şi mai trage sufletul, pe cānd oboseşte prea tare, şi nepoţii s-au gāndit să se aşeze şi să privească prin beci: de toate adună bunica aici, iarna…
- Uite, vezi, din putina aia de colo ne dă bunica noastră cea mai bună brānză…
- Oh, da, nimeni īn sat nu pune mai bună brānză la putină decāt bunica…
- Ia uitaţi, şi beţele sunt pregătite pentru struguri…
- Da, şi pentru cārnaţi… pentru cānd taie porcul…
- Ia uite! Şi rafturile cu murături… oh, şi unul cu dulceaţă…!
- Ssst… dar ce se aude?
- Oh, Ian, tu tot nu te-ai mai obişnuit cu zgomotele beciului…
- Da, bine, dar de data asta chiar că se aude ceva. Numai un pic! Nu mai vorbiţi!
- Bine, să vedem ce mai e de data asta? Că data trecută ne-ai ţinut aşa cāteva minute bune… numai pentru că foşnea  ceva īn buzunarul nu ştiu cui…
- Ssst!
- Ssst!
- Da, de data asta ai dreptate… parcă sunt nişte voci…
- Sigur hoţii lui Ali Baba s-au mutat īn beciul lui bunica… ce-ai zice de asta, Ian?
- Numai stai un pic… astea nu sunt voci de oameni…
- Dar eu nu ştiu decāt voci de oameni… Ce poate fi altceva?
- Uite, din partea aia vin vocile… dinspre sacul cu fasole, pe care tocmai l-am adus īn beci…
- Staţi! Linişte! Auziţi?

- Ba voi să plecaţi, că sunteţi negre…
- Ba voi, că sunteţi albe…
- Dar noi ce să mai zicem că de fapt numai noi avem dreptul să stăm aici, că suntem roşii şi cu pistrui…
- S-o credeţi voi! Ba noi, că suntem numai roşii. Uitaţi-vă la voi cum arătaţi: voi, fasolele albe, nu sunteţi nici măcar albe, că tare repede vă mai murdăriţi, voi, astea negre, nu vă deosebiţi de negrul tăciunelui, iar voi, pistruiatelor, nici n-ar trebui sa fiţi fasole, că ne faceţi neamul de rās…
- Dar cine vă dă vouă dreptul, fasolelor roşii, să vorbiţi aşa de noi, fasolele albe. Că doar de!… noi suntem cele mai căutate, cu noi borşul iese limpede şi curat…
- D-apoi voi nu ştiţi că nepotului preferat al bunicii, Ian, īi plac fasolele negre, pentru că noi, īntr-adevăr, suntem cele mai gustoase…

- Hei! Hei! Păi n-am ştiut că tu, Ian, eşti nepotul preferat…
- Şi nici că fasolele au aşa o problemă…
- Stai, stai, că mai spun ceva…
- Noi, fasolele pestriţe, ne-am cam săturat să stăm īn acelaşi loc cu voi. Din cauza voastră, ne pierdem şi pistruii… Uitaţi, din cauza voastră, suntem mai puţine decāt voi, anul acesta…
- Noi vrem să avem sacul nostru, numai sacul cu fasole albe. Ce frumos sună: sacul cu fasole albe… nici nu-mi vine a crede…
- Tare bine mai era pe cāmp cānd un lujer avea numai fasole roşie! Nu ne amestecam cu voi, guralivelor!
- Oricum, pe cāmp era mai bine pentru noi, fasolele negre, decāt aici, īn īntunecimea beciului…
- Ei, era bine pe cāmp! Aţi uitat de ploi, de soarele dogoritor…?
- Oh, să nu mai spun de insectele care ţi se urcau pe cap…
- Dar şi cānd venea cāte un fluturaş… nu era frumos?
- Dar ai uitat cānd vin oamenii şi ne stropesc cu nu ştiu ce soluţie, că nu ne mai revenim o săptămānă…

- Oh! Dar aici e gālceavă mare. Să mergem să-i spunem bunicii. Să vedem ce putem face.
- Păi nu ştiu dacă putem face prea multe, că doar sunt deja toate īn sac…
- Poate la anul…
- O, da, să le punem īn saci diferiţi…
- Dar poate putem să le ajutăm acum, anul acesta, ca să nu se certe toată iarna…
- Cred că ai dreptate. Că din cauza gālcevii ar putea să crape fasolele astea şi nici bucatele lui bunica să nu mai iasă bune…
- Aşa e…
- …oare are bunica patru saci mai mici? Hai s-o īntrebam si să-i spunem de cearta fasolelor…
- Bunică, tu ştiai că fasolele tale nu se īnţeleg īntre ele acolo, īn sacul cel mare, din beci?
- Oh! Bineīnţeles! Īn fiecare toamnă, cānd le pun īn sac, nu īncap unele de altele. Voi ştiţi că şi fasolele sānt ca şi oamenii: se ceartă īntre ele pentru te miri ce.
- Da, da acum īşi reproşează că unele sunt albe, altele negre… Mie mi se pare o problemă importantă…
- Are să le treacă pānă-n primăvară, mai ales că de la lună la lună vor fi tot mai puţine…
- Dar ştii, bunică, nepotul tău preferat a găsit deja o soluţie…
- Nepotul meu preferat…? Care-i? De unde ştiţi voi asta?
- Păi, de la fasole…
- Măi, dar vorbăreţe mai sunt fasolele astea!
- Păi, n-ai spus matale că fasolele sunt ca oamenii…
- Bine, bine… şi ce-a spus nepotul meu preferat?
- A spus să punem fiecare culoare de fasole īn sacul ei… deci am avea nevoie de patru saci…
- Patru saci? De unde să iau eu patru saci?
- Las' că trag eu o fugă pānă la magazin…
- Cum, chiar aveţi de gānd să le separaţi? Asta nu-i muncă uşoară. O să vă ia cam o săptămānă…
- Două zile, bunică, şi gata! Fasolele au să fie fericite.

Zis şi făcut. Ian mai că a zburat  să cumpere sacii, iar ceilalţi doi nepoţi s-au şi dus īn beci şi au deşertat sacul cu fasole īntr-un vas uriaş, de metal…
Şi uite aşa, īn trei zile, nepoţii bunicii au dovedit să separe fasolele īntre ele. Acum, bunica avea un sac de fasole albă, un sac de fasole neagră, unul de fasole pestriţă şi altul de fasole roşie, iar nepoţii erau tare māndri de munca lor.

A venit şi iarna. Bunica e fericită că beciul īi e plin cu de toate, iar astăzi, s-au anunţat nepoţii la masă. Aşa că trebuie să coboare īn beci şi să aducă nişte fasole, cred că va aduce fasole pestriţă… sau neagră… īn fine, o să vadă ea, cānd ajunge īn beci, la saci…
Dar cum s-a apropiat de primul sac, numai ce aude bunica:
- Apăi tot mai bine era cānd eram cu toatele īmpreună…, s-a auzit din sacul cu fasole albe.
- Mai īmpărtăşeam impresii de pe cāmp…, ziceau fasolele negre.
- Să nu mai spun că tare ne-am mai plictisit să vedem numai pistrui īn jurul nostru…
- Mi-aduc aminte odată, cānd fasolea neagră ne-a spus o poveste aşa de frumoasă despre o pasăre care tocmai poposise pe lujerul ei…
- Of! Ce vremuri!

A stat bunica aşa şi a ascultat şi nu-i venea a crede.
- Cum, acum, vor să fie iar īmpreună? Bine, tot nu ştiam eu ce culoare să aleg pentru azi. Aşa că am să iau cāte un pic din fiecare şi uite aşa am să fac un borş de fasole negre, albe, roşii şi pistruiate, la un loc…
La masă, nepoţilor nu le venea a crede:  toate culorile de fasole īn acelaşi castron!
Atunci bunica le-a spus ce a auzit ea, de data asta, īn beci…
Şi uite aşa, printre zgomotul de linguri şi castronele, printre cuvintele bunicii şi rāsetele nepoţilor pe seama neamului fasolelor…, afară se aşeza, liniştită, zăpada…

Īn schimb, nimeni n-a văzut cum două fasolele au sărit din castronel şi s-au pitit sub solniţa de sare…
- Ce bine că suntem din nou īmpreună, surioară!
Fasolica roşie īi spunea celei albe…

Comentarii cititori
sus

Veronica D. Niculescu

SIBIU 2007 - La pas prin Capitala Culturală

Pentru călătorul care poposeşte la Sibiu, oraşul care este īn acest an Capitală Culturală Europeană poate fi locul perfect pentru petrecerea cātorva zile de vacanţă. Centrul oraşului oferă turiştilor un meniu ideal: frumuseţea arhitecturii e completată de oferta culturală, străduţele cochete sunt "asezonate" cu terase şi la tot pasul se īntāmplă ceva care să atragă privirile şi să māngāie sufletul.

Ca-n fiecare zi de vacanţă, Sibiul se dezmeticeşte pe la zece. Sub geamurile caselor de pe bulevardul Bălcescu, terasele īncep să se umple, miroase a cafea şi-a covrigi. Sub bannerele şi steagurile Capitalei Culturale Europene turiştii fac ochi. Cu ceaşca de cafea īntr-o parte, cu harta Sibiului alături, īşi fac programul zilei. Localnicii ocolesc cu oarecare indiferenţă toată această forfotă, devenită obişnuită. Pentru ei, e doar īncă o zi de lucru. Spre seară īnsă, se vor alătura oceanului de petrecăreţi veniţi de te miri unde, pe terase sau la spectacolele din Piaţa Mare.

"Nu-i unul la fel!"

Dincolo de cea mai aglomerată arteră pietonală, pe Strada Cetăţii, meşteşugarii unguri īşi aşează lucruşoarele pe tarabe: podoabe din mărgele, vase de lut, īmpletituri, blănuri de miei... Ciripesc veseli, iar agitaţia lor atrage primii curioşi. O fată vrea o geantă de piele, un soi de tolbă straşnic cusută pe margini. "Nu-i unul la fel cu altul!", īncearcă s-o convingă vānzătorul, dar fata zāmbeşte şi pleacă mai departe. Īşi cumpără o brăţară de mărgele.
Īn faţa Sălii Thalia, īntre vechile turnuri, miroase a colaci secuieşti. Īnşiraţi ca soldaţii la apel, īnfăşuraţi īn celofan aburit, aşteaptă clienţii. Mai īncolo, spre prānz, şi mai ales spre seară, va fi bătălie pe ei.

Fotografii peste fotografii

Redutabila armă a turistului, aparatul foto, se face simţită cel mai bine īn Piaţa Mare. Toată lumea pozează pe toată lumea, cu camera sau cu telefonul. Locul preferat e rondul verde, cu ursul de iederă construit de francezii din Lucon. Combinaţii peste combinaţii, mama cu tata, cu fratele, cu sora, cu iubitul, toţi se fotografiază cu ursul verde īn spate. Īn fundal se zăresc Muzeul Brukenthal, Turnul Sfatului sau Primăria. Grupuri de turişti şi de elevi se strecoară pe sub porţile largi de la Brukenthal.
"Mi-am luat card de doi giga!", strigă entuziasmată o fată. Bătrānul cu cameră pe film o priveşte mirat. Pe banca rotundă, un băieţel de la ţară muşcă cu poftă dintr-un sandviş. Bunica i-a īntins masa şi i-a cumpărat şi cola. Un căţel bej s-a plictisit să tot aştepte să-i pice ceva, aşa că pleacă mai īncolo, dă tārcoale porumbeilor, īi sperie şi le fură din bucăţelele de corn.

La fāntānă

Spre orele prānzului, soarele loveşte nemilos pavajul pieţei. Fāntāna din centru, cu jeturile de apă rece ţāşnind direct din pămānt e o binecuvāntare. Fetele curajoase se avāntă ca-ntr-un concurs de tricouri ude. Aparatele foto nu contenesc să pozeze. Copiii sunt īnsă cei mai fericiţi. Chiuie de bucurie cānd jeturile reapar şi se īnalţă dincolo de māinile lor ridicate. O fetiţă cu codiţe, īn pielea goală, īi face pe adulţi să zāmbească şi pe alţi copii, mai mari, să o arate cu degetul şi să rādă cu māna la gură.
"Ia uite, Ricky Dandel!", exclamă o bătrānă nostalgică, trăgāndu-şi bărbatul de mānă spre un chioşc rotund, unde-a văzut un afiş. Scormoneşte īn geantă după ochelari. Va afla peste un minut că tocmai ce-a fost concertul, acum cāteva seri. Deasupra afişului e altul, cu Jethro Tull. "A, īi ştiu…", īi spune din mers un puşti altuia, şi se vede că, de fapt, nu prea ştie. Dar va veni pe 30 august seara, fiindcă la concertele gratuite din Piaţa Mare lumea dă buluc.

Istorie şi muzică

Īn Piaţa Mică, la prānz, terasele sunt pline ochi. Se aud toate limbile pămāntului. "După ce māncăm, vreau să arunc o privire la biserica asta!", īi spune o japoneză prietenului său. El pare mai interesat deocamdată să mănānce altceva decāt pizza. Dacă vor intra īn Biserica Evanghelică, vor avea o surpriză īn plus: o expoziţie de fotografii cu monumente arhitectonice săseşti din Transilvania. Autorul, Peter Jacobi, a adunat sute de imagini care spun o īntreagă istorie. Un Crist pictat pe o firidă firavă a plesnit, razele soarelui i se strecoară dureros pe la picioare. Īn interiorul unei camere părăsite sunt teancuri răsturnate de cărţi. Pe braţul unei cruci atārnă zdrenţe.
Īn spaţiul īngust dintre panourile cu fotografii şi mormintele foştilor primari şi senatori ai Sibiului, de acum cāteva secole, o fată s-a sprijinit de zid şi plānge īncet. Totul e īnghiţit de orga care cāntă sus, sub bolţile luminoase.

"A apărut o divă!"

Seara e momentul cānd şi sibienii se simt ca-n vacanţă īn oraşul lor. Se amestecă cu turiştii, fac fotografii, cutreieră prin centru, poposesc pe terase. Lumini portocalii ţāşnesc din pavaj, de jur īmprejurul pieţei mari. Din boxele de la scenă răsună AC / DC. "Hard as a Rock!", iar tinerii se adună īn mijlocul pieţei. Nu prea ştiu ce urmează, dar urmează ceva. Īn faţa scenei, pe scaune, spectatorii sunt īn majoritate vārstnici. "A apărut o divă!", exclamă un tip sprijinit de bicicletă. Spectacolul īncepe. Este o gală de operă, cu Opera Maghiară din Cluj. Tinerii se prostesc. "A-a-a!", improvizează pe Rigoletto un puşti cu tricou roşu, pe care scrie "Espirito santo". "Uite la ăla mic cum se ţine de urechi!", strigă altul, cu gura pānă la urechi.
Īn faţă īnsă, lumea se simte foarte bine. Unii au venit chiar cu scaune pliante, de-acasă. Publicul se cerne, spectatorii īntāmplători se retrag, iar cei care gustă, gustă din plin.

Bucurii pentru fiecare

Dincolo de Piaţa Mare, īn Piaţa Mică şi-n Piaţa Huet, terasele-s pline ochi, iar lumea se plimbă de colo colo. Fiecare are ochi pentru altceva. Două cupluri se plimbă fără ţintă. "Hermannstadt. Adică oraşul lui Hermann, iar ăştia sunt Hermannii", explică o femeie, lāngă una dintre statuile lui Hermann, studentul, din colţul Colegiului Brukenthal. Soţul ei e interesat īnsă de pilonul mobil care blochează accesul auto īn piaţă. "Ce interesant. Occidental!", īi spune amicului. Acesta, la rāndul lui, se uită altundeva. "Ce frumoasă e!", exclamă īn şoaptă, ca pentru el. Priveşte profilul galben al Bisericii Evanghelice, muşcānd din ceruri.
Sibiul merge la culcare tārziu, după miezul nopţii. Īntre licuricii portocalii, un măturător se opreşte, se sprijină-n coada măturii. Se scormoneşte īn buzunarul de la spate, scoate mobilul: a primit un mesaj. Īl citeşte zāmbind, faţa i se luminează. O bucurie pentru fiecare.

(Evenimentul zilei, august 2007)

Comentarii cititori
sus

Alina Savin

Marion

(Continuare din numărul trecut)

Ierburile sălbatice de prin grădini se decolorau de la secetă.
Marion īncă mai dormea.
M-am spălat pe faţă la chiuveta din bucătărie, m-am īmbrăcat cu o rochie negră şi mi-am pus īn jurul gleznei stīngi o brăţară din mici cristale roşii de plexiglas.
Am mīncat īn picioare o jumătate de prăjitură cu fructe uscate.
Cealaltă jumătate am īnvelit-o īntr-un strat dublu de folie de aluminiu şi am băgat-o īn rucsac.
Am luat de pe masă cheile maşinii şi am plecat.
Nu īmi pusesem pantofi. Asfaltul mi-a ars tălpile.
Conduceam gīndindu-mă la corpul aburind al lui Marion, pe care īl lăsasem acasă īnfăşurat īn pleduri īn carouri.
M-am oprit līngă o livadă de smochini. Am deschis cu cheia de la maşină lacătul porţii. Am intrat şi m-am īntins īntre doi smochini īnalţi. Am simţit pe spate īnţepăturile ierbii şi răcoarea pămīntului.
După o vreme mi s-a făcut foame.
Am mīncat jumătatea de prăjitură cu fructe uscate, apoi am umplut cu pămīnt afīnat un săculeţ de pīnză.
Am găsit o monedă de argint īnnegrită. Am şters-o de poalele rochiei şi am băgat-o īn gură.
Am pus sacul cu pămīnt şi rucsacul īn portbagaj şi am pornit īnapoi spre oraş.
Am parcat maşina īn faţa catedralei celei invizibile, cu şiruri de bănci sculptate, o orgă imensă şi sfinţi cu unghiile pictate. Mi-am sprijinit bărbia de volan şi am mīngīiat cu limba moneda.

Acasă, Marion stătea pe canapea. Bea ceai. Părea īngīndurată. Nici măcar nu a īntors capul cīnd am intrat. Pe masă erau cīţiva cocoşi portughezi de metal.
Am adus din baie un lighean de plastic cu apă călduţă şi i-am spălat picioarele, pe care i le-am băgat īntr-un ghiveci mare, gol, din ceramică arsă, īn care murise un brăduţ argintiu.
Am turnat deasupra pămīntul proaspăt.
M-am aşezat pe canapea şi am sorbit dintr-o ceaşcă de ceai.
Timpul trecea.
Istoria īşi conserva cadavrele ilustre īn oţet de vin nobil.
Marion a īnceput să prindă rădăcini. Părul i se īnverzea treptat.
Īn ochii i se citeau milioane de ani de amintiri vegetale.
Pielea i se transformase īntr-o scoarţă lemnoasă.
Īi scrijeleam pe piele cuvinte şi fraze.
Ea a devenit din ziua aceea jurnalul meu intim.

Citeam cărţi bune şi ascultam muzica marilor compozitori.
Muream de plictiseală.
Marion s-a īntors acasă. Am dezbrăcat-o, am privit-o cu atenţie şi i-am şuierat:
- Marion, sīnt urme de dinţi pe umărul tău. Spune-mi adevărul: cine a fost? Nu mă voi supăra. El te-a muşcat pe tine de carne, dar mi-a făcut mie o rană rea. Uite, īţi ating acum sīnii, īnsă mīngīierile mele nu lasă urme, ca un cuţit pe care īl īnfigi īn apă, ca maşina ta care trece pe un pod de piatră.
Marion şi-a tras pe ea rochia, s-a dus la fereastră şi a privit oraşul.
- Ce minune! Frumuseţea ei cu piele străvezie şi cartilaje elastice pedalează prin apartament la ore fixe, pe o bicicletă de piatră, īmi spuneam eu.
- Taci şi ascultă ploaia bătīnd īn ferestre, mi-a īntrerupt ea conversaţia cu mine īnsămi, apoi mi-a propus să ieşim la o plimbare.
Era noapte. Stropii grei ne loveau frunţile. Adăpostite sub un balcon:
- Ţi-am spus doar să iei o umbrelă.
- Lasă, e mai frumos aşa.
A venit līngă noi o cerşetoare īmbrăcată cu un cojoc de piele de capră.
- Vreau şi eu unul exact la fel, mi-a spus Marion la ureche.
A doua zi i l-am cumpărat de la un atelier de pielărie.
Ea s-a īmbrăcat cu el, īncīntată, m-a sărutat şi mi-a īntins un sul īntunecat, legat cu o panglică roşie. L-am desfăcut: era o radiografie completă şi recentă a corpului ei.
Mi-am muşcat buzele şi am prins radiografia īn fereastră, ca pe un vitraliu.
Gemetele lui Marion au făcut apoi să vibreze coardele mandolinei agăţate īntr-un cui, pe perete. Credeam că era fericită cu mine, chiar dacă viaţa noastră era total lipsită de dramatism.
Īnsă īntr-o zi ea m-a otrăvit şi a fugit cu o trupă de dansatori ambulanţi.
Am simţit īn aburii de ceai mirosul de migdale amare al cianurii, dar am băut toată ceaşca.
Eram oribil de dezamăgită. Aş fi vrut să īi despic fruntea, să văd exact ce gīndeşte despre mine. Īnsă ea era departe. Ritmurile vesele ale trupei de dansatori ambulanţi se auzeau din ce īn ce mai slab, pīnă cīnd s-au stins de tot.

Am petrecut o noapte albă şi m-am gīndit la reacţiile mele.
- Mă schimb zi de zi, ca şi cīnd aş primi comenzi de undeva de deasupra mea, asta poate īnseamnă că eu nu sīnt cea adevărată, că undeva există o altă eu, cu o viaţă a ei, pe care nu fac decīt să o copii, fără să ştiu.
Aşa īmi spuneam īnspre dimineaţă, īntinsă pe pat, īn timp ce īmi apăsam cu palmele ochii dureroşi de oboseală.
Am aprins lumina şi am privit īndelung cuţitul cu plăsele din os īnfipt īn stomacul meu.
Am atins pata cleioasă de sīnge de pe cămaşa de noapte şi mi-am lins degetele.
Am rămas cīteva minute pe pat neştiind ce să fac, fredonīnd īn surdină un cīntecel.
Am īncercat să trag īn sus de mīnerul cuţitului, dar o durere ascuţită mi-a traversat corpul, ajungīnd pīnă īn mijlocul frunţii.
Mi-am scos cu greutate cămaşa de noapte şi am spălat-o īn chiuvetă, urmīnd să o cos seara īn locul unde o străpunsese cuţitul.
Apa s-a īnroşit.
M-am şters cu un burete pe abdomen, am curăţat tot sīngele. Mi-am băgat capul sub jetul de apă rece. Mi-am venit īn fire. Situaţia nu e chiar aşa de gravă, mi-am spus.
M-am privit īn oglindă.
Niciodată īn viaţă nu mă mai privisem goală īn oglindă, dar voiam să văd cum arătam cu un cuţit īnfipt īn mine.
Continuam să fredonez un cīntecel, din ce īn ce mai palid.
M-am īmbrăcat cu pantaloni din stofă bleumarin şi o cămaşă bărbătească īn carouri, am īnchis cu grijă nasturii īn jurul mīnerului cuţitului, iar gītul mi l-am īmpodobit cu un guler elegant din blană de iepure.
Am traversat apoi īn goană podurile oraşului.

- Te urăsc, Marion, am strigat către fluviu.
- Şi eu, mi-a răspuns vocea ecoului.
Am intrat īntr-un sex-shop de pe malul stīng.
Pe rafturile din sticlă opacă erau diferite produse. Mirosea a căpşuni proaspete. Vīnzătorul cu chip feminin nu era singur, līngă el erau foarte multe păpuşi vii, lipite de zid, şi foarte multe păpuşi moarte, īn cutii colorate de carton.
Vīnzatorul avea blugi strīnşi pe coapse, din buzunarele cărora ieşeau irişi violet, cu tulpina lungă şi lemnoasă. A venit līngă mine, şi-a trecut mīinile prin părul meu, mi-a aranjat gulerul cămăşii, a īndoit o foaie de hīrtie albă şi mi-a pus-o īn buzunarul de la piept, ca pe o batistă, mi-a dat să beau puţină apă. M-a luat apoi de mīnă, a tras o perdea de catifea, am ajuns īntr-o īncăpere mai mică, fără ferestre, luminată din toate părţile de mici candele roşii. Īn mijloc, pe un postament de marmură, era o sculptură din lemn fin, acoperită cu foiţă de aur. Zeul era īnveşmīntat īntr-o pīnză de mătase īnflorată, din faldurile căreia ieşea un ciot lung de lemn, ca o creagă retezată, de aceeaşi lungime ca mīnerul cuţitului din abdomenul meu. Vīnzătorul a dezvelit statuia, a īmpăturit pīnza şi ne-a lăsat singuri.

Candelele roşii īşi aruncau reflexele pe umerii şi braţele zeului, el şi-a ridicat uşor pleoapele, m-a privit adīnc cu ochii lui vii. Am īntins mīna şi l-am atins, se trezea uşor, carnea īi devena fragedă ca a unui pui de animal, s-a dat jos de pe postamentul din marmură, mi-a īmbrăţişat spatele şi m-a īntins pe rogojina īmpletită de pe podea.
Am ieşit din sex-shop după cīteva ore.
Īmi pipăiam cu īncīntare pe sub cămaşă rana cicatrizată, durerea dispăruse, cuţitul rămăsese acolo.
- Cu adevarat este el mare, mi-am spus, el a strīns de mīnerul cuţitului şi l-a tras din carnea mea, suferinţa s-a oprit chiar īn secundele acelea luminoase, a rămas īn mine un gol imens, el şi-a pus degetele pe rană şi a stat o vreme nemişcat, cu degetele năclăite de sīngele meu, ore şi ore, simţeam cum fibrele de carne se īmpletesc din nou, golul s-a umplut din nou de viaţă, rana, iată, s-a īnchis, ca dovadă, eu pipăi acum o piele cicatrizată de războinic īncercat, el cu adevărat este mare, lăudat fie el.

M-am dus să mă plimb īn grădina zoologică, am privit peştii īnotīnd fără memorie īn bazin şi fazanii şi păunii şi raţele sălbatice şi aricii şi şopīrlele uriaşe. Cīnd am ajuns līngă cuşca papagalilor, am scos din poşetă un radio mic, portabil şi i-am dat drumul. Un papagal albastru, uriaş, a ascultat o vreme melodia, apoi, cīnd am oprit radioul, a īnceput să o fredoneze, cu vocea, intonaţia şi accentul solistului.

Am trecut apoi prin faţa unei cuşti spaţioase, īn care erau pat, un fotoliu şi cīteva rafturi cu cărţi. Omul stătea ghemuit pe podea, cu obrazul lipit de gratii şi cu mīinile făcute căuş īntre picioare. Văzīnd că nu īl privesc cu interes turistic, el şi-a descleştat degetele, şi-a īnlăturat mīinile, s-a ridicat īn picioare şi m-a lăsat să-i privesc vīrtejul de vid dintre picioare. Mi-am amintit dintr-o dată de o īntīmplare stupidă din trecut, şi m-am īntristat.
Marion īi telefonase instalatorului şi īl chemase la noi. Cīnd a ajuns, ea l-a sărutat pe gură şi eu pe umeri. I-a cerut să pună īn veioze becuri colorate şi să schimbe uleiul din lămpi. Apoi şi-a cusut pe tricou ştirile importante decupate din ziarul local. Eu m-am dus īntr-o grădină, m-am īntins īntre petunii, mi-am băgat o mīnă sub pulover şi mi-am numărat coastele, cu aceeaşi uimire ca de fiecare dată. Apoi mīna mi-a alunecat īn pantaloni, dar mi-am retras-o imediat, īnfricoşată: nu īntīlnisem acolo familiara căldură umedă, ci un vid uscat, neliniştitor.

Am plecat repede acasă şi am īncercat să reintru īn rutina mea izolată.
Din noaptea aceea am īnceput să am insomnii.
Nopţile mi le petreceam pe terasă, cīntīnd melodii triste dintr-un pieptăn de fildeş.
La gamele rudimentare din naiul improvizat mi-a răspuns o dată o vioară, care m-a acompaniat pīnă dimineaţă.
Cīnd s-a oprit, am pus pieptenul pe piept şi am īnchis ochii. Nu mă gīndeam la nimic.
Am auzit uşa de la intrare deschizīndu-se şi am zīmbit. Credeam că se īntorsese Marion.
Totuşi, paşii erau ciudat de grei.
Femeia necunoscută a venit pe terasă şi s-a aplecat deasupra mea.
Avea dantură de cal şi inima perforată.
Īn trupul acela imperfect se ascundea o femeie minunată.

Ea s-a mutat cu mine. Nu si-a adus decīt vioara, pe care a atīrnat-o līngă mandolina mea. Deşi nu īi cerusem nimic, avea grijă de mine. Făcea cumpărături, gătea, spăla. Nu īi vorbeam. Refuzasem să o primesc īn patul meu. Noaptea īnchideam uşa dormitorului cu cheia. Ea accepta totul, pentru că ştia că e urītă.
Īntr-o dimineaţă am īnceput să mīngīi radiografia corpului lui Marion şi am dorit dintr-o dată să construiesc un vitraliu adevărat.
Am topit īntr-o găleată, pe terasă, obiecte de metal de prin apartament şi am construit scheletul vitraliului. Violonista mi-a cules de pe străzi cioburi colorate de sticlă pe care le-am potrivit cīteva ore īn reţeaua de rame metalice.
La sfīrşit, m-am īntins pe canapea şi mi-am admirat opera.
Violonista s-a apropiat de vitraliu şi a sărutat-o pe Marion pe gură. Şi-a luat apoi vioara şi a plecat pentru totdeauna. Īntr-un fel, mi-a părut rău, viaţa era comodă cu ea.
Acum eram calmă, dar amorţită. Refuzam să particip la propria mea singurătate.
Cīnd Marion s-a īntors, eu īmi lipisem deja pe o bună parte a corpului cioburile colorate care īmi rămăseseră după ce construisem vitraliul.
Marion e instrumentul meu muzical. Fluieră, geme, plescăie din limbă, ţipă, scīnceşte. Vecinii se plīng proprietarului, dar nu ne pasă.
Marion vrea să īmbătrīnească mai repede. Īşi prinde pielea de la colţul ochilor īn cleşti, īnsă ridurile se īntind la loc īn cīteva secunde.
- Nu e drept, īmi spune ea. Nu, nu e drept.

Am intrat īn mătăsăria unui neguţător armean, care ne-a īntīmpinat la uşă cu vin dulce şi turtiţe cu mac.
- Aşa se obişnuieşte la ei, mi-a şoptit Marion şi a īnceput să baleteze cu o eleganţă aritmetică printre baloturile colorate.
Nu am văzut nici o pīnză care să ne placă, dar cīnd am dat să ieşim, Marion a văzut īntr-un colţ o mobilă mică şi urītă dintre cele două războaie, pe care şi-a dorit-o instantaneu. Neguţătorul sărea īn jurul nostru de bucurie, ca un ţipar.
- La ce o să ne folosească mobila asta? i-am şoptit eu lui Marion.
- O să īmi pun eu īn ea uneltele de pescuit şi fotografiile de demult.
Neguţătorul şi-a pus unul dintre angajaţi să transporte mobila pīnă la apartamentul nostru, īntr-o mică furgonetă.
Noi două ne-am aşezat īn faţă, līngă scaunul şoferului.
După ce a pornit, angajatul ne-a spus, fără nici o introducere:
- Am văzut o femeie necunoscută la īnmormīntarea tatălui meu. A fost un bărbat corect şi părea fericit. Toţi am fost surprinşi cīnd s-a sinucis. Spun surprinşi pentru că nici unul dintre noi nu īl iubea cu adevărat. Prezenţa acelei femei m-a tulburat enorm. Era prima dată cīnd simţeam aşa ceva. Pantalonii mi se umflaseră, īmi era frică să nu observe mama. Mi-am īnchis sacoul, era mare, al unui frate de-al meu, şi o observam pe femeie, care se amestecase discretă īn mulţime. Nimeni nu o privea, erau mulţi străini, colegi de-ai lui. Ea a plecat īnainte de sfīrşit, am urmărit-o pe aleile cimitirului. Avea un mers fragil, ca de pe altă lume. Nu puteam să mă gīndesc la nimic, nu īmi păsa de ce vor crede ceilalţi. Īn parcare, cīnd s-a apropiat de maşina ei, am alergat īnspre ea şi am apucat-o de braţ. S-a uitat la mine surprinsă şi cred că şi-a dat seama cine eram. A văzut cīt eram de speriat şi mi-a făcut semn să urc līngă ea īn maşină. Ne-am dus la ea acasă, avea o garsonieră luminoasă īn spatele primăriei, cu multe flori şi statuete de lemn. M-a dezbrăcat cu gingăşie şi cred că era emoţionată. O făceam pentru prima dată şi mi-am dat drumul foarte repede. Am rămas īntins şi ea mă mīngīia pe păr. Līngă pat, pe noptieră, era o fotografie recentă cu ea şi tatăl meu, īmbrăţişaţi. M-am ridicat după vreo oră şi mi-am căutat hainele prin cameră. Ea m-a īntrebat dacă vreau să mă ducă cu maşina, eu nu am spus nimic. Am plecat fără să o privesc şi am luat un taxi pīnă acasă. Mi-am aşteptat familia şi m-am masturbat gīndindu-mă la dīnsa. Deşi am trecut deseori prin faţa clădirii ei, niciodată nu am revăzut-o. De atunci au trecut muţi ani, acum sīnt obosit şi amar, dar uneori o visez şi ejaculez. Vi se pare normal?
- Da, i-a răspuns Marion. Foarte normal.
- Totuşi să ştiţi că viaţa mea nu e chiar atīt de steril㠖 cresc īn mansarda mea cīteva plante insectivore, singurii mei prieteni şi sfătuitori. Le bag īn corolă insecte pe jumătate moarte şi le privesc digestia īndelungată. E foarte important să ştii că ceva sau cineva e dependent de dragostea şi atenţia ta, nu, fetelor?
- Da, e īntr-adevăr foarte important.

Angajatul ne-a ajutat să ducem mobila pīnă īn apartament, Marion i-a dat un bacşiş consistent şi cīteva bomboane de cocos. El a făcut o plecăciune şi a plecat demn.
Am rămas singure şi am bīntuit apoi īmpreună printre umbrele nedesluşite ale mobilelor pictate. Mereu alte frici.
La uşă a bătut un pelerin flămīnd.
Avea tatuate pe braţe desene şterse de vreme.
Marion i-a făcut semn să o urmeze.
El a străbătut, desculţ şi cu capul sus, dezordinea reveriilor noastre.
Ne-a spus:
- Părinţii mei au murit cīnd eram foarte mic, nu mai īmi amintesc de ei. La cīteva zile după aceea m-a īnfiat un pustnic bătrīn care avea o colibă īn vīrful muntelui. El m-a īnvăţat tot ce ştiu, era un om foarte īnvăţat. Din punct de vedere al normelor sociale sīnt analfabet, dar credeţi-mă, fetelor, ştiu tot atītea cīte ştiţi şi voi despre literatură sau artă. Īnainte de moarte, tatăl meu mi-a spus: Să nu te sperii, īn curīnd va veni un lup alb să mă ia cu el. Chiar aşa s-a īntīmplat. Am mai rămas cīteva zile singur, īnsă dintr-o dată mi s-a făcut dor de oamenii pe care nu īi cunoscusem niciodată. Mi-am pus o cămaşă muiată numai īn fir, pe care mi-o ţesuse tatăl meu, am luat īntr-o desagă brīnză de capră şi am coborīt īnspre oraş. Norocul a făcut ca la porţile acestuia un om de bine, cu ochi trişti, să īmi īndrepte paşii către acest apartament, de unde se vede o clădire impunătoare, probabil o catedrală. Ce pot să spun mai mult? Sīnt pregătit să īnvăţ de la voi.
Eu şi Marion ne-am privit şi ne-am zīmbit.
Ne-am apropiat, ţinīndu-ne de mīnă, de tīnăr.
Au trecut orele.
- Fetelor, sīnteţi atotputernice, a gemut el la sfīrşit.
Somnolentă, Marion i-a mulţumit pentru cuvintele amabile şi a adormit cu capul pe umărul lui. Lin, eu am coborīt cu buzele īnspre coapsele lui. Lumina a mai pīlpīit o vreme, apoi s-a stins.

A doua zi am īnceput o viaţă nouă.
Trupul īmi slăbea, dar sufletul mi se īnnoia.
Mīncam aluat crud şi vegheam nopţile līngă Marion.
După o vreme, carnea mi s-a făcut ca sticla.
Īn sufragerie a intrat tatăl meu.
- Marion, el nu există. Hai să ne facem că nu īl vedem.
Rutina zilnică.
El stătea lipit de perete şi ne privea cu īncăpăţīnare.
Am sărutat-o pe Marion pe gīt şi mi-am băgat mīinile pe sub fusta ei.
El a īnchis ochii şi s-a retras īn el īnsuşi.
M-am dezlănţuit īn ocrotiri diurne, pentru că Marion era atīt de fragilă.
Dragostea mea s-a īnfiletat īn pieptul ei.
Am tras draperiile şi ne-am umplut una alteia gura cu vată sterilă, ca să nu ne irosim suspinele.
Cu toate astea, o voce din interiorul meu, care nu era a mea, a zis:
- Marion, īntr-o zi voi renunţa la tine.
- Ştiu.

Lui Marion i-au crescut din pori pene fine. Jeturi fine de frig intrau īn apartament prin crăpăturile pereţilor.
- Iubito, hai să dăm cu aspiratorul.
- Hai.
Marion m-a agresat, radioasă, cu maşina infernală.
- Marion, priveşte, apartamentul acesta umbros, cu geamuri pīnă la cer, e plin de unelte de tortură care fac zgomot. Plīng fără oprire. Nu vrei să mă salvezi?
Marion nu auzea. După ce a terminat de aspirat, ea s-a spălat apoi de trei sute de ori pe mīini la chiuveta din bucătărie, a pus la fiert apă pentru ceai şi s-a aşezat pe canapea, līngă mine.
Dinţii mi s-au sfărīmat cīnd am muşcat din coapsele ei de pīine prajită. Mi-am lipit urechile de palmele ei şi am ascultat, concentrată, ritmurile eretice ale corpurilor străine pe care le atinsese īnainte de a mă īntīlni.
Mi-am băut īn tăcere ceaiul.
- Marion, hai la muzeu.
- Hai.

La muzeu īncepea inaugurarea unei expoziţii de sculptură a unui artist faimos.
Statuile erau din sīnge şi īnfăţişau oameni şi cai.
Am vrut neapărat să vorbesc cu artistul şi m-am apropiat de el zīmbind.
Am intrat direct īn subiect. Am īntins degetul către Marion, care voma īntr-un colţ al īncăperii, şi i-am spus ca vreau să ne sculpteze pe amīndouă.
Artistul ne-a rugat să aşteptăm pīnă la sfīrşitul inaugurării.
Noi am aşteptat una līngă cealaltă, fără să vorbim.
După ce a strīns mīinile tuturor celor prezenţi, el s-a apropiat de noi.
L-am luat fiecare de un braţ şi am plecat către atelierul lui.
De la fereastra largă se vedea tot oraşul. Chiar şi apartamentul nostru se vedea.
După ce ne-a servit cu cafea tare şi prajituri cu smochine, el ne-a luat fiecăreia sīnge.
Marion a leşinat şi s-a trezit. Eu am leşinat şi m-am trezit.
Am urmărit apoi īntregul procedeu de fabricaţie a materialului brut.
Artistul amesteca sīngele cu gelatină transparentă, care se īnroşea şi se īntărea.
El m-a sculptat pe mine din sīngele lui Marion. El a sculptat-o pe Marion din sīngele meu.
A doua zi, a adăugat la expoziţie şi statuile noastre.
Oamenii s-au īnghesuit să le vadă.
După ceva vreme am aflat că au fost cumpărate de un colecţionar bogat.
Marion şi-a promis că īl va cauta, că īl va gasi şi că īl va ucide.
- De ce atīta ură, Marion?
- Nu ştiu nici eu.

După cīteva zile am primit prin poştă un plic fără numele expeditorului, īn care era o cheie mare.
Am īncercat să deschidem toate porţile din oraş, dar cheia nu se potrivea īn nici una.
- Poate că cineva a făcut pur şi simplu o glumă proastă, iubito.
- Poate.
Acasă, Marion şi-a suflecat pantalonii şi şi-a īntins picioarele pe masă. Īşi rodea unghiile şi citea o carte despre un gravor celebru, care īi plăcea la nebunie.
Apoi şi-a ridicat ochii şi m-a privit fix. (Avea cele mai fine glezne din lume şi o tiară ruginită pe frunte.)
- Marion, hai să descoperim uşi secrete īn zidurile oraşului hai să ne plimbăm de-a lungul căii ferate hai să fotografiem insecte hai să culegem ferigi decorative din grădinile publice hai să sărutam pe umeri bărbaţii pe care īi īntīlnim pe străzi hai să cumpăram mere şi stridii hai să respirăm aburii calzi care ies din asfalt hai să descifrăm inscripţiile scrijelite pe porţi hai să cīntăm īn somn ca păsările hai să facem dragoste hai să mergem de mīnă la cinematograf hai să ieşim īnainte de final hai să aşteptăm să se termine furtuna hai să aprindem lumīnări pe mormintele părăsite hai să vorbim despre pictură hai să ascultăm clopotele catedralei hai să īl invităm pe tatăl meu la cină hai să ne scuturăm de spaime hai să dansăm īncălţate cu saboţi cu talpă de lemn hai să ne albim pielea cu cremă de perle vii hai să ceruim mobila salonului.
- Nu, a spus Marion, apoi a urmat o tăcere imensă.
Am ieşit să īmi plimb timpanul spart pe Grand Rue, ca pe un cīine.
Eram pustie şi infirmă.
Aveam īn pumn o cochilie ascuţită de melc.

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĆ¢tre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey