Mircea Gheorghe: Livius Ciocârlie, Bătrânețe și moarte în mileniul trei
Davian Vlad: Vânătorii de fluturi - fragment
Toma Grigorie: Explorări în ținutul misterios
Carla Berneanu: Îmi promit mie și merg mai departe

 
sus

Mircea Gheorghe

 

Livius Ciocârlie, Bătrânețe și moarte în mileniul trei


În aparență, subiectul cărții lui Livius Ciocârlie face parte dintre cele pentru care s-ar zice că există o competență universală. Toată lumea știe despre ce-i vorba. Pe de o parte, nu există om care să nu fi meditat, cu mijloacele reflexive și culturale de care dispune, măcar o dată la bătrânețe și la moarte, iar pe de alta, concluziile, după mii de ani de cugetare pe căi mai mult sau mai puțin directe - filozofice, artistice ori religioase - se grupează în jurul unor alternative, fundamental, simple. Una conduce către resemnare și acceptare, cealaltă către negarea morții și continuarea vieții sub diferite forme.

Numai că Livius Ciocârlie în cartea sa nu examinează bătrânețea și moartea în general, ci numai felul în care conștiința sa asimilează ori încearcă să asimileze  aceste două realități inevitabile. Eseistul se ferește programatic să fie moralist, el nu vrea să transmită cu bună știință nici o pildă, nu are ambiția de a-i ghida pe alții pe un drum pe care el l-ar cunoaște mai bine: "Nu am o ideologie, o filozofie a mea. N-am înțeles nimic, nu am ce sfaturi să dau. Nu sunt /.../ un îndrumător. Din cărți, discursul moral îl regret. Indignările, le retrag". Ceea ce-l îndeamnă să scrie este, s-ar spune, un act experimental: "Scopul meu e să observ bătrânețea unui spirit sceptic. A unuia care, în afară de moarte, nu așteaptă nimic". Așadar un fel de detașare, de obiectivitate, de refuz al inflamării.

Observarea aceasta nu va produce o înșiruire de constatări triste, o etalare de simptome mai mult sau mai puțin clinice, însoțită de melancolia aferentă, ci o examinare de sine preocupată de a evita suficiența, autoiluzionarea și egolatria. Bătrânețea nu este încă o realitate teribilă. Bătrânețea târzie, când totul iese de sub control, aceea este de temut: "Slavă Domnului, până acum nu mă tem. Mă tem mult mai mult de bătrânețea dusă prea departe".

Cu asemenea premize, în care prevalează judecata cumpănită, cartea lui Livius Ciocârlie se citește ca o îmbinare de jurnale. Există mai întâi, probabil ca un nucleu germinativ, un jurnal personal al micilor seisme cotidiene, al semnelor de îmbătrânire, al reacțiilor celorlalți din jurul său, al oboselii vitale și al aprehensiunilor. Diaristul simte că i-a trecut timpul, refuză "să se țină la zi", își dorește liniștea, se simte izolat și străin când se nimerește printre tineri, înregistrează condescendența abia sugerată a celorlalți, se ferește să idealizeze "înțelepciunea" bătrâneții și este neliniștit la gândul că ar putea trăi prea mult și ar înfrunta destinul lui Cioran sau al lui Nietzche (care însă nu a avut totuși o viață lungă). Din aceasta cauză, notează cu speranță orice dereglare a inimii în ideea unei morți ușoare și când se întâmplă ca un examen medical să se dovedească favorabil, rezultatul îl neliniștește: "Înainte de a urca în tren, la Lucian Petrescu, vizită de rutină. Verdict: OK. Nici măcar o extrasistolă nu s-a găsit. Păi dacă așa stau lucrurile, însemnă că n-am pe ce să mă bazez. Pot să trăiesc și 80 de ani. Mi s-ar părea foarte imprudent".

De asemenea, se învinovățește pentru lipsurile materiale ale familiei, se tulbură la gândul că T., soția lui, ori el vor rămâne singuri după dispariția primului dintre ei, își mărturisește un sentiment de impostor datorită unui "gol de cultură ordonată" din tinerețe, își inventariază lapsusurile și se îngrijorează din cauza lor, își judecă excesiv de sever cărțile; constată că devenind înțelept, sufletul i se "micșorează" și nu mai este atras de oamenii la care a ținut cândva și conchide într-una din secvențele finale ale cărții: "Dacă mă întreb ce anume din viață e cel mai important pentru individ, răspund fără ezitare; să nu trăiască prea mult". Și în apropierea punctului final al cărții se întreabă cu un fel de spaimă pe care și-a dominat-o tot timpul: "Abia acum va începe traversarea deșertului, după ce am terminat?"

Dar există alături de jurnalul acesta și jurnalul de lectură care se citește ca o proiecție a eului în universul culturii. Găsim aici note, citate, observații, analize percutante și uneori paradoxale asupra unor texte luate din Biblie, Nietzche, Cioran, Plotin, Andrei Pleșu, Nadejda Mandelștam, Heidegger, Dostoievski, Kundera, Maxim Gorki, Pascal, Socrate, Gabriel Liiceanu, Levinas, Eugen Ionescu, Alain, Unamuno, Musil și mulți alții. Erudiția lui Livius Ciocârlie nu are nimic ostentativ, este firească aidoma unui fruct rotund care se împlinește pe îndelete, iar eseistul, în dezvoltările sale, este mult mai mult decât un ins fermecător "care bate câmpii cu grație". La drept vorbind, sub raportul, tensiunii gândirii, l-am compara cu Unamuno, dar un Unamuno pentru care "sentimentul tragic al vieții" nu este legat de moarte, ci de ceea ce o precede, de drumurile pline de spaime, de suferințe sau uitare care duc spre ea.

Concomitent cu cele două jurnale, strecurându-se printre confesiuni și note de lectură, se desfășoară istoria discretă, alcătuită din secvențe scurte, a "mamei B". Iat-o în prima apariție, după ce eseistul a intrat bine în materia subiectului său. E deja o femeie foarte bătrână, are 95 de ani, dar pare ferită de obsesiile sau cel puțin de preocupările ginerelui ei: "În fiecare dimineață, mama B. examinează atent zațul din cafea. Vrea să-și cunoască viitorul. Ce va mai face, pe unde va mai umbla. Marea călătorie? Nici un pic". Va reveni ulterior, din când în când, evocată ca o fantomă, senină, rigidă, cu o sănătate neverosimil de bună, detașată de lume, răsfățată de fiica ei, și cu mintea din ce în ce mai golită de amintiri. Va fi totuși un model de refuz pe cât de instinctiv, tot pe atât de eficace al morții. Apoi brusc, totul în ființa ei începe să se degradeze rapid și mama B părăsește casa, internată, probabil, într-un spital de bătrâni ori un azil: "Ar trebui să închin cartea mamei B, spune spre sfarșit Livius Ciocârlie. Ea m-a determinat să scriu".

Bătrânețe și moarte în mileniul trei se termină cu un citat din caietele lui Eugen Lovinescu. Citatul e banal, dar în contextul cărții, este aluziv, de o ironie tristă: "Zi splendidă. Lucrez la roman, 18 p. capitolul cel mai mișcător: moartea lui Ciocârlică. Încep povestea lui Cilibiu". Citatul acesta încheie o carte, simplu spus, de o autenticitate excepțională.

(Text din volumul Imprevizibilul triumf, Institutul european, 2008)

Comentarii cititori
sus


Davian Vlad
 

Vânătorii de fluturi
(fragment)

Pentru cei care, deși nu mai sunt, îmi vor fi mereu.

Masiva ușă a sălii 337 răsuflase ușurată atunci când ultimul intrat o priponise finalmente în poziție firească și când du-te vino-ului dement al începutului de an i se pusese capăt cu doar câteva sutimi de secundă înainte ca balamalele s-o ia și ele razna și să ne lase în brațe cu hardughia pe care o tot țineau în picioare între două ziduri impasibile. Eram toți, sau aprope toți, naiba știe câți ar fi trebuit să fim și dacă măgăoaia va mai fi trebuit crăcănată până la balamale și de altcineva. Unii ușor de citit ca HOLLYWOOD-ul din deal, alții impenetrabili ca un poem modernist, alții la fel de bine temperați, dar parcă ceva mai roșcati în obraji, alții undeva între, cu privirea pierdută în spuma tavanului și cu spatele rezemat de ocheadele celor care căutau deja răspunsuri până și-n bezna indiferentă a unei amărâte de table certate cu echilibrul… Mi-au căzut atunci ochii și pe unii și pe alții, speriat fiind însă mai ales de mine, de ceea ce nu știam, și știam că nu știu prea multe, și asta mă fixa clar într-o poziție deloc confortabilă, din aia care-ți livrează generos cârcei și junghiuri și care te face să te fâțâi la nesfârșit. Fâțâiala mea n-avea cum să rămână neobservată și zâmbetul meu schimonosit trebuie să fi speriat pe unii, dar nici că mi-aș fi putut dezlipi rictusurile sau mi-aș fi putut domoli întrucâtva tremuriciul pentru a face o impresie mai bună. Și nu doar acum, când pot să reconstitui la rece, fotogramă cu fotogramă, imaginile mișcate de mai an, ci chiar și la acel moment l-am putut lejer repera pe Adi, cu al său tors hiperbolic, cu capu-i holomeric, cu haloul său șchiop, croit din leduri pestrițe, și cu ochii aceia de smarald încețoșat ce lansau brusc priviri-laser, “Baronul Roșu al aerului stătut!”, raze ce-ți sfredeleau trupul până la cele mai scârboase măruntaie, de simțeai aburi pestilențiali debușând prin găurile lăsate în urmă, ochii aceia pe care fie de i-ai acoperi cu pământ, fie de i-ai închide în globuri de cleștar sau de ți i-ai pune șirag sub bărbie, tot nu i-ai putea amuți vreodată. Și tremuram și mai tare gândindu-mă cum privirea aia demonic-angelică îmi va dezintegra toți colegii, mai ales colegele!, mi-i va pulveriza pe toți încă dinainte de a-i cunoște, de a le ști numele măcar, de vom rămâne doar noi doi într-o sală pustie, un turnir cu deznodământ previzibil. Și gândindu-mă la asta acum, mă împing repede cu capul sub bancă, mă ascund de laserele Jedi-ului sub acoperire, și-l las să-și irosescă flăcările până la ultima fărâmă de văpaie, vipie inutilă, viperă cu dinți de lapte, viespe suptă de venin… Un scârțâit monofonic și zumzăitul se stinse, la fel și laserele de serviciu. Era momentul îndelung pregătit al intrării în scenă a celui pentru care se inventase exuberanța, dacă nu și alte câteva.                                      

Hai că-mi vine să mor de râs, nu alta! Dintre noi toți, “cavalerii mesei pătrate”, tocmai eu, “eternul neofit”, cum mă tot gratula Sorin, dintre toți cel mai nevrednic de a ține hronicul vieților, vieții noastre trepidante ca EKG-ul celui mai talentat dintre cardiaci, tocmai eu, “cel decăzut din dreptul la stil”, vorba lui Adi, să fiu cel pe care Moira, Zarathustra, Make-make, Zeul Bengos sau Dumnezeu știe ce altă entitate căreia nu poți să-i bați obrazul fiindcă nu se cade îl pune în fața hârtiei albe, această Groenlandă imbecil de docilă, gata oricând să înghită cele mai mari prostii, tocmai astilatul de mine să trebuiască acum să-și pălmuiască sinapsele și neuronii, să-și chinuie cu sadism cortexul cerebral, să-și defrișeze nemțește mormanul de amintiri vechi din anticariatul ăsta pe care îl purtăm mereu asupra noastră, pentru a reconstitui ce? O poveste a vorbelor cel mult… Și spun asta nu doar pentru că eram veșnicii studenți la Litere, ci mai ales fiindcă dintre toți și toate, ele, vorbele, doar ele au contat până la urmă. Ele, care doar ne gâdilau nițel pe la ureche, pentru a zvâcni apoi brusc, levitație dureros de incontrolabilă!, într-un zbor sprințar pe lângă noi, prin noi, pe sub mese, pe tavanurile afumate, pe aplicele soioase, fluturi policromi pe fundal sepia, pentru ca apoi să ne facă șmecherește cu ochiul și să dispară în negura din spatele gurilor de aerisire. Și cum sigur o madlenă nu mi-ar fi de mare folos, “poate o vodcă!”, pentru a le regăsi ar trebui să mă întorc cumva în acele locuri mitice care mi s-au insinuat în ambele emisfere, “oricum hard-ul tău nu e prea încăpător, și zău dacă voi fi eu cel ce-ți va face upgrade-ul!”, și să sug fără frică gurile alea de aerisire, să aspir fără milă până la cel mai sfrijit sunet, până la cea mai anorexică silabă, într-atât încât să scuip holograme, să expir cuvinte pe care, puzzle suprem, să mi le restitui epifanic, și dacă și ele se vor dovedi docile, să reconstitui într-un final nesfârșitele, mirabilele conversații ce mi-au istovit spiritul… Ar putea fi o carte pe care au scris-o mai ales alții, și care, ca orice carte care se respectă, va avea un mare minus, îi va lipsi muzica, fiindcă viața asta la care fac eu referire a avut parte de o coloană sonoră ce l-ar lăsa mut și pe cel mai afon dintre pisălogii de vocație, Radiohead, Pixies, Smiths, Joy Division, Depeche și toți ceilalți pe care-i iubeam ca și cum ei ne dăruiseră viața însăși, pentru a ne-o salva mai apoi de mii și mii de ori, toți cei care ne stăteau alături la mese și ne șopteau despre viață și moarte, despre dragoste, prietenie, păcat, despre eșec, triumf și câte-n lună și stele, cei care ne deprimau duios și ne înveseleau perfid, care ne dădeau în cap, ne azvârleau cât colo, apoi trăgeau de noi, patetice arătări de cauciuc!, și după ce, cu chiu cu vai, reveneam la forma inițială, ne turnau vedre de apă-n cap până ne recăpătam vremelnic cunoștința… Cu recunoștință pentru toți dragii mei torționari, dar mai ales pentru cei doi irezistibili protagoniști de profesie, Adi și Sorin, mă voi arunca în acest vortex emoțional, voi cotrobăi prin sertare fără mânere, voi molfăi aerul alb-negru al trecutului, și-i voi scoate pe cei doi din nou “în” lumină, acolo unde voluptatea lor fără de început și de sfârșit poate să respire din nou nestingherită, acolo unde ei sunt ei și, vai!, noi, noi. Și nu pot să-mi potolesc zâmbetul, căci tocmai cel refuzat de idee, “ești inamicul public numărul 1 al coerenței, ești agentul 007 al Agenției Internaționale de Combatere a Relevanței!”, cel respins de cuvânt, cu un discurs pentru care n-ar fi invidiat nici de parlamentarul român standard, tocmai eu să fiu Grigore Ureche-ul (“tu chiar ești într-o ureche, mai ceva decat Ceaușescu în tablourile alea din școală!”) care să doneze hârtiei faptele de vitejie lingvistică ale “cavalerilor”. Accept ironia situației și mă prefac (“ai o fibră histrionică pe care, spre binele tău, ar trebui să ți-o cultivi”) că nu v-aud râsetele și șușotelile, și nici nu trebuie să mă forțez prea tare, fiindcă de-aici încolo mă veți pierde, și dacă toate cele ce vor urma vor avea vreo fărâmă de semnificație pentru voi, atunci etichetărilor infailibile ale lui Adi le voi face mustăți `a la Dali, chelie gen Robert Duvall, urechi precum ale lui Gable, cearcăne și riduri planturoase, și voi râde de ele până când îmi va crăpa pântecul, sternul îmi va face implozie și gura mi se va spânzura de perciuni!                                 

 

Comentarii cititori
sus

Toma Grigorie

 

Explorări în ținutul misterios

 

O carte bună nu-și epuizează niciodată valențele și deschiderile, ceea ce i se întâmplă și Cărții anului 2011 (premiată de ARIEL), Însemnări din ținutul misterios (Editura Cartea Românească), semnată de Gabriel Chifu. La lansarea de la Târgul de carte Gaudeamus din București, au confirmat valoarea incontestabilă a volumului personalități de primă mărime ale literaturii române contemporane: Nicolae Manolescu cel care a spus că e o carte de poezie excepțională, lucru rar, una dintre cele mai bune cărți ale ultimilor 20 de ani; Dan Cristea care a susținut faptul că alături de romanul anterior această carte este o realizare extraordinară; Alex Ștefănescu a punctat evoluția frumoasă a lui Gabriel Chifu care a devenit un poet foarte bun. Iar cartea va avea un destin literar european, dacă va fi tradusă; Varujan Vosganian a relevat rezultatul unei întâlniri cu moartea, reîntoarcerea de pe tărâmul morții, iar cartea este una de referință a literaturii noastre contemporane. Cosmin Ciotloș a subliniat înclinarea către metafizic a poeziei acestei cărți reușite. Nu altfel decât apreciativ au glosat și numeroșii deja întâmpinători ai cărții în revistele literare și culturale centrale și regionale, importante.

Constatând că nu a fost corect depistată originea și sfera ținutului misterios, autorul se explică într-un articol din revista Ramuri, al cărei redactor șef a fost până nu de mult. El se autointeroghează pentru noi: „Ce este ținutul misterios?” Își și ne răspunde: „Simplu: este chiar lumea aceasta, cu interioritatea și exterioritatea ei, este chiar lumea aceasta care mă cuprinde și pe mine ca parte (în cazul concret dat, fiindcă vorbesc în numele meu, din punctul meu de vedere), ca centru al ei”. De fapt, nici nu se putea vorbi din alt punct de vedere din moment ce cartea este o confesiune lirico-epică izvodită mai mult din interior spre exterior, dintr-un biografism cu profund grad de intimitate.

Din unghiul ortodoxiei patristice omul este așezat de Dumnezeu în centrul lumii, cu rol de conducător, de conștiință a lumii. Aici își are originea și conceptul dezvoltat de Gabriel Chifu care așază în background-ul subînțeles al lucrării sale expresia latină nosce te ipsum, tradusă și completată ulterior: Cunoaște-te pe tine însuți ca să poți cunoaște lumea. Filosoful grec Protagoras decidea în cartea lui Despre  zei că omul e măsura tuturor lucrurilor, ființa lui fiind identică cu ceea ce ne apare nouă din cele existente și inexistente. Iar Picolo della Mirandola susținea că omului i s-a dat puterea pentru a reuși să-și aleagă direcția existenței, să coboare spre animalitate sau să se apropie de Dumnezeu. Umanismul renascentist va prelua idea creștină a situării omului în centrul naturii lumii, punând-o la baza creației artistice.

Însemnări din ținutul misterios spre aceste concepte  conduce introspecția ființei eului liric ca parte a lumii și a centrului ei. Și, cum omul este o celulă a organismului numit societate ( după Garabet Ibrăileanu), se poate decripta din cartea lui Gabriel Chifu întregul mister al omului divin și social, concomitent. Poetul ne provoacă să-i dezțelenim misterele ținutului auctorial înscripționat în landul social, real și virtual, să-i dibuim adecvările și inadecvările sinelui cu sine și cu lumea ambientală, potrivirile și nepotrivirile, stările și nestările, plenitudinile și implenitudinile.    

În consecință, unul dintre toposurile principale ale cărții este trupul care precum o limbă de clopot lovește când într-o dungă a lumii, când în alta emițând vaiere disperate ale vieții, dar mai ales ale morții. Tema trupului și a erodării lui în drumul spre moarte este se pare laitmotivul cărții. Ca parte a dualismului cartezian (trup și suflet), trupul intră în dispută cu sufletul peste timp precum se întâmpla și acum în urmă cu câteva secole în Divanul sau Gâlceava înțeleptului cu lumea sau Giudețul sufletului cu trupul, a lui Dimitrie Cantemir, așa cum s-a mai stipulat, de altfel. Și cum de fapt însuși poetul face trimitere la marele înaintaș, într-o circumstanță de părăsire de către ființă a trupului încarcerat între fiarele mașinii zdrobite de copac, levitând în înalt, în labirinturi grele: „Deodată puțin îmi pasă de trupul meu de jos - / și așa era o gâlceavă nesfârșită între noi, / nu mă mai înțelegeam cu el, nu se mai înțelegea cu mine, / se-nnoroia când eu mă smeream / și-l găsea veselia când sufletul meu / cădea-n genunchi cernit ori rătăcea prin cețuri.” Mâna Domnului îl reîntoarce din drumul spre eternitate: „Brusc, simt cum cineva invizibil mă ia de guler. /  Și-n trupul meu de jos, prins între fiare, / cu iscusință, m-aruncă la loc.” (Ascensiune, încercare ratată). Luând proporții cioraniene (trupul - zăcământ de zădărnicie) cearta ia proporții neobișnuite, se transformă încet-încet „în măcel. /  Un măcel care nu se încheie niciodată. /  Un măcel care nu cruță pe nimeni, în care nu piere nimeni /  și-n care nimeni nu iese învingător”. (Suntem mai mulți).

Ieșirile sufletului din trup sunt reiterate. De data aceasta părăsirea este terestră: „N-am încotro: ies din trup / așa cum cobori dintr-un autobuz de țară, când se strică”. Lamentația față de perisabilitatea trupului este nutrită de teama că ar putea fi posibilă neputința neamțului  din atelier de a-i repara autobuzul, fără de care lipsindu-i adăpostul „o să plutesc un timp de colo colo, fără rost și o să dispar.” (O mașină prăpădită e omul).

Se ivește deci necesitatea stringentă a unui nou trup sau a mai multora de rezervă. În tonul blagian (Dați-mi un trup, / voi munților, / mărilor, / dați-mi alt trup să-mi descarc nebunia / în plin), Gabriel Chifu reclamă trupurile de rezervă pe care le-a pus deoparte, pentru salvarea vieții, în cazul său, dintre cele avute pe parcursul existențial: „un trup îmbrăcat în pantaloni scurți”, altul „lăsat într-o zi senină de vară înotând într-o mare clară / undeva pe brațul Kassandra”. Încrederea în aceste trupuri de rezervă este senină, ele „luminează aidoma unor candele, au inimi inocente, puternice, neîncepute.” (Trupuri de rezervă). Teama în fața trecerii este legată tot de materia oxidabilă și casabilă a trupului în opoziție cu sufletul nemuritor: „Din burduful trupului / crăpat în o sută de locuri” din cauza folosinței îndelungate, abia se mai reține sângele „încovoiat în baston”  să nu se risipească, să poată să-și mai „numere anevoie bănuții și zilele” (Sângele meu îngână un cântec nemaiauzit). 

Și în poemele de dragoste, în care poetul închină iubitei ode umbrite de acel vergilian fugit irreparabile tempus, trupul își are prezența și funcția lui primordială, de comunicare sinergetică a celor doi poli de atracție divină: „atomii trupului meu / fremătau de dorință, de nerăbdare / și dădeau să-și facă loc / în trupul său”. Distanța pusă de conjuctură între cei doi sporește la superlativ tensiunea telepatică: „atomii trupului meu abia mai ținându-se laolaltă, bucuroși / s-ar rupe, m-ar părăsi și ar zbura / spre ea, / s-o regăsească.” (Atomii trupului meu). Poezia erotică a lui Gabriel Chifu se înscrie în sfera neoromantică tradițională, menținându-se în tărâmul purității și luminozității sentimentului, fără tentații de senzualitate exacerbată. El celebrează o iubire statornică, împărtășită exemplar, mirabilă și sacră unire: „Ce anatomie s-a făurit între noi doi! / Ca-n Parisul medieval, / între mine și tine / nevăzute canale subterane s-au format / și ne leagă”. Ca și Nichita Stănescu (care cere iubitei să-l acopere cu inima ei împotriva venirii toamnei), eroul liric din acest poem reclamă ocrotirea iubitei care devine metaforic pelerina lui de ploaie, plapuma de acoperit în nopțile friguroase, aerul de respirat. Comunicarea este totală cu rezultat: crearea unei ființe noi: „Prin ele (prin canalele subterane dintre ei n.m.) sentimentele și sângele meu / se varsă în tine. /  Și ale tale în mine. / Prin ele, inima mea în trăsură de aur / vine și se unește cu inima ta.” (Ființă nouă). Precum un alt Ulise, protagonistul poemului cercetează cu maximă sinceritate misterul aflat în trupului iubitei, și chiar dacă o altă Circe (care de altfel e tot Ea) l-ar ispiti să-și apropie paturile într-o cameră de hotel, gândul și inima lui sunt la Penelopa care-l așteaptă credincioasă în arealul iubirii lor paradisiace.

Alte motive încapsulate liric-narativ în carte sunt: nostalgia copilăriei inocente în casa natală de la Calafat, a chietudinii serafice în casa de la Craiova, a necruțătorului timp fugos, dar și marcarea terifiantei finitudini implacabile, a relației cu semenii cu unele aluzii la ingratitudinea lor și la strâmbătatea socială, pe care le dezavuează etc.

Însemnări din ținutul misterios este o carte reprezentativă a literaturii române contemporane și, deși se aliniază într-o oarecare măsură trendului actual al democratizării literaturii, poezia lui rămâne totuși ancorată în postura prin care îl fixează, cu precizia-i caracteristică, Nicolae Manolescu în Istoria critică a sa: o poezie de o anume cerebralitate neomodernistă, înclinată spre evazionism, cultivând metafora rară și prețioasă dar și de o referențialitate postmodernă, deturnată uneori în parabola metafizică, în care realismul și cotidianul detaliilor par să implice un tâlc mai mult sau mai puțin codificat”.        

Câteva figuri de stil (epitete, comparații, metafore) utilizate cu parcimonie de Gabriel Chifu vor fi edificatoare pentru arta sa poetică ridicată la rang înalt, aproape de perfecțiune: pășim prin moarte / ca prin apa unui râu; inima mea a fost un asin fără putere; viața te e mai subțire, / decolorată, străvezie, / ca o cămașă de pânză / pe care ai spălat-o / de sute și sute de ori; sufletul meu ...ceață luminiscentă / ce crește, și crește, până ce totul cuprinde și se mistuie; aerul... trece prin mine / ca mașinile prin pasajul de la marginea orașului; ea era ca o salcie tânără prin care trecea vântul; trupul tău emana melodii ca marea; o, dar și cerul: / se târăște ca șarpele cu solzi pe pământ; cartea aceasta crește / ca un copil, ca o salcie, ca o plantă de muștar / ca vuietul din pieptul unei mulțimi revoltate ...

Frumusețea și plasticitatea exprimării și expresivității literare îl situează pe poetul și prozatorul Gabriel Chifu, fără niciun dram de exagerare, așa cum au recunoscut mulți dintre exegeții săi, în primele rânduri ale scriitorilor talentați și autentici pe care îi are literatura noastră contemporană. 

 

Comentarii cititori
sus

Carla Berneanu

 

Îmi promit mie și merg mai departe


Nici nu știam să articulez bine cuvintele și mă visam „ziaristă”. Pe vremea aia, cam când aveam trecute în buletin doar vreo 12, 13 primăveri, ăsta era cuvântul cu o ușoară greutate pentru urechea unui om de rând (ziaristu’ fu înlocuit ușor cu jurnalistu’ căci sună mai profund, mai serios, mai „office”) .Cert e că de când am deschis ochii mari și verzi, singurul reper în viața mea fu taică-meu. Astfel că mă făcui mare colecționând diverse publicații prin care el și-a dat cu subsemnatul, decupând numele lui boldat din colțul articolului și lipindu-l în catastiful creat din dorința de a mă făli și pe viitor cu talentul lui.

Trecură anii și visul de a-i călca pe urme începuse să prindă contur. Aripile se desfăceau încet, dar îmi asigurau succesul. Nici nu împlinisem bine 18 ani și dădusem sfoară în țară că vreau să îi iau fur arta condeiului celui care mi-a dat viață. Și prin clasa a 12-a știam exact unde mă îndrept. Știam decât eu, nu și cel care trebuia să-mi dea consimțământul. Doar apropiații, cei care consideram eu că, la rândul lor, mă consideră suficient de copilă pentru a nu mă ține de cuvânt atunci când vine vorba de ceva atât de măreț.

Pe partea ailaltă, taică-meu, știind că nu mă descurc decât la număratul banilor, excludea facultățile cu profil real. Își dăduse seama că am o oarecare îndemânare la scriitură, deși era puțintel cam dezordonată. Se consultă în stânga, în dreapta, puse planul cap la cap și îi ieși socoteala. Copila se duce la Facultatea de Litere. Cât de rău a putut să mă afecteze nu îmi ajung trei zile și trei nopți ca să descriu sentimentul de neputință, de neîmplinire a visului din copilărie etc. Și vecinii cred că au fost oarecum martori la tragedia produsă de tatăl meu. Și începui să plâng, să mă plâng, să țip (la persoane care îmi permit crizele mele emoționale).

Am dat și bacalaureatul, i-am mângaiat orgoliul și mândria de tată cu media obținută, dar urma ce era mai rău. Înscrierea la facultate. Maică-mea, mândră și ea de odrasla isteață, a mers cu mine să depun dosarele, să aranjez cu hârțogăraia. Cum am pășit în facultate, am și văzut o săgeată sub care scria JURNALISM, am urmat-o și m-am trezit în fața unui birou mic. Am lăsat dosarul pe masă, i-am zâmbit frumos doamnei profesoare și mi-a zis: “Ne vedem în toamnă!” și atunci am știut că acolo îmi este locul sau cel puțin trebuie să îmi arăt mie că pot să nu mă dau bătută.

Și am simțit o satisfacție condimentată doar cu ambiție. Iar acum sunt aici, la un pas de a termina facultatea, și chiar de nu știu încotro să merg sau ce voi face când “voi fi mare”, știu că visul meu a rămas în picioare și nu a fost doborât nici de cel mai puternic vânt. Și poate, dacă mă voi ține din nou de cuvânt față de mine, voi reuși să am o semnătură cu rezonanță.

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey