Cornel Mihai Ungureanu
Mircea Gheorghe
Carla Berneanu

 
sus

Cornel Mihai Ungureanu

 

Scriitor sub poala cerului

 

Intelectualii romaniNicolae Coande a selectat pentru volumul Intelectualii români și Curtea Regelui, editura Tracus Arte, 2011, comentarii și eseuri apărute în ultimii ani în reviste precum Cultura, Timpul, Observator Cultural, Calende, Familia, Acolada, Viața românească. „Toate cărțile despre care am scris mi-au plăcut, chiar dacă uneori am polemizat cu anumite idei ale autorilor sau cu un anumit defect al lor de ordin moral”, mărturisește Coande în Argumentul din deschidere. Parcurgând culegerea de texte, constatăm că poetul dă, de multe ori, turnul de fildeș pe voluptatea unei plimbări, nu doar contemplative, prin piața ideilor, iar motto-ul, rupt din paginile de jurnal ale lui Pierre Drieu la Rochelle, ne indică o direcție: „...la urma urmei, caracterul este forma cea mai desăvârșită a inteligenței, din caracter își dobândește inteligența forma, eleganța, stilul”.

Convins că „un om poate fi judecat, cu intelectul și cu inima, după fructele vieții sale”, Coande îi trage prietenește de mânecă pe scriitorii care abandonează „piața centrală a cuvintelor” pentru a merge încolonați la „Curtea Regelui” (Leszek Kolakowski), în dorința de a se face utili și de „a-și pune pe frunți dospite de gândire lauri de plastic”. „Acum e vremea gânditorilor decorați de putere, altădată va fi și vremea celor care au refuzat să meargă la palat”, constată poetul, asistând, de departe, la decorarea unor „oameni de cultură pentru care imaginea este vitală (nemaivorbind de amorul propriu)”. Le contrapune forța lui Vasile Paraschiv de a refuza medalia, forță pe care scriitorii nu o au. Au, în schimb, diplomație: „Nu se refuză decorația statului, nu e salon, mă-nțelegi?”.

Nicolae Coande, cititor neobosit și atent, schițează cu generozitate și intransigență profilurile unor autori contemporani, prin filtrul lecturilor, al ideilor exprimate de aceștia, al mărturisirilor, al gesturilor mai vechi ori mai recente, al felului în care se oglindesc în ochii și în paginile altora.
Ileana Mălăncioiu, de exemplu, îi pare „un scriitor liniștit”, ce deține „gândirea unei poezii adevărate, cum rar găsești”, și Coande simte nevoia să citeze din Artaud, fragmentul care începe cu: „Doamnă, locuiți într-o odaie săracă și contopită cu viața”. Reținem și opinia poetei: „unui mare scriitor să i se acorde un credit în plus, decât să se treacă în extrema cealaltă”, exprimată într-o carte-dialog cu Daniel Cristea-Enache, „Recursul la memorie”.
Constantin Abăluță este „încă o victimă a propriului talent, neapărat cuantificabil”, iar Mariana Sipoș, conversând cu Paul Goma, „o încăpățânată care stă în fața unui munte de încăpățânare”. Pe Traian Ungureanu îl caracterizează lipsa de umor și de suplețe intelectuală, dar și naturalețea discursului critic. „Când îl pune pe Stelian Tănase pe o listă de oponenți și disidenți care începe cu Doina Cornea, continuă cu Paul Goma, Vasile Paraschiv și Radu Filipescu - mă fac că n-aud”, notează Coande, care nu trece însă cu vederea precizarea lui TRU: „Corneliu Coposu a fost, într-adevăr, agent străin”.

La Cărtărescu, „un toreador îndrăgostit, culmea, de confruntarea cu publicul”, dar și „un profil romantic de tip foreveryoung: plăcut și dezirabil ziarelor și televiziunilor preocupate și de cultură sau revistelor mondene care au adoptat moda glossy a încorporării în paginile lor a câte unui scriitor în vogă, alături de flecuștețele lucioase cum ar fi criza sufletească la dame și caniși”, apreciază, dincolo de „plasamentul său fenomenal în buricul galaxiei scriitoricești”, spaima de locul comun. „Gracil și încordat în aceeași secundă, obsedat ciclotimic să nu rateze întâlnirea cu propriul său geniu, atent la ocheadele marelui public”, Cărtărescu, crede Coande, nu are nevoie de un zid critic ridicat în jurul lui, tocmai pentru ca opera lui să poată respira, iar un citat din Burroughs poate fi sau nu luat drept cale de urmat: „o regulă aproape întotdeauna valabilă: nu te lupta și nu răspunde unui critic, nu contează cât de absurdă e critica. Nu lăsa criticul să-ți fluture cârpa, așa cum se spune în arenele de lupte cu tauri. Niciodată nu vâna cârpa, chiar dacă criticul recurge la citate incorecte”. Coande consideră și că editorialistul Cărtărescu este inferior poetului, prozatorului și eseistului.

Patapievici, „baroc și vital”, îi pare „un excelent politician, promotor al propriilor idei pe care le vrea regăsite în semenii săi, vizând binele general, iar nu propria-i satisfacție”, spre deosebire de gândirea „de tip muzeal” a celor mai mulți autori autohtoni contemporani. Sorin Adam Matei îl prezintă însă intens pe Patapievici drept exponentul cel mai însemnat al rafinamentului interesat. „Cineva este investit cu o aură pe care, dacă ar fi încercat să și-o procure de unul singur, nu ar fi reușit prea curând”, caracterizează acesta intrarea într-un grup de prestigiu, iar Coande se întreabă: „Unde ne sunt singuraticii, cei care preferă dialogul intelectual de la distanță, iar nu din cadrul unor coterii bine definite?”

Îi găsim și pe Manolescu, spunând unui prozator: „X-ulescule, dacă eu nu vreau să exiști, nu exiști. Dacă eu nu te bag în Istorie, ai dispărut!”, și pe Eliade, mărturisind în „Jurnalul portughez”: „Este fără margine capacitatea mea de a înțelege și simți cultura în toate formele ei. Nu cred că s-a mai întâlnit un geniu de o asemenea complexitate - în orice caz, orizonturile mele intelectuale sunt mai vaste ca ale lui Goethe”. Și pe Dan C. Mihăilescu, „cronicar glamouros al Bucureștiului”, pe care Coande îl credea în stare să joace doar rolul scutierului lui Manolescu, atent la furorul belicos al unor intelectuali de dreapta, dar care îl surprinde plăcut în cronici - „eu vorbesc aici de pagini serioase, în reviste serioase, cum era România literară înainte de 1989”. Și pe Liiceanu, punându-ne în față, în „Despre ură”, resentimentul, vorbind despre „socialismul ca produs toxic aruncat în curtea noastră” și susținând că „trăim ca resturi ale acestui „festin” groaznic în care am fost „mâncați” de ceva uriaș și de neînțeles pentru mințile și sufletele noastre: un monstru care ne ura”.

O imagine a socialismului românesc și a rolului asumat de unii scriitori în epocă ne oferă Coande comentând, cu nerv și câteva mirări, volumul „Ceaușescu, critic literar”, apărut în 2007, la Vremea, editat de Liviu Malița. Intitulat „Învățăturile lui Ceaușescu către supușii săi - scriitorii”, textul lui Coande despre cartea respectivă arată cum liderul comunist, „un bărbat care aștepta Nobelul pentru Pace și a primit doar câteva gloanțe de la propria armată”, devine, în anii ’70 șeful Canonului literar românesc, în urma câtorva întâlniri cu „activul scriitoricesc” căruia nu îi era străin „visul de a fi chemat personal la lider”, nutrit și de Bulgakov. După ce în 1971 vizitase China și îi primise pe Richard Nixon și Henry Kissinger, Ceaușescu le face cadou scriitorilor Casa de la Neptun, îi plimbă cu elicopterul și le vorbește despre „O Uniune de activitate ideologică, o Uniune de luptă”. Între cei de față, un loc privilegiat, de „floarea-soarelui aleasă printre buruieni”, are Adrian Păunescu, autorul îndemnului, completat de Coande, „Iubiți-vă pe tunuri, că în altă parte nu mai aveți loc!”. Aflat, la 28 de ani, la începutul carierei de poet de curte, bardul de la Bârca se oferă, prea-plecat și „zelos la culme”, să fie trimis un an în producție, „să vedeți ce poeme am să fac!”. Ceaușescu, dincolo de tonul familiar, „Dragă, uită-te la tine cât ai crescut!”, vrea literatură comunistă, chiar dacă se întâmplă să fie mai proastă, și consideră că marxismul s-a afirmat întotdeauna cu bătaie, nu de la sine. În jocul ăsta, serios și monstruos, în fond, Păunescu compară rolul cenzurii cu acela al frânii unui autoturism și spune că ar fi periculos ca frâna să fie cel mai puternic element al mașinii. Ceaușescu îi răspunde că sunt accidente foarte multe, e nevoie de frână, bardul îl căinează „lacrimogen-fățarnic că îmbătrânește prea repede” și îi cere ceva, „o laudă contra unei intervenții, iată regula după care s-a condus Păunescu întreaga sa viață”, conchide Coande.

Apar în decor și „tânărul, promițător în toate cele”, Mircea Radu Iacoban, care descoperise în Timpul de la 1880 un articol al lui Eminescu în care era un îndemn exact ca al lui Ceaușescu: de a scrie despre și pentru popor („Tinerii scriu despre inefabil, dar nu deosebesc porumbul de grâu”, ceea ce nu era de acceptat), Baranga, care „avea talentul de a se face plăcut și folositor”, Eugen Barbu, convins, în trendul vremurilor, că opera sa nu e recunoscută la adevărata valoare, Ion Gheorghe - „de tineri albesc bărbații politici ai acestei țări”, Nichita Stănescu, „un mare poet care dă asigurări că scriitorii au înțeles tezele partidului”, dar și A. E. Baconsky, care, într-un discurs „curajos” și „elegant” susține că „un scriitor nu este expresia politicii statului respectiv” și cere libertate pentru critica literară. (Vezi un fragment din carte aici).

Această din urmă intervenție este una dintre „perlele” pe care le caută Coande în cărțile și în aparițiile publice ale confraților: momentele în care scriitorul își dovedește curajul și caracterul. Găsește astfel de isprăvi mai ales la Paul Goma, „scriitorul român cel mai lucid și mai exact în „profețiile” sale despre trecut-prezent-viitor, cel ce nu s-a înșelat deloc cu privire la natura criminală a comunismului”, un autor „onest”, „spartan”, „care a mărturisit”, din tagma lui Zinoviev și Soljenițîn, „scriitorul cel mai radical din întreaga noastră literatură (poate doar Panait Istrati și C. Stere să-i stea alături)”. „Are Goma, indiferent cât de mult ar fi suferit, dreptul să-i judece pe toți?”, se întreabă Coande, contemplând destinul unui autor „deloc împăciuitor”, a cărui luptă „se cere predată în școli”, dar care trăiește „un prezent „mâlos”, în care simte că viața a trecut fără ca adevărul său să poată fi recunoscut așa cum se cuvine”. Părăsit sau evitat, acest „mare singuratic al literaturii și istoriei românești”, „scriitorul căruia i s-a luat cetățenia română luptă și azi cu o istorie falsă propusă foștilor săi concetățeni”, iar Coande nu se ferește să-l admire: „A scrie despre Paul Goma este o onoare în sine și mă înclin în fața unei personalități autentice a istoriei românești din toate timpurile”; „Paul Goma adeverește prin exemplaritatea vieții și a operei sale că „persoana este omul care transformă timpul, propriu sau străin, în caracter” (M. Platon)”. Poate și pentru că simte el însuși că mobilul acțiunilor unui om al scrisului este „o luptă continuă cu indiferența și vanitatea instalate în cei care doresc doar plăcerea și pacea unei vieți tihnite. Nu ne interesează, așadar, odihniții, ci neodihniții”, iar „Soljenițîn sau Goma dau măsura epocilor, probând tensiunea vieții și a scrisului într-o vârstă a umanității”.

Din comentariul său la volumul Doinei Jela, „O sută de zile cu Monica Lovinescu”, am reținut cuvintele acesteia din urmă, alt „scriitor-luptător din garda celor care nu se pleacă”, la care „scriitorimea română venea să se „spovedească” și să primească, eventual, „indulgența””: „Dorin Tudoran n-a făcut atât de mult. E prieten bun de-al nostru și nu ne-a dezamăgit niciodată (...) dar nu a făcut niciodată ce a făcut Goma” și gândul ei că Tudoran a luptat pentru poziții personale. De asemenea, o considerație a lui Coande, după lectura paginilor despre un final de viață, cu hachițe, toane și răsfățuri: „Pur și simplu suntem străini de faptul că celălalt se îndepărtează de noi, într-o agonie pe care nu o putem pricepe, pentru că ne este încă interzisă”.

Poetul analizează și cartea-dialog Tismăneanu-Iliescu, una „necesară” pentru Tudorel Urian, „o demisie morală a lui Tismăneanu”, pentru Ileana Mălăncioiu, în timp ce „Mihăieș părea sfîșiat, culmea, de două certitudini care se băteau cap în cap: Iliescu rămâne tot ce-a fost, dar Tismăneanu nu s-a schimbat” prin apariția acestui volum. Coande își caută un loc echidistant: „Orice ar zice Urian, Iliescu nu este Jaruzelski, iar Tismăneanu n-a făcut pușcărie precum Michnik pentru ideile sale..., salvându-se la timp la Paris și apoi în State”; „Forțarea comparației cu Havel dă fiori de râs, dar și de groază: este oare posibil să creadă Tismăneanu așa ceva, sau este mai diplomat și decât Iliescu?”, pentru a trage o concluzie plauzibilă: „Cred că Tismăneanu a încercat să-l „spele”, e-adevărat, cu rafinamentul politologului versat”.

Urme de simpatie și prețuire se simt în portretele făcute lui Petre Pandrea și I. D. Sîrbu. Cel dintâi, jurist cultivat, naționalist cu principii europene, care, decât să fie „pe linie” („Nici unul nu crâcnește. Toți duc pancartele”), a preferat să-și lucreze grădina de la Periș, să facă figură de scriitor „ratat” și să declare: „Sunt un om fericit, un om care are cămașa fericitului pe sine, altfel zis, cu indiferențe globale pentru societate, titluri, onoruri și confort” sau autoironic: „De la strachină, olteanul trece ușor la porțelanuri de Sevres și Meissen: mă consideram și eram diplomat”. „Pe linie” antifascistă lucrase și scriitorul, încă din 1931, avusese prieteni comuniști, iar pe Ralea, supranumit „imoralea”, îl considera drept canalia numărul 1 a României interbelice. Coande nu trece sub tăcere o mirare a lui Ion Simuț despre anii de pușcărie ai lui Pandrea: cum de a avut creion și hârtie în celulă? „Cine a mai scris proză de ficțiune în închisorile comuniste din România? Nu știu nici un alt caz”, spune Simuț.

Ultima notă informativă a unui ofițer de Securitate despre I. D. Sîrbu a fost dată de pe marginea mormântului din cimitirul Sineasca, aflăm din volumul „Lupeni 1977. Filajul continuă”, de Marian Boboc și Mihai Barbu. „Rog studiu aprofundat al „prietenilor” craioveni ai lui I. D. Sîrbu și deconspirare în timpul vieții”, scrie Coande, urmaș al lui Gary la secretariatul literar al teatrului craiovean, care știe că Sîrbu a fost turnat intens și din teatru, și de la „Cocoșul de Aur”, de actori și de scriitori și de la „Ramuri”, și de la „Înainte”, Oltenia fiind „o zonă culturală lovită rău de zelul activiștilor culturali, afectată chiar de apariția unor scriitori care au fost mai degrabă umili servanți ai ideologiei comuniste”. El remarcă, parcurgând volumul „Moștenitorii Securității”, al lui Marius Oprea, că mai mulți șefi ai instituției au fost olteni: Iulian Vlad din Gogoșița, Dolj, Aristotel Stamatoiu din Scoarța, Gorj, Ristea Priboi din Brădești, Dolj, Constantin Sibinescu din Potcoava, Olt. Coande reia și o replică a securistului care o păzea pe Doina Cornea: „Vă rog să nu mai spuneți că sunt un om bun. S-ar putea să am necazuri” și comentează lucid pe seama României mutilate de comuniști, un imens cimitir fără cruci, a vicleniei istoriei: un activist de frunte ca Iliescu le-a dat pământ țăranilor, dar și a cinismului criminal al actualei clase politice.

Revenind la condeieri, admiră „execuția” fără morfină operată de Eugen Negrici „corpului cavernos care este literatura română” și îl apreciază pe autorul volumului „Iluziile literaturii române”, pentru că „are curaj de unul singur, ceea ce este eroic în sine”. Caracterizată de numeroase focuri de paie, consideră criticul și istoricul literar, „literatura noastră se naște greu, iese malformată dintr-o conștiință vagă, neproducătoare, mimetică, fără fotosinteză proprie”, „suntem mai tot timpul în alertă, în deficit”, iar „coeziunea grupului critic se lasă mult așteptată”. Negrici îi pomenește pe cei „trei disidenți și jumătate: Paul Goma, Dorin Tudoran, Doina Cornea și, la finele balului, Mircea Dinescu”, dar Coande îi reproșează că nu amintește deloc despre 1977, „anul în care scriitorul român dă dosul, se întoarce la trecut”. Se vorbește de „neputința românească, inclusiv intelectuală”, Negrici pune degetul pe un punct dureros: „Literatura ficțională a fost mereu adevărata noastră problemă, punctul vulnerabil, slăbiciunea națională”, iar Coande îi ține isonul: „Nu suntem deloc originali, nu avem noutăți mari de comunicat, suntem deficitari la capitolul fantezie, suntem defazați”, în timp ce „critica cea mai lucidă întârzie să se exprime și pactizează călduț cu non-valorile”.

Pentru a-l pune pe intelectualul român în perspectivă, Nicolae Coande trece în revistă preocupări ale gânditorilor de ieri și de astăzi din Europa de Vest sau din America: democrația ca joc al elitelor, care nu include și „populația”; anonimizarea vocilor autentice - marele efect de bruiaj al epocii noastre (cu cât sunt mai multe posturi de radio, cu atât unele se aud mai puțin); câteva idei ale lui Alan Bloom, desființat de Culianu („om al rupturilor violente, inclusiv cu viața”), „Nietzsche are mai multă dreptate ca oricând: cretinii educați dau tonul în societatea democratică liberală, prea liberală” (și Ion Papuc constată că majoritatea locuitorilor planetei trăiesc sub dictatura hiperliberalismului), universitățile americane nu mai slujesc democrația adevărată; corespondența dintre istoricii Ernest Nolte și Francois Furet; „noul zeu e Televiziunea”; Toqueville: „caracterul artei democratice va fi intens, schimbător, crud și imediat”; cei care au reușit se văd urâți de cei care au ratat; dilema Americii: libertate sau securitate?; comunism și fascism; Raymond Aron: „Camus ar alege mai degrabă Vestul, iar Sartre mai degrabă Estul. Cu condiția să trăiască în Vest, desigur”; Pasternak la un congres organizat împotriva fascismului, la care participau, între alții, Malraux, Aragon, Gide, Auden, Forster, Dreiser: „Nu vă organizați. Organizarea este moartea artei. Numai independența personală are importanță”.

Acesta pare să fie și punctul de vedere al lui Nicolae Coande (care îl citează și pe matematicianul David Hilbert: „Fiecare om posedă un anumit orizont. Când se îngustează și devine infinit de mic, el se transformă în punct și atunci omul zice: „Acesta este punctul meu de vedere”): scriitorul să fie liber și brav! Un punct de vedere care, în ciuda aparențelor, nu limitează, ca în cele mai multe cazuri, nu restrânge, ci deschide orizontul, căci, așezat sub poala cerului, citindu-i pe alții, cu pasiune pentru „metalul ideii” și curiozitate de om în căutare, care vrea să înțeleagă în ce lume trăiește, Coande are un unghi de observație și un loc de reflecție mai prielnice decât ale celor care proslăvesc obedient o Putere, care-l susțin pe faraonul retras în Piramidă, de unde aruncă vorbe grele sclavilor moderni, sau decât ale acelora care îl combat, în solda altei Puteri. „Scriitorul nu trebuie să se lase legat la căruța propagandei, mai ales atunci când nu înțelege clar cine și cum face propaganda”, crede poetul, care constată că „orice, numai poezie nu este viața în România”, că SUA are alura unui nou imperiu intervenționist („Intelectualul român nu are timp de proteste împotriva unei puteri militare tot mai des acuzată că lucrează după o agendă ascunsă și nu se delimitează de practicile violente ale superputerilor active azi”), că ne e interzisă gândirea utopiei în numele unei siguranțe viitoare („Spaima de necunoscut face ca oamenii considerați inteligenți să facă opțiuni pentru care se detestă apoi”). El știe din lecturi că „în spatele fiecărui patriotism de fațadă se ascunde o Canalie care profită mereu în istorie” și, de pe propria-i piele, că individul nu e mai liber în capitalism decât în comunism, „sărăcirea umanului se produce în mod egal, în ambele orânduiri, diferă doar rețetarul”. Destinul scriitorului onest, care vrea să se ferească de conveniență, docilitate, înregimentare ori manipulare, ar fi, după cât pătrund cu mintea, în clarul de după lectura cărții lui Coande, singurătatea. Desigur, nu una tăcută și smerită.

 

Comentarii cititori
sus

Mircea Gheorghe



Întîmplări vechi cu prieteni și mai vechi



1. Un Basarab la ușă
Într-o noapte rece de septembrie cu mulți, foarte mulți ani în urmă băteam bulevardele bucureștene cu prietenul meu, poetul Emil C.,  în căutarea unei cîrciumi. Era aproape 2 noaptea, la Albina se închisese de la ora 11, la restaurantul de alături, din pasaj, la Mercur, de la 12, la restaurantul Gării de la ora 1 și din toate locurile astea fusesem invitați politicos să mergem acasă.
Dar nici nu se punea problema. Mai aveam multe de rezolvat în seara asta și Emil mai avea multe versuri să-mi recite sau să-mi citească dintr-o poetă pe care o descoperise într-un cufăr strămoșesc, cartea ei vreau să spun. Poeta se chema Bilitis și trăise pe vremea lui Sapho. Ceea ce ne impresionase profund. Mai ales pe Emil:
-  E extraordinară, îmi spunea el fluturînd cărțulia îngălbenită. Ia ascultă, cine a mai spus așa de frumos? Marea era neagră ca un cîmp de violete. Calea Laptelui curgea din uriașa mamelă divină.
Și tot așa cu alte și alte versuri nemaipomenit de frumoase.
Și îmi citea entuziasmat marcînd cu un deget în aer, ritmul poeziei. Parcă dirija și parcă degetul lui era o baghetă. De fiecare dată îl întrerupsese chelnerul:
- Plata, vă rog, e ora închiderii.
Emil făcea un gest patetic de disperare. Era profund jignit de meschinăria asta cu plata.

De trei ori am ieșit jigniți din restaurantele alea cu chelneri insensibili la poezie. Și tot de trei ori, doar el a plătit, fiindcă eu, pe vremea aia, eram un amărît de student, ochelarist, firav, nebărbierit, îmbrăcat cu haine lucioase de atîta purtat și fără un sfanț în buzunar. Eram doar un ascultător atent, iubitor de poezie și de accesoriile ei ca, de exemplu, votca.

Și ne-am pomenit la un moment dat pe fostul bulevard Magheru în fața barului Lido. Era deschis pînă la 3 dimineața. Numai bun pentru noi.
Dar ușa mare de sticlă de la intrare era închisă. Dincolo de ea, înăuntru, un portar gras și bătrîn, îmbrăcat într-o uniformă neagră cu fireturi aurii și purtînd pe cap un chipiu militar se uita cu dispreț la trecătorii zgribuliți de pe bulevard. Misiunea lui era să deschidă ușa pentru clienții care ieșeau din bar și s-o închidă repede în nasul celor care voiau să intre. Barul era plin și i se dăduse ordin să nu mai lase pe nimeni fiindcă programul se termina într-o oră.
Priveam descurajați portarul acela fudul de uniforma lui cu fireturi care  habar n-avea de Bilitis și care ne refuza bucuria lecturii înăuntru, la căldură.

Ieșiseră de acum, rînd pe rînd, vreo cinci-șase clienți, de fapt cupluri, și într-un tîrziu, Emil și-a pierdut răbdarea. Cînd a ieșit ultimul, mi-a șoptit să rămîn pe loc, a pus hotărît un picior în ușă și a început să-i spună ceva repede, repede  portarului, arătîndu-mă cu degetul.
Portarul a vrut o clipă să se debaraseze de agresor, dar apoi, privindu-mă, a intrat în vorbă cu el. Și după cîteva fraze schimbate pe un ton din ce în ce mai prietenos, Emil mi-a făcut semn să mă apropii:
- Vă rog să intrați, domnul a fost amabil și m-a înțeles, mi-a zis el foarte respectuos în timp ce portarul m-a salutat cu mîna la chipiu, înclinîndu-se ușor.

Am coborît cele cîteva trepte care dădeau în barul aflat la subsol și peste cîteva minute ne aflam comod așezați pe două taburete la o masă joasă, fiecare cu cîte o votcă mare în față. Era cald, era fum de țigară, de la un tonomat răsuna vocea lui Nat King Cole și barul, cu covoare groase și moi, învăluit într-o lumină tamisată, era un adevărat paradis.
- Ce i-ai spus portarului? l-am întrebat  pe Emil pînă să înceapă lectura din Bilitis și după ce-am ciocnit paharele cu votcă.
- I-am spus: Omule,  trebuie să-mi dai voie înăuntru! Știi dumneata cine e domnul acela tînăr din spatele meu? E un Basarab, domnule! Ultimul Basarab în viață, domnule! Ultimul descendent al lui Mircea cel Bătrîn! Tot Mircea îl cheamă. Nu poți să-l ții afară. Nu poți să mă lași cu un Basarab la ușă, domnule, e ridicol, nu se poate!

Emil tăcu modest și bău o gură de votcă. Pe urmă, scoase cărțulia lui Bilitis din buzunar.
Aveau să treacă mulți ani pînă să aflu că Bilitis n-a existat niciodată și că era o invenție a poetului Pierre Louys.


Comentarii cititori
sus

Carla Berneanu


Ce am văzut și mi-a plăcut

 

Arunc toate cele necesare într-o valiză mică. Îndes în geanta de mână niște farduri, încărcătorul telefonului, aparatul de fotografiat și câteva pachete de țigări. Mă așteaptă un drum lung, dar care nu îmi provoacă nicio stare de rău. După un drum de aproape două zile sunt în sfârșit în Italia. Zăresc niște bucle blonde. Îi sar în brațe imediat și o amețesc cu întrebări. Mami se uită calm și înțelegător la mine. Îmi smulge geanta de o car pe umăr. Mă uit în toate părțile. Sunt invadată de sentimente diferite. Am atât de multă energie încât uit că sunt nedormită de câteva zile. Urc peste o sută și ceva de scări. Ajung la destinație. Mă arunc în pat. Vreau să mă bucur de răcoarea camerei. Dar este ora 12. Trebuie să mâncăm. Aici nu putem întârzia cu prânzul. Aș vrea să dorm, dar trebuie să mă bucur de cele trei ore libere pe care le are mami în fiecare zi. Îmi iau “țoala a bună”, aparatu’ de fotografiat și încep să străbat toată Santa Margherita Ligure.

Este o stațiune mică, îi pot cunoaște toate “secretele” în cateva zeci de minute. Oprim să bem o cafea, mami o dă peste cap. Mă uit îngrozită la ea, rușinată puțin și zic: “Mami, acesta nu e shot de tequila! O fi ea mică, dar savureaz-o!” Îmi explică imediat că pe la italieni cam așa e treaba, nu stai două ore “pe o cafea”, cum s-ar zice. Pui un euro pe masă, ei îți pun o ceșcuță mică, mică pe bar, tu sorbi repede lichidul, ai plecat, le-ai mulțumit și gata. Mai departe. O fi ea stațiune mică, dar câteva magazine, câteva “țoloambe”, vorba aia, trebuie să existe. O cărai pe săraca maică-mea prin tot felul de magazine, o scosei tot la fel de repede când văzui ce prețuri exorbitante au, am mai dat o tură pe faleză și se făcu ora 3. Ne-am întors acasă, m-a pus la curent cu tot ceea ce trebuia să știu încât să supraviețuiesc două săptămâni și mai bine în Italia.

Cum m-am pus pe picioare am și sărit în costumul de baie și m-am dus la plajă. Când bătea soarele mai tare, când apa limpede și rece devenea tot mai călie de la raze, eu îmi așezam prosopul pe pietre și începeam să îmi torn ulei de măsline pe mine în speranța că mă voi bronza rapid și frumos. Și cum stăteam singură pe plajă, fără să am pe nimeni lângă mine să scot o vorbă, să împart doza de suc pe care mi-o vârâse maică-mea în sacoșă, începui să analizez împrejurimile. Mă uitai la fiecare turist, la fiecare tânăr care se nimerea în apropiere. Și mă întrebam unde sunt dozele de bere, unde sunt manelele (că înainte să plec am vorbit cu un prieten de-al meu care se dusese în Mamaia, la fițăraia românească. În crăpătul zilei cânta Adrian Minune despre dușmani, mașini, probleme d’ale vieții), unde sunt lanțurile de aur (de mașini luxoase nu zic o vorbă pentru că acolo vedeam felurite mașini), unde e coaja de sămânță? Nu, domnule! Acolo se bea ceai sau apă pe plajă, se mănâncă fructe, produse de patiserie, pizza. Iar la final, ți-ai băgat punguțele goale și sticlele în sacoșă și te duci frumos la tomberon cu ele. Asta ca o paranteză la paranteză. Am abandonat puțin slujba de paparazzo, mi-am ridicat frumos burta întreținută în tot acest timp cu paste și m-am aruncat în valurile mării, lăsând pe plajă aparatul de fotografiat, două telefoane, portofel cu niște mărunțiș în el. Fără nicio frică!

În următoarele zile, în timpul liber al mamei mele și uneori al meu pentru că trebuie să pui umărul la muncă așa cum poți, vizitai tot ce fu de vizitat prin apropiere. Portofino, unde magazinele de lux și gențile de mii de euro parcă nu te lasă să pășești cu încredere în ele. Rapallo, unde îți poți face niște cumpărături accesibile portofelașului. San Fruttuosso, o insulă unde poți sta liniștit, fără să te bată soarele în cap pentru că acolo razele acestuia aproape că nu pătrund. Și atât. În rest, bătui toată Santa Margherita Ligure de la un capăt la altul. Și îmi plăcu aproape tot ce văzui. Mă simții bine când nu fusei fluierată și claxonată atunci când îmi luai, în mod firesc, o pereche de pantaloni scurți pe mine. Mă simții și mai bine când fusei servită frumos într-un magazin, când vânzătoarea sau vânzătorul îmi zâmbii și mă scoase din impas chiar dacă nu știui să comunic prea bine cu dânșii. A fost minunat să stau la plajă liniștită, fără partidul Kiss-miss-pix, fără urlete pițiponcești, fără golăneli. La fel de minunat a fost să văd că e suficient să zâmbești ca să fii tratată frumos și omenește.

Așa petrecui două săptămâni și un pic. Chestiile noastre globale m-au îndemnat să mă întorc și să pun mâna pe legislație pentru a nu-mi face abonament permanent la autobuz. Dar mă întorc!


Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey