Șerban Cionoff
Franciscus Georgius
Ștefan Grosu
Adriana Mihaela Macsut
Dan Năstasie
Mircea Năstasie
Andrei Zanca

 
sus

Șerban Cionoff    

  

Radu Stoichiță, într-un crâmpei de amintire

 

Emoționant acest gest al confraților de la Prăvălia culturală[*] de a-l evoca pe Radu Stoichiță, cărturarul, profesorul și omul de excepție! Și asta cu atât mai mult cu cât (o spun cu sincer regret) numele lui Radu Stoichiță este aproape necunoscut mai tinerelor generații. Cât despre disciplina căreia i s-a dedicat cu toată forța și  gândului său cutezător- logica- mai că îmi vine să scriu că, pentru timpurile de haos și de răsturnare a valorilor pe care le trăim, aceasta este, poate că alături de etică, o disciplină vetustă, dacă nu de-a dreptul… reacționară. Așa cum erau, până acum 50 de ani, psihanaliza, cibernetica, genetica sau sociologia.

Am avut privilegiul- fiindcă, fără doar și poate, un privilegiu a fost!- de a-l avea, pe Radu Stoichiță, profesor la facultatea de filosofie a Universității din București, în acea perioadă de relativ, dar real, dezgheț politic și ideologic din cea de-a doua jumătate a anilor '60. De fapt ne-a predat doar în anul II de facultate cursul de logică simbolică dar, din varii pricini pe care le voi evoca fie și în treacăt, el a fost, cu siguranță, unul dintre magiștrii generației noastre.

Trebuie spus, pentru a înțelege mai bine cum stăteau lucurile, că, în acea vreme, catedra de logică a facultății bucureștene de filosofie avea un  statut cu totul aparte, dat fiind faptul că șef al catedrei era Athanase Joja, personalitate proeminentă nu numai a vieții academice și universitare, dar și  a vieții politice. Practic, noi am făcut logică formală, în anul I, cu Ion Didilescu, în anul III- teoria sistemelor logice, cu Gh. Enescu, iar în anul IV-istoria logicii, cu Athanase Joja și, în absența acestuia, cu Mircea Constantinescu. Cursul de logică matematică fiindu-ne predat, în anul II, după cum am spus, de către Radu Stoichiță. Seminariile, în anii I și II le-am făcut cu Petre Bieltz, om de o inteligență absolut remarcabilă, care s-a stins din viață nu cu mult timp în urmă.

Dar, deși nu făceam cursuri cu „Nea Radu”(așa cum era numit în facultate de către colegi sau chiar de către studenții care reușeau să treacă dincolo de barierele formale dintre profesor și învățăcel), încă din anul I ne-am simțit atrași de farmecul nemapomenit al personalității sale. Fiindcă, de ce n-am recunoaște-o?, până la a ne fi profesor la curs,  Nenea Radu ne era foarte cunoscut atâta vreme cât îl preceda o anecdotică spumoasă și captivantă. Noncoformismul său, adică nesupunerea la dogme și canoane, era sursa multor isprăvi cu un haz nemapomenit intrate în foclorul facultății, despre care aveam să aflăm încă de la începuturile studenției de la colegii din anii mai mari. În timp, multe dintre aceste istorioare năstrușnice aveau să fie răspândite, mai ales la un pahar „de ceva” meșteșugit descântat, de către prietenul său bun și convivul său nedezmințit, Paul Popescu-Neveanu, personalitate de prestigiu a științelor psihologice dar, deopotrivă,  o figură pitorescă a Almei Mater bucureștene.

Ar fi, însă, incorect și nedrept să se creadă că evocarea- aici și acum- a personalității lui Radu Stoichiță s-ar datora doar șarmului nemapomenit al personalității sale năstrușnice. Ce-i drept, Radu Stoichiță a publicat puțin, dar, ca să dau un exemplu convingător, cartea sa Natura conceptului în logica lui Hegel este considerată text de referință în exegeza operei autorului Fenomenologiei spiritului. Așa după cum lui Radu Stoichiță  îi datorăm traducerea unor lucrări capitale ale lui Hegel sau Georg Lukacs.

Vorbeam mai înainte despre farmecul excepțional al personalității Profesorului Radu Stoichiță și aș reveni cu o referire directă la stilul percutant al zicerilor sale. La seminarii, fiindcă se întâmpla să vină destul de des la seminarii, dar mai ales la examene, nu conta atât memoria, capacitatea de a înmagazina și de a reproduce pagini de curs, ci modul în care raționai, coerența discursului, capacitatea de a-ți argumenta, nu o dată în contradictoriu cu el, cu profesorul, ideile proprii. În acest fel, Radu Stoichiță ne-a fost un profesor nu numai de logică ci, după cum el însuși ne spunea des și apăsat, la „disciplina: gândit cu propriul obiect dintre urechi”. Era necruțător cu poncifele, inclusiv sau mai ales cu banalitățile devenite precepte, cu ideile care s-au sclerozat în principii inatacabile. Și, bineînțeles, cu inșii gomoși, suficienți și terni care sufocau mediul universitar.

Va reveni, desigur, unor mai pricepuți și mai aplecați analiști ai travaliului logic și filosofic al lui Radu Stoichiță, rostul de a-i cerceta scrierile. În ceea ce mă privește, aș dori să îl evoc pe Radu Stoichiță în această esențială calitate: de Magistru al „voioiasei, liberei cugetări”.

Drept pentru care am ales o foarte spumoasă anecdotă al cărei erou a fost Nenea Radu Stoichiță. O istorisesc, și eu, așa cum mi-a fost istorisită de către Paul Popescu-Neveanu.

Se povestește, așadar, că niște cadre de nădejde din sistemul MAI, de fapt al Securității, care urmau să susțină, la „fără frecvență”, examene la disciplina logică formală cu „Nenea Radu”, s-au gândit că n-ar fi rău dacă l-ar invita la o întâlnire cu activul de bază. Întîlnire garnisită, firește, cu tot protocolul de rigoare. Prin natura împrejurărilor, respectivii nu și-au „devoalat” locul de muncă, preferând termenul general „cadre ale MAI”. Zis și făcut! Și-a început Nenea Radu expozeul în sala de la Casa de cultură a MAI, un expozeu strălucit în care, firesc și necesar, termenii „general- particular” reveneau foarte des. De aici, o anume derută în rândul auditoriului, drept pentru care cel care conducea activitatea i-a trimis un bilețel: „Tovarășe profesor, vă rog să precizați mai bine ce este asta cu 'generalul și particularul'”. Prompt, Nenea Radu s-a executat: „Da, eu folosesc termenii de general și particular pentru că, în logică, spre deosebire de dumnevoastră, de Securitate, nu există gradul de colonel”.

Asta era istorioara, după care Paul Popescu Neveanu venea cu propriul comentariu: „Ei, și de-aici încolo, s-a dus dracului ocazia să mai țină Radu informări politice la Securitate!“

 

[*] Adrian Rezuș a semnalat faptul că Radu Stoichiță, fiul unui mare bogătaș ardelean, conducea unica organizație comunistă interbelică, aeea în care s-a înscris Ion D. Sârbu, după cum declară chiar el. De la această informație, despre postura inedită a lui Radu Stoichiță, a pornit propunerea de a afla mai multe despre el. 

Comentarii cititori
sus

Franciscus Georgius
(Györfi-Deák, György)

 

Îngerii din cer coboară

 

O diferență surprinzătoare în textul colindelor de Crăciun cântate la noi de diferite neamuri este cea referitoare la numărul îngerilor.

În cântarea ungurească „Mennyből az angyal” (Îngerul din Cer coboară) este vorba despre unul singur, precum stă scris în „Sfânta Evanghelie după Luca”: „Și în ținutul acela erau păstori, stând pe câmp și făcând de strajă noaptea împrejurul turmei lor. Și iată îngerul Domnului a stătut lângă ei și slava Domnului a strălucit împrejurul lor, și ei s-au înfricoșat cu frică mare. Dar îngerul le-a zis: Nu vă temeți. Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul. Că vi s-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David.” (Luca 2:8-11)

Colinda românească „Deschide ușa, creștine!” a surprins un moment ulterior, de glorificare a Domnului întrupat în Prunc: „Îngerii din cer coboară/ Staulul de-l înconjoară/ [...]/ Îngerii cu flori în mână/ Împletesc mândră cunună...” Într-adevăr, dacă citim în continuare „Sfânta Scriptură” vedem că: „Și deodată s-a văzut, împreună cu îngerul, mulțime de oaste cerească, lăudând pe Dumnezeu și zicând: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pace, între oameni bunăvoire!” (Luca 2:13-14)

De-a lungul istoriei, se cunosc o sumedenie de apariții angelice certificate. În secolul XX, una dintre ele a avut loc în primăvara anului 1916, în Portugalia, pe dealul numit Cabeço. Trei copii, Lucia dosSantos(9 ani) și verii săi, Jacinta (6 ani) și Francisco Marto (8 ani), pășteau oile. Întrucât a început să ploaie, micii păstori și-au căutat un adăpost, apoi, când răpăiala a încetat, au ieșit să se joace. Dar brusc s-a stârnit un vânt puternic, care a răvășit măslinii, iar micuții au văzut cum se apropie de ei, coborând din cer, un tânăr de circa 14-15 ani, mai alb decât zăpada, al cărui trup părea atât de transparent ca și cristalul.

Nu vă fie frică! Sunt Îngerul Păcii. Rugați-vă împreună cu mine”, a spus mesagerul divin și a îngenunchiat, apoi și-a lipit fruntea de pământ. Impresionați, copiii l-au imitat și au spus după el: „Doamne, cred în Tine, mă închin ție, nădăjduiesc în Tine și Te iubesc. Cer iertare pentru toți cei care nu cred în Tine, nu Ți se închină, nu speră în Tine și nu Te iubesc.

După ce au repetat rugăciunea de trei ori și au învățat-o, îngerul le-a zis: „Rugați-vă mereu în acest fel. Inimile lui Iisus și Maria vor asculta rugămințile voastre.” Apoi a dispărut. Lucia dos Sandos este fetița căreia apoi, un an mai târziu, laFatima, i s-a arătat Fecioara Maria.

Îngerii sunt prezenți în toate cele trei mari religii bazate pe „Sfânta Scriptură”: mozaism, creștinism, mahomedanism. În fapt, ei apar pentru prima oară în zoroastrism, la persani, discipolii lui Zarathustra. Spiritele Luminii, slujitorii cerești ai Domnului, L-au ajutat să învingă revolta spiritelor răzvrătite, război crâncen consemnat de mitologia greco-romană (titanomachia), menționat succint în „Geneză” (Facerea 6:2-4) și prezentat pe larg în „Cartea lui Enoh”. Spiritul sălășluitor în Rai și devotat lui Dumnezeu a primit numele evreiesc de „maleach”, adică „mesager, trimis”: „anghelos” în greacă, „angelus” înlatină.

În „Vechiul Testament” cuvântul „înger” apare de 213 de ori. Slujitorii divini i s-au arătat sclavei Agar, lui Lot, Avraam și Moise. Iacov a văzut în vis o scară cerească pe care se suiau și se pogorau îngerii lui Dumnezeu. În „Noul Testament”, un alt mesager i s-a arătat lui Iosif în vis, sfătuindu-l să n-o părăsească pe Fecioara Maria, deoarece Neprihănita îl va naște pe Mântuitor, al cărui nume va fi Iisus (Matei 1:18-24). Un alt trimis l-a avertizat apoi că soldații lui Irod vor trece prin sabie pe toți băieții de până la doi ani și i-a poruncit să fugă în Egipt (Matei 2:13-14), de unde Sfânta Familie a revenit când o nouă apariție l-a înștiințat pe Iosif că regele despotic a murit (Matei 2:19-21).

Ce sunt îngerii? Vorbind despre ceea ce se va întâmpla cu oamenii credincioși după moarte, Învățătorul zicea: „Căci la înviere, nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sunt ca îngerii lui Dumnezeu în cer.” (Matei 2:30). Va să zică, cu excepția îngerilor căzuți și exilați în Iad, ei locuiesc în Rai, unde pot fi zăriți ocazional, în nopțile când poporul zice că „se deschid Cerurile”. Urmând poruncile Domnului, ei împlinesc diferite misiuni pe Pământ, fie de transmitere a unor porunci, fie de apărare a oamenilor deosebiți, precum salvarea din groapa cu lei a proorocului Daniel sau eliberarea apostolilor din temnița arhierească (Faptele apostolilor. 5:17-32).

Conform tradiției populare, fiecare dintre noi are un înger în dreapta sa, trimis de Dumnezeu pentru dreaptă povățuire și apărare, bașca un diavol în stânga, trimis de Talpa Iadului să-și încerce norocul cu ispitirile, amândoi nevăzuți. Românul spune despre un om nevolnic că: „e slab de înger”. Demult, când sarea era greu de găsit și foarte scumpă, fiind coborâtă cu plutele pe Someș sau pe Mureș și dusă până în Germania, era un ghinion să răstorni o solniță pe masă, semn cert că neîndemânaticul va fi certat de capul familiei. Este semnificativ faptul că soluția tipică de apărare magică îi cerea nefericitului ca, după ce a adunat sarea vărsată, să ia un pic din ea și s-o arunce peste umărul stâng, fix în ochii diavolului de serviciu.

O credință mult răspândită este menită să aline durerea părinților greu încercați de pierderea unui copil. Se zice că toți cei care mor până să împlinească șapte ani se prefac după moarte în îngeri. Ei se duc la Dumnezeu, slujindu-l și rugându-se pentru sufletele părinților lor, ba, în cazul cel mai nefericit, vor coborî chiar și în iad, unde acești părinți, poate, se vor chinui în focul cel veșnic, și acolo le vor face vânt cu aripioarele lor, ca să-i mai răcorească.

Cât despre cazul fericit, tuturor ne este îngăduit să credem și să sperăm că îi vom regăsi în Rai pe toți cei iubiți. Doamne ajută!

(Textul a apărut și în Caiete Silvane 47/ 30)

Comentarii cititori
sus

Ștefan Grosu

 

O poveste despre avioane, bob și Hollywood

 

Alexandru Papană (n. 18 octombrie 1906, București – d. 17 aprilie 1946, Las Vegas, Nevada, SUA), fiul generalui de artilerie Ion Papană, a fost aviator, campion mondial la bob și actor la Hollywood. Așadar viața lui este, cum s-ar spune, un roman.

La Campionatele Mondiale din 1933 de la Schreiberhau a câștigat împreună cu Dumitru Hupert (aviator și el) prima medalie de aur la bob. A doua medalie de aur a fost câștigată la Campionatele Mondiale de la Engelberg de echipa compusă din Alexandru Frim și Vasile Dumitrescu, iar Alexandru Papană și Dumitru Hupert au ocupat locul al treilea.

După studiile liceale, în 1925 a absolvit Școala pregătitoare de ofițeri de aviație de la Cotroceni (promoția 1928). În anul 1931 a pilotat avionul din care a sărit Smaranda Braescu de la 6.000 m stabilind un nou record mondial. În anul 1936 a câștigat cursa aviatică dintre orașele New York și Los Angeles cu un  Bücker Bü 133B Jungermeister. Tot în 1936, mai precis pe 1 mai, a parcurs drumul București - Brașov, lung de 175 km și foarte dificil, în timpul de o oră, 48 de minute, 46 de secunde și 1/10 (având o medie orară 95,486 km/h; pe unele porțiuni în linie dreaptă viteza fiind 165 km/h) apoi pe 13 decembrie 1936, a câștigat cursa Miami - Havana, fiind declarat  campion al continentului american la acrobație aeriană.

A fost protagonistul unui film documentar românesc realizat în SUA: pelicula s-a numit Un voiaj reușit, regizat de Jean Mihail și George Popovici, apoi în anul 1943 a jucat alături de  diva Joan Crawford, în Above Suspicion, regizat de Richard Thorpe, cel care avea să lucreze și cu Elizabeth Taylor, Burt Lancaster și Elvis Presley.

A mai jucat în filmele The Song of Bernadette (1943), Passage to Marseille (1944), Gangway for Tomorrow (1943), Swing Shift Maisie (1943) Assignment in Brittany (1943), Action in Arabia (1944), The Purple Heart (1944).

A fost căpitan de aviație în armata regală precum și pilot de încercare la IAR Brasov și Nortrop, iar viața lui personală a fost un fiasco: prima lui soție, Dina, a murit la naștere pe septembrie 1938 apoi s-a recăsătorit cu Jean Hacker la 30 aprilie 1945 în Beverly Hills, California dar mariajul a fost nefericit.  Dina a fost marea lui iubire și de la moartea ei depresia a început să îl chinuie. În țară a fost ajutat să trecă peste momentele grele, de tată și de prieteni. În 1939 însă, dezamăgit de alianța României cu naziștii, emigrează în SUA unde devine instructor de război. Până la urmă dorul de Dina l-a răpus și s-a otrăvit, trupul lui neînsuflețit fiind găsit  pe 17 aprilie 1946 în Los Angeles.  

Comentarii cititori
sus

Adriana Mihaela Macsut

 

Despre Psalmii Treptelor

 

Psalmii sunt denumiți în limba ebraică Tehilim, în greacă Psalmoi (Codicele Vaticanos) și Psalterion (Codicele Alexandrinus). Psaltirea cuprinde 150 de poeme de laudă adusă lui Dumnezeu. Poezia lor însă nu se supune regulilor moderne și clasice de poezie: "regulile poeziei ebraice au drept scop să creeze un anumit fel de muzică verbală bazată simultan pe sonorități auditive și pe evocații afective" (ibidem, p. 23). Sunt ritmuri specifice orientale: "poezia lor este reglată de către legi care se referă la materialul sonor (…), paralelisme, sinonimie, repetiții (…,) figuri retorice,...ritmul este dat de numărul silabilor (…)" (Alois Bulai, Psalmii, Editura Sapienția, Iași, 2005, p. 61). Majoritatea psalmilor sunt atribuiți, prin tradiție, regelului David. Nu se poate însă dovedi din punct de vedere istoric că a scris Psaltirea. Se poate spune doar că, fiind conducător al poporului evreu, a stimulat creația artistică: "marea majoritate a psalmilor e atribuită de Biblie Regelui David. (…) putem conclude că David, în virtutea unei activități literare bogate a, devenit de fapt inițiatorul unei mișcări poetice religioase." (Vladimir, Petercă, Curs exegetic despre Psalmi, 1985, pp. 12 – 16)

Există 15 Psalmi (120- 134) în Biblie care sunt denumiți Psalmii Treptelor sau Psalmii Ascensiunii. Erau spuși de credincioșii israeliți în drumul lor ascendent spre Muntele Sion unde era Templul  de   la Ierusalim cu prilejul marilor sărbători (Paști, Rusalii, Corturi).   

Pelerinii zăreau de departe zidurile mărețe ale Templului de pe Muntele Sion (descris de Iosif Flavius în Antichități Iudaice, XV.11). Indiferent din ce parte ar fi sosit, vedeau zidurile semețe ale Casei lui Iahve din care nu a mai rămas astăzi decât Zidul Plângerii.

Nu se cunoaște exact etimologia cuvântului Sion: se spune că ar fi un vechi nume pentru Ierusalim. Acolo se afla Templul ctitorit de regele Solomon, iar acum este punctul cel mai înalt situat în partea de N-V a Ierusalimului. Fiecare evreu aflat în diaspora își orienta rugăciunea spre Muntele Sion, unde se afla Templul - inima ebraismului. Povestea spune că pe Muntele Sion ar fi înmormântat regele David.

În esență, actuala Carte a Psalmilor și îndeosebi Psalmii Ascensiunii (120- 134) care pot fi o Mică Psaltire, sunt chintesența a peste șapte secole de activitate cultuală în sfera Templului.

Comentarii cititori
sus

Dan Năstasie

 

Club 18
Partea a 2 a – Congresul al doilea
(de citit prima parte) 

 

nastasied4Bombardamentul politic permanent la care ne supuneau mijlocele mass media în anii '80, în fiecare moment al zilei, era fals, plictisitor și de prost gust. Ziarele anunțau noi recolte record în agricultură dar magazinele alimentare aveau rafturile acoperite doar de praf. Produse de strictă necesitate deveniseră rarități și în consecință produse de lux. Cultul personalității luase proporții grotești. Televiziunea era dedicată vizitelor de lucru ale liderului Ceaușescu în documentare nesfârșite care foloseau muzica lui Beethoven ca fundal într-o combinație absurdă. Permanenta prezență pe ecran a știrilor despre Liderul luminat făcea ca timpul să pară să se fi oprit. Orologiul României se stricase și părea că arată încontinuu aceeași oră nefastă, ceasul rău. Cârmaciul era comparat cu Ștefan Cel Mare, Mircea cel Bătrân și Mihai Viteazul care erau întodeauna reprezentați mai mici în picturile omagiale de grup, conform tradiției faraonilor egipteni. Numeroase manifestații aberante în care mulțimi adunate cu forța agitau cu mișcări mecanice steagurile partidului comunist, erau organizate frecvent. Pozele de pe pagina întâi a ziarului comunist 'Înainte' reprezentau adesea grupuri de cetățeni cu priviri și sacoșe goale dar comentariul și prezența ca muncitori craioveni manifestând împotriva înarmării nucleare. Era perioada când Ceaușescu se hotărîse că i s-ar cuveni premiul Nobel și populația manifesta „spontan” pentru pace, la ordinul partidului. Toată lumea ar fi fost mai mulțumită dacă în loc de steaguri de hârtie ar fi fost fabricată mai multă hârtie igienică, tot mai rară în magazine. Cafeaua, disparută de mult, era înlocuită cu acel bizar amestec de coajă de copac prăjită și ghindă, numit în mod inspirat, Nechezol. Singura asemănare era că se servea în aceleași cești știrbite. Uleiul de gătit era înlocuit cu un lichid verde cu miros de pește. Mirosul ținea loc și de pește. Electricitatea se întrerupea de câteva ori pe zi. Cozile pentru lapte începeau la cinci dimineața și se terminau la zece minute după deschiderea magazinului, după vânzarea celor câteva sticle alocate zilnic, dar la radio ni se vorbea despre pericolul îngrășării și al exceselor alimentare.

Era o societate absurdă greu de imaginat daca nu ai avut ghinionul să te naști în acele vremuri, în bazinul Carpato-Dunărean. În fața lipsurilor evidente, partidul Comunist invoca motivul prin care mințise toate generațiile precedente, de când fusese instaurat prin forță de către Armata Roșie Sovietică, justificându-și politica falimentară prin ideea că sacrificiul e necesar pentru ca generațiile viitoare să prospere. Singurii care prosperau însă, indiferent de generație, erau nomenclaturiștii care își perpetuau puterea și influența în mod dinastic. Viața lor nu era mult mai bună dar faptul că aveau hârtie igienică la toaletă îi făcea să se simtă privilegiați și să înghită orice rahat mai ușor.

După două săptămâni cu ședințe ordinare, Dan, Secretarul, a deschis lucrările celui de-al doilea congres al Clubului 18 printr-o lozincă nouă: o comandă nouă, cârciuma o străbate... cinci beri în patru halbe și jumătate (parafrază la sloganul partidului, cincinalul în patru ani și jumătate). Am răspuns cu aplauze prelungite.

- Dragi tovarăși în educație, îmi dau seama... a spus vorbitorul, că așteptați o dare, pardon, băgare de seamă. Îl ascultam încântați, cu mâna pe halbele umplute până la semnul neoficial de sub semnul oficial. Era mai comic decât progamul TV, 'comici vestiți ai ecranului'. Responsabilul cu turismul se achitase de sarcina lui principală, cercetase toate restaurantele din centru și deschisesem lucrările congresului la 18:15 trecute, la Perinița. Berea era la halbă și aveam un nou candidat care dorea să devină membru, un al doilea Lucian, pe care, pentru indentificare, îl poreclisem Căpiatu și care, după cum își băga trompa în halbă, părea atras mai mult de bere decât de educație.

Băgarea de seamă a Secretarului, scrisă pe o coală de hârtie ministerială, pe ambele fețe, din economie, fusese compusă într-un limbaj de lemn uscat și crăpat, cu rezonanța scândurilor de sicriu putrezite. Într-o adevărată echilibristică proletcultistă, balansând părțile bune și părțile nebune, vorbitorul a subliniat caracterul pozitiv al criticii și autocriticii din document. „Având în vedere și luând în considerație caracterul – cuvânt indescifrabil – și umanitarist al organizației, vom începe cu părțile bune, scopul băgării de seamă fiind acela de a aduce pe drumul cel bun a celor rătăciți și încurajarea membrilor care au avut o activitate conformă cu Constituția noastră“ a adăugat vorbitorul. Aplauze îndelungi, în surdină, cu scandarea lozincii „Cinstea nostră și mândria,bereași cu berăria”.

Cei harnici cu paharul și prieteni cu secretarul au fost evidențiați și avansați în funcții de răspundere. Cum nepotismul nu fusese încă inventat, Secretarul a folosit criteriul netotismului, fiindcă nu a găsit altă rimă, vorba lui Caragiu. Lucian a fost ridicat la rangul de purtător de cuvânt cu ospătarul iar Costică, contrainformații, a fost numit directorul general al cutiilor de chibrite. În continuarea lucrărilor Secretarul i-a acordat Casierei Veronica medalia șervețelelor mototolite, clasa a doua, cu frunze de ridichi, și mie mi-a fost conferit ordinul scaunului cu trei picioare, fără frunze dar și fără spătar.

În continuarea discursului său, Secretarul a trecut la sancțiuni și l-a amendat pe Membrul, uneori recalcitrant, cu un leu.Adriana propus să se reducă sancțiunea la cincizeci de bani, ceea ce a fost acceptat de către forum. În final nu a mai plătit nimic, pentru că nu avea schimbat. Tot pe linia abaterior disciplinare și a devierilor de la Constituție, Secretarul l-a criticat apoi pe Horațiu pentru absența nemotivată din săptămâna precedentă și a propus un vot de blam. Nimeni nu ar fi remarcat absența dacă el nu s-ar fi scuzat în mod politicos. Distanța de la politic la politicos pare să fie un os întreg.

După o pauză dramatică, așteptând ca spiritele să se domolească și să vină curentul care se oprise, Secretarul a continuat cu elocință convingătoare, în limba de rumeguș pe care o exersa cu talent. Recunoscând greșelile din săptămânile trecute, într-o alocuțiune Hrușcioviană, am fost anunțați că e vremea schimbărilor majore și rapide în linia organizației. „Greșelile trecutului istoric nu mai trebuie repetate și slogane de genul <>, care înlocuia lozinca comunistă <>, suna cosmopolit și înșelător. E timpul să folosim un limbaj mai subtil, mai evoluat și mai lemnos care să reflecte caracterul instructiv- educativ al organizației.“ Am încheiat citatul. Termeni ca: pahar, sticlă, halbă sau bere, urmau să fie înlocuiți prin cuvinte corecte politic, cum ar fi recipient, eprubetă, vas Berzelius și lichid de studiu. „Nu uitați că avem anul ăsta examen la mecanica fluidelor și ceea ce facem aici e mai mult decât studiu individual al lichidelor, e meditație în grup.“

- Un fel de meditație transcendentală, a încercat Membrul să mimeze atenția și participarea, ca să arate că nu doarme în bocanci. „Nu, tovarășe Membru, nu genul ăla de meditație capitalistă“ – s-a indigant demnitarul de pe podium. Prezidiul i-a aruncat o privire aspră Membrului, încercând totodată să se abțină din râs. Am uitat să și aplaudăm. Și cu toate că ne obișnuisem pe întuneric, atunci a venit lumina.

Tușind protocolar, Secretarul a invitat-o pe casieră să prezinte raportul comisiei financiare. Fumul de țigară umpluse localul, învăluind în ceață becurile anemice și reci.
Fără să ne plictisească cu statistici, menționând doar că bugetul organizației e de 2 doi lei și treizeci și cinci de bani, Veronica ne-a anunțat că și în domeniul financiar avem nevoie de o reformă. Directorul cutiilor de chibrite și-a aprins alt Bucegi producând colaci de fum. „Renunțarea la unele practici și denumiri chiaburești e o datorie a revoluției în educație“ - a continuat Casiera. „În loc de notă de plată, chitanță sau bacșiș, vom folosi termenii educativi cotizație, alocație și renumeratie.“

- Ar fi bine să adăugăm și Consignație, a propus Agentul Costică, băgând degetul prin ultimul colac de fum produs. Doar pentru că rimează, a continuat, în timp ce optimismul și încântarea că a contribuit la discuție i se puteau citi și pe figură.
- Sub lumina organizației văd totul mai clar, a anunțat Agentul, ciocnind paharul cu Secretarul. Lucrările organizației decurgeau cu mult spor, într-o atmosferă de lucru, calmă, prietenească. Am aprobat automat, sorbind gânditori din gulerul de spumă al halbei. Aplauze adormite.

nastasied1Pentru că Educația era firul roșu de care se agățase Clubul 18, creasem o emblemă care să reflecte îmbinarea armonioasa a celor doua concepte. Colajul avea forma tradițională de scut în fomă de V, de culoare azurie, cu o bandă roșie în partea de sus și cu vârful roșu și ascuțit ca lupta de clasă. Cele două zone erau conectate printr-o diagonală roșie care nu simboliza nimic. În mijlocul emblemei am plasat imaginea unei clepsidre creată din siluetele a două pahare: pe un pahar răsturnat, care simboliza baza de masă a organizației, era plasat un alt pahar cu un lichid auriu, inconfundabil. Simbolul trecerii timpului reprezenta faptul că organizația era la baza educației prin lichidul de studiu, plasat la înălțime în semn de respect. Faptul că lichidul nu se scurgea din jumătatea de sus a clepsidrei era o aluzie la eternitate și la faptul că nu înțelegeam teoria relativității. Pe o panglică albă era trecută ora permanentă de întâlnire, 18:00 și pentru că sloganul „studenți de pretutindeni, uniți-vă“ nu încăpea, am scris altceva.

- Îmi place ideea clepsidrei- a comentat Secretarul meditativ. Reprezintă timpul de studiu, acordat materialului educativ și susținut de mase. Desenul e însă cam strâmb, tovarășe Responsabil Cultural. Se pare că „studiai“ de zor, când ai desenat emblema, poate că erai deja cam prea „educat“. Așa e tovarășe Secretar, aveam restanțe din ziua precedentă, a trebuit să admit.
- Nu mă văd identificat ca membru în emblema asta, a protestat din nouAdrian. Mi se pare o emblemă elitistă și nomenclaturistă. Ǎsta nu e buletin de identitate - m-am scuzat. Nu trebuie să-i faci caricatura dar un simbol ar fi suficient- a intervenit Rezerva, Horațiu. Mi-ar place să-i fac caricatura, dar e prea mare, nu încape din cauza nasului pe sus, am încercat să glumesc. Hei, hei, tovarăși, puțină cooperare și un nou rând de halbe- a intervenit Secretarul.

Mi-am însușit critica și am tras șapte linii cu o carioca violet, anunțând că fiecare linie simbolizează un membru fondator. Tu ești linia asta scurtă, l-am informat pe Membrul reclamagiu. Pe partea opusă am desenat două linii în formă de L, care reprezentau Congresele organizației. Pentru noii membri am rezervat zonele libere. Frumos, e un fel de scriere cuneiforma, ca un cod secret, mi-a lăudat în mod neașteptat, Costică, lucrarea. Secretarul rezemase emblema de o halbă goală, ca să o putem vedea cu toții. Ni s-a părut că toată lumina din Perinița se revarsă peste masa noastră. Aveam Constițuie, Emblemă și mult chef. Lucrările continuă... are cuvintul responsabilul cu Contrainformațiile.

Agentul Costică s-a ridicat în picioare dar, cum era cel mai scund de la masă, nu s-a văzut o diferență prea mare. În loc de discurs însă, s-a deplasat până la scaunul Secretarului. Răsucindu-și mustața cu o mână,  a început să-i șoptească ceva la ureche, gesticulând cu cealaltă. Toți așteptam cu interes și respect. Secretarul și Agentul au mai schimbat câteva replici, în surdină, după care Agentul a revenit la locul lui în tăcere. Curiozitatea noastră nu mai încăpea în halbe.

-Serviciul secret m-a anunțat că raportul lui e secret și că va fi dezvăluit peste 50 de ani împreună cu celelalte dosare ale securității, ne-a anunțat Secretarul pe un ton care nu lăsa loc de comentarii. Are cuvântul responsabilul cu turismul.

Lucian a tușit dramatic, să-și dreagă vocea, și a început pe un ton monoton. Mulțumesc, tovarășe secretar. Chiar dacă membrul nostru e cam recalcitrant, în organizația noastră contradicțiile nu sunt antagoniste, ca în capitalism. În plus, după suficiente halbe, pardon, cursuri educative, chiar și contradicțiile antagoniste devin necontradictorii. Ne captivase atenția și îl ascultam trăgând din țigări cu febrilitate când ne-am dat seama că discursul tocmai se terminase. În schimb, Lucian ne-a surprins cu o propunere neașteptată.

- Stimați tovarăși, Secretarul mi-e foarte bun prieten și a dovedit mult talent în manipularea halbei, pardon, eprubetei dar și a membrului recalcitrant și dificil al acestei organizații, de-a lungul săptămânilor trecute de la înființare. De când l-am ales, râde și mai tare la toate bancurile și am o propunere istorică. Vă propun să-l alegem pe Dan, Secretar pe viață. Am rămas cu halba în mână și gura căscată.

Ca într-o dramă bine regizată, chiar atunci s-a stins din nou lumina și reacția de pe fețele participanților a dispărut în întuneric. S-au auzit clar câteva chicoteli și multă foială în întreaga audiență. Aplauzele au fost camuflate dar, încet, mai întâi ca o șoaptă, apoi crescând ca un vuiet, un nou slogan a venit din partea meselor: „În lumina de congres/ Secretarul reales...“

Cine este pentru, se abține cineva? Votul a fost secret și pe întuneric. Ni s-a comunicat doar rezultatul final, pentru că nu se vedea nimic. Cum n-am văzut pe nimeni care să se opună, propunerea e votată în unanimitate și Dan e ales Secretar pe viață al Clubului 18, a anunțat o voce anonimă. Aplauze puternice și susținute cu sloganele: „De azi dimineață/ Secretar pe viață... Timpul nou o cere/ Secretar la B.E.R.E. (biroul educativ al revoluției în educație).

- O nouă victorie a democrației, a comentat Secretarul. Congresul al doilea va rămâne în istorie, hai noroc! Până vine lumina, vă propun o pauză.

Întreaga țară era de fapt în întuneric și într-o permanentă pauză.
Am fumat o țigară, am băut o bere și am reluat lucrările Congresului al doilea al Clubului 18 când a revenit curentul. „Primirea de noi membri, a anunțat Secretarul. Candidatul din această seară e tovarășul Lucian, cunoscut sub numele conspirativ de Căpiatu. Recomandarea de a fi primit în organizație va fi citită de Horațiu.“ Horațiu s-a îndreptat în scaun și ni s-a adresat protocolar.

- Dragi colegi în ale învățământului, îl cunosc pe Lucian dinainte de a avea porecla Căpiatu, adică de foarte, foarte multă vreme. Provine dintr-o familie cu origine sănătoasă și cu mare interes în educație, reflectată de mărimea frigiderului care e plin de cursuri și culegeri de probleme. Și fratele lui e foarte studios și poate fi întâlnit adesea în bibliotecile de la Minerva sau Oltenia și mă mir că nu-l vedem la Perinița în această seară. Încă de pe băncile liceului, Căpiatu a prins gustul studiului și nu i-a mai dat drumul. Îl cunosc bine de la seminariile din practicile agricole de la podgorii, unde a studiat în compania unor cunoscători foarte avansați și nu s-a arătat cu nimic mai prejos. Metoda lui Căpiatu de a studia îmbină practica și teoria, adică vinul cu tăria. E întotdeauna gata de o revoluție când nivelul relațiilor de producție în educație îl depășește pe cel al mijloacelor de producție și îl recomand ca membru al Clubului 18.

L-am privit pe candidat cu simpatie, mai ales că se ținuse cu nădejde de halbă în tot timpul acestei recomandări. Secretatul l-a invitat să-și facă autobiografia.
Vizibil emoționat, Căpiatu a terminat halba și a luat cuvântul.

- Am urmărit lucrările congresului cu mult interes și am avut multe de învățat în acest timp, câteva halbe bune.  Conform sloganului <<studenți din toate barurile, uniți-vă>>, aș vrea să devin membru al acestei organizații. În familia mea circulă povestea că eu însumi am venit pe lume ca urmare a unei intense seri de studiu a părinților mei care au uitat de toate precauțiile și după aceea au trebuit să se căsătorească. Acum studiază împreună, zilnic... Blah, blah, blah...“

nastasied2Fascinanta autobiografie ne captivase. Au urmat și altele și, cu timpul, mulți alți membrii noi s-au alăturat Clubului 18 în săptămânile următoare. O masă a devenit neîncăpătoare, foloseam două și mai târziu a fost nevoie de trei. Eram mai mulți decât la sala de lectură. Nu exista niciun local care să ne ofere condiții bune de ședință. Din păcate comunicarea și coordonarea între mese a făcut dificil învățământul politic de masă și aspectul educativ s-a dus la fundul paharului. Ca orice imperiu care își definește civilizația și apoi o impune prin expansiune până își atinge propriile limite, Clubul 18 s-a întins mult dincolo de așteptările noastre. Din păcate extinderea a fost și motivul autodistrugerii pentru că dificultatea de a comunica de la mese diferite a diluat atitudinea și ironia politică, transformându-l într-un un club de bere.

Pentru câteva săptămâni bune, însă, Clubul 18 a fost o mică scânteie luminoasă într-o lume cenușie și amară. Poate a avut doar strălucirea unei stele căzătoare dar ne-a atras atenția și ne-a luminat zilele monotone și insipide . A fost un forum în care, folosind simboluri ale simbolurilor, ca în negarea negației, ne exprimăm dezgustul pentru politizarea absurdă a societății. O formă de căutare disperată a adevăratelor valori sociale și a identității proprii la vârsta chinuitoare a întrebărilor majore despre viața într-o societate fără răspunsuri.   

Comentarii cititori
sus

Mircea Năstasie

Nopți fierbinți de revoluție călduță
I

Constat, în ultima vreme, că există posturi de televiziune care încearcă să stoarcă tot ce se poate din poveștile despre Ceaușești. Parcă ar fi agenți de la fisc. Cei intervievați sunt și mai simpatici deoarece pun și de la ei ca să vedem și noi, care ne zgîiam la TV, cum și-au pus ei viața în pericol pentru o lume mai bună. Cert e că vedem și simțim pe pielea noastră cât a fost de bună și de ce ne trebuia revoluție și nu, de exemplu, răscoală. Faptul că ăștia se zbat să găsească și pe cea care-i cosea ciorapii Tovarășului și pe cea care strângea cojile de ceapă de la bucătărie, e un semnal că lumea ar fi interesată.

Dar de cine? Tinerii au problemele lor cu pițipoancele și cu ultima tehnologie de copiat la bacalaureat (adică la bac). Cei care erau în putere și la putere ies din sistem în mod natural.
Am mai rămas noi, ăștia de o vârstă incertă dar care suntem sătui până peste cap de Iliescu, Miron Cosma și enigmaticele floace atârnânde  ale și mai enigmaticului Gelu.
Asta nu înseamnă că nu mă uit de fiecare dată când dau de o astfel de emisiune și nu mă crucesc de ce spun unii. Ador să-i ascult pe moderatorii care habar nu au despre ce vorbesc dar au un producător care le mai spune câte ceva în cască, numai că ei înțeleg altceva.

Așa că voi începe și eu propriul serial, cu propria viziune și cu rolul important pe care l-am avut în victoria ei deplină. Na! Că începusem să o iau pe arătură ca la învățământul de partid. Deci... Suntem pe 22 decembrie 1989 într-un mic orășel de provincie.

Eu mă ocupam, printre altele, și cu pomparea apei în oraș. Pe la ora 15 se anunță apa otrăvită. Nu intru în panică fiindcă și-așa nu erau bazinele pline, pe motiv de economie, iar acum puteam să nu mai dau deloc apă fiindcă e revoluție și se duc lupte grele pe fronturile de captare a apei, zic eu. Îl sun pe Șeful Gărzilor Patriotice. Ăla îmi spune că vine un tren de teroriști dinspre București, cu o bombă amorsată la vagonul 5. Abia atunci a intrat dârdâiala și în mine. Nu aveam nevoie de eroi, chiar dacă luptam pentru cauza sfântă a libertății, așa că le spun la toți ai mei să se ușchească la primul semn ciudat. Ei au înțeles să se ușchească imediat, lucru realizat cu brio. Am rămas în sediu doar eu, șoferul și dispecera de serviciu, soție de tanchist care plecase la Bucureși să dea foc la BCU. Trec minutele, trec orele, nimic. Plictisit, mai ales că nu băuse nimic pe ziua respectivă, șoferul îmi propune să mergem la Gară să vedem care e situația.

De acord și hai la garajul nostru care era chiar lângă calea ferată. Vântul bătea a pustiu. Imagini de film horror. Când am ieșit lângă calea ferată am întâlnit un prieten care acum era înarmat cu un Kalașnicov, însoțit de doi soldați ce visau la lună și la stele. De peste calea ferată, unde se afla PECO, vine și președintele clubului de fotbal, care tocmai schimbase butelia și o târa pe un cărucior ce scâncea din două roți, fiindcă atâtea avea. Moșulică asculta la radio portativ Revoluția în direct dar fiind el cam surd, urla tranzistorul de se auzea din cealaltă gară.

Prietenul meu revoluționar ne-a făcut o succintă prezentare din care rezulta că teroriștii se ascund printre blocurile de BCA ale unui șantier ce construia așa-zisele blocuri de locuințe. Am hotărât pe loc să stârpim hidra ceaușistă așa că am plecat în șir indian pe o potecuță brodată cu iarbă verde. Cei înarmați în față, moșul cu butelia și tranzistorul ce clama victoria Revoluției, în ariergardă. 
Revoluționarul și militarii au sărit gardul și se târau ca niște gușteri (doar erau verzi) printre BCA-ri. Șoferul stătea cocoțat pe gard și dirija forțele armate. Noi ăilalți măcăneam la gard.

Și acum cei slabi de inimă opriți-vă din lectură fiindcă vin momente de groază. Unul dintre militari a intrat într-o magazie și, deși trecuse destulă vreme, nu mai ieșea. Pentru noi era clar. A căzut pentru cauza justă a luptei noastre. Deci acolo se ascundea năpârca de terorist. Cum facem să-l prindem? Și, în timp ce transpirasem de emoție și de concentrare, auzim o voce din spate:
-La ce vă uitați așa?
Ca să vezi! Era chiar bravul nostru ostaș care intrase pe o ușă, ieșise pe alta, mai dăduse o tură și acum ne privea cu o candoare pe care numai la anumite specii de mamifere o întâlnești.

Și uite așa s-a încheiat  primul episod al luptei mele cu monstrul ceaușist. Poate mă dă și pe mine la TV.
Pe curând! 

Comentarii cititori
sus

Andrei Zanca

 

Cartea Surâsului (jurnalul unui drum lăuntric)
fragmente

 

Nisargadatta Maharaj: Cine e mai întâi: lumea ori acela care vede lumea?
Conștiința e greu de îndurat, de aceea se năpustesc oamenii în activități lumești.
Tot ce se lasă găsit nu este adevărul. Starea de dinaintea tuturor cuvintelor  nu are nume.
Adevărul nu poate fi obiectul cunoașterii. Doar ceva caduc poate fi obiect al cunoașterii.

Dumnezeu a dispus răspândirea adevărului; si deîndată s-a înființat demonul rostind: eu o să-l organizez. Răul pare a lua naștere la întretăierea corpului cu spiritul. Răul apare în momentul scurt al tranziției, fiindcă el conține reacții și motive colective. Când fiecare, o întreagă societate crede că răul vine de undeva, de acolo afară, devine fiecare gestantul răului. Și există atât de mulți oameni care nu se confruntă cu umbra lor, ca lumina să pătrundă bezna beciului din noi ...

Umbra este invizibilă și e nevoie de o coborâre în abis, spre a o găsi. Și acest lucru nu se face prin apelul la gândire, fiindcă umbra nu răspunde la gândire ori la vorbe. Coborârea în abis începe abia atunci când apelăm la latura „primitivă”, unde experiențele se ordonează, nu după criterii logice, ci emoționale.

În sensul acesta este cutremurător experimentul realizat în 1971 la universitatea din Stanford. El devine o cheie a spaimei pentru a ne reapleca asupra unor întrebări, mereu și cu groază reluate, din istoria universală. Studenții acestei universități s-au supus unui experiment neobișnuit. O grupă de studenți, care au trebuit să joace rolul gardienilor și astfel să preia controlul asupra unei alte grupe de studenți, ce urmau să joace rolul deținuților. Grupele au fost aduse într-o clădire construită ad-hoc pe potriva unui penitenciar și ar fi trebuit să-și joace rolurile vreme de două săptămâni. Însă după șase zile experimentul a trebuit să fie oprit: tinerii, aleși pentru robustețea lor spirituală și pentru valorile lor morale s-au preschimbat în gardieni sadici, fără nici un control, iar victimele, care se aflau sub un stres enorm s-au preschimbat în victime resemnate și deprimate. Astfel, profesorul Zimbardo: gardienii au silit deținuții să se dezbrace, le-au pus glugă, i-au pus în lanțuri, le refuzau mâncarea ori somnul, i-au izolat și i-au pus să curețe tinetele, cu mâna goală. Cei care nu s-au înjosit la astfel de manifestări nu au întreprins nimic spre a-i împiedica (!,n.n.). Când au început să se plictisească, i-au tratat pe deținuți ca pe niște jucării, obligându-i la tot soiul de jocuri umilitoare, încet-încet aceste manifestări au căpătat apoi o tentă sexuală...

Răul există în fiecare, ca umbră, fiindcă lumea se află în noi. În cazul acestor umbre existente în fiecare, nu e vorba de clasicul bine-rău, ci de energii claustrate, ce caută un ventil. Energiile umbrelor rămân vii – și-și cer dreptul la viață. Doar conștientizarea lor le poate diminua energia. Coborârea în abis...

Poate ar fi mai adecvat a spune: corpul părăsește sufletul, căci el e cel care vine și pleacă. Corpul e ca o colibă mistuită de o furtună;  însă, locul, spațiul în care a fost, rămâne, e tot acolo. Spațiul-suflet, nelimitat.

Apoptoza, adică moartea programată a celulei ne permite a rămâne în viață murind în fiecare zi puțin. Apoptoza se ocupă însă și de celulele creierului, care la făt și la nou născut sunt, paradoxal, mai numeroase, și anume făcând să dispară aceste țesuturi, ca inteligența ce va evolua mai departe să-și poată crea rețeaua fină a legăturilor. Părerea că doar cu bătrânețea dispar multe celule cenușii, a trebuie astfel să fie revizuită.

Faptul că o celulă moare întru regenerarea organismului, întru menținerea lui în viață, presupune faptul că nu evenimentul acesta e important, ci planul din spatele lui, care asigură echilibrul atât de fragil între semnalele negative și cele pozitive. Acest plan se află dincolo de timp, fiind pretutindeni în corp și ... nicăieri. Când moare, fiecare celulă îl ia cu sine, însă planul rămâne ... 

Marioneta nu se deosebește de rebel, dat fiind că amândoi sunt supuși cauzei și efectului, prinși în lume, prinși în kharma. Atât determinismul, cât și liberul arbitru sunt unelte ale ființării – independent de ea nu au alt scop. Om și univers sunt una. Fiecare schimbare în sistemul ecologic a avut la nivel genetic un efect asupra omului. Universul își amintește de evoluția sa lăsând urme sub forma ADN-ului. Genele noastre sunt astfel punctul de întretăiere a tot ce se întâmplă pe lume, legătura cu întreaga natură.

Orice eveniment e în timp, însă pare a se înfiripa mereu dincolo de el, pesemne, dintr-o decizie anterioară pășirii în context de timp. Poate de aici convulsiile, neîmpăcarea.

Când atemporalitatea devine parte a Ființării, dorințele se vor împlini spontan: ne putem juca cu timpul ca și cu celelalte componente ale lumii. Dorințele sunt cele care ne scot din letargie, din „starea de comă”, în care am fi fără ele.

Ce repertoriu se mai află în fiecare! Câte roluri, câte fațete ale personalități, aflate în noi, gata de a demara la cel mai mic declic. Dincolo de acestea se află Sinele imanent. Și atunci care ar fi sensul vieții (oricât de absurdă ar fi existența unui panaceu universal în acest sens ...)?

Păi, sensul vieții pare a fi ...Totul.

Suntem atât de preocupați de-a face ceva, încât nu mai avem timp să ne privim în ochi. omul cu adevărat terminat, un uomo finito, este cel care nu mai vede nici o altă alternativă în afară de Una, obsedantă, acaparatoare. Capacitatea de a fi încredințat de o diversitate de alternative, în cazul eșecului uneia, este poate semnul unui om echilibrat, întreg. Însă: ne trezim drept îngeri și ne culcăm drept demoni (citat budist), mereu preocupați cu încrâncenare de propria noastră siguranță ...

Stau aici în nopțile mele însingurate din acest hotel uriaș aflat pe o insulă a Neckar-ului. Aproape de Lauffen, unde s-a născut Hölderlin. Și-mi trec mereu prin minte chipuri dragi, voci de mult stinse. Mai ales cel al unuia din cei mai regretați prieteni: Rolf. Era pe la mijlocul anilor optzeci, când Madi m-a anunțat cu bucurie la telefon că va veni împreună cu el la festivalul de poezie de la Sighișoara.

(Un festival care s-a înfiripat grație unei „îndrăznețe falsificări” în actul corespondenței: eram în anul II de studii filologice la Cluj și tot de pe atunci, și redactor la Echinox. Mă aflam împreună cu Cristina F. acasă la Marta P., cu puțin înainte de întâlnirea de la Sighișoara a celor două cenacluri, Agora și cea a grupului de la Echinox.  Dintr-odată mi-a trecut așa, prin minte: ce ar fi să facem din această întâlnire, un adevărat festival de poezie, invitând oameni de talent de pretutindeni? Marta m-a privit, și apoi, cu simțul ei logic, practic, ca o compensare a laturii ei poetice, a exclamat: Bine...însă cine crezi tu că o să vină, dacă semnezi Zanca? ... Am tăcut, potoliți deodată cu toții. Apoi, mi-a fulgerat prin minte: Dar dacă semnăm invitațiile cu Ion Pop? Au izbucnit în râs amândouă, însă Marta s-a și așezat la mașină și a bătut invitațiile pe numele celor pe care ea îi cunoștea mai bine decât noi. Iar eu ... am semnat. Și astfel, au venit Șora, Paleologu, Mugur, Cenaclul de Luni, ieșenii etc. ...Când l-am avertizat, puțin mai târziu, pe domnul Pop (cum îi ziceam cu toții pe atunci), a rămas o clipă descumpănit, apoi a spus doar, cu acea, deja clasică dojană în glas: Vai, domnule ... Atât.)

I-am așteptat în gară. Cum am aflat mult mai târziu, ni s-a părut că ne cunoaștem de-o viață. Tot acolo, în gară, doi reprezentanți ai securității locale. Avertizați, evident, cu mult înainte, din București. Madi i-a remarcat și ea imediat, deși nu era... din Sighișoara. Am traversat calea ferată și am urcat pe o cărare abruptă colina ce adăpostea un restaurant celebru, Vila Franka. La o masă alăturată, cei doi (care, spre a nu mai plictisi, nu s-au mai dezlipit de noi – dimpotrivă, și-au sporit rândurile, cât a ținut festivalul). Rolf dădea semne vizibile de iritare. Am plecat înspre casa părintească, aflată parțial pe atunci în renovare. În spatele ei curgea Târnava. Și acolo pe malul ei am băut împreună niște vin, așezați pe nisip, printre sălcii, până noaptea târziu. Deîndată ce am urcat malul înspre casă, Rolf, frânt de oboseală, s-a trântit într-una din camere pe pat adormind imediat. Am rămas cu Madi tot restul nopții în cealaltă cameră. Înspre zori ne-a cuprins un asemenea frig, dublat de altul atotprezent, lăuntric, încât ne-am dus lângă Rolf, care ne-a făcut loc mormăind ceva și am adormit astfel toți trei până înspre ziuă, ghemuiți într-un singur pat. După un an, în disperarea unei crize a insuportabilității, am plecat brusc la Timișoara. Voiam să ies cu orice preț. Era vară. Am ajuns seara târziu. Peste tot se controlau buletinele, deși eram în plin centru. Am ajuns acasă la Puiu Ilieșu și a doua zi am plecat împreună la București , unde lui trebuia să-i apară o carte. Din gară, direct la vechea cinematecă al cărei director era pe-atunci poetul Eugen Suciu. La un moment dat au venit mai mulți. A apărut și o femeie în haine cernite. Se stinsese de curând Virgil. Totul a prins o montură funebră. Înștiințat de unul din cei adunați acolo, a venit și Rolf și s-a decis să mergem cu toții la Frățilă. După ce ne-a cântat ceva, Frățilă m-a rugat să interpretez la ghitară câteva piese clasice și ceva din Simon & Garfunkel. („ciupite”, le zicea el). Nu pot uita expresia de pe chipul lui Rolf: stătea retras și mă privea tăcut. Târziu în noapte am ajuns amândoi acasă la el cu Madi (pe atunci erau împreună). N-am întrebat nimic, însă totul mi se părea straniu și trist; ceva aflat sub prezența dominantă a unei confuze mefiențe, ceva sub o permanentă alertă și amenințare. Ceva demonic. Malefic. Țin minte că dintr-o anume sfială și jenă, însă și spre a mai înviora totul, îi tot repetam absurd și obositor lui Madi (care surâdea, când amuzată, când cu o nemaireținută mâhnire): Madam, I’m James Dean ... Știu că am vorbit mult cu Gudrun, soția lui, și că la un moment dat, dintr-o efuziune și o empatie confuză am îmbrățișat-o (Rolf era cu Madi într-o altă cameră). În acest moment a apărut el. S-a uitat la ea și apoi a rostit doar atât: Gudrun ...Cu un glas absolut fără nici o insinuare, fără nici o inflexiune. Doar o mare oboseală. Apoi, s-a retras. M-am trezit pe canapea dimineața. Casa părea pustie. Într-o cameră l-am zărit prin ușa deschisă pe Rolf întins pe o altă canapea. Zăcea acolo pe burtă, parcă prăbușit. Cu fața în jos. Am rămas așa nu știu câtă vreme, parcă hipnotizat de o presimțire. Nu voi uita niciodată această clipă. Afară uruiau mașinile. Răbufnea un miros de benzină. De cauciuc ars. Mirosea a bitum.  Fereastra era larg deschisă ... Am făcut o cafea și am așteptat să se trezească. Pantalonii mi s-au rupt și el mi-a dat niște blugi, ce atârnau în cuier. Am plecat din București ca dintr-o etuvă. Am oprit primul camion, care ne-a luat înspre munți. La Brașov, fratele meu avea nunta și ne-am decis să mergem acolo. Doar un pretext. Oriunde. Numai să plecăm. Să ieșim. Cum era însă abia joi, iar până duminecă mai erau câteva zile bune, ne-am oprit pe parcurs de multe ori, dormind pe unde apucam, afară pe câmp. Pe un mal de apă. Era cald, tăceam ori ne înțelegeam doar prin frânturi de vorbă. Ne simțeam bine împreună. Asta ajungea. Ne opream în bodegile cele mai stranii de pe drum. Tăceam, contemplam și beam. Aceleași gânduri ne bântuiau. Ne înțelegeam din ochi. N-am încercat nici să ne destăinuim. La ce bun? Nu era deja totul impregnat în jur? Într-o speluncă dincolo de Ploiești Rolf m-a privit zâmbind și a spus în glumă însă și cu o insinuare severă în ochi: Eu cu tine nu mai beau. Tu nu bei. Tu torni. A priceput, care va să zică, și acest lucru . Ne reîntâlnisem. Ne simțeam în largul nostru laolaltă, deși totul se petrecea ca sub o stare de urgență, ca sub o presiune. În ritm hurducat, egal de roți. Rostogolindu-se peste asfalt, sfârtecându-se dureros sub stern. S-ar putea scrie o carte despre toate acestea. Despre ce am vorbit. Despre totul. Însă, la ce bun? Rămâne chipul lui privindu-mă în seara aceea la București. Răspândea o lumină, o inocență și-n același timp o suavă vitalitate, pe care n-am mai zărit-o de pe atunci pe nici un chip. Nu pot uita nici cum zăcea el acolo. Întins pe canapea. Cu fața în jos, în vreme ce afară uruiau motoarele și mirosea a bitum ars. A vară pârjolită. Iar fereastra era și pe-atunci, larg deschisă ... Am fost tineri. Am fost împreună. Acele zile și nopți au avut parcă în ele și ceva din Kerouak, On the road . Am fost fericiți ca niște puști și ne-am simțit tare „liberi” în acele puține zile. Pline. Și totuși gonindu-se, alungându-se vertiginos între ele. Peste care adiau mereu, disperarea, mâhnirea. Și mai ales acea atotprezentă Lieblosigkeit ( făr-de-iubirea, cum am transpus termenul acesta dintr-un sfâșietor poem de-al lui). A fost Prietenul. Cu nici unul nu m-am mai simțit de atunci atât de apropiat. Puteam tăcea nestânjeniți, ore întregi, împreună. A fost mai mult decât un minunat poet. A fost un Om. Unul din cei extrem de rari, care într-adevăr ar fi putut spune cu deplină credibilitate, că ar fi preferat ca totul în lume să se poată rezolva și ca poemele să fi rămas nescrise.

Opusul iubirii nu e ura, ci nepăsarea, apatia aceasta de moarte. Chipul îndrăgit nu mai e mâine același, aidoma chipului meu, încât îmi îmbrățișez viața și plec mai departe.
Literele numelui tău înfiripă însă cuvântul-cheie în jocul de cuvinte-încrucișate al vieții mele ...
Nu pot împiedica ceea ce se va întâmpla, însă pot hotărî cum voi reacționa la evenimente.

Nimeni un va părăsi viu lumea asta ... O fraza ca a d-lui de la Palisse ...
Mă întâlnesc pe una din aleile parcului cu unul. Îi dau binețe. Mă privește deodată încruntat de o posibilă „lezare a sferei intime” (bătrânii însă se bucură și răspund cu vioiciune): „Ne cunoaștem”?, zice cu o undă de ironie agresiv-arogantă. Mă uit la el cu o liniște de lac: „Să fim oare într-o bună zi în stare de-o astfel de reușită majoră?” ...Fața-i devine de piatră și pleacă parcă smucit mai departe ...

Azi domnii rânjesc, iar damele chicotesc. Nimeni nu mai știe a râde. Ne dăm jos din pat, intrăm în baie, ne privim în oglindă și oftăm: doamne, dumnezeule ...Asta ar mai merge, însă nu e oare straniu că în fiecare dimineață ieșim pe aceeași ușă?

Pomul cunoașterii pare să fie în momentul încălcării
tabu-ului, începutul introducerii în lume a manipulării întru putere; se califică ceva ca fiind bun ori rău, ca fiind păcătos ori virtuos, ca prin liantul salutar al frici și angoasei, să se poată desfășura în voie structura manipulatoare întru obținerea și păstrarea puterii. Și de aici evantaiul tuturor vicisitudinilor: neîncredere, invidie, ipocrizie, ahtiere, furie, agresiune, crimă.

Aurobindo, Ramakrishna, Chinmoy pot fi considerați ca reprezentanții unei spiritualități moderne, ce se deschide lumii, o spiritualitate în mișcare, dinamică, mărturisind tendința evolutivă a însăși spiritualității.

Esențial însă cât de puternic au integrat ei achiziționările lăuntrice în viața personală și socială.
În acest sens spusele lui Sri Chinmoy devin revelatorii: Când un om de știință vrea să demonstreze ceva, ne duce în laboratorul său. Când vrem să dovedim ceva spiritual, trebuie să îl purtăm pe omul de știință în lumea lăuntrică. Spre a pătrunde în lumea lăuntrică avem nevoie de un tichet de îndreptățire. Ea ca și cum vrem să zburăm de la New York în India. Fără un tichet de zbor nu putem zbura. Tot astfel, nu putem pătrunde în lumea lăuntrică, fără rugăciune și meditație, care sunt tichetele noastre lăuntrice. Există un om de știință, care e pregătit să se roage și să mediteze, ca unul ce caută realmente, ca un iubitor al lui dumnezeu?

Întrebat de cineva când va fi eliberat de neștiință, de ignoranță, Sri Ramakrishna a răspuns simplu: Când „eu” va înceta să existe ...       

Sri Chinmoy: dacă omul se va apropie de dumnezeu nu ca un cerșetor, ci ca un prieten, îl va ajunge mai devreme.

Corpul unei viori trebuie să fie gol, spre a se ivi din acest gol sunetul, cum în moarte se unesc în rugă toate religiile, toate credințele. Și e tot mai multă larmă în jur. Și dumnezeu vorbește doar în șoaptă.

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey