Desoezii [3]
Mircea Năstasie
Dan Năstasie
Cornel Mihai Ungureanu

 
sus

Valentin Boiangiu

 

Poezia Fascistului

Desoezii [3]: Este inspirată din remarca: „Eu sunt fascist!“ a unei persoane din Craiova, rezident de câțiva ani buni în Anglia.

 

Într-o noapte pe la două,
Mi s-a aprins un bec în cap
Care-mi spunea că:
„O să fiu  fascist!“
M-am culcat frumușel și dimineața,....
Clar fascist!
Îmi place să fiu fascist;
Mă mai duc la servici,
Tot fascist!
Mai mănânc ceva,
Iar fascist!
Mă mai cac, mă mai fut, mă mai spăl,
Fascist, fascist!
Mai vorbesc, mai tac și zbier nițel
Că sunt fascist!
Mai văd un film, mă mai odihnesc,
Dar tot fascist!
Fascist! Fascist! Fascist!

Două beri, nouă beri, doișpe beri,
O friptură, trei cartofi, zece mici,
Eu sunt fascist!
Cu muștar.
Și am un vis frumos,
De fascist:
Să mă mut în vârful dealului
La căsuța cu belșug,
Unde stau și mă gândesc
Că sunt fascist!

Păsărele, cer albastru, curcubee,
Căprioare, pisicuțe, ursuleți,
Fascist, fascist!
Nu-s țigani, nici africani,
Nici chinezi sau marocani!
Foaie verde și-o lulea
Asta este țara MEA!

Comentarii cititori
sus

Mircea Năstasie

 

Nopți fierbinți de revoluție călduță
III

 

Interviu cu Nicolae Ceaușescu

 

Plecasem la Havana fără un scop anume. Știam că, pe vremea când Cuba primea ajutor de la URSS, populația beneficiase de cele mai mari avantaje din tot „lagărul socialist”. Îmi doream să știu care mai e viața în această insulă atît de disputată de către marile puteri.
Hoinăream, pur și simplu, pe o stradă cu niște case a căror opulență trecută mă fascina. Emoția era cu atât mai mare cu cât clădirile, cândva somptuoase, mi se înfățișau ca niște ruine jalnice locuite de niște fantome.
Și, dacă tot veni vorba de fantome, la un moment dat, am observat un bătrânel cocârjat ce târa cu greutate o sacoșă ce mai mult flutura decât atârna. M-a interesat deoarece nu părea de-al locului. Avea o piele albă, fără nicio o umbră din bronzul specific zonei, părul alb și o figură ce îmi aducea aminte de cineva. Nu a trebuit să gândesc prea mult. Nu se schimbase deloc. Îi văzusem chipul de mii de ori în ziare sau la televizor. Era chiar Nicolae Ceaușescu. Auzisem zvonuri despre refugierea sa în Cuba așa încât întâlnirea mi s-a părut mai mult o șansă decât o surpriză.
-Nu vă supărați, domnule. Sunteți chiar Nicolae Ceaușescu?
Omul m-a privit surprins dar nu panicat. Eram, probabil, primul străin care îi vorbea românește, după atâta amar de vreme.
-Da. Ce dorești?
-E o mare surpriză, pentru mine, să vă întâlnesc după ce o lume întreagă a privit oripilată imaginile cu execuția de la Târgoviște. Cum ați reușit să scăpați din complot și să fugiți din țară?
-Dar Omar Haysam cum a scăpat? Crezi că eu sunt mai puțin important ca el?
-Nicidecum. Exprimam doar o nedumerire. Chiar speram să am șansa de a putea să vorbesc cu dumneavoastră ca de la om la om și nu de la om la zeu.
Ne-am așezat pe o bancă scâlciată de timp fiindcă interlocutorului meu îi cam tremurau picioarele.
-Spuneți-mi, cum vi se pare să fiți un om normal, anonim. Aveți pensie?
-Dragă, eu am fost întotdeauna un om normal. Cel pe care îl priveați voi la televizor, sosia mea, era anormal. Aproape nimeni nu știe că, în 1971, la întoarcerea mea din vizitele mele în China și Coreea de Nord, am făcut popasul obligatoriu la Moscova. Știi bine ce atitudine am avut eu față de ruși. Atunci a avut loc adevărata lovitură de stat. Eu am fost exilat aici iar sosia mea a condus România până în 1989.
-Bine, dar nimeni nu și-a dat seama? Apropiații, familia?
-KGB-ul i-a redus pe toți la tăcere și, cu timpul, s-au obișnuit cu celălalt iar pe mine m-au uitat. Doar Ion Iliescu a protestat. De aceea l-au și mazilit. El a fost singurul și adevăratul meu prieten.
-Asta explică schimbarea totală a politicii dumneavoastră, mă rog, a sosiei dumneavoastră. Dar de ce ați tăcut după 1989?
-Ce rost mai avea. Nimeni nu mai știa nimic despre mine iar eu m-am obișnuit cu viața asta de pensionar. Și nici nu voiam să am soarta lui Troțki, așa că…

Ceasul deșteptător a sunat violent. M-am sculat brusc din pat și am privit pe geam. Ningea ca în decembrie 1989.

Comentarii cititori
sus

Dan Năstasie

 

Vinerea Albă

 

Era vineri și tuturor ne era gândul deja la week-end, ceea ce făcea ca ziua să fie mai plăcută. Vremea se încălzise dar diminețile erau plăcute și răcoroase. Mirosul de lemn de brad din atelierul școală păstra încă puțin din răcoarea nopții.

Primele lecții se scurseseră pe nesimțite și înainte de prânz aveam o lecție de tâmplărie, dublă, cu una din clasele mele favorite. Elevii confecționau o măsuță de cafea și varietatea ideilor materializate în micile piese de mobilier reflecta oarecare entuziasm. Pe lângă formele geometrice clasice erau măsuțe de cafea în formă de Teddy Bear, motive florale și chiar și un elefant. Un proiect bun pentru clasa a X-a.

Mulți dintre elevi erau de origine khmeră, o comunitate etnică din ce în ce mai semnificativă în Salisbury. Înlocuirea umidității Cambodgiei cu ariditatea Australiei nu părea să-i deranjeze, dimpotrivă. Vizitasem templul khmer, cu ocazia practicii elevilor, și chiar dacă nu era o construcție tradițională, ci era improvizat într-o casă colonială australiană, mă impresionase prin simplitate și spiritualitate.

Ușor de identificat prin trăsăturile lor asiatice, fine, și o culoare mai închisă a pielii, elevii mei cambodgieni erau în general activi în lecțiile de tehnologie dar în acea vineri se mișcau cu încetinitorul. 

În întreaga lor ținută era ceva diferit și păreau preocupați de cu totul altceva. Din când în când vizitatori din alte clase veneau laușaatelierului pentru ședințe ad-hoc purtate în șoaptă. Când mă apropiam, șușotelile încetau și trebuia să fiu foarte ferm ca să pun capăt lungilor lor conversații și să-i trimit înapoi la profesorii lor.

În ultimii ani devenisem un profesor moale, calm și cu un ton blând, ajustându-mi atitudinea la școala de cartier unde devenisem titular. Constatasem că în mod sistematic, chiar dacă nu toți,  majoritatea elevilor răspundeau mai bine unui asemenea demers. Renunțasem să consider lipsa lor temporară de cooperare un afront personal, ci mai mult o problemă pe care nu o puteam controla și trebuia să o iau ca atare.

Și în acea vineri se părea că nu pot controla mare lucru. Traficul elevilor care veneau și plecau din clădirea de tehnologie era din ce în ce mai intens. Părea să fie o conspirație în desfășurare. Lecția mă ținea ocupat și preocupat, lucrând individual cu elevii care aveau nevoie de ajutor, dar în general activitatea părea destul de modestă și clasa era mai mică decât de obicei.

Printre absenți erau și doi dintre elevii mei favoriți. Landy și Santisouk formau un cuplu inseparabil, recunoscut și simpatizat de către toți elevii și acceptat și de profesori.  Dragostea adolescenților are ceva pur și intangibil, ca desenul de pe aripile unui fluture, care poate fi doar admirat nu și atins, pentru că orice contact, chiar și bine intenționat, l-ar distruge. 

Landy era în mod sigur o frumusețe feminină, după standardul oricărei culturi, dar cred că printre khmeri părea o prințesă. Deși încă un copil, trăsăturile perfecte ale feței, tonul pielii, exact la mjlocul spectrului cambodgian, și forma corpului, asemănătoare unui fruct care dă în pârg, o făceau foarte atractivă. Mai mult, frumusețea elevei nu era una de suprafață, ci era dublată de inteligență și bun simț. Chiar dacă principala preocupare a lui Landy în lecțiile mele era mai mult cum arăta ea decât cum arăta măsuța ei de cafea, o făcea fără ostentație ci doar ca o ierarhizare naturală a priorităților. Folosirea abundentă a cosmeticelor, în care părea foarte cunoscătoare, mi se părea însă o exagerare inutilă, deși probabil că era considerată chic în lumea adolescenților.

Și dacă Landy părea prințesa comunității, Santisouk putea foarte bine să fie prințul, chiar dacă-i lipsea calul alb. Mulți dintre băieții cambodgieni erau cam infantili, cu o reputație discutabilă în privința seriozității și a interesului academic. Mai brunet decât Landy și cu trăsături regulate, Santisouk părea mult mai serios și mai matur decât majoritatea khmerilor. Un tânăr capabil, îi ajuta pe ceilalți cu generozitate și era ascultat când avea ceva de spus. Relația lui cu Landy era naturală, firească și foarte decentă în public.

Landy și Santisouk păreau cuplul  aprobat și simpatizat de toți membrii comunității pentru că relația lor părea un ideal către care aspira fiecare. Era alianța naturală dintre cei mai populari, băiat și fată, din grup. Un Romeo și o Julietă nu numai prin forța sentimentelor dar, din păcate, cum s-a constatat, și prin întorsătura evenimentelor. 

Ca și în cazul personajelor literare, dragostea lor era amenințată de evenimentele contextului în care trăiau. Aflasem deja că tragedia urma să afecteze poate irevocabil prietenia celor doi. Familia băiatului se decisese să se mute definitv în Sydney, iar distanța de mii de kilometri și multe ore de călătorie între cele două orașe urma să fie un obstacol formidabil. Tristețea lor era profundă și înduioșătoare, de aceea nu m-a surprins că lipseau în acea vineri.

Ce m-a surprins însă, a fost că, intrând în depozitul de materiale și proiecte, am găsit două eleve dintr-o altă clasă schimbându-se în rochii decoltate și sclipitoare, ca de seară. Mi s-a părut extrem de bizar dar cele două au dispărut rapid, evitând orice explicații. Urmărindu-le, am remarcat pe culoar alți elevi în costumații foarte diferite de uniforma liceului, ceea ce mi-a amintit versurile lui Dylan: „something is happening/but you don’t know what it is/do you, Mr John...”, ceea ce m-a înveselit oarecum și mi-a reamintit de week end.

Jumătate din clasă se evaporase înainte de sfârșitul orei și misterul părea că devine și mai adânc.  Sunetul soneriei mi-a evocat semnalul unui ceas deșteptător dar nu m-a trezit din vis, așa cum m-aș fi așteptat. Prin geamul ferestrei prăfuite a atelierului școală, am zărit încă vreo câteva siluete alergând spre sala de festivități, în timp ce curtea școlii era aproape pustie. Totul era mai mult decât ciudat.

M-am hotărît să investighez și, împreună cu domnul Hubbard, m-am îndreptat spre sala de festivități de unde se auzea muzică de orgă.  Am fost întâmpinați laușăde Burathnatak, din clasa a XII-a, pe care un sacou galben, asortat cu papion roșu, îl făcea să semene cu o salată boef și care ne-a înmânat câte o floare de mătase. Luminile fuseseră reduse la minimum, creând o atmosferă intimă și plăcută, în contrast cu soarele arzător de afară. Câteva baloane colorate atârnau de ventilatorul din mijlocul încăperii dar uluirea mea a căpătat proporții kafka-iene când am remarcat că întregul grup cambodgian era prezent și aliniat în haine festive.  Explozia de culori și stiluri amintea de un camion cu vopseluri răsturnat într-un accident. Decolteurile fetelor aveau ceva caricatural, balansat însă de atitudinea rigidă a băieților, ornamentați cu ghetre, papioane sau bretele. Aș fi putut crede că e o scenă de circ, dacă solemnitatea protagoniștilor nu m-ar fi impresionat.

Când m-am obișnuit cu semi-întunericul sălii, în zona scenei am recunoscut figura domnului Ricketts, profesorul de matematică.  Acesta își schimbase tradiționala cămașă în carouri cu o bluză neagră, cu guler alb, ceea ce-l făcea să semene cu un misionar sau cu un preot gata să oficieze o căsătorie. Lângă el l-am distins pe Santisouk, în costum alb, cu o floare roșie la piept. În spatele lui, Phung Dinh Pan, care-și vopsise recent părul, în verde, violet și portocaliu, emana aere solemne de naș, cu o alură de papagal. Și atunci, bingo!, m-am trezit că visez că sunt la o nuntă...

Visul meu devenea însă tot mai straniu. Se părea că am devenit personajul involuntar al unei piese de teatru. Mi-am recăpătat puțin încrederea distingînd două profesoare în audiență. Părea o piesă bine regizată, deși neobișnuită. Muzica de orgă s-a stins treptat și, după o pauză de câteva secunde, s-a auzit marșul nupțial al lui Wagner. Emoția momentului era aproape palpabilă.

Grupul s-a aliniat în două rânduri și din colțul cel mai întunecat al încăperii a apărut Landy la brațul lui Bunrathanak. Pășind încet și solemn, cuplul s-a îndreptat spre scenă și lumina a dezvăluit treptat și discret detaliile unei imagini pop Boticelli-ene. Landy purta o rochie albastru deschis, simplă și foarte scurtă, de culoarea și strălucirea unui Ford metalizat. Ținea în brațe un mic buchet de trandafiri. Un voal străveziu îi acoperea fața.  Cele două fete care se schimbaseră în atelier o urmau ca domnișoare de onoare. Arajamentul părului lor amintea de ikebana.

Landy era mireasă într-o piesă bine pusă în scenă. Pășea cu siguranță, zâmbind și stimulând admirația întregii audiențe, fascinate de eveniment. Ajungând la altar, protagoniștii s-au realiniat dar deja vedeam puțin din cauza poziției în care mă găseam și a luminii reduse. Chiar și dacă aș fi văzut, tot n-aș fi înțeles ce se întâmplă, de fapt. Muzica s-a volatilizat treptat și l-am auzit pe domnul Ricketts dregându-și vocea, gata să înceapă punctul culminant al ceremoniei. O tăcere profundă a înghițit audiența în așteptare.

Dar chiar în acel moment ușa s-a deschis cu o izbitură violentă. Lumina puternică a miezului zilei, directoarea Garwood și consilierul școlar Marschall au năvălit simultan în sală. Întreaga audiență a încremenit ca o poză digitală. Apoi toate luminile au fost aprinse simultan, invadând încăperea ca un tsumani electric și distrugând farmecul și vraja momentului. Imaginile renascentiste s-au evaporat, înlocuite de pop art și graffiti.

Ceremonia a fost întreruptă, anulată, oprită și apoi interzisă. Detaliile concrete ale confruntării nu au valoare literară și vor fi omise din această povestire dar succesiunea evenimentelor pare că a fost după cum urmează.

Știrea mutării familiei lui Santisouk i-a întristat și afectat foarte serios pe cei doi adolescenți. Ideea că vor fi despărțiți li s-a părut nedreaptă și crudă. Miile de kilometri nu păreau însă un obstacol serios la acea vârstă. Ca să întărească legătura lor în fața probei distanței și a timpului, cei doi s-au hotarît că e necesar un gest simbolic. Nu doar o simplă promisiune ci un gest public, cu martori.

De aici până la ideea unei nunți simbolice a fost doar un pas. Simpatizând cu ei, profesorul Ricketts, un profesor de altfel foarte apreciat în școală tocmai pentru lipsa de compromisuri, s-a hotarît să-i susțină prin propria contribuție. Alte două profesoare s-au oferit să ajute. Pregătirile au fost rapide și ținute secret în cadrul comunității elevilor khmeri. Toți elevii au acționat cu entuziasm și profesorii implicați au elaborat planul și detaliile ceremoniei. Aceasta urma să aibă loc în pauza de lunch, a ultimei zile în școală, în Australia de Sud, pentru  Santisouk.

Nimeni din conducerea școlii sau ceilalți profesori nu a fost informat. Lipsa elevilor din curtea școlii, în pauză, a atras atenția și misterul a condus la descoperirea conspirației nupțiale. Directoarea a oprit clar și ferm ceremonia. Dezamăgirea elevilor implicați a fost totală și reacția lor violentă a semănat cu o grevă. Majoritatea au părăsit școala furioși, Landy și celelalte fete în lacrimi care le-au stricat machiajul.

Deși neconfirmat, circula zvonul că, totuși, ceremonia s-a desfășurat undeva într-un parc din apropiere. E neclar dacă au fost și profesori de față.

Întreaga povestea mi-a lăsat un gust amar din cauza dezamăgirii și furiei elevilor, pentru care nunta, chiar fără valoare legală, era un simbol puternic în care au crezut. Comentariile oficiale și neoficiale au continuat câteva săptămâni și doar vacanța a pus capăt dezbaterii în care argumentele pro și contra un circulat intens. Nu știu dacă Landy și Santisouk sunt încă împreună, sau cât a rezistat relația lor, dar sunt sigur că evocarea acestei tentative va rămâne o amintire pe viață, o poveste care poate va fi spusă și nepoților lor. Sau poate că nu...

Morala acestei întâmplări îmi reconfirmă convingerea că oricât de mult ne plac fluturii, nu trebuie să le atingem aripile...

Comentarii cititori
sus

Cornel Mihai Ungureanu 

 

Dincolo de geamandură - Scriitor în largul lui

 

Ideea de pornire pe care Nicolae Coande ne-a propus-o pentru această întâlnire a fost “Sinele și literatura”. “Cât din mine se vede în ceea ce scriu?” este o întrebare care nu cred că ia prin surprindere vreun autor. Răspunsul nu poate fi general valabil pentru orice text și nici nu mi se pare că e de căutat unul foarte precis, de genul: “28 la sută”. Poate fi, în schimb, specific și el depinde, în fond, de o alegere.

“Eu mai întâi dau gustul ciorbei”, zicea tanti Dida, sora mamei, cu o zi, cu ore sau doar minute înainte de a se apuca de gătit. Îl concepea în gând, hotăra și schimba ingredientele, le doza după bunul plac și, până să pună oala pe foc, știa deja savoarea rezultatului final. Într-un fel, procedez asemănător când scriu, iar sinele nu e decât unul dintre ingrediente, îl pun în ce cantitate vreau. Și nu mă refer la sinele mereu inconștient de care vorbea Freud, nici la Eul sau la supra-Eul pe care Jung îl înlocuiește cu Persona, oricum, cine mai crede în psihanaliză? – ci mă gândesc la acea banală privire spre propriul buric atât de dragă autorilor copleșiți de vanitate, de misterul personal, de presupusa existență a enigmaticului “desen din covor” în opera lor. 

Am publicat, cândva, rânduri scrise din motive terapeutice, pagini vulnerabile, sincere, eșuate din punct de vedere literar, dar la care am primit un feedback neașteptat, chiar și după mulți ani, de la cititori din cine știe ce colț de lume. O reacție în fața emoției, pe care o înțeleg. Într-un film, un tânăr domn fotografiase o femeie necunoscută, în timp ce ea era tristă, plângea. El pregătea o expoziție și a vrut să includă și această imagine, dar ea nu l-a lăsat, l-a amenințat că îl dă în judecată dacă nu distruge negativele, pentru că nu voia să o vadă nimeni în acea ipostază. „Cei care se uită la fotografia asta nu te văd pe tine, se văd pe ei”, a mai încercat el un argument. 

Am acum încredințarea, care nu e orgoliu, că aș putea să pun într-o carte onorabilă ceea ce e înăuntrul meu și cunosc bine, așa cum în camera ta le știi pe toate unde sunt puse, dar când faci curățenie, mai găsești câte ceva sub pat sau în alte colțuri dosite: un șoarece mort, o crizantemă uscată, un obiect pe care îl credeai pierdut, o scrisoare dragă, uitată. 

Partea asta neștiută e de adus în lumină. M-au interesat, în ultima vreme, zonele amorfe dintre oameni, cum le spunea un prieten, cele care rămân neexplorate din cauza precauțiilor pe care le ducem la infinit. Am avut norocul să-mi fie în preajmă personaje pe care nu le-a deranjat că port un pix in buzunar și mai notez ceva în toiul unei conversații. E reconfortant să auzi „Nu ești hoț, ești haiduc: dai înapoi ceea ce furi”. Accesul la intimitate, la taine mai mari sau mai mici este însă, în general, limitat, chiar dacă, de obicei, nu se ascund crime sau ticăloșii strigătoare la cer, ci, eventual, mici mizerii, momente de lașitate sau de promiscuitate despre care unii, grăbiți, nu au timp să stea de vorbă nici cu ei. O neglijență pe care un scriitor nu și-o permite. El trebuie să știe, să înțeleagă tot ce e omenesc și toate câte se întâmplă. Să facă exerciții de empatie, mai ales cu lucrurile care nu-i sunt la îndemână, care par impotriva firii lui. Să se retragă mereu în spatele unei linii imaginare și să accepte că uneori nu e vorba despre sine, despre părerile sau predilecțiile sale. Să practice îndelunga răbdare și alte virtuți - creștine sau nu –, să nu uite dragostea nici când răul e covârșitor, să nu ignore nicio clipă moartea, care ne pândește mereu și mai înșfacă pe câte unul. Să primească totul cu bucuria senzației unice că știe ceva de care alții nu s-au prins, o mulțumire pe care mi-o amintesc din clasa a doua, când învățătoarea cu nume cunoscut, Maria Tănase, ne întreba: „Ce e mai greu? Un kilogram de fulgi sau unul de cartofi?” ori: „Cum se zice corect: Pană de vulpe la pălărie sau pană de vulpe pe pălărie?” și nu mă repezeam la răspunsul facil. Pot uita nerăbdarea cu două degete agitate cât mai sus, în timp ce murmuram în gând sau șoptit: „Eu, tovarășa! Știu eu!”? Sau încântarea care mă cuprindea când eram, în sfârșit ales, și cuvintele năvăleau în gură, iar în privirile colegilor ce greșiseră sau ale celor care poate că și ei știau, dar nu avuseseră norocul să spună primii, citeam invidie. 

Ei, tovarășa, câte știu acum!
Că vanitatea aia și spiritul concurențial n-au cine știe ce noimă!
Că bunul simț e un handicap, dar nu merită să renunți.
Că o femeie care îți ține pumnii e foarte importantă.
Că poți să scoți din neliniștea și nesiguranța unor zile o poveste zdrobitoare ca o divizie de tancuri!
Că ești un autor de nișă atâta timp cât îți dorești să rămâi așa.
Că, dacă vrei să spargi o vitrină, nu poți să o faci cu o bucată de mămăligă caldă. Îți trebuie ceva consistent, tovarășa. 

Știu și că nu e bine să spui prea des „vreau” sau „aș vrea”. Cum zice Pițurcă, antrenorul naționalei de fotbal: „Aș vrea să dăm 7 goluri cu Andorra”. A, deci tu ai vrea! Nu aici ne împiedicăm, dar ne împiedicăm totuși, pentru că abia dăm trei. De-aia e bine să mai ții pentru tine dorințele. Așa le spuneam eu, lui Nicolae Coande și cui mai voia să mă asculte, acum 10 ani: „Aș vrea să scriu marele roman de dragoste al literaturii române”. Crezi că poți, dar nu e mereu așa, tovarășa. Nu-i de ajuns ca ambiția să-ți încordeze arcul. Și de îndată ce zici că vrei să scrii ceva, te mai și urmăresc toți, de parcă s-ar fi pus o recompensă pe capul tău: „Cum merge? Când e gata?”. Și alții sunt atât de eficienți! Scot câte-o carte în fiecare an! Ești ca un pescar pe malul râului și toți prind, numai tu nu. Îți trebuie o liniște, tovarășa, ca să îți vezi înainte de treabă și multe jocuri autoironice în tot felul de oglinzi. 

„Nu merge așa: pui vița și bei vin!”, îmi spunea o altă mătușă. E nevoie de timp. Să lucrezi la un roman înseamnă să trăieși ca o femeie însărcinată, să porți în tine tot timpul personaje, o acțiune care cotește mereu, locuri și gesturi, fără să știi când vei fi eliberat.  Se poate întâmpla ca sorocul să se amâne etern, iar cezariana să nu fie posibilă sau, cea mai tristă variantă: să aduci pe lume un copil mort, să constați că ai scris niște aiureli care nu interesează pe nimeni. Mai ales că noi, tovarășa, nu punem mare preț pe piață, nu ne întrebăm cine ar da bani pe cărțile noastre, mercantilismul ne scârbește, noi scriem pentru cunoscători, pentru posteritate sau pentru că nu putem altfel. Lumea e la fel ca întotdeauna: viață și moarte, bărbați și femei, dragoste și trădare, copii și bătrâni, violență, cruzime, credință. Conținutul e același, creatorii de limbaj nu fac decât să lucreze la ambalaj, tovarășa. Dar noi nu ne propunem să seducem, să captivăm și alte verbe comerciale, deși să avem succes nu ne-ar deranja. Cândva oamenii visau să aibă sânge nobil, acum vor toți succes, succes, succes.

Și un trai confortabil, dacă se poate. O existență igienică și comodă, o anumită bunăstare, cât de multe înlesniri, un sistem de relații, până și estetica a devenit relațională, a constatat Nicholas Bourriaud.

În mintea mea, scriitorul nu poate crea și se simte întotdeauna, într-o măsură, absent și însingurat în hărmălaia de pe plaja cu muzică și dughene cu cârnați. Și cred că îi face bine dacă intră în apă nu doar acolo unde e caldă și valurile sunt mici. Are nevoie de experiența geamandurii, locul unde oamenii sunt deja puțini sau nu mai sunt deloc și unde funcționează deopotrivă atracția lumii, cu gălăgia ei estompată și siguranța malului, dar și chemarea nesfârșitului, dorința de a explora apele de adâncime nu pe vaporul și traseele altora, ci de unul singur, cu toate primejdiile. Doar dincolo de geamandură, un scriitor e în largul lui. Acolo, intuiția și luciditatea se ascut, perspectiva se schimbă, iar cerul înstelat e un favor suficient. Într-o zi se va duce prea departe ca să se mai poată întoarce, tovarășa. Dar în biblioteca din Rai sau din Iad va găsi toate acele cărți pe care a visat că le-ar putea scrie. 

În ultimii doi ani, am finalizat patru piese de teatru și am mai început câteva. Am furat de la prieteni, cu voia lor, replici și gânduri, am încercat să-i fac să scrie chiar ei sau să-mi pozeze literar, dar „În literatură nu se pozează. E ca la polaroid: ce prinzi!”, cum zice Corina. Acum lucrez din nou la roman. Mă așez dimineața în fața laptopului, tovarășa, și mă gândesc la cuvintele prietenului Dan: “Ce poți tu să scrii și să mă zguduie?”. Uneori mi se pare că răspunsul meu sună convingător, alteori am impresia că există ceva ce n-am dibuit. Poate e în caietul de fizică dintr-a șaptea.

 

(Mini-conferință prezentată pe 19 noiembrie 2013 în cadrul proiectului Scriitori la Tradem, inițiat de Nicolae Coande la Casa de cultură „Traian Demetrescu” din Craiova)

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey