Pierre Rădulescu-Banu
Györfi-Deák György
Dan Năstasie
Adriana Mihaela Macsut
Oana Șerban
Ștefan Grosu

 
sus

Pierre Rădulescu-Banu

 

O poveste cu Dulapi și Dulapuri

 

Totul a început de la o pictură a lui Ludwig Deutsch, înfățișând trei cărturari arabi aflați în fața unei biblioteci zidite în perete. O pictură din anul 1901, intitulată Cărturarii. Mi-a plăcut mult (amintindu-mi chiar de celebrii Trei Filosofi ai lui Giorgione, i-am văzut cu vreo șaptesprezece ani în urmă la Kunsthistorisches Museum, la Viena, după ce îmi dorisem ani la rând să ajung să-i văd - în tinerețe citisem o carte pasionantă despre Giorgione, scrisă de Salvatore Settis).
Să mă întorc însă la Cărturarii lui Deutsch. Am căutat informații pe web și am găsit un extras dintr-un catalog Sotheby, cuprinzând o descriere amănunțită, făcută de Dr. Emily M. Weeks, expertă în orientalism și în artele plastice din epoca victoriană. Fiecare parte a îmbrăcăminții celor trei personaje și fiecare piesă de mobilier erau amintite, de fiecare dată, dându-se și denumirea lor arabă (în notație fonetică, altfel puțini ar fi fost cei care să o înțeleagă).
Pentru bibliotecă (built-in wooden bookcase, biblioteca din lemn încastrată în perete) denumirea arabă era dulab. Cuvântul acesta semăna extrem de mult cu românescul dulap și însemna același lucru. M-am decis să fac o cercetare mai amănunțită.

Bănuiam că românescul dulap vine din limba turcă: în copilărie citisem o carte de Victor Eftimiu, din care aflasem că turcii au introdus meșteșugul zidăriei în Țările Române, în felul ăsta intrând în limba noastră și multe cuvinte din domeniu. Nu chiar toate cuvintele: zid, de exemplu, vine din slavonă (zidŭ), cărămida ne vine din neogreacă (keremidi), însă cuvântul tavan este în turcește tot tavan, cuvântul geam vine tot din turcă (unde este cam), cât despre dușumea, în limba turcă este döșeme. Mai e apoi chirpici (în turcă este kerpiç), și mai sunt multe.
Așa că, pentru a-i lua urma dulapului, m-am dus pe Google Translator și l-am căutat în turcă: dolap. Era ceea ce gândeam.
Încurajat, am încercat o traducere din turcă în arabă, cu același Google Translator. Rezultatul a fost خزانة. Ei, aici aveam nițică treabă să-l dibuiesc. Pe web există nu numai site-uri de socializare, ci și site-uri de românizare, numai să știi să le cauți. Site-uri care îți oferă transcrierea fonetică a unui cuvânt scris folosind alfabetul arab, de exemplu. Așa că m-am dus la site-ul de românizare pentru arabă și aici am obținut transcrierea fonetică a dulapului în arăbește: khzanh. Nu notează arabii vocalele din interiorul cuvântului (doar pe a, în vreo trei feluri, după cum e vocala închisă, deschisă, lungă, scurtă, mă rog), dar oricum, kzanh nu prea se potrivește cu dulab de nicio culoare.
Mi-am zis că există și în arabă sinonime, ca în orice altă limbă, iar Google Translator îți dă, în general, o singură formă. Probabil, mi-am zis, ar trebui să mai încerc cu un sinonim din română al cuvântului dulap. Aici mi-a sărit soția în ajutor: nu era vorba de sinonime, ci de omonime! Să mă explic. Dulap nu înseamnă numai piesa de mobilier, verticală, în care se pun rufe, sau vase, sau scule, sau cărți, sau orice altceva. Dulap înseamnă și o scândură de o anumită grosime, lățime și lungime. În primul caz, dulap devine la plural dulapuri, în al doilea caz, dulapi.

Deci povestea mea devenea o poveste cu dulapuri și dulapi. Și, de fapt, dulap mai înseamnă și altceva - iată ce ne dau dicționarele românești:
DULÁP, (1, 3) dulapuri, s. n., (2) dulapi, s. m. 1. S. n. Mobilă de lemn sau de metal prevăzută cu rafturi, în care se păstrează rufe, haine, vase, cărți etc. 2. S. m. Scândură lată și groasă. 3. S. n. (Pop.) Scrânciob. – Din tc. dolap.
Sursa: DEX '98 (1998)
DULÁP s. v. scândură.
Sursa: Sinonime (2002)
DULÁP s. 1. v. șifonier. 2. v. scrânciob.
Sursa: Sinonime (2002)
DULÁP ~uri n. Mobilă din lemn în care se păstrează diferite obiecte (haine, rufe, cărți, vase etc.). /<turc. dolap
Sursa: NODEX (2002)
duláp, dulápuri, s.n. (reg.) 1. scrânciob. 2. roată pentru trasul borangicului.
Sursa: DAR (2002)
duláp (-puri), s. n. – 1. Scîndură. – 2. Lucrare din scînduri. 3. Șifonier. – 4. Scrînciob din scînduri, care se rotește în jurul unui ax. – Mr. dulape, megl. dulap. Tc. (per.) dolab (Șeineanu, II, 164; Lokotsch 529), cf. ngr. ντουλάπι, alb. doljap, bg., sp. dolap. Cu primul sens se folosește pl. m. dulapi. – Der. dulăpaș, s. n. (scrin); dulăpar, s. m. (persoană care învîrtește scrînciobul). Mag. duláp provine mai curînd decît din rom. (Edelspacher 13), din sb.
Sursa: DER (1958-1966)
duláp (scândură) s. m., pl. dulápi
Sursa: Ortografic (2002)
duláp (mobilă) s. n., pl. dulápuri
Sursa: Ortografic (2002)
duláp n., pl. urĭ (turc. dolab, roată de apă, învîrtitor, d. pers. dolab, d. dul, cĭutură, și ab, apă; ngr. ntulápi, alb. duláp, sîrb. dulap. V. chez-ap). O mobilă care are o pozițiune verticală, cu o ușă saŭ doŭă, și care servește la păstrat rufe, haĭne, vase, mîncare ș.a. Vest. Scrîncĭov. A trage cuĭva un dulap (Munt. est.) a-l înșela, a-l păcăli. S.m. Scîndură foarte mare, lată și groasă. V. răzlog.

Până la urmă, ceea ce aveau în comun toate aceste omonime era faptul că desemnau obiecte făcute din lemn, mai bine zis, era vorba fie de scânduri, fie de lucrări din scânduri (fie ele roți, scrâncioburi, vârtelnițe, ciuturi sau șifoniere). Am încercat cu toate aceste variante, dar nimic nu îmi dădea în arabă dulab.
M-am întors atunci la textul descrierii picturii Cărturarii și mi-am zis să plec din engleză spre arabă. Am încercat built-in wooden bookcase și nu mi-a dat ce așteptam. Am încercat atunci wall cupboard și am obținut الجدار دولاب - fonetic aljdar dwlab! Eram foarte aproape de succes pentru că w se pronunță u ca în wooden, așadar dwlab și dulab sunt același cuvânt. Ce era ciudat însă, mergând acum invers, din دولاب   (dwlab) am obținut în românește roată, iar în engleză wheel, trundle, gear. Cu alte cuvinte, Google Translator se mai încurcă și el între sinonime și omonime, ceea ce nu e de mirare; pentru distincții atât de fine trebuie mers la dicționare academice și care să nu fie online.

Ce e interesant, dacă traduci din arabă în persană, rezultatul pentru dwlab este چرخ . Mergând apoi la site-ul de românizare pentru limba persană, cuvântul în notație fonetică este cherkh, ceea ce seamănă izbitor cu cuvântul românesc cerc, care în fond este sinonim cu roată!
Totuși dulapul e dulap și roata e roată, oricât de înrudite ar fi prin lemnul din care sunt făcute, așa încât am încercat altceva: să caut pe web chiar cuvântul dulab. Și l-am găsit în primul rând într-o carte tipărită în 1916 la Londra. Cartea se numea Peeps at Many Lands: Egypt (Priviri furișe la multe țări: Egipt) și era scrisă de Robert Talbot Kelly, un artist englez care și-a petrecut câțiva ani de viață în Africa de Nord și apoi în Birmania. Acum cartea este și pe web (http://www.gutenberg.org/files/18647/18647-h/18647-h.htm) și iată contextul în care este cuvântul dulab:
The walls are usually plain, and are only broken by the "dulab," or wall cupboard, in which pipes and other articles are kept  (este vorba de descrierea caselor egiptene).
Am dedus că în araba egipteană, cuvântul dulab are sensul de dulap zidit.
Presupunerea mi-a fost confirmată de o altă lucrare găsită pe web, de data asta o carte apărută la Wiesbaden în 1990 - Arabic Loanwords in Ethiopian Semitic (Împrumuturi arabe în etiopiana semită), de  Wolf Lenslau, un specialist de mare autoritate în limbile semite vorbite în Etiopia:
dulab (D.T) wardrobe', Ar. (Egypt) dulab 'cupboard', Yemenite dawlab, from Persian dulab

Așadar în română din turcă, în turcă din arabă, în arabă din persană. Și probabil că putem merge pe urmele dulapului și mai departe, spre munții Hindu Kush, să trecem și de ei, cine știe. M-am oprit însă la persani, îmi era de acum de ajuns.
Voiam să verific și cuvântul persan. Trebuia să fac drumul invers: să iau fiecare literă din transcrierea fonetică, să-i găsesc corespondentul din alfabetul persan, să recompun astfel cuvântul (având grijă să așez literele de la dreapta la stânga): mi-a ieșit دولآب (dacă veți compara cu دولاب din arabă, veți vedea că sunt aceleași litere, ceea ce nu e de mirare, pentru că iranienii folosesc alfabetul arab). Tradus în engleză dă waterwheel. Traducerea în română dă un sens mai larg, roată, dar dacă luăm separat fiecare silabă a cuvântului persan, ajungem și în română la obiect din lemn folosit în apă. Poate fi roată (de moară), ciutură, sau multe altele
Cred că e destul. Și în română și în arabă și în persană, dulab înseamnă foarte multe lucruri, foarte diferite.

Comentarii cititori
sus

Györfi-Deák György

 

La cotul Carmageddonului

 

Îi întâlnesc în fiecare dimineață de luni, semn că pacea duminicii s-a terminat, iar lumea s-a repus în mișcare pe vechile făgașe. Ascunși în coloana de vehicule parcate lângă parcul central, stau la pândă într-o mașină albă, cu o traversă lucitoare montată pe capotă. Acolo, între luminile stinse ale girofarului, în pântece, se ascunde dispozitivul radar optic de ultimă generație, imposibil de detectat sau de bruiat cu electronica de la bord. Camera foto automată conectată la sistem costă o avere, dar are niște caracteristici optice deosebite. Este din neamul ochilor de satelit, în stare să redea cu acuratețe și un fir de păr blond lipit de unul dintre umerii vitezomanului. Pietoni, circulați fără grijă, Carmageddonul este doar un joc video tip raliu violent produs de Stainless Games, poliția rutieră e la serviciu și vă protejează. Chiar dacă armata chineză i-a pus gând rău.

Isaac Asimov vorbea cândva despre schimbările produse de progresul tehnic. Inventarea automobilului a dus la dispariția hergheliilor și potcovarilor, dar a produs asfaltarea drumurilor și apariția stațiilor de alimentare cu benzină. Primul Ford T, o căruță fără cai, cu coviltir din tablă, era un fel de coșciug pe patru roți. Se pornea cu manivela, avea faruri cu acetilenă și îi făcea ciuciulete pe pasageri în vreme de ploaie, dar s-a vândut în cinșpe milioane de bucăți. Producătorul nu oferea o gamă prea variată, nici măcar ca variațiune coloristică. A intrat în istorie fraza: „Orice client poate avea o mașină în culoarea preferată dacă aceasta este negrul.” Nemții au prins repede ideea și au făurit propriul Volkswagen. După război și insurecția budapestană din 1956, Kádár János a socotit că visul socialismului unguresc poate fi rezumat într-o serie uniform crescătoare: o familie, doi copii, trei camere și patru roți (cele ale mașinii parcate în fața blocului). Automobilul a schimbat fața planetei, din Țara de Foc până în China.

Nu sunt un împătimit al șofatului. La noi, vehiculele proprietate personală reprezintă un caz malign de spoliere a cetățeanului prin diferite tipuri neaoșe de „fumărit” (pentru cei tineri și cei opriți să acceseze Wikipedia: demult, un Vodă dornic să se îmbogățească peste noapte a introdus un bir proporțional cu numărul de coșuri ale caselor, va să zică un impozit pe fum). Azi, șoferii noștri trebuie să plătească taxa de drum, asigurarea obligatorie, accizele la benzină, taxa ecologică, să aibă două serii de anvelope, una pentru vară și una pentru iarnă. Din când în când, unii ziariști le reproșează profesorilor că dau meditații particulare cu zece lei ora, dar tot ei bagă adânc, mult mai adânc, mâna în buzunar când trebuie să recurgă la ajutorul unei școli de conducători auto. Pentru că și instructorii respectivi se străduiesc să tragă un folos de pe urma automobiliștilor. Însă chinezii nu-i vor ierta nici pe ei.

Firme celebre, precum Volvo sau Audi, ba chiar și Google, au investit masiv în crearea primului vehicul capabil să se conducă singur. Echipat cu camere inteligente și miniradare, ghidat de unul dintre sistemele de poziționare globală și călăuzit pe o hartă electronică de mare acuratețe, automobilul robot a devenit o realitate. Dar pionierii vor trebui să înfrunte o concurență neașteptată. Ediția online a cotidianului german Die Welt a anunțat că armata chineză a pus la punct un model botezat Leul Sălbatic 3, capabil să se descurce de unul singur în jungla traficului din marile orașe. Programat să circule între două puncte date, noul sistem poate atinge o viteză de 105 km/h când se hotărește să se înscrie într-o depășire. Dacă riscurile sunt prea mari, robotul preferă să evolueze la o distanță regulamentară în coloană, cu o viteză medie de 60 km/h. În funcție de aglomerație, pilotul automat poate opta pentru selectarea unui traseu alternativ.

De când Den Xiao Ping a declarat că: „Nu contează ce culoare are pisica, important este să prindă șoareci!”, China a devenit o putere economică mondială. Harnici și neobosiți, chinezii produc la prețuri din ce în ce mai mici calculatoare, componente electronice, telefoane, sisteme de recepție TV prin satelit. Au dezvoltat propriul program spațial, au lansat „taikonauți” și sateliți în spațiu. În concluzie, posedă toate elementele necesare pentru fabricarea, comercializarea pe scală largă și dirijarea primelor automobile cu pilot automat. Până acum, statul la volan n-a fost o îndeletnicire prea voioasă, mai ales în cazul drumurilor lungi, de mii de kilometri, de la o coastă continentală la alta. Îndeobște, șoferii s-au distrat doar stând la povești cu coechipierul sau ascultând radioul ori casetofonul, eventual niște cărți audio. Odată cu introducerea sistemelor automate de conducere auto, vor vorbi în voie la telefonul mobil, se vor distra pe calculator, vor admira peisajul, vor urmări o emisiune TV sau vor flirta cu autostopistele, vor bea un pahar de vin fără grija alcoolmetrului ori, pur și simplu, vor trage un pui de somn ca să se trezească odihniți la destinație.

În ziua când creierul electronic chinezesc ne va conduce mașina de acasă până la destinație, s-ar părea că instructorii auto și poliția rutieră vor fi trimiși în șomaj. Oare jocul „de-a birjarul și vardiștii”, pânda la „cotul Carmageddonului” (de la cotul Donului citire) pentru amendarea cât mai multor contravenienți își va pierde actualitatea? O lege fundamentală a naturii, cea de conservare, zice că nimic nu se pierde, totul se transformă. Pentru ca organul nefolosit să nu se atrofieze, el va primi o nouă funcție. Ca și până acum, victimele vor rămâne tot pietonii. Ei vor fi urmăriți îndeaproape să nu coboare de pe trotuar cât timp culoarea semaforului e încă roșie, să nu traverseze prin locuri nepermise, să nu se înghesuie la ușa mijloacelor de transport în comun, să nu arunce bilete pe jos. Și, pentru că roboții auto sunt cuminți și fac numai ce zice programatorul, pentru ca veniturile poliției să nu scadă, sancțiunile pentru contravențiile „per pedes” vor atinge niște valori... hai să le zicem: neconstituționale.

Comentarii cititori
sus

Dan Năstasie

 

1985

 

Titlul amintește de 1984, romanul lui Orwell, și nicio asemănare nu e întâmplătoare. Vremuri grele și cenușii într-o Românie în care nu se găseau mâncare, căldură sau medicamente. Electricitatea era întreruptă adesea și petreceam multe ore pe întuneric, la propriu și la figurat. Era iarnă și zilele erau tot mai scurte și mai posace. Ce se găsea din plin erau doar propaganda goală, comunistă, suspiciunea dintre oameni, neîncrederea, tristețea. Abundentă era lipsa de speranță iar teama de a te întreba „ce va fi mâine“, copleșitoare. Grijile zilnice erau în toate gândurile cotidiene, dirijându-ne viața. Mergeam la serviciu îngrijorați că rafturile din frigider sunt goale; tratam cu resemnare întreruperile frecvente de curent; lucram cu ochii la ceas și gândul la rezerva de apă păstrată în cadă; nu așteptam ziua de mâine ci doar speram ca ziua de azi să treacă mai repede.

1985 e anul în care am început să lucrez ca profesor într-un liceu industrial. Ajunsesem acolo din întâmplare, fără să mi-o doresc. Exact ca în reciproca legii lui Murphy: „cartea pe care o cauți e ultima din vraf“, primul job serios oferit a fost cel pe care mi l-am dorit cel mai puțin, alunecând, parcă, printr-o crăpătură a sistemului. Nu a fost greu, sistemul comunist era bazat pe crăpături. Crăpăturile erau excepțiile, anulările, negările, regulile definite doar pentru a fi încălcate, legile complet ignorate, etica fiind o formă de slăbiciune. Propaganda comunistă umfla și exagera totul ca pe un balon de săpun, gol de conținut, care privit din interior părea o gaură neagră care absorbea vise și vieți.

Singura mea calificare pedagogică era experiența de fost elev, eram ca o mioriță transformată în câine de pază. Deosebirea majoră era doar poziția de la catedră și un catalog de carton. De-a lungul anilor am avut norocul unor profesori remarcabili cărora le voi fi veșnic recunoscător, dar lista celor incapabili, dictatoriali, indiferenți, dar mai ales corupți, este mult mai lungă. Amintirea lor, mai proaspătă, impactul lor încă dureros.

M-am trezit brusc în fața unor adolescenți care mă priveau doar pentru că băncile erau orientate spre catedră. Eram un actor într-o piesă absurdă numită „hai să ne jucăm de-a școala“. Materiile tehnice pe care le predam erau inutile și plictisitoare, fără aplicație practică.Un fel de curs de ecvestrică avansată dar fără șei, pinteni și hățuri și, mai ales, fără cai. Sau poate doar cu cai verzi de pe pereți. Tehnologia mea nu mirosea a ulei, metal sau vopsea, ci doar a praf de cretă. Figurativ mirosea și mai urât, prostie în stare de putrefacție...

După mai puțin de câteva săptămâni o veste bombă a explodat în cancelarie, câteva minute înainte de începerea orelor la seral: brigada de la Inspectorat. Fiecare profesor, nenorocos doar pentru că se afla acolo, avea un inspector alocat. Tovarășa Constantin era inspectoarea mea. O ținută ascetică, o privire foarte serioasă, amplificată de ochelari cu dioprii mari.  Dincolo de armura de inspector,  părea o ființă umană, dar gândul era riscant și periculos ca atunci când cumpărai conserve în cutii metalice fără etichetă și credeai că poți ghici conținutul.

Cancelaria  fremăta de emoție, nervi și îngrijorare. O brigadă nu avea cum să aducă ceva bun. Profesorii erau obișnuiți să dea, nu să primească note… Inspectorii erau obișnuiți să critice, nu să laude. Afară începuse să ningă cu fulgi mari și pufoși dar nimeni nu avea timp de poezia iernii. Fiecare inspector urma să asiste la două lecții, așa că piesa mea de teatru, cu un critic în sală, urma să aibă două acte.
Am urcat cele două etaje, până la clasa mea, în tăcere. În clasă erau doar trei elevi care m-au privit cu oarecare simpatie. Am simțit că erau de partea mea. Tovarășa inspectoare s-a așezat în ultima bancă, a deschis marele registru de procese verbale și a început să scrie fără să-și ridice privirea, după ce și-a potrivit ochelarii.

N-am strigat catalogul pentru că mi-aș fi auzit ecoul vocii într-o clasă goală. Lecția era despre niște tehnologii descrise alb pe negru pe tablă și negru pe alb în caietele elevilor. E curios cum imaginea în oglindă a lecției mele, reflectată în caietele elevilor, era de fapt negativul a ceea ce predam. Nimeni nu părea să fie preocupat de asta în afară de mine.
Vedeam pe fereastră fulgii mari de zăpadă zburdând zglobiu și mi-aș fi dorit să fiu unul dintre ei. Un pedagog de școală nouă se metamorfozase într-un demagog de seral, formulam întrebări lungi la care mi se răspundea aproape monosilabic.

Era doar ora patru și jumătate după amiaza și lumina palidă a iernii a început treptat să se diminueze. Era acel moment ciudat al trecerii de la zi la noapte, când dacă aprindeai lumina electrică, părea că se face și mai întuneric. O liniște totală se lăsase peste întreaga clădire. Îmi puteam imagina,  privind prin perete, în clasa alăturată, un alt profesor, alt inspector, câțiva elevi, apoi la fel în clasa următoare, imaginea repetându-se ca un motiv de zugrăvit, o floare, o pasăre, câțiva norișori…

Din când în când ușa clasei era deschisă de câte un întârziat care încerca să-și  ia locul în bancă în tăcere. Băncile însă produceau inevitabil acel zgomot metalic brutal, ascuțit și prelung, ca frânele unui tren, care atrăgea toate privirile. O diversiune bine venită în atmosfera foarte tensionată, aș putea spune. În sfârșit am trecut la lecția nouă. O temă bazată mai ales pe desene. Faptul că m-am putut întoarce cu spatele la clasă, ca să desenez pe tablă, a fost o mare ușurare. Era aproape confortabil. Deși serios decolorată, culoarea neagră a tablei avea un efect calmant. Praful de cretă mi-a reamintit că afară ninge.

Cum începuse să se facă întuneric, am apăsat întrerupătorul electric. Lumina galbenă s-a amestecat în desenele mele dându-le o ușoară tentă antică de sepia. Clasa era pe jumătate plină și am simțit că lecția nu a fost chiar un dezastru. Zăpada acoperea treptat pământul înghețat cu strat alb și pufos, care era mai strălucitor decât lumina becurilor. Toate gunoaiele, chiștoacele de țigară și resturile de ambalaj dispăruseră ca printr-un miracol, acoperite de stratul de culoarea cretei.

În pauză, în cancelarie, singurul comentariu al inspectoarei despre ora precedentă a fost că am uitat să subliniez titlul lecției pe tablă. Și acum îmi e rușine că am putut face o asemenea greșeală pedagogică. Oricine știe că o lecție cu titlul subliniat e mai bună decât una cu titlul nesubliniat… A doua observație a fost despre materialul didactic, care ar fi fost de dorit să apară din senin, în ora următoare. Materialul didactic era un continuu subiect de conversație al profesorilor, dar niciodată mai  mult decât atât. Un ideal de care urma să ne ocupăm altă dată. Soneria ne-a anunțat cu un sunet strident începutul celei de-a doua lecții. Clasa mea era din nou la al doilea etaj. Scările murdare erau prost luminate pentru că multe becuri lipseau.

Noua lecție era o temă descriptivă pur teoretică. Un monolog compus din enumerări, clasificări, proprietăți. Am scris titlul pe tablă și l-am subliniat. Sprijinit de catedră, mă adresam calm și monoton clasei, dar majoritatea privirilor erau în caiete, chiar dacă nimeni nu scria nimic. Doar Inspectoarea scria de zor de parcă ar fi luat notițe după dictare. Exact când mă gândeam că m-aș fi simțit mai confortabil dacă vorbeam cu spatele la clasă sau poate legat la ochi, ca o reacție la dorința mea, s-a stins lumina. Întreaga clădire s-a scufundat în întuneric și tăcere. Încăperea a devenit și mai rece, de parcă aerul înghețase.

Mi-au trebuit câteva secunde bune ca să pot reacționa. Nu mai distingeam fețele elevilor mei, deși puteam ghici cam pe unde erau. Afară se întuneca rapid. Eram obișnuiți cu întreruperile de electricitate, pe care le sărbătoream plecând acasă, dar acum aveam o brigadă de la inspectorat, așteptând să vadă ce facem pe întuneric. Pe culoare a început să se audă zgomotul ușilor trântite, al pașilor grăbiți ai celor care părăseau clădirea, și entuziasmul din vocile lor era evident. Clasa mea era liniștită și cufundată în întuneric. Elevii așteptau o decizie de la mine, n-aveam idee ce aștepta inspectoarea pentru că nici nu o mai vedeam în colțul ei întunecat. Mi s-a părut nepotrivit să iau inițiativa și să închei lecția doar pentru că nu ne mai vedeam unii pe alții. În fond, eu puteam vorbi și elevii puteau asculta foarte bine și pe întuneric. Din moment ce tovărașa Constantin rămânea pe baricadă cu hotărîre și curaj, înseamnă că nu s-a întâmplat nimic major care să întrerupă rutina zilnică. Zgomotul celor ce plecau se îndepărta rapid și a dispărut cu desăvârșire. Ecoul ultimilor pași s-a stins treptat. Întunericul și liniștea au devenit profunde. Am continuat să vorbesc în direcția clasei, practic nici nu-i mai vedeam pe elevi și am evitat să mă mișc, de teamă de coliziune. Afară, albul zăpezii reflecta o lumină slabă. Dar după câteva minute m-am simțit ridicol adresându-mă întunericului din fața mea. Nu se auzea nici cel mai mic zgomot, totul era încremenit. Mă întrebam dacă nu cumva elevii plecaseră unul câte unul și mă adresam băncilor goale. Bine cel puțin că am subliniat titlul pe tablă când era lumină.

Când ceasul meu cu ace fosforescente a indicat exact zece minute până la pauză, m-am îndreptat cu precauție către banca inspectoarei și am anunțat-o că pot încheia lecția. Arătându-mi ceasul, tovarășa Constantin mi-a amintit că mai am zece minute de predat.
A fost unul din acele momente de neuitat ale unei cariere în care teatrul absurd depășește limitele absurdului pentru că se joacă pe întuneric. La fel de bine ar fi putut să lege ochii spectatorilor sau, și mai sigur, să-i execute înainte de premieră. Culmea e că la sfârșitul acestor cumplite reprezentații, aplauzele erau așteptate; cronicile erau super pozitive; viitorul optimist și luminos… cel puțin până la viitoarea pană de curent.

M-am întors la catedră și am reînceput să vorbesc clasei mele; le ceream scuze  pentru situația în care au ajuns doar pentru că s-au înscris la seral, pentru lipsa mea de motivație ca profesor;  pentru lipsa optimismului, pentru mascarada care era o inspecție școlară și pentru că s-a stins lumina…
Nu e adevărat, nu le-am spus nimic din ceea ce gândeam, din ceea ce simțeam. Nu atunci, nu acolo. Întunericul mi-a mascat expresia dezamagită și am folosit alte cuvinte, ca și cum lecția în întuneric ar fi fost normală. Soneria electrică nu a marcat sfârșitul lecției.

Dacă în clasă era puțină lumină reflectată de afară, coridoarele erau întunecate ca niște galerii de grotă. La ieșirea din clasă, eu și tovarășa Constantin pășeam ca pe un câmp de mine fără să știm unde încep scările, pipăind pereții ca în Parabola Orbilor de Bruegel. Eram complet dezorientați și ridicoli până când un elev și-a aprins bricheta ca să ne lumineze calea. Am coborît încet, treaptă cu treaptă, pipăind balustrada cu mâna, ca niște invalizi. E greu de imaginat ceva mai ridicol și mai umilitor decât un inspector coborînd scările la lumina brichetei unui elev. Poate doar că bricheta a fost confiscată la sfârșitul călătoriei. Cancelaria era întunecată și pustie. Secretara de la seral ne aștepta cu cheia clădirii în mână. Toată lumea plecase de mult, până și zăpada le acoperise urmele pașilor.

Am pășit afară în lumina palidă a zăpezii, care ne-a dat un sentiment de siguranță. Un nou strat virgin imaculat acoperise trotuarul. Fiecare pas lăsa o nouă urmă, crea un nou motiv efemer. Respiram aerul rece cu poftă, încercând să-mi amintesc dacă am subliniat sfârșitul lecției… 

Comentarii cititori
sus

Adriana Mihaela Macsut

 

Aspecte practice ale eticii aplicate

 

La început de an am promis cititorilor revistei Prăvălia Culturală faptul că vom discuta despre etica aplicată. După ce în numărul trecut s-au prezentat aspecte teoretice, în acest număr vor fi expuse câteva studii practice.

Așadar etica aplicată este un domeniu multidisciplinar recent care se referă la cercetarea filosofică din punct de vedere moral a problematicilor din domeniul vieții private și publice care sunt supuse judecății morale. În  cadrul aspectelor practice ale eticii aplicate, voi menționa câteva proiecte în PowerPoint prezentate la diferite workshop-uri.

O temă fierbinte și la modă în etica mediului și etica afecerilor este Problematica Roșia Montană (referatul este încă în lucru și urmează să fie dezvoltat împreună cu Ștefan Grosu și Oana  Camelia Șerban).  Studiul va cuprinde nouă capitole :

I Poziția Academiei Române;

II Poziția Gold Corporation;

III Aspecte ecologice ale exploatării; 

IV Impactul asupra patrimoniului;

V Aspecte sociale, economice, politice și culturale;

VI Problematica legislativă;

VII Limitele referendumului;

VIII Raportul dintre guvern, Gold Corporation și societatea civilă. Cât de secret este contractul?;

IX Cum se face lobby? Politizarea societății civile.

Fiecare dintre noi se confruntă la ora actuală cu probleme legate de voluntariat și internship.   Puțini știu însă că există o lege prin care internship-ul poate fi socotit vechime în muncă și că, în mod etic, voluntarii și cei care fac practică în regim de voluntariat, ar trebui să aibă parte de un curs de formare. Începînd din  2011,  anul internațional al voluntariatului, am ținut cursuri de etică, voluntariat. Anul acesta (împreună cu Ștefan Grosu și Oana Șerban) voi publica un curs despre etică, voluntariat și internship de unde cititorii vor afla că voluntarii nu sunt mână de lucru ieftină. Iată capitolele dezvoltate în acest curs, destul de complex:

1) Definiție voluntariat. Coduri  de etică și voluntariat;

2) Caracteristicile voluntariatului;

3) Beneficiile voluntariatului;

4) Drepturile și obligațile voluntarilor;

5) Coordonarea voluntariatului;

6) Managementul voluntarilor;

7) Voluntariat pentru persoane cu nevoi speciale;

8) Voluntariat pentru persoane vârstnice;

9) Voluntariat pentru copiii din centrele de plasament;

10) Voluntariat ecologic;

11) Voluntariat cultural;

12) Voluntariatul ca vechime în muncă;

13) Diseminare în mediul virtual (rețele de socializare, blogguri etc).

Etica aplicată se aplică și în studiul violenței și protestelor. În acest sens se încadrează două proiecte de studiu Guvernarea și violența în perioada statului național legionar(de Ștefan Grosu) care cuprinde:

I Nevoia de adevăr;

II Contextul istoric al venirii legionarilor la putere;

III România, Stat Național Legionar.  

Tot aici se înscrie și studiul Piata Universității 1990 și Piața Universității 2012, mișcări de protest esențiale pentru democratizarea societății românești (de Adriana Mihaela Macsut). Aici sunt dezvoltate capitolele:

I Piața Universității 1990 și 2012 - Istorie și scop;

II Piața Universității 1990 - Sloganuri Radicale ;

III Piața Universității 1990 - Sloganuri diverse - Poezia populară din stradă;

IV Piața Universității 2012 - Sloganuri diverse - Poezia populară din stradă;

V Cântece de protest;

VI Apartenența demonstranților. De la golani la ciumpalaci;

VII Atitudinea autorităților;

VIII Oamenii trebuie ascultați! Avem dreptul la exprimare liberă!;

IX Regele Mihai – un adevărat reper etic în Piața Universității 1990 și 2012;

X Balconul din Piața Universității.

În cursul lunii februarie vor fi dezvoltate workshopuri legate de Etică, Etichetă și protocol precum și organizare de evenimente. Cursul de etică, etichetă și protocol este un adevărat manual de formare pentru cei care vor să știe ce înseamnă eticheta. Cuprinde capitolele:

I Construirea Cunoașterii de sine (self-knowledge);

II Recunoașterea valorilor și a eticii în viața ta;

III Excelența profesională;

IV Să fii autoritar în mod frumos;

V Să fii un discipol;

VI  Îmbunătățirea memoriei prin managementul timpului;

VII  A menține balanța succesului;

Un eveniment memorabil se întămplă, iar atunci este nevoie de un adevărat coaching despre organizare de evenimente care cuprinde:

I Evenimente de piață;

II  Protocol și comunicare;

III Garderoba;

IV Creionarea unor evenimente culturale și educaționale;

V Creionarea unor evenimente sportive;

VI Organizarea unui eveniment la nivel instituțional (local, național, internațional, diplomatic, regal);

VII Logistică și organizare: aspecte operaționale ale evenimentului;

VIII Strategia planificării evenimentelor de afaceri;

IX Sponsorizarea și evenimentele umanitare;

X  Convergența digitală  și computațională a evenimentelor; 

XI De la om la computer – aspecte ale singularității 

(formatori Adriana Macsut, Ștefan Grosu, Casa Bak de Sighișoara, Oana Șerban și  Alexandru Olah).

În cadrul evenimentelor culturale computaționale se înscrie proiectul Prăvălia Culturală. Este un eveniment cultural care nu se întâmplă pur și simplu, ci este pregătit de o echipă meritorie de oameni inimoși, îndrăgostiți de fenomenul cultural.

 

Comentarii cititori
sus

Oana Șerban

 

Cultură și civilizație între personalitate și vocație, ca factor hotărâtor în conștiința popoarelor.
„Prăvălia Culturală” europeană de pe vremea lui Constantin Rădulescu Motru: portretul omului de vocație

 

Moto: „Vocația, vocea unei existențe în care intră cu ceva acela care este chemat. Chiar când este vocea lui Dumnezeu care cheamă și atunci, poate mai ales atunci, acel chemat este presupus că nu este străin aceluia care cheamă.”
(Constantin Rădulescu Motru, Vocația, factor hotărâtor în cultura popoarelor )

Postulând logic identitatea structurală a omului cu lumea și tematizând social ființa, gânditorul român valorifică personalismul energetic sub aspectul unuia dintre conceptele cu adevărat vitruviene ale culturii românești interbelice, reordonată astfel printr-o perspectivă a formelor noi.

Despiritualizând rațional o sociologie a ființei trunchiată până la statutul gregar al personalității, Constantin Rădulescu Motru dezvoltă în lucrarea „personalismului energetic” o mentalitate a „științei obiective”, al cărei corespondent, personalitatea, se întemeiază în evoluția naturii și, totodată, se definește în structura psihosferei, ca dublă determinare: naturală și socială.

Trinitatea compozițională (Elemente de metafizică, 1912, Personalismul energetic, 1927, Vocația, factor hotărâtor în cultura popoarelor, 1932) ce asigură holomorfismul lucrării de referință a filosofului român expune personalitatea ca o formă de energie, conceptul ei fiind însă subordonat  scenariului determinismului prin finalitate, potrivit căreia ordinea universală conduce către corelațiile de personalitate. Atribuind teoriei o interpretare menită a depăși idiosincraziile și prosopografiile unor idealuri mai mult sau mai puțin conturate, ne adâncim involuntar în patologia unei substanțe metafizice a operei lui Motru, care va naște aparenta retorică: cum poate voința, în calitate de esență a unui personalism energetic, să influențeze cultura și societatea?.

Insinuant obsedant al problematicii destinului societății românești, formula junimistă a evoluției organice, firești, va constitui parametrii sub care vor gravita teoriile lui Motru privind necesitatea modernizării societății românești printr-o renaștere sufletească, făurirea personalismului energetic și afirmarea vocațiilor individuale constituindu-se sub aspectul cuantificatorilor de marcaj al doctrinei din lucrarea Voința, factor hotărâtor în cultura popoarelor.

Pledând pentru ontologia și conștiința noosică a personalității percepută ca raport dintre omul luat ca individ, ca ființă și mai apoi ca „animal social”, Motru realizează în Voința, factor hotărâtor în cultura popoarelor cea mai profundă dezbatere la nivelul reflecției speculative, a cărei concluzie este încorporată în egalitatea simplistă a recunoașterii omului dincolo de esența lui: „corespondența dintre eu, impulsul primar emotiv al persoanei și personalitate este vocația”1.

Definirea vocației, ca o fază incipientă de abordare a lucrării lui Motru, poate ridica bariera neconceptualizării fixe. Scrutată ca proces ontic, determinarea ei nu poate fi realizată decât sub itemii conștientizării sale ca bază a evoluționismului societății, prin prisma consubstanțialității ei cu potențialul uman.

„Mijlocind între natură și cultură, fiind expresia sintetică a vieții omenești autentice”2, vocația alături de conceptul de „ideal” determină un rost specificator în ordinea umanului. Pentru ca noțiunea vocației să dobândească în intensiune proprietatea de a influența starea culturala a unui popor, ea trebuie să fie cel puțin răsfrântă, dacă nu intrinsecă elementelor componente ale acestuia, adică fiecărui om în parte.

Esența vocației se găsește tocmai în evidențierea interdependenței a doi termeni accesibili din punct de vedere cognitiv: omul, care finalizează ca personalitate evoluția universului, și personalitatea însăși ca unitate bio-psiho-socială. Între acești dipoli s–a concretizat ascensiunea interogației asupra problematicii în cauză: „Ce  este vocația? După etimologie ea este îndreptarea omului spre o voce care îl cheamă. Dar vocea este aici într-un sens figurat. În nici un caz nu este vorba despre vocea unei persoane străine de cel chemat; este vocea sângelui, a conștiinței, a onoarei, a pământului din care te-ai născut…Vocația aduce întregirea muncii individului într-o operă de valoare socială. Munca produsă prin vocație este deasupra intereselor egoiste. Vocația duce întotdeauna la înfăptuirea unui bine social.”3.

Să dezbatem subiectivismul unui „bine” rămâne un scop al speculației, exploatând conținutul acestui definitor însă, dobândim esența pe care Motru o presupune pentru analiză: cum ajunge vocația să determine constant un bine social?

Personalitatea, filtrată prin fluxul conștiinței lui Motru, se clasifică trinitar, corelativ dar nu concentric, în: formă arhaică (mistică); „tipul”, determinat de un eu parțial raționalizat, care conservă spontaneitatea afectivă care l-a detașat de natură și personalitatea energetică, aceasta din urmă având drept specii profesionistul și omul de vocație.

Atribuind muncii un rol hotărâtor în cristalizarea personalității întemeiate pe aptitudini statornice într-un gen de muncă hotărâtor pentru viața individului, Motru ajunge să proclame identitatea dintre „tipologia personală și tipologia profesiunilor”4. Astfel, acționând în societate sub zodia vocației, profesionistul va manifesta o structură sufletească în care selecția dispozițiilor este în sensul specializării stricte, al fixării într-un gen de muncă. Aici, „vocația operează selecția energiilor aflate înlăuntrul omului ca dispoziții, pentru configurarea unui nou gen de muncă.”5

Ea aduce un acord mai profund al omului cu mediul natural, dar întărește, totodată, hotarele socialului; ea desăvârșește în lume ordinea de finalitate; în structura ei, condiționatul natural (dispozițiile din zestrea sufletească a individului) și necondiționatul (absolutul ca ideal) coexistă.

De aici derivă calitatea vocației de a apărea printr-o determinare socială, fiind conexă unui mediu uman. Contextualizând posibilitatea ei, deducem faptul că ea este determinabilă acolo unde poporul are un ideal înscris într-un mesianism (înțeles ca misiune culturală specifică unui popor), acolo unde există concordanță perfectă între dispozițiile individuale și cele ale poporului. În acest sens, apare conceptul omului de vocație, ca instrument prin care sunt îndeplinite exigențele supreme ale societății, căci „oamenii cu vocație prezintă o admirabilă potrivire a firilor la munca pe care societatea o cere de la individ.” Din această admirabilă potrivire rezultă, pe de o parte, mulțumirea internă a celui cu vocație, pe de altă parte, avantaje excepționale pentru societate.

În fapt, weltanschauung-ul propus de Motru asupra societății implică o lume în care esența este dată de acest om de vocație, dezinteresat și instinctiv, în conviețuire cu profesionistul modern, „muncitorul calificat”, prin aceste două temeiuri suficiente realizându-se raportarea la ideea activistă a ființei care stăpânește și transformă natura pe baza cunoașterii ei. Căci idealul personalității energetice exprimate prin vocație, cu intenționalitate vădit socială stă tocmai în divulgarea: „Este persoana energetică acela care reușește să aprindă în sufletele semenilor săi dorința pentru o muncă mai nobilă.”6. Astfel, nevoia de tot acest cumul energetic este aspirația fundamentului socio-politic al unei lumi ideale, întocmai precum conceptul pe care îl exprimă. De aceea, în lucrarea  Voința, factor hotărâtor în cultura popoarelor, Motru va afirma că „personalitatea poporului”, „care se numește și cultură” este determinată de un întreg „atavism adunat în materia organică a populației”, de această dată natura prezentându-se nu ca un spațiu determinant al energiei atât de mult necesară pentru un regim social perfect, ci în nume propriu. Natura se opune în Vocația…, în mod formal, culturii, omului, dar substanțial, se prelungește în individ, sub forma mutației fatice, a evoluționismului: „Vocația, în lumea sufletească, corespunde la faptul mutației în lumea biologică.Ea este inovația de care se servește totalitatea – grupul social, poporul, rasa- pentru a se adapta evoluției.”7

Funcțional, vocația mijlocește devenirea socială prin diferențierea muncii, adâncind dimensiunile personalității poporului în care apare și personalitatea individului, în mod implicit. Vocația devine astfel ipostaza unei conjuncții între instinct și muncă: izvorâtă din primul, fructifică în al doilea, pentru ca fiind în folosul naturii, să își înțeleagă rostul prin personalitate. De fapt, vocația mijlocește astfel, între natură și cultură, faptele omului de vocație fiind revendicări ale naturii în spațiul culturii. Realizând punctul tangențial al culturii- ca umanizare – cu societatea, prin muncă și creație, Motru generează mai mult sau mai puțin conștient obiectul unei sociologii derivată din filosofia culturii. După cum atestă gândirea ultimelor patru secole, de la Discursul asupra metodeial lui R. Descartes, la concepțiile empirismului englez, cultura înțeleasă ca „experiență privilegiată”8 a omului cu sine însuși nu a mai putut coincide cu formele instituționale ale civilizației europene. S-a dezvoltat astfel o serie de cercetări orientate înspre evidențierea originii sociologice a condiției culturale a omului, într-un orizont larg. Întocmai sub o astfel de mască decurge și teoria sociologică a  lui Motru. Corespunzător cu poziția sa teoretică generală, el revizuiește relația dintre cultura autohtonă cu cele  europene. Deși Motru dădea dreptate junimiștilor care s-au opus „europenizării” prin imitarea ieftină, desfăcută de orice funcție socială emancipată, a formelor străine, același autor al Vocației... afirmă cultura românească a trecutului ca „o creație anonimă, colectivă, în vreme ce cultura apuseană modernă ar fi ieșit din creații virtuale”9, în manieră combatantă intrinsec cu teoriile lui Valade din Sociologia și cultura în cotidian: „Astăzi, toată lumea este de acord că civilizația apuseană a considerat civilizația sa drept însăși civilizația”10. Acesta este considerentul solid al gondonului dintre imposibilitatea evoluției culturii românești și vocațiile individuale: „Aceea ce se  numește progresul culturii în Apus este format din izvoarele bine diferențiate ale geniilor individuale. Avem credința că vocațiile individuale sunt pârghia necesară progresului omenesc. Popoarele lipsite de vocații individuale sunt popoare condamnate să stagneze.”11. Catharticul culturii românești ar fi fost posibil însă prin investirea conceptului de muncă cu sensuri care trimit către acțiune și creție, fundamentând cultura.

Ex nihilo nihil!-creația înțeleasă în sens metafizic, „ca activitatea de realizare care urmează vocației” este o legătură între om și lume și, totodată, formă de actualizare a unității lor, ce desemnează de fapt, într-un ansamblu, însăși cultura. Pentru o cultură ca efect al creației absolute, este nevoie de o masă a populației formată din acei oameni de vocație care să posede o „paideia” personală și necesară totodată, întocmai cum afirma Bernard Valade12.

„Paideia”, acea însușire a unor elemente intelectuale și spirituale în cadrul formării omului, asociază strâns cele două semnificații pe care Marrou le discerne în accepțiile moderne: „Cultura pregătitoare”13, „activitate ce caută să facă inteligența capabilă de a da roade” și cultura în sens generalizat „tip de viață intelectuală și ideal spiritual”. Tocmai această unitate, realizată deunăzi în cadrul culturii grecești în care cultura, așa cum scrie Pierre Kaufmann (1974) nu se deosebește de natură decât pentru a o prelua: s-a destrămat, ca și în accepțiunea lui Motru, disocierea trimițând la chirurgia dintre cultură și civilizație. Dacă autorul francez afirmă: „domeniul propriu conceptului de cultură nu a fost istoric determinat decât în momentul în care s-a pus în discuție universalitatea criteriilor de sens și de valoare care țin de ordinea civilizației”14, Motru realizează dezbaterea nu dintre termenii de „cultură” – înțeleasă ca și cultură spirituală- și „civilizație”-ca știință și totodată ca marcă a evoluției unei societăți- ci dintre termenii de „interior” și exterior”, dintre dispozițiile sufletești și manifestările lor exterioare. El accentuează astfel ideea că unde avem numai semnele exterioare ale culturii, fără izvorul lor lăuntric, avem numai civilizație, nu cultură, în concordanță cu accepțiunile lui Claude Levi- Strauss: „realitatea și autonomia conceptului de cultură ar putea fi validate dacă, operațional, cultura ar fi tratată precum tratează geneticianul și demograful conceptul de „izolat”, ce introduce ruperea”15 bruscă de civilizație din punct de vedere al omogenității esenței celor două.

Cultura este, în viziunea lui Constantin Rădulescu Motru, un soi ales de „proces simbolic de interacțiune socială”16 (Pitinim A Sorokin), în dialectica inerentă a deosebirii consacrate dintre „oamenii reprezentativi” și „oamenii de vocație”(ca exponenți expliciți ai modulelor lui Marrou), replică a distincției dintre „tip” și „personalitate” din Personalismul energetic. La Motru, oamenii reprezentativi corespund unei imagini, imagine pe care societatea și-o face la un moment dat despre o anumită categorie socială și care constituie o „iluzie a idealului” ca expresie a adaptării pasive la plăsmuirile vieții sociale. Omul de vocație se ghidează însă după un ideal care nu poate fi reprezentat printr-o imagine, ci doar presimțit, la nivelul unei germinații „creatoare a viitorului”.17 Totuși, conviețuirea omului de vocație cu cel reprezentativ creează armonia lumii gândită de Motru. Observată din perspectiva principiului „le culture au pluriel” (cultura la plural), expresie a deconectării: „care cuprinde ansamblul de practici și reprezentări legate de identități diverse: culturile meseriilor, etniilor, locale”18, definiție simptomatică pentru un cumul de identități precum cele ale celor două tipologii umane menționate anterior.

La Motru, cultura, expresie a conjuncției „societate - viață socială”, nu este un ideal, nici un aspect normativ, ci o totalitate, amintind de teoriile culturaliste ale lui Ralph Linton: „cultura este o sumă a conștiințelor, atitudinilor și modelelor obișnuite de comportamente pe care le au în comun și pe care le transmit membrii unei societăți comune”19. Expunând teoria vocației ca factor hotărâtor în cultura popoarelor, sub incidența empirismului, redat de existența vocațiilor, a oamenilor de vocație și a caracterelor, pe care le prezintă personalitatea acestora, Motru alocă concepției sale un caracter frapant prin „uitarea de sine”, faptul că omul de vocație nu este orientat de „interesele eului său egoist” găsindu-și explicația într-un raționament simplu. Acesta este conferit de demonstrația riguroasă a determinării omului de vocație prin finalitatea „totalității”, raportat la  poporul din care face parte (finalitate transcendentă în raport cu el și pe care el nu o cunoaște ca atare, fiind  instrumentul de care se servește totalitatea spre a se adapta evoluției).

Practic, simbioza dintre individ și cultură este semnalată de „interdependență recunoscută”20 (întocmai ca la Ruth Benedict) pe care Motru o presupune intuibilă, speculativă, reflexivă și mai mult decât atât, continuă, prin prisma unui culturalism care aprofundează relația strânsă existentă între personalitatea unui individ – definit ca ansamblu organic – și cultura societății de care aparține. „Cultura este ieșită din reacțiunea omului în contra influenței directe a mediului”.

Care este însă viziunea de viitor asupra culturii poporului român și a societății sale? Modernitatea problematică este firească la un popor care începe să se occidentalizeze relativ târziu și care resimte dizlocările acestei evoluții. În acest sens, critica lui Motru se îndreaptă printr-o autopolemică nemărturisită către necesitatea, în sens cultural, a realizării vocaționale a românilor pe fundamentul cerințelor vieții colective din spațiul autohton și a participării la noua spiritualitate europeană. Categoric, societatea sa trebuie trecută prin filtrul resurecției: „Etnicul este acumulare, vocația este creare. Dreptul de a participa la viața istorică a omenirii îl dă numai conștiința vocației de român”21.

Se voiește o chirurgie aplicabilă societății românești, care are în componență omul de vocație, personalismul și culturalismul ca temeiuri necesare și suficiente unei configurații simple ale acesteia corespunzător tocmai idealului stabilit de Robert Garric: „Cultură și societate înseamnă antrenarea ființei în a se servi de toate cunoștințele sale concrete și intelectuale, pentru a se autocompune și pentru a-și defini personalitatea”22.

Toată această prosopografie a societății induse de Motru prin teoriile sale, încrustează,la nivelul organic al discuțiilor sale despre creație și cultură, caracteristicile creației cunoscute „prin observarea și generalizarea faptelor culturale”. Acestea dau însă seama și de schema energetistă a continuității fără limite între natură și cultură, dar și de cea personalistă, potrivit căreia omul, ca personalitate, instituie o nouă ordine în existență și implicit, în societatea pe care o reprezintă.” Pentru Motru, cultura este „un aspect colectiv al personalității”23, o personalitate modală însă, întemeiată pe vocație, care poate crea prin propriile efecte asupra societății, „un ansamblu de moduri de a gândi și a simți, simbolic răsfrânte într-o sociologie a culturii”24. Vocația devine justificarea idealului de cultură din sociologia unei lumi dinamice, creatoare.

 

Note:

1 Petru Vaida, Istoria Filosofiei Românești, vol. II, Editura Academiei Române, București, 1980, p.403

2 Viorel Cernica, Filosofie românească interbelică –Perspectiva fenomenologică, Ed Institutul European, București, 2006, p.106

3 Constantin Rădulescu-Motru, Vocația, factor hotărâtor în cultura popoarelor, Ed Nemira, București, 1998, p.121 

4 Petru Vaida,  op.cit., p.404

5 Viorel Cernica, op.cit., p.93

6 Constantin Rădulescu Motru, op.cit., p.158

Ibidem, p.187

8 „Cultură și societate”, Enciclopedia de filozofie și științe umane, Traducere de Luminița Cosma, Anca Dumitriu, Sabin Totu, Ed All Educațional, București, 2004,p. 1009

9 Petru Vaida, op.cit., p.423

10 Bernard Valade , Sociologia și cultura în cotidian”, Tratat de sociologie, Humanitas, București, 2001, p.566

11 Constantin Rădulescu  Motru, op.cit,  p. 219

12 Bernard Valade, op.cit., p.598

13 H, I. Marrou, Culture, civilisation et decadence, tr fr, Cultura, civilizație și decadență, Humanitas, București, 1997, p.230

14 P. Kaufmann, „Concept de culture et sciences de culture”, Encyclopedia Universalis, reluat în Psychanalyse et theorie de la culture, Paris, Gallimard, 1969, p.621

15 Claude Levi – Strauss, Anthropologie structurale, Paris, Plon; trad. rom. Antropologia structurală, Editura Politică, București, 1978, p.218

16 P, A, Sarokin, Social and cultural dynamics, apud Tratat de sociologie, Humanitas, București, p.652

17 Viorel Cernica, op.cit.,p.126

18 Raymond, Boudon , Tratat de sociologie ,Humanitas, București, p.571

19 R. Linton,  L`homme!, Paris, Editura De Minuit, 1968, p. 356

20 R. Benedict, (1935), Patterns of Culture (Modele de cultură), Londra, Routledge ; tr.fr.Echantillons de civilisation, Paris, Galimard, 1950

21 Constantin Rădulescu Motru, op.cit., p.301

22 R. Garric, Tratat de sociologie, Humanitas, București, p.567

23 Horton și Hunt, apud Mihailescu, Ioan, Sociologie generală, Concepte fundamentale și studii de caz, Polirom, București, 2003, p.80

24 G. Rocher, Introduction a la sociologie generale, vol I, L`Action sociale, Paris, Seuil, 1968, p.111

 

Bibliografie:

Benedict, R., (1935), Patterns of Culture (Modele de cultură), Londra, Routledge ; tr.fr.Echantillons de civilisation, Paris, Galimard, 1950

Boudon, R., Tratat de sociologie, Editura Humanitas, București

Cernica, Viorel,  Filosofie românească interbelică–Perspectiva fenomenologică, Ed Institutul European, București, 2006

Enciclopedia de filozofie și științe umane, Traducere de Luminița Cosma, Anca Dumitriu, Sabin Totu, Ed All Educațional, București, 2004

Garric, R.,  Tratat de sociologie, Editura Humanitas, București

Horton și Hunt, apud Mihailescu, Ioan, Sociologie generală, Concepte fundamentale și studii de caz, Polirom, București, 2003

Kaufmann, P., Concept de culture et sciences de culture, Encyclopedia Universalis, reluat în Psychanalyse et theorie de la culture, Paris, Gallimard, 1969

Levi – Strauss, Claude,  Anthropologie structurale, Paris, Plon; trad.rom.Antropologia structurală, Editura Politică, București, 1978

Linton, R.,   L`homme!, Paris, Editura De Minuit, 1968

Marrou, H.I., Culture, civilisation et decadence tr.fr. Cultura, civilizație și decadență, Humanitas, București, 1997

Rădulescu-Motru, Constantin, Vocația, factor hotărâtor în cultura popoarelor, Ed Nemira, București, 1998

Rocher, G., Introduction a la sociologie generale, vol I, L`Action sociale, Paris, Seuil, 1968

Sarokin, P.A.,  Social and cultural dynamics, apud Tratat de sociologie, Humanitas, București

Vaida, Petru, Istoria Filosofiei Românești,  volumul II, Editura Academiei Române, București, 1980

 

Comentarii cititori
sus

Ștefan Grosu

 

Portretul lui Mircea Florian

 

Născut pe 1 aprilie 1888, filosoful Mircea Florian se încadrează din punct de vedere științific în curentul reprezentanților „Școlii lui Titu Maiorescu“, opusă „Școlii lui Nae Ionescu“. Aceste două școli se situează într-o permanentă rivalitate în sens filosofic fiind călăuzite de paradigme filosofice concurente plecând de la înțelesul diferit al conceptului de experiență. În acest sens, este opinia unuia dintre studenții lui Mircea Florian numit Mircea Eliade care arată că dacă nu l-ar fi cunoscut pe Nae Ionescu ar fi fost cu certitudine prieten cu Mircea Florian.

În anul 1907 absolvă Colegiul Sfânta Ana, iar patru ani mai târziu Facultatea de Litere și Filosofie din București, unde îi are ca profesori pe Titu Maiorescu (până la pensionarea sa în 1909), Constantin Dimitrescu-Iași, Constantin Rădulescu Motru și P. P. Negulescu.

Reușește cu succes în anul 1911 să susțină două licențe:
-principală cu Critica antionomiilor kantiene sub coordonarea lui P. P. Negulescu;
-secundară cu Intuțiunea spațiului sub coordonarea lui Constantin Rădulescu Motru.

Pleacă în 1912 în Germania pentru a urma studii doctorale. Mai întâi, urmează cursurile Facultății Regale din Berlin, avându-i ca profesori pe Karl Stumf și Alios Riehl, plecând apoi la Greifswald unde îl întâlnește pe Johannes Rehmke, găsind în ideile acestuia concordanță cu concepțiile sale aflate în stadiul statu nascendi. Obține titlul de doctor în filosofie în 1914 cu teza Concepția de timp la Henri Bergson, o cercetare critică. De precizat că încă din perioada anterioară plecării sale în Germania, se arată preocupat de filosofia lui Henri Bergson, publicând în perioda studenției o cercetare având titlul Arta în filosofia astăzi (în revista Viața Nouă condusă de Ovid Densușianu).

Odată revenit în țară (1914) trece prin experiența traumatizantă a primului război mondial și este luat prizonier într-un lagăr din Germania timp de un an de zile. Dar experiența germană din perioada studiilor cât și buna cunoaștere a limbii, culturii și civilizației, îl fac să treacă drept filogerman, făcându-i viața cât de cât ușoară, dar îi afectează ulterior cariera universitară. Rodul acestei experiențe din lagărul german se concretizează în lucrarea Arta de a suferi, apărută în 1920, care constituie debutul său în filosofia românească. Contrar așteptărilor din titlu, autorul nu face metafizica suferinței, ci mai degrabă conturează un îndrumar pentru decantarea și dominarea acesteia prin iubire și sinceritate. Prin subtitlul lucrării, Treptenic Sufletesc,arată că are scopul de a decripta și interpreta „vibrațiile ascunse“ ale sufletului omenesc. Acestei prime lucrări îi urmează parcă într-o succesiune firească și rapidă, lucrări care scot în evidență spiritul analitico-raționalist al autorului:

- Îndrumare în Filosofie, 1922;

- Rostul și utilitatea filosofiei, 1923;

- Știință și raționalism, 1926;

- Cosmologia elenă, 1929;

- Kant și criticismul până la Fichte, 1937;

- Cunoaștere și existență, 1939;

- Reconstrucție filosofică, 1943;

- Metafizică și artă, 1945;

- Misticism și credință, 1945;

- Dialectică și metodă de la Platon la Lenin, 1947.

În urma apariției acestei ultime lucrări, detractorii îl acuză de un așa zis colaboraționism cu noua putere instaurată din 1946. Dincolo de aceste lucrări științifice, Mircea Florian lasă posterității o sumedenie de studii printre care ar fi de amintit: Realism și idealism; Dualismul cartezian; Antiintelectualismul; Vasile Conta și metafizica.

În ciuda acestor contribuții remarcabile, cariera didactică a lui Mircea Florian se împlinește de abia la 52 de ani (în 1940), când devine profesor universitar titular la Cernăuți unde face naveta. Opt luni mai târziu, P. P. Negulescu este pensionat forțat de guvernul legionar și are posibilitatea de a putea preda și la București. Cariera universitară este destul de scurtă, fiind întreruptă de prigoana instaurată de regimul comunist proaspăt instalat. Astfel, la 1 decembrie 1948 sunt înlăturați din Universitatea București sub acuzația de a fi burghezi și idealiști profesori remarcabili precum Constantin Rădulescu Motru, Ion Zamfireacu și Mircea Florian. După calvarul excluderii din învățământul universitar superior, Mircea Florian, la fel ca și mulți intelectuli de marcă și oameni politici antebelici și interbelici, trece printr-un un alt calvar. Este permanent urmărit de securitate și i se reproșează adeziunea ideologică la partidul condus de Titel Petrescu. Toate aceste au un final previzibil: este arestat într-o noapte și încarcerat fără a avea parte de un proces și act de acuzare, timp de opt luni la închisoarea de la Fortul Ghencea.

La întoarcerea din detenție arată ca o umbră. Soția nu îl mai recunoaște, în pragul casei îl întreabă cine este. Este marcat fizic și moral de perioada încarcerării. După câtva timp, destinat evaluarii „muncii de reeducare“, este angajat cercetător la Institutul de Filosofie unde lucrează până la finalul vieții.

Marcat de urmările perioadei petrecute în penitenciar, de boală și nu în ultimul rând de faptul că el, omul pregătit pentru munca la catedră, este nevoit să lucreze în niște condiții precare, suferă o degradare permanentă până cînd se stinge pe 31 octombrie 1960. Cei care l-au cunoscut spun că nu mai rămăsese aproape nimic din savantul mândru Mircea Florian.

În ultimii cinci ani de viață scrie la îndemnul familiei Recesivitatea ca structură a lumii, pe care o lasă în manuscris și în același timp traduce Organonul lui Aristotel. Traducerea o face în condiții vitrege: lucra într-o cameră de doar câțiva metri pătrați, undeva la subsol, la un birou, suportând o dactilografă care bătea opt ore pe zi la mașina de scris. Post mortem, familia publică lucrarea Recesivitatea ca structură a lumii.

Mircea Florian ca și alți filosofi cu intenții sistematice se raportează critic la istoria filosofiei, deoarece consideră că nicio știință nu poate ființa în afara istoriei ei. Dacă la început se încadrează în filosofia occidentală, se desprinde apoi de acest prag și configurează o concepție originală despre lume al cărei principiu este recesivitatea.

Un dialog cu Mircea Florian și cu opera sa ar mai atenua câte ceva din nedreptatea unui destin. De bună seamă că filosoful nu se bucură de aprecierea meritată. Scuza că oamenii de geniu au parte de o soartă nedreaptă nu este nicidecum binevenită așa că datoria exegeților filosofi români de astăzi este să valorizeze opera lui Mircea Florian.

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey