Florin Prună
Ștefan Grosu
Adriana Mihaela Macsut
Ștefan Grosu
Ana Atodiresei Moisoiu
Simona Bratu
Dan Năstasie
Cristina Isal

 
sus

Florin Prună

 

Purificarea sufletului prin filosofie

 

Este bine de notat de la bun început, faptul că doctrina asupra sufletului, mai exact modul în care se încearcă lămurirea acestei probleme, ne apare într-o schimbare susținută pe parcursul operelor lui Platon. Cele mai importante lucrări, aparținând anticului, în care acesta își expune poziția din care reiese caracterul său tranzitoriu sunt dialogurile: Phaidon, Phaidros, Timaiosși Republica.1 Majoritatea comentatorilor au tendința de a secționa opera lui Platon în trei etape, folosind drept principiu pentru aceasta caracteristicele comune pe care unele dintre dialogurile filosofului le au între ele. În mod curent este acceptată individuația operelor în funcție de perioada din viața autorului, în care acestea au fost scrise. Operele din tinerețe sunt axate în jurul mai multor probleme în special cele de natură morală, în care Socrate conduce, de obicei, dialogurile. Perioada de mijloc se evidențiază printr-un accent pus asupra consolidării teoriei ideilor, care este considerată a fi ideea pilon a filosofiei lui Platon. În perioada de maturitate, scrierile lui Platon prezintă o tendință critic/analitică care se răsfrânge chiar și asupra unora dintre tezele suținute de acesta în tinerețe.2 

Dialogul Phaidon înfățișează ultimele discuții purtate de Socrate cu cei din cercul său, înainte de moarte.3 Numele dialogului vine de la recipientul său primar, Phaidon, un discipol al lui Socrate, căruia îi sunt povestite împrejurările morții maestrului său. Echecrates este cel care conduce povestirea, relatând lanțul evenimentelor la care asistase.4 În ceea mai mare parte a sa, dialogul se poartă în trei, între Socrate și doi străini din Theba, Cebes și Simmias (care fuseseră scoliți în spirit pitagoreic). Discuția celor trei are loc într-o închisoare ateniană, fiind audiată de către filosofi de seamă precum Antistene și Euclides.5 

Phaidon aparține perioadei de mijloc a scrierilor filosofului antic. În dialog cu Socrate, printr-un exercițiu dialectic, argumenteză asupra naturii sufletului - aceea de a fi nemuritor. Judecând din punct de vedere literar, trebuie remarcat momentul convenabil în care are loc interogația filosofică a lui Socrate, fapt ce produce o hiperbolizare a elementului tragic; stare care este rezonantă pentru întregul dialog, a cărui puternică încărcătură mitică (realizată prin încorporarea în acesta a numeroase pilde6) copleșește sârguința argumentării raționale. În fapt, acest dialog poate fi considerat o expunere a problemei sufletului care pornește de la premise mitice, argumentele fiind aduse în încercarea de a le stabili plauzabilitatea acestora.7 Concluzie asupra căreia poposește și Simmias: „Eu sunt de părere, Socrate, și bănuiesc că și tu la fel, că atunci când este vorba de astfel de lucruri, certitudinea este, în această viață a noastră, ori cu neputință ori foarte greu de dobândit.“ (Phaidon 85c: tr. Creția 1983).

Distincția ontologică dintre suflet și trup

În filosofia lui Platon, sufletul și trupul sunt privite ca două componente diferite ale aceluiași lucru - omul - care, atât timp cât acesta este în viață, conlucrează într-un mod special. Natura sufletului, așa cum aceasta apare în Phaidon, este strâns legată de funcția cea mai importantă pe care o are omul - gândirea. În fapt, Platon propune în acest dialog definirea sufletului ca și gândire.8 Unul dintre cele mai importante argumentele pe care Socrate le are în acest dialog pentru a sustine nemurirea sufletului are la bază procesul reamintirii.

Această teorie a reminiscenței implică faptul că sufletul a preexistat trupului. Pentru a putea avea loc o reamintire trebuie ca o anumită cunoaștere să se fi realizat cândva, urmată apoi, bineînțeles, de o uitare a acesteia. Această teorie joacă un rol foarte important în economia dialogului, prin intermediul său se încearcă răspunderea la o serie întreagă de probleme: diferența ontologică dintre suflet și trup, întâietatea existențială pe care o are sufletul față de trup (deci o parte din problema nemuririi sufletului ar fi în acest astfel soluționată9) și totodată existența unor idei supreme pe care sufletul le-ar fi cunoscut atunci când era despărțit de trup. De fapt, premisa existenței unor idei supreme este premisa care susține întreaga argumentație a teoriei reminișcenției.10 

Socrate arată că anumite concepte preexistă în om fără ca acesta să le fi învățat în cursul vieții: 
ideea de egalitate, ideea de asemănare, ideea de neasemănare, etc. Aceste concepte pot fi reactivate cu ocazia testării existențiale, care este la îndemâna omului, și astfel reamintirea se poate produce. 

Rezultă că noi trebuie neapărat să fi cunoscut egalitatea înainte de momentul în care, văzând pentru prima oară niște obiecte egale, ne-am format ideea că toate acestea doar năzuie să se identifice cu egalitatea, dar niciodată nu izbutesc pe deplin.(Phaidon: 75 a).

Viețuirea sufletului în trup

Platon este primul gânditor grec care articulează o doctrină amplă asupra sufletului; tentativele pre-platonice care au fost identificate vin din zona mitologiei (mitul lui Hades) și ceea a scrierilor medicale (care stipulează existența unui contrast fundamental între natura sufletului și cea a truplui).11 

Dacă se acceptă valabilitatea teoriei reminiscenției, disticția dintre corp și suflet este acceptată astfel ca atare.12 Mai mult, se instituie o anumită ierarhie în relația dintre corp și suflet: sufletul comandă, corpul se supune. Trebuie totuși subliniat faptul că sufletul are rolul principiului necesar în devenirea sau schimbarea în lucruri, altfel nici viața nu ar putea exista fără acesta.13 

Nemurirea sufletului este condiționată în acest dialog și de mitul reîncarnării, pe care Platon îl acceptă, ale cărui origini pitagoreice sunt indubitabile. Conform acestui mit soarta sufletului este stabilită ca fiind o continuă peregrinare dintre existența pământească și cea non-pământească. Acest mit presupune supraviețuirea sufletului și după separarea acestuia de trup, astfel încât reîncarnarea să poată avea loc.

Atât timp cât are loc, relația dintre trup și suflet nu este una tocmai armonioasă, existând numeroase ocazii în care sufletul comandă trupul contra pornirilor sale.14 Aceasta potență de autoritate a sufletului asupra trupului este explicată doar invocându-se natura superioară pe care acesta o are față de trup. Socrate argumentează că sufletul și trupul au esențe total diferite, natura sufletului este una simplă, trupul fiind compus. Tocmai această diferență de compoziție, devine un nou argument în favoarea nemuririi sufletului: ceea ce este compus este supus descompunerii (și astfel morți), ceea ce nu poate fi supus devenirii rămâne (simplu/indivizibil) identic cu sine.15 În aceste condiții, supraviețuirea sufletului după separea de trup ar putea fi considerată o teză legitimă. 

Pe lângă potența de control care o are asupra trupului, sufletul, așa cum apare acesta în Phaidon, este într-o situație ingrată. Ideea trupului închisoare a fost împrumutată de Platon de la pitagoreici, în opinia cărora sufletul stă închis în trup ca într-un mormânt și numai riturile de purificare îl pot izbăvi din peregrinările pământești.16 Astfel sufletul se află pe pâmânt (în urma procesului de reîncarnare) pentru a își îndrepta greșelile săvârșite în viața anterioară, iar trupul reprezintă mormântul a cărui piatră apasă peste el

Teoria reminiscenței presupune reamintirea unor cunoștințe care au fost realizate de către suflet, în momentele când acesta a fost despărțit de trup, atunci având acces la ideile supreme. Amintirea acestora îi este posibilă sufletului datorită caracterului latent pe care aceste cunoștințe îl au asupra memoriei sale. Așadar „dorința sa, a sufletului, cea mai fierbinte, este să se separe de acesta, trupul, și să meargă acolo unde se află toții zeii împreună cu cei drepți”.17

Filosofia, calea spre purificare

Pentru a putea ajunge alături de zei și de cei drepți, sufletul trebuie să fie purificat. Printre metodele care îi sunt disponibile acestuia pentru purificare se găsește și practicarea filosofiei, metodă care se distinge prin potențialitatea unei identificări a adevărului între numeroasele opinii.

Legătura sufletului cu trupul constituie un rău necesar (dar vital pentru viață) pe care acesta trebuie să îl îndure în virtutea purificării. Dar, totodată, există și riscul ca sufletul să devină mai murdardatorită alonjei ispitelor care vin din partea trupului. Totuși „Idealul său va fi purificarea de tot ce e murdar în el, va fi să vadă în moarte fericitul șoc eliberator, și chiar să câștige, prin sfințenie, recompensa finală a unei existențe neîntrerupte.”18 

Filosofia, prin darul său de a facilita o reamintire corectă, este calea omului înspre o viață virtuoasă, atât intelectiv cât și practic. Toate pornirile care vin din partea înșelătoarelor simțuri, ce știrbesc gândirii șansa depistării adevărului, creează o stare de confuzie pentru suflet. Singura sa alternativă pentru curățare este creșterea tolerabilității făță de acestea. Înțelepciunea dobândită prin filosofie va influența astfel și acținile practice ale omului, care are șansa să își trăiască viața într-un mod virtuos. Beneficiile acestui mod de viața sunt culese de către suflet după moarte19, al cărui singur scop în viețuirea pământească îl reprezintă o cât mai bună purificare.
„Numai că, minunatul meu Simmias, tare mă tem că, pentru obținerea virtuții, nu acesta este schimbul cel cinstit, să dai plăceri pentru plăceri, dureri pentru dureri, o teamă pentru altă teamă, una mai mare în schimbul uneia mai mici, de parcă ar fi vorba de schimbat monede. Cred, dimpotrivă, că în schimbul tuturor acestor lucruri valoare are doar o singură monedă, și aceea e gîndirea.“ (Phaidon 69ab).

Pentru filosof, moartea constituie oportunitatea desăvârșirii sale absolute. Așa cum apare acesta în Phaidon, destinul filosfului este acela de a se pregăti continuu, prin căutarea adevărului, pentru momentul eliberator al morții, cel care îi aduce sufletului său eliberarea de trup. Viața filosoful ne apare ca fiind una în care acesta își așteaptă netulburat moartea, neclintit de gânduri reziduale originate de către trup. 
„Este așadar un fapt de netăgăduit, Simmias, că adevărații filosofi nu fac altceva, făcînd filosofie, decît un exercițiu neîncetat în vederea ceasului morții și că, dintre toți oamenii, ei se tem cel mai puțin de a fi morți. Gîndește-te așa: dacă, de tot certați fiind cu trupul, tînjesc să-și aibă sufletul singur cu sine însuși și dacă, pe de altă parte, în ceasul în care acest lucru se realizează, ar simți teamă și regret nu s-ar face ei vinovați de o gravă inconsecvență? Căci ce altceva decît inconsecvență ar fi să nu se bucure că merg acolo unde pot fără de greș spera să dobîndească lucrul la care, mereu iubindu-1, au râvnit timp de o viață, cunoașterea adică, și să scape de conviețuirea cu acela pentru care au simțit doar dușmănie.“ (Phaidon: 67e – 68a).

Bibliografie

Platon, 1983. Opere IV. Tr. Petru Creția. București, Editura Științifică și Enciclopedică. 

Tecușan, Manuela 1983. Lamuriri preliminare. Platon: Opere IV. Tr. Petru Creția. București, Editura Științifică și Enciclopedică, 29-50. 

Robin, Leon1996. Platon. București, Teora, 154-182. 

Rowe,Christopher 1997. Plato: aesthetics and psychology. C.C.W. Taylor, From the Beginning to Plato (Routledge History of Philosophy, vol. I), Londra,New York: Routledge, 392-419.

 

Note

1. Rowe 1997, 392.
2. Ibid, 320.
3. „Socrate se face vinovat de crima de a nu recunoaște zeii recunoscuți de cetate și de a introduce divinități noi; în plus, se face vinovat de coruperea tinerilor” – conform actului de acuzare. 
4. Numărul celor prezenți a fost mai mare. În textul dialogului, Platon împarte mulțimea în două categorii: compatrioți și străini.
5. Tecușan 1983, 55.
6. Fabula lui Esop, Mitul lui Er, Mitul lebedelor,etc..
7. Robin 1995, 156.
8. Tecușan 1983, 45.
9. În adiție teoriei reminiscenței, Socrate se folosește de teoria contrariilor pentru a putea susține existența sufletului și după moarte; nu doar înaintea acesteia.(Phaidon: 70c-72e).
10. Teoria ideilor este dezvoltată de Platon pe parcursul dialogurilor sale. Această teorie se bazează pe distincția dintre aparențele lumii sensibile (care este cunoscută prin intermediul simțurilor) și lumea inteligibilă care este cunoscută prin intermediul cunoașterii raționale. Ideile supreme au următoarele caracteristici: sunt în sine, identice cu sine și neschimbătoare.
11. Rowe 1997, 394.
12. Natura trupului este materială, cea a sufletului este gândire.
13. Robin 1996, 156.
14. Phaidon: 80a
15. Phaidon: 78c.
16. Tecușan 1983, 31.
17. Robin 1996, 156.
18. Robin 1996, 159.
19. Despărțirea de trup.
 

Comentarii cititori
sus

Ștefan Grosu

 

Etica prospectivă ca etapa necesară în etica aplicată

 

În societatea actuală, dominată de criză economică și morală, nu „dispunem de niciun model social credibil” (cf. Sorin Tudor Maxim, Peripathetice, Editura Pim, 2010, p.10) dar, totuși, „trăim... într-o eră profund marcată de preocupări morale totalizatoare“ (ibidem, p.11). Așadar „timpul nostru demonstrează că marile probleme cu care se confruntă omenirea nu-și pot găsi rezolvare fără apelul la dimensiunea morală” (Idem, Etica in afaceri, note de curs, Universitatea Ștefan cel Mare, Suceava).

Filosofia occidentală „de la Platon și Aristotel  până la Kant, Husserl și Heidegger, trecând prin tot ceea ce este semnificativ” (ibidem) reprezintă „în mod explicit o filosofie a ființei” (Sorin Tudor Maxim, Peripathetice, op. cit., p.10) constituind o „strădanie generală de a căuta esența lucrurilor și ființelor în însăși imanența lor” (ibidem) și „manifestând o insurmontabilă alergie față de Altul, care rămâne mereu Altul - și nu se regăsește în structura fundamentală a ființei“ (ibidem). Situația  se  schimbă „odată cu a doua jumătate a secolului trecut, când gânditori precum Buber, Habernas, Gadamer și în mod deosebit Levinas, sesisează subiectul moral propriu numai omului, îl singularizează în univers” (ibidem), determinând relația etică definitorie pentru stabilirea unei esențe umane (ibidem), căreia îi conferă un „alt-fel-de-a-fi prin altul și pentru altul” (ibidem). Se ajunge astfel la concluzia că investirea umană nu există decît „în și prin relație cu celălalt” (ibidem, p. 14), iar altul-decât-ființa, adică alteritatea pură, reprezintă „acel absolut altul care niciodată nu este reductibil la propria ființă, dar care - prin simpla sa existență - este constitutiv de umanitatea ființei eului, este celălalt” (ibidem). Așadar, etica și impicit etica aplicată în diferite domenii nu poate exista decât prin raportare la relații inter-umane.

„În acest raport dintre împrejurări și oameni, în mod real omul poate fi și mărire și lepădătură, poate rămâne imbecil vierme de pământ sau judecător al tuturor lucrurilor. Astfel, se înscrie dimensiunea conștiinței sale morale, care-i permite realizarea, la un prag de jos sau de sus, a condiției sale umane. Dimensiunea etică este deci extrem de importantă pentru definirea personalității umane, moralitatea fiind esențială și constitutivă pentru individ ca personalitate. (Idem, Etica in afaceri, op. cit.)

Diferențele dintre oamenii ce trăiesc astăzi sunt „nu numai la nivel intelectual dar și colectiv” (idem, Peripathetice, op. cit., p. 17), iar atunci trebuie exersat respectul pentru celălalt, spre a înțelege „îndelungata ucenicie a existenței împreună dar și împreună, dar și în diferență” (ibidem). Calea spre celălalt devine astfel „calea potențării umanității noastre ca rezultat al experienței dramatice a omului care, neputându-se desprinde pe deplin de natura sa originară biologică - violentă, funciar egosită și intolerantă” (ibidem, p. 19), iar lumea capătă un caracter umanizant în măsura în care semeni  diferiți se realizează împreună (ibidem). Totuși, în lume există țări bogate și țări sărace în care trăiesc semeni întru umanitate iar etica dobândește o trăsătură socială (p.20). În  acest cadru social se definesc „etica și cultura organizațională care presupune un ansamblu de norme ale economiei de piață” (ibidem, p. 28). 

„Lumea contemporană se confruntă cu probleme de o mare complexitate, multe dintre acestea neputând fi rezolvate din punct de vedere practic, fără apelul la dimensiunea morală: alături de țări dezvoltate sunt țări în care oamenii mor de foame; pe lângă țări cu stabilitate politică sunt țări în care luptele interne distrug mii de vieți. De aici se poate vedea că nu există o lume a omului generic. Oamenii sunt diferiți, cu probleme diferite. (IdemEtica in afaceri, op. cit.)

Este un domeniu de etică aplicată  prin care se stabilește că instituțiile sociale precum și mediile  de afaceri, politice, trebuie să aibă o cultură etică de natură să impună un climat de corectitudine (Idem, Peripathetice, op. cit, pp. 34, 35). Aici comunicarea devine esențială pentru fundamentarea climatului corect, iar oamenii, aflați înterconectați în societatea cunoașterii, este necesar să coopereze la nivel organizațional (ibidem, p. 39). Într-o lume a „intercomprehesiunii și a  comunicării” (ibidem, p. 41) eticul devine un „fundament al acțiunii sociale” (ibidem).

În societatea postmodernă tolerența „rămâne fără dubiu una dintre marile provocări ale exprimării umanului într-o lume dominată de către violență și nesiguranță” (ibidem,p. 73). Trebuie evidențiat că toleranța nu este: acord, relativism, indulgență și iubire de aproape (ibidem, pp.74,75). Violența este „cea care se opune toleranței” (ibidem, p.76), iar atunci „critica violenței  reprezintă un necesar exercițiu teoretic ce trebuie să prolifereze orice proiect umanist care își propune identificarea  unui posibil model cultural al educației pentru toleranță” (ibidem). Analiza arată că agresivitatea „dă naștere unor fenomene de violență, ca manifestare a constrângerii fizice sau psihice a unor persoane către altele, mai ales în condițiile unei lipse de morală, a unui primitivism al manifestărilor emotiv impulsive” (ibidem, p.79). Rezultă că totul arată că agresivitatea „aparține naturii umane” (ibidem), iar  „transfomarea... sau netransformarea ei... în violență este o  problemă de educație” (ibidem). Problema este „cum tratăm fenomenul violenței  astăzi” (ibidem, p. 80) și „este o naivitate a omului modern de a crede că, devenind civilizat și civilizând ansamblul planetei, pune capăt barbariei și violenței” (ibidem, p. 81).

În ansamblu, fenomenul agresivității are legătură cu "orașul, respectiv cuvântul" (ibidem, p. 83) ajungând "la o sublimare, la o transformare a antropologiei războiului contra tuturor" (ibidem, p.84). Orașul constituie „un remediu împotriva dezordinii, impunând ordinea în exces” (ibidem, p.85), iar cuvântul  „servește.. pentru a disimula sau... justifica agresivitatea” (ibidem).

„Reperele unui proiect umanist al educației pentru toleranță” (ibidem, p. 88) se raportează la „o pedagogie socială orientată către non-violență” (ibidem). Tolerarea se impune a fi un modus vivendi necesar în societate (ibidem, pp. 92, 93) iar toleranța devine „o dimensiune pur umană a   omului întreg” (ibidem, p.103).

Țelul eticii prospective este să lămurească natura binelui vazută, precum o „categorie centrală a eticii” (ibidem, p. 114), care nu poate fi cercetată pe cale speculativă fără să existe o „investigație prealabilă a vieții reale, în toată bogăția și complexitatea ei” (ibidem). Binele se raportează la personalitatea morală ca principala „dimensiune a structurii ființei umane” (ibidem, p. 117) și se află în strânsă legătură cu „individ, individualitate, persoană” (ibidem).

Noțiunea de om presupune „nu numai latura biologică, ci și pe cea psihică, în strânsă unitate”  (ibidem) iar cea de individ se referă la „natura umană, ceea ce înseamnă natura care trebuie să fie umanizată...” (ibidem, pp. 117, 118). Calitatea ființei umane este dată de individualitate (ibidem, p.118) iar statutul de persoană umană este dat de relația cu celălalt (ibidem). Culmea realizării umane este întruchipată de personalitatea morală care „nu trăiește numai la nivelul înțelegerii raționale a valorii morale... cât mai cu seamă la nivelul afectivității și  voinței” (ibidem, p. 119).

Realizarea pesonalității morale constituie principala latură a actului educativ (ibidem, p. 146) întrucât „face posibilă împlinirea umanului din noi la un  nivel ce vizează integritatea” (ibidem). De precizat că în acest capitol se exemplifică drept modele, preocupări educativ-etice românești cu privire la formarea conștiinței morale (ibidem, pp. 121-146) în scopul necesității „de a nu unidimensionaliza actul formativ” (ibidem, p.146) și de a oferi, astfel, repere pentru ca orice educator să devină „preocupat de regăsirea valorilor morale în orice activitate instructiv-formativă desfășurată” (ibidem).

Gândirea etică din ultimele două decenii are drept caracteristică „deplasarea accentuată a discursului moral către problematica responsabilității” (ibidem, p. 147), iar „un scurt inventar al titlurilor din ultima perioadă demonstrează că mai mult de jumătate se referă explicit la ideea de responsabilitate morală” (ibidem, p. 148). În esență, responsabilitatea morală este nedeterminată întrucât „nu este atât o problemă cât mai cu seamă un răspuns la o suită de probleme; libertatea  este o problemă, conștiința morală, virtuțile morale, valorile de asemenea” (ibidem, p. 150). În termenii limbajului comun este legată „de datoriile și obligațiile ce îi revin individului în raport de o anumită poziție în societate, care... impune o anumită manieră de a acționa, rezonabilă și prudentă, adică responsabilă” (ibidem).

Definiția arată că responsabilitatea morală este „o asumare demnă de către o persoană a actelor și a consecințelor acestor acte comise intenționat cât și faptul de a da socoteală în fața propriei conștiințe de atitudinea personală față de actele celorlalți” (ibidem, p. 153). Responsabilitatea diferă de responsabilizare, care „se înscrie direct în sânul unei perspective intersubiective” (ibidem, p.155) care este manifestă „în chiar procesul instituirii unui răspuns la celălalt” (ibidem). Asumarea responsabilității morale „înseamnă a-și asuma sarcina progresului social și moral fără a face rău celuilalt” (ibidem, p. 137). Fenomenul responsabilității este însă o „dimensine extrem de complexă a modului de a se manifesta a ființei umane” (ibidem, p. 160) și reprezintă o „condiție a umanității noastre” (ibidem, p. 172). Etica tradițională este însă incapabilă „să răspundă gravității și amplorii problemelor ridicate de puterile pe care omul le-a dobândit prin știință și prin tehnică” (ibidem, p.176). În acest context rolul responsabilității morale este „de a ține mereu trează o conștiință îngrijorată”  (ibidem) proiectată mereu spre viitor (...)” (ibidem, p. 177).

Conștința morală are ultimul cuvânt în acest proces întrucât este „dorință către perfecțiune” (ibidem, p. 181), iar existența libertății devine o interogație despre modul îndeplinirii responsabilității față de celalalt” (ibidem).

Societatea  este necesar să fie etică și orientată  spre viitor și atunci este nevoie de o abordare în termenii eticii prospective care „se referă la o nouă dimensiune a discursului teoretic de a nu se mai mulțumi doar cu reflexia asupra personalității ci de a se apleca și asupra înțelegerii și descrierii unei lumi care nu este încă, dar ar putea fi” (ibidem, p. 28).

 

Comentarii cititori
sus

Adriana Mihaela Macsut

 

Excursus în înțelepciunea din Egiptul Antic

 

Maximele sapiențiale (de înțelepciune) din Egiptul Antic cuprind: „instrucțiuni și învățături adresate de faraoni sau înalți funcționari regali fiilor lor, dispute și lamentații, inscripții de tip biografic și onomastic” (cf. Ioseph, Fitzmayer, et.al, Introducere, comentariu la Sfânta Scriptură, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuș, 2005,  p. 290.) 

Nu se poate vorbi efectiv de literatură sapiențială în Egiptul Vechi, ci doar de maxime care reflectă începutul unei gândiri analitice și armonioasă în Maat, evidențiată de literaturile sapiențiale (cf. Roland E. Murphy, Wisdom in OT, Anchor Bible Dictionary, CD-ROM Edition, New York, Doubleday, 1992, 1997). Caracteristicile maximelor sapiențiale egiptene pot fi rezumate în trei secțiuni:

- mitul care reprezintă lumea intuitivă a viziunii cosmostatice a realității transcendentale și care se aplică pentru explicarea componentelor experimentale;

- înțelepciune în abordare cosmodinamică, referitoare la calea de urmat pentru omul care vrea să se integreze în ordinea cosmică;

-Maat, care este un concept complex, care înseamnă ordine, justiție, adevăr, având rolul împlinirii ordinii creatoare. (cf. A. Ioseph Fitzmayer, Introducere, comentaiu la Sfânta Scripturăop. cit.,  pp. 290 - 292).

Înțelepciunea în Egiptul Antic este conținută intrinsec în conceptul de Maat care în traducere înseamnă lege, ordine (care prezintă similarități cu conceptual mesopotamian Me) și astfel se poate preciza că înțelepciunea: „este ordinea divină în lume, în care ființa umană trebuie să se integreze (...) succesul în asemenea proces înseamnă prosperitate, căderea înseamnă haos” (cf. Ovidiu Drimba, Istoria Culturii și Civilizației, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1984, vol. I, p.155).

Maximele sapiențiale egiptene includ  reguli  pentru viață, fiind de cele mai multe ori: sfaturi ale taților pentru fii lor, îndrumări despre modul de comportament al funcționarilor și chiar al regilor. Regulile de viață expuse au un caracter utilitarist în sensul că prezintă în mod succint urmările bune și rele ale unei fapte. Nu lipsesc nici îndemnurile de a face voia zeilor și de a respecta Maat. Orice faptă se raportează la Maat (din limba egipteană veche se traduce prin lege, ordine) care constituieordinea socială și cosmică instituită de voința divinității.

Se pot evidenția trei perioade care circumscriu literatura sapiențială din vremea: Regatului Vechi, Regatului Mijlociu și Regatului Nou. Din vremea Regatului Vechi (dinastiile nr. III-VI, capitala fiind la Memphis) datează:

 - Instrucțiunile lui Herdedef, fiul lui Cheops, către fiul său, în care autorul își sfătuiește fiul să se păzească de trufie, să se căsătorească devreme, să aibă copii, să își călăuzească familia cu  iscusință și să se pregătească pentru trecerea în Orașul Morților (cf. [0]);

- Instrucțiunile lui Ptahotep, care sunt un fel de coduri de bune maniere la casa regală, vorbindu-se astfel de comportamentul politicos față de doamne, respectarea divinității și de  purtarea fără trufie (cf. [1]);

- Instrucțiunile unui ministru adresate fiului său, Kagemmi, sunt aproape la fel cu cele precedente dar care mai adaugă înfrânare la vorbă și mâncare, supunere față de legea divină (cf. A. Ioseph  Fitzmayer,  Introducere,  comentariu la Sfânta Scriptură, op. cit., p.290).

Din perioada Regatului Mijlociu (dinastia  nr. VII-XIV, cu capitala la Teba) se detașează:

- Instrucțiunile lui Merikare, care sunt scrise de către Merikare, care se dă drept tatăl său (Kethi, dinastia nr. X) spre a-și justifica pretențiile la tron și în care dincolo de pretențiile dinastice există și sfaturi pentru conducător, să se  poarte cu dreptate față de toate clasele sociale;

-Instrucțiunile Regelui Amenetes către fiul său Sesostris, unde destăinuie pericole care îi amenință  tronul și îl povățuiește să nu aibă încredere în niciunul dintre supușii lui (ibidem);

- Intrucțiunile lui Kethi, care laudă arta scribilor dar care critică  toate celelalte profesiuni (cf. A. Ioseph  Fitzmayer, Introducere, comentariu la Sfânta Scriptură, op. cit., p. 290.).

Din vremea Regatului cel Nou (dinastia nr. XVIII-XXX) datează cele mai multe scrieri de înțelepciune:

- Intrucțiunile lui Ani, scrise la curtea lui Nefertari, care sunt  sfaturile unui bătrân tată către   fiul său Konstep care este îndemnat să respecte religia, părinții, să fie cinstit, sunt mai degrabă sfaturi adresate oamenilor obișnuiți și nu aritocracrației (ibidem);

- Instrucțiunile lui Amenemope, care reunește 300 de proverbe despre importanța respectării cultului divin, necesitatatea unui comportament onest, moral, se recomandă moderația,  stăpânirea de sine (cf.[2] - se poate face o comparație cu Cartea Proverbelor 22,17; 23,14);

- Instrucțiunile lui Ankhsheshohq, un preot din Helipolis, către fiul său, unde sacerdotul, închis pe nedrept, notează proverbe specifice înțelepciunii orientale (cf. A. Ioseph Fitzmayer,  Introducere, comentariu la Sfânta Scriptură, op. cit., p. 291 - de menționat că există ipoteze care spun că Moise ar fi fost preot la Heliopolis, cf. Jan Assmann, Moses the Egyptian: The Memory of Egypt in Western Monotheism, Edition: reprint, illustrated, University Press,  Garvard, 1997, p. 20);

- Papirusul lui Insinger care are  un  caracter religios profund, este un adevărat tratat moral împărțit pe capitole, bine structurat și elaborat din punct de vedere gramatical (ibidem) .    

Altă formă a literaturii sapiențiale o constituie lamentațiile și disputele care se  dezvoltă în timpul Regatului Vechi și Regatului de Mijloc (se pot dezvolta paralelisme cu Cartea lui Iob). În acest sens se pot evidenția:

- Plângerile lui Ipu-urunde un înțelept deplânge decăderea Regatului Vechi;

- Plângerile locuitorului Oazei Sării, adresate regelui Kheti al III-lea și referitoare la nedreptățile săvârșite de un funcționar (existau și la vremea aceea funcționari corupți);

- Dialogul celui disperat, referitor la un om chinuit, învins de soartă și  care se gândește la sinucidere, sunt aici paralelisme cu Cartea lui Iob;

- Cântecul Harpitsului Orb, care are o temă asemănătoare cu scrierea anterioară (ibidem pp.291-292)

Ultima formă a literaturii  sapiențiale egiptene o reprezintă inscripțiile biografice și onomastice care în acea vreme aveau o deosebită importanță. Pentru lumea Orientului Apropiat „a cunoaște numele unei persoane însemna luarea ei în stăpânire” (mai multe amănunte despre semnificația numelui în acea perioadă sunt tratate în cartea Vladimir Petercă, De la Abraham la Iosua, Institutul Teologic Romano-Catolic, București, 1996, pp. 88-90, Vladimir Petercă este un specialist redutabil în literatura sapiențială egipteană).

Literatura sapiențială din străvechea țară a Nilului include învățături morale și lecții practice de viață rezultate din experiența societății, spre deosebire de experiența înțelepciunii ținutului mesopotamian dintre Tibru și Eufrat, care pune accentul mai mult pe latura cultică (o prezentare mai detaliată a temei se poate găsi în Adriana Mihaela Macsut, Abordarea hermeneutică a Literaturii Sapientiale din Egipt, Israel si Mesopotamia, teză de licență, manuscris, 2009, Biblioteca Institutului Teologic Romano-Catolic Sfânta Tereza, București).

Referințe

[0] http://www.gutenberg.org/files/34408/34408-h/34408-h.htm

[1] http://www.humanistictexts.org/ptahhotep.htm 

[2] http://www.touregypt.net/instructionofamenemope.htm

 

Comentarii cititori
sus

Ștefan Grosu

 

Maat- norma normans în Egiptul antic

 

Pentru vechii egipteni, Maat este Legea naturală și reprezintă o experiență universală a oricărei ființe raționale. Rațiunea intrinsecă prin care se confirmă legea naturală rezultă din două axiome: existența unui plan individual referitor la lume, care rezultă din caracterul veșnic al divinității și verbul a acționa, care implică existența, adică verbul a fi. Prima axiomă se referă la aspectul religios iar a doua vizează chestiunea științifică.

Maat înseamnă, în traducere din egipteana veche: adevăr, lege, ordine. În sens mai profund,  reprezintă personificarea și întruchiparea pentru ordine, balanța echilibrului și justiția. Mai întruchipează: armonia, ce este drept, spre ce tind ființele dar și lucrurile care nu ar fi existat fără Maat. Fără Maat, Universul ar redeveni, ca la început, haos.

Exegetul german Von Raad a prezentat convergențe între Maat și Torah, considerate matrice  generatoare de înțelepciune. (cf. Vladmir, Curs de Literatură Sapiențială, 2007, Master Exegeză   Biblică și Hermeneutică Creștină, note de curs, 2007)

Se mai pot face convergențe între Maat și logos-ul grec (care înseamnă cuvânt, știință, ordine) dar și cu logos-ul Întrupat din Evanghelia după Ioan (In 1). Datorită existenței Maat, egiptenii știau că Universul funcționează în ordine la fel cum grecii știau că logosul dă ordinea lumii, spre  deosebire de Biblie, unde Dumnezeu creează lumea din nimic (cf. Geneză 1).

Dreptul și etica din punctul de vedere al Maat pot fi definite ca reflectări ale voinței și  permitivității umane care implică drepturi și obligații umane, funcții ale dualismului legii umane. Maat este însă un concept care transcende dreptul și etica, în sens uman și care determină ireductibil întregul univers: „Cum poate fi o floare falsă sau etică? Este așa cum este. Cum poate fi universul chemat etic, sau moral, drept sau greșit? Este simplu. Aceasta este Maat. (cf. Ion  Bitoleanu,  Introducere în istoria dreptului, Editura României de Mâine, București, 2006, p. 59).

Maat reprezintă matricea cu trei factori: adevăr, justiție și ordine. Acestă triadă axiologică  este baza ordinii cosmice. De fapt, Maat este o chintesență între: concepția etică raportată la comportamentul uman și ordinea cosmică în sens divin. Se pot conceptualiza câteva aspecte esențiale ale Maat:

- statul însuși aparținea lui Maat, faraonul și  zeii trebuiau să țină  cont de  dimensiunea cosmică   a universului, aflat sub jurisdicția Maat;

- viața politică și administrativă Ja-Ti este în acord cu Maat;

- morala și valorile umane erau concentate în Maat adică nu puteau exista fără  Maat;

- în dimensiunea socială, Maat proteja țara și împiedeca pe cuceritori să o invadeze, dar reflecta și dimensiunea caritativă;

- dimensiunea antropologică este inclusă în Maat, în sensul că Divinitatea a creat omul iar actul creator este determinat din punct de vedere ontologic de Maat;

- dimensiunea kemetică în care viața, îmbătrânirea, moartea sunt părți ale procesului cosmic, iar credința în Maat duce la învingerea fricii de moarte și la integrarea în cosmos după moarte;

- frumusețea Neteru care ține de armonia Maat;

- educația Omo trebuie orientată spre ascultarea vocii Maat- MA-E-RU (a se consulta Cartea Egipteană a Morților, Editura Herald, București, 2007) 

Rezultă că Maat este utilizată spre a explica totul în societate egipteană antică, adică e implicată  în aspectele vietii: religioase, politice, sociale și juridice dar mai este calea creșterii spirituale pentru oamenii de atunci (a se consulta Ștefan Grosu, Maat și Tora – matrici hermeneutice de drept  religios, teză de licență, 2009,  manuscris, Biblioteca Institutului Teologic Romano-Catolic Sfânta Tereza, București). Morala egipteană Maat, din care s-au dezvoltat mai târziu știința juridică și dreptul religios, reprezintă în acest sens o matrice determinată de către patru factori: x = Adevăr, y = Dreptate, w = Ordine, z = Justiție.
Această determinare rezultă din textul
Maat.

 

Comentarii cititori
sus

Ana Atodiresei Moisoiu

 

Repere statistice în psihologie

 

Motto: Gândirea statistică va deveni într-o zi la fel de necesară pentru un cetățean eficient ca și abilitatea de a citi și a scrie”  H.G. Wells

Statistica reprezintă o modalitate de a descrie și a analiza lumea cu ajutorul numerelor. Astfel, ea se inserează în viața noastră mai mult decât ne-am imagina fiecare dintre noi. În acest sens, aproape toate informațiile vehiculate abundă în cifre reflectând aspecte ale realității economice, sociale, tehnologice, medicale, etc.

Psihologia nu face excepție de la regula statistică. Astfel, în psihologie, teoriile elaborate se bazează pe cercetări, experimente ce presupun anumite evaluări numerice, calitative, cantitative, supuse apoi unor proceduri de analiză statistică. Deciziile luate în viață din planul personal cât și profesional ori social sunt anlizate din punct de vedere statistic. Prin statistică se analizează datele în vederea obținerii unor concluzii pe baza acestora.

În momentul apariției, a fost asociată cu informațiile necesare conducerii afacerii statului. Cuvântul statistică provine din latinescul medieval status, care semnifică stare politică.  Referitor la numele acestei discipline, în 1770, la Londra, baronul Bielfeld a publicat lucrarea The Elements of Universal Erudition,în care un capitol întreg este despre statistică, definită drept „știința care ne învață care este organizarea politică a tuturor statelor moderne ale lumii” (Von Jacob Friedirik Bielfield, The Elements of Universal Erudition,[1]). Odată cu trecerea timpului, acest concept s-a dezvoltat, având un nivel teoretic ca ramură a matematicii și o varietate de forme ce au fost aplicate în economie, medicină, psihologie.

Psihologul german Ebbinghaus (1850-1909), cunoscut pentru cercetările sale asupra memoriei și pentru descoperirea a ceea ce numește curba învățării,  într-un curs universitar de psihologie de la începutul secolului XX a făcut următoarea afirmație: „psihologia are un trecut îndelungat, dar o istorie scurtă”  (Hermann Ebbinghaus, Psychology: An elementary textbook, Arno Press, New York, 1978, [2]). De aici conchidem că sunt două modalități de abordare a problematicii psihologiei umane: una neștiințifică sau mai exact spus preștiințifică, ale cărei începuturi coincid cu începuturile civilizației umane, și alta științifică, având  un debut mai aproape de zilele noastre, mai exact odată cu apariția primului laborator de psihologie la Leipzig în 1879, fondat de  W.Wundt. Statistica este însă o metodă științifică de abordare a psihologiei.

În lucrarea Statistică pentru psihologie, Marian Popa descrie și asociază utilizarea sistematică a statisticii în psihologie cu începutul anilor '50, perioadă în care mașinile de calcul erau în era electromecanică, cea mai mare problemă fiind efortul de calcul. De aici a apărut nevoia stringentă de a se utiliza și învăța formule de calcul, anumite proceduri ce aveau menirea să simplifice pe cât posibil calculele matematice. Aceste proceduri erau destul de dificil de pus în practică, deoarece necesitau atât timp cât și efort prelungit și ridicat, factori care scădeau interesul pentru ceea ce se afla în spatele lor (cf. Marian Popa, Statistică pentru psihologie, [3]).

Progresul tehnologic, în speță apariția pe scară largă a calculatoarelor, apariția programelor de prelucrări statistice, au făcut posibile trecerea în faza în care s-a pus accentul în mod deosebit pe înțelegerea raționamentelor statistice. Deși asocierea dintre psihologie și o știință bazată pe numere pare de neconceput la o primă vedere, statistica în mod cert a fost mereu prezentă în practica și cercetarea psihologică.

Filozoful german Christian von Wolff (1679-1754) a fost un reprezentant al idealismului german. A sistematizat și popularizat raționalismul lui Leibinz, principala sa operă fiind Logica sau cugetările naționale despre puterile intelectului uman (1712). Este autorul care a folosit pentru prima dată termenul de psihologie într-un tratat de psihologie empirică din anul 1732, doi ani mai târziu (1734) publicând un tratat de psihologie rațională. În opinia sa, filozofia trebuia să fie supusă unor cerințe de claritate și precizie care  pot fi obținute atât prin intermediul matematicii cât și al raționamentului. Așa a introdus ideea unui domeniu matematic al psihologiei botezându-l  psihometrie. (cf.  Donald F. Lang, The Sinophilism of Christian Wolf (1679–1754), în  Journal of the History of Ideas (University of Pennsylvania Press, 1953)

Cercetătorii Ernst Heinrich Weber (1795-1878) și Gustave Theodor Fechner (1801-1878) au adus contribuții importante în domeniul psihofiziologiei. Au făcut cercetări despre senzații, a apărut chiar și o lege care le poartă numele, lege care face legătura dintre realitatea psihică și cea fizică. Francis Galton (1882-1911), fondatorul psihometriei ca știință a măsurării facultății mintale și al psihologiei diferențiale, domeniu al psihologiei axat pe studiul diferenței dintre oameni (cf. G. Allen, The measure of a Victorian polymath: Pulling together the strands of Francis Galton's legacy to modern biology, în Nature, 145(3), 2002, pp.19-20). În viziunea sa, diferențele de însușire a unor abilități matematice, literare, diferențiale de memorie pot fi supuse unei analize științifice (ibidem). Creează conceptele de regresie și corelație, fiind autorul teoriei regresiei către medie (ibidem). Se consideră a fi pionierul utilizării statistice în studiul diferențelor umane și al eredității inteligenței (ibidem). A introdus utilizarea chestionarelor și al sondajelor pentru studiu la nivelul colectivității umane (ibidem).

Karl Pearson (1857-1936) a fost un matematician englez, fondator al statisticii matematicii. În 1911 a fondat prima catedră de statistică matematică la University College Londra. A contribuit la fundamentarea calculului de corelație, iar coeficientul de corelație pentru date cantitative este cunoscut sub numele său (a se consulta Karl Pearson, On the Criterion that a given System of Deviations from the Probable in the Case of a Correlated System of Variables is such that it can be reasonably supposed to have arisen from Random Sampling, în Philosophical Magazine Series 50(302), 1900, pp. 157-175). Este unul dintre promotorii analizei statistice riguroase în studiul comportamentului uman. A dezvoltat statistica neparametrică chi-pătrat (ibidem).

Charles Edward Spearman (1863 -1945), elev a lui Wundt, cu un background neobișnuit pentru un psiholog, fiind 15 ani ofițer în armata britanică, și-a dat demisia pentru a studia psihologia experimentală. Este autorul conceptului de inteligență generală. În perioada în care era student, a emis teoria bifactorială a inteligenței, care afirmă că întreaga funcționalitate mintală este susținută de o aptitudine mintală generală, acompaniată de aptitudini specifice pentru diferite categorii de sarcini (cf. General intelligence,  objectively determined and measured, în American Journal of Psychology, 15/1904,  201-293. Spearman a dezvoltat analiza factorială prin care se pune în evidență gruparea variabilelor pe baza analizelor de corelație, utilizată în numeroase alte domenii decât psihologia (ibidem). Este autorul indicelui de corelație pentru toate ordinalele care îi poartă numele (ibidem).

Raymond B. Cattell (1905-1988) psiholog anglo-american, a dezvoltat teoria inteligenței a lui Spearman utilizând teste dar și o metodă creată de el, de analiză factorială care include și factori non-intelectuali în dezvoltarea inteligenței (a se consulta Raymond B. Cattell, Personality: A systematic, theoretical, and factual study, McGraw Hill, New York, 1950). Cattell a fost susținătorul analizei factoriale în domeniul psihologiei și avea ferma convingere că orice teorie trebuie să rezulte din analiza datelor obținute în cercetările empirice (ibidem). Acesta a fost un behaviorist, iar specific acestui curent este studierea comportamentului animal sau uman, după schema stimul-răspuns, mai exact, dacă se cunoștea stimulul, răspunsul se deducea, dacă se  cunoștea răspunsul, stimulul era dedus.

Ronald Aylmer Fisher (1890-1962) a fost un geniu în statistică, biolog și genetician evoluționist (discipol darwinist), adept al eugeniei.  Interesul său intens pentru studiul erorilor a făcut posibilă apropierea sa de statistică. S-a remarcat și prin dezvoltarea adusă în domeniul analizei de varianță, fiind una dintre cele mai utilizate proceduri în statistica psihologică (pentru mai multe amănunte a se consulta John Aldrich, R.A. Fisher and the making of maximum likelihood 1912–1922, în  Statistical Science 12 (3): 162–176, 1997)

În prezent, statistica este unul dintre instrumentele de bază ale practicii psihologice. Este de la sine înțeleasă utilitatea testelor psihologice, ceea ce este de fapt parte din competența profesională a oricărui psiholog.

Orice problemă pe care și-o pune un psiholog nu poate fi rezolvată fără utilizarea unor proceduri statistice adecvate. Chiar și atunci când se dedică unei activități cu orientare puternic individuală, cum este psihoterapia, specialistul nu se poate dispensa de statistică. Integrarea în mediul științific profesional îl obligă pe orice psiholog să utilizeze metode statistice proprii pentru elaborarea unor cercetări valoroase cât și pentru sistematizarea și aprofundarea lecturilor din literatura de specialitate. În acest mod, psihologul devine un antrenor de performanță numit  coach.

 

BIBLIOGRAFIE:

Aldrich, John,  R.A. Fisher and the making of maximum likelihood 1912–1922, în  Statistical Science 12 (3): 162–176, 1997

Allen G., The measure of a Victorian polymath: Pulling together the strands of Francis Galton's legacy to modern biology, în  Nature, 145(3), 2002.

Briefild, Jacob, Friedrik, von, The Elements of Universal Erudition, Printed by G. Scott, London, 1770. 

Caluschi, Mariana, Istoria psihologiei, suport de curs, 2004.

Cattell, Raymond. B.,  Personality: A systematic, theoretical, and factual study, McGraw Hill, New York, 1950.

Cohen, B.H.,   Explaining Psychological Statistics, 3rd Edition, Wiley, 2007.

Lang, Donald F., The Sinophilism of Christian Wolf {1679–1754). Journal of the History of Ideas (University ofPennsylvania Press, 1953.

Ebbinghaus, Hermann, Psychology: An elementary textbook, Arno Press, New York, 1978.

Howell, D., Statistical Methods for Psychology, International Edition,Wadsworth, 2009.

Pearson,  Karl, On the Criterion that a given System of Deviations from the Probable in the Case of a Correlated System of Variables is such that it can be reasonably supposed to have arisen from Random Sampling, în Philosophical Magazine Series  50 (302), 1900.

Popa, Marian, Statistică pentru psihologie. Teorie și aplicații SPSS, Editura Polirom, Iași 2008, p. 15, pp. 19-20.

Popa, Marian,  Statistică pentru psihologie

Spearman, Charles Edward, General intelligence,  objectively determined and measured, în  American Journal of Psychology, 15/1904,  201-293.

 

Note

[1] http://archive.org/details/elementsofuniver03bieluoft

[2] http://www.indiana.edu/~intell/ebbinghaus.shtml

[3] http://www.mpopa.ro/statistica_licenta/sem_1/St1_01_curs_introductiv.pdf

 

Comentarii cititori
sus

Simona Bratu

           

Dileme spirituale  în medicina de urgență

 

Medicina de urgență este o specialitate nouă în lume, ea se ocupă de pacienți, indiferent de vârstă sau patologie, în primele șase ore de la prezentarea în serviciul medical. Este cea mai polimorfă specialitate, fiindcă implică medicul într-o gamă vastă de patologii, atât în pre-spital cât și în spital, confruntând-ul cu multe situații limită.

„Medicina de urgență, în modul în care este practicată în prezent, este o specialitate relativ nouă, apărută din dorința de a se promova acțiuni unitare, standardizate, protocolizate, la un nivel de profesionalism superior pentru pacienții aflați în situații critice, în special, dar și pentru celelalte categorii de pacienți clasificați drept urgențe.”[1]

Un aspect delicat, întâlnit în medicina de urgență, este tratarea cazurilor grave, aflate deasupra resurselor terapeutice, al căror final, inevitabil, este moartea. Moartea corespunde opririi oricăror funcții vitale[2], cu întreruperea definitivă a activității cerebrale, așadar încetarea completă și definitivă a vieții. Din punct de vedere medical, s-a impus în anii '70 sintagma de moarte cerebrală care este definită în ansamnblu prin moartea creierului.

„Începând cu anii '70 s-a impus ideea potrivit căreia moartea cerebrală - încetarea ireversibilă a funcțiilor cerebrale - și moartea biologică, așa cum este ea înțeleasă clasic - încetarea ireversibilă a funcționării întregului organism -sunt același lucru, numai că semnele tradiționale de identificare, și anume cele cardio-pulmonare, încetarea bătăilor inimii, încetarea respirației, ar fi devenit irelevante prin susținerea artificială, respiratorie și cardio-vasculară. În acest fel, moartea cerebrală a fost conceptualizată ca un sistem alternativ de evidențe pentru același fenomen pe care îl identificau evidențele tradiționale, ca și cum moartea cerebrală ar  fi survenit oricum. Deși definiția cerebrală a morții s-a impus în practică și în legislație, la ora actuală fiind generalizată în țările civilizate, ea a rămas controversată. La ora actuală există trei teorii majore ale     validității declarării morții pe criterii cerebrale sau neurologice. Numite pe scurt: moartea întregului creier, moartea trunchiului cerebral și moartea creierului mare.”[3]

Moartea clinică, sau  moartea aparentă, cu stop cardio-respirator și suspendarea conștienței, este o fază inițială, care poate fi obiectul unei reanimări cardio-respiratorii, deci potențial reversibilă.

Coma depășită, corespunde opririi definitive a oricărei activități cerebrale, inclusiv a  respirației spontane și cu electroencefalograma lipsită de activitate decelabilă.

„Coma este o stare prelungită de pierdere a conștienței. În timpul comei, o persoană este neresponsivă la mediul său. În cazul comei, persoana este în viață și arată ca și cum ar dormi profund. Totuși, spre deosebire de un somn adânc, persoana nu poate fi trezită indiferent de stimuli, nici chiar de către cei dureroși.”[4]

Medicul de urgență trebuie să cunoască și să urmeze un protocol clar și, în situația morții, să tenteze manevre de resuscitare doar în cazurile cu șanse și să se comporte cu siguranță și empatie dacă nu mai sunt justificate încercări de readucere la viață.

Implicarea urgentistului este maximă în situația morții clinice, fiindcă poate readuce cazul la viață. Un  studiu efectuat pe cazurile de stop cardio-respirator, în cadrul UPU (Unitate Primiri Urgențe) -SMURD (Seviciul Mobil de Urgență, Reanimare și Descarcerare) Târgu-Mureș și prezenat pe larg în lucrarea mea de doctorat, arată o rată de resuscitare imediată de aproximativ 40%, din păcate, rezultatele tardive sunt mai triste, doar 4% părăsesc spitalul, în viață. Acest lucru se explică prin faptul că resuscitarea, fără sechele, este posibilă în primele 6-10 minute, peste acest interval se produce encefalopatia hipoxică, cu leziuni cerebrale incompatibile cu viața. Atitudinea medicului față de deces, nu are voie să fie incertă, nesigură și ezitantă.[5]

Interesul științific pentru cauza morții este un aspect important, necropsia putând aduce date importante în progresul medical. În acest caz interesul este față de cadavru sau anumite organe privite ca piese anatomopatologice, fără identitate și inerent depersonalizate.

Perioada care precede trecerea de la viață spre moarte are nevoie de asistență. Chiar dacă nu mai sunt tratamente eficace, care sa împiedice sfârșitul, ramân încă multe de făcut pe plan psihologic, moral, și acestea intră în competența și în îndatoririle medicului.

„Când, din punct de vedere terapeutic, nu se mai poate interveni cu adevărat pentru stoparea bolii sau regresia ei, medicina are încă resurse de folosit și de aceea are obligația să recurgă la acestea, în limita posibilităților, nu ca un act ce urmărește vindecarea și prelungirea vieții sale.”[6]     

Atitudinea față de moarte este de ordin strict personal, în funcție de concepția fiecăruia despre lume. Medicul are șansa să treaca dincolo de acceptarea ei, ca om obișnuit, supus destinului biologic și să i se opună, să o nege, să  lupte pentru a o amâna cât mai mult posibil. Există medici care au dificultăți în a accepta moartea bolnavilor, doresc să controleze, să învingă sau să nege moartea. Nu este o atitudine normală, medicul trebuie să accepte ideea de moarte, să nu o perceapă ca pe un eșec dureros, ca pe o deprofesionalizare sau incompetență. Acest lucru este realizabil dacă este convins că a făcut pentru pacient tot ceea ce omenește și medical a fost posibil. Cazurile de traumă grave, cancerul, bolile cronice ajunse în stadiu terminal, au, din păcate, în ciuda eforturilor medicale, același final. Totuși, în aceste cazuri medicul poate apela la:

- tratamente normale, prin care se înțelege „alimentația și hidratarea (artificială sau nu), aspirarea secrețiilor bronhiale, curățarea escarelor ulcerate“[7] și

-tratamente paleative  prin care se înțeleg acele mijloace medicale care au drept scop diminuarea durerii, adică „acele îngrijiri oferite pacienților cu boli incurabile, mai mult orientate spre controlul simptomelor decât spre patologia de bază, prin aplicarea procedurilor care să-i permită pacientului o calitate mai bună a  vieții’’.[8]

Un aspect contemporan este cel al tendinței oamenilor de  a îndepărta moartea din familie, de a o izola și a o muta în instituțiile medicale sau medico-sociale adică secularizarea  morții. Omul nu mai moare în familie ci în unități medicale care nu pot să fie un cadru natural pentru deces, deși firesc ar fi ca moartea să survină acolo unde muribundul a trăit, alături de ființe care îi sunt scumpe, a căror prezență și solicitudine sunt resimțite de el ca o împăcare sau ușurare. Medicul de urgență este de multe ori solicitat să preia de la domiciliu pacienți în fază terminală, constrâns să tenteze manevre de resuscitare la insistențele familiei, sau să fie vehement combătut dacă  încearcă să explice care ar fi conduita normală de urmat. În parte se datorează faptului că familia unui pacient grav nu este întotdeauna informată despre amplitudinea și consecințele bolii, sau nu dorește să accepte realitatea. Moartea a devenit un tabu: „el nu trebuie rostit în public”[9].

„Exigența conduitei de sănătate, susținută de cererea unei bunăstări individuale și sociale, determină o aglomerare a spitalelor și... o depersonalizare a asistenței sanitare, conducând la izolarea muribundului în saloane; toate acestea determină o dificultate reală pentru personalul de asistență medicală de a trece de la o simplă asistență tehnică la o asistență umană.”[10]  

Omul are „dreptul de muri cu totală seninătate, cu demnitate umană și creștină“[11] iar medicul  are „din punct de vedere deontologic și etic, nu doar să administreze tratamente bolnavului ci să-l asiste pe muribund”[12]. Respectarea criteriilor internaționale, prevăzute în ghidurile de specialitate, denumite și criterii de Do not resuscitate sunt elementele de bază în luarea deciziei    de resuscitare.

De fiecare dată când se dezbate rolul medicului față de pacienți, gândul ajunge la Jurământul lui Hipocrate, crezul spiritual din medicină, elaborat probabil din anul 400 î.C. și care este semnat de medici, dentiști și veterinari înainte de a începe profesia. Este crezul spiritual care trebuie să anime orice acțiune din medicină. 

„Afirm cu jurământ prin Apollo, medic, și prin Esculap, prin Igiea și prin Panacea - și să fie martori toți zeii și zeițele - că atât cât îmi vor permite forțele mele și gândirea mea, voi îndeplini acest jurământ al meu pe care-l promit aici în scris. Voi considera ca tată pe cel care m-a inițiat și mi-a fost maestru în această artă, și cu recunoștință îl voi asista și-i voi furniza tot ceea ce poate să-i trebuiască pentru hrană și pentru necesitățile vieții; îi voi considera ca frați ai mei pe fiii săi și, dacă ei vor vrea să învețe această artă, îi voi învăța fără plată și fără obligații scrise, și-i voi face părtași de lecțiile și explicațiile mele despre toată această disciplin, atât pe copiii mei cât și pe cei ai maestrului meu, și tot așa pe discipolii care au jurat că vor să se dedice acestei profesii, și pe nimeni altul în afară de ei. Voi prescrie bolnavilor dieta corespunzătoare care să li se potrivească atât cât îmi va fi permis de cunoștințele mele, și-i voi apăra de orice lucru nedrept și dăunător. Niciodată, mișcat de insistențele grijulii ale cuiva, nu voi turna pe ascuns medicamente letale nici nu voi comite vreodată lucruri de felul acesta. Pentru același motiv nu voi sugera niciodată vreunei femei prescrieri care s-o poată face să avorteze, ci voi păstra castă și curată de orice delict fie viața mea, fie arta mea. Nu voi opera bolnavii de calculi lăsând această misiune experților în acea artă. În orice casă voi intra, mă voi îngriji numai de sănătatea bolnavilor, alungând orice suspiciune de nedreptate și de corupție, și mai ales de dorința de relații ilicite cu femei sau cu bărbați atât liberi cât și sclavi. Tot ceea ce în timpul îngrijirii și chiar în afara ei voi vedea și voi asculta cu privire la viața obișnuită a persoanelor și care nu va trebui să fie divulgat, voi ține secret ca lucru sacru. Fie ca eu să pot, dacă voi fi respectat cu toată scrupulozitatea acest jurământ al meu fără a-l călca niciodată, să trăiesc îndelung și fericit în stima deplină a tuturor, și să adun roade îmbelșugate artei mele. Dacă în schimb îl voi încălca și voi fi sperjur, fie ca să mi se întâmple tot contrariul.“[13]

Citind jurământul, se observă că zeii sunt invocați nu în vederea ajutorului, ci ca mărturie a caracterului solemn conferit promisiunii. Medicina nu este o profesie asemănătoare cu altele, ci reprezintă o artă pecetluită de o legătură sacră. A transmite aceste învățături înseamnă a indica un mod de a fi și un stil de viață. Această concepție despre  medicină explică faptul că nu poate fi redusă la statutul de profesie, ci trebuie să fie ridicată la nivel de vocație. Etica medicală stă la baza acestui vechi jurământ: apărarea vieții fizice, respectarea secretului profesional, autonomia pacientului, sunt principii fundamentale care arată un evident caracter semnificativ social, moral și spiritual.

 

Bibliografie

 

Curs asistență medicală de urgență,  SMURD Târgu Mureș.

Declarație asupra Eutanasiei, Sydney, 1968

Dex on line,

http://www.webdex.ro/online/dictionarul_explicativ_al_limbii_romane_dex98/moarte.

Dictionar medical on line, http://www.sfatulmedicului.ro/Neuropatii/coma_4943

Hippocrates,  Studies in ancient medicines, Leiden  Boston, Brill, 2005.

Moldovan, Sebastian, Putem accepta definiția cerebrală a morții?,

http://www.crestinortodox.ro/sanatate-stiinta/putem-accepta-definitia-cerebrala-mortii-72687.html.

 Pollard, Brian, The Chalenge of Eutanasia, Little Hill Press,  Bedford, 1984.

Sgreccia, Ellio; Victor Tambone,  Manual de bioetică, Arhiepiscopia Romano-Catolică de București,  2001.

Vasioiu, Răzvan,  Serviciul de ambulanta - Medicina de urgență,

http://www.cdt-babes.ro/articole/medicina_urgenta.php.

 

Note

 

[1] Răzvan Vasioiu, Serviciul de ambulanta - Medicina de urgentahttp://www.cdt-babes.ro/articole/medicina_urgenta.php

[3] Sebastian  Moldovan,  Putem accepta definiția cerebrală a morții?, http://www.crestinortodox.ro/sanatate-stiinta/putem-accepta-definitia-cerebrala-mortii-72687.html

[4] Dictionar medical on line, http://www.sfatulmedicului.ro/Neuropatii/coma_4943

[5] Protocolul în acest caz este prezentat în Curs asistență medicală de urgență,  SMURD Târgu Mureș.

[6] Elio  Sgreccia, Victor TamboneManual de bioetică, Arhiepiscopia Romano-Catolică de București,  2001, p. 292.

[7] Ibidem.

[8] Ibidem.

[9]  Ibidem.

[10] Brian  Pollard, The Chalenge of Eutanasia, Little Hill Press Bedford, 1984, p. 53.

[11] Declarație asupra Eutanasiei, , Sydney, 1968.

[12] Elio Sgreccia, Victor Tambone,  Manual de bioetică, op. cit.

[13] Hippocrates,  Studies in ancient medicines, Leiden,Boston: Brill, 2005.

 

Comentarii cititori
sus

Dan Năstasie

 

Arta de a copia la examene

 

Dacă și-ar propune cineva să analizeze și să publice rezultatele unui studiu despre istoria copiatului la examene, rezultatele ar umple numeroase tomuri de o grosime și greutate respectabile, comparabile ca volum cu toate cărțile scrise despre, să zicem, Dracula, Vlad Dracul și Vlad Țepeș, la un loc. Comparația nu e întâmplătoare, copiatul și trasul în țeapă având, desigur, elemente comune.

Copiatul, cât și plagiarismul, forma sa modificată genetic, par să fie la fel de populare în societatea românescă precum sărbătorile naționale. Copiatul pare să fie răspândit la toate nivelele societății, să aibă reprezentanți de toate orientările sexuale și toate categoriile de vârstă. E una din puținele zone în care diferențele religioase, rasismul, misoginismul sau naționalismul au fost eliminate cu succes. Putem presupune că ideea copiatului la examene a apărut odată cu examenele, dar evidențele istorice sunt sărace. Premergător comunismului, copiatul a fost folosit în mod sigur la multiplicarea prin scrierea de mână a documentelor, înainte de inventarea tiparului, dar numai contextul mucegăit și total corupt al acelei societăți a creat lumina sub care parazitul social a înflorit și proliferat. Copiatul presupune inițiativă, curaj și imaginație, în consecință e preferat de persoane sofisticate cărora le place riscul, acțiunea și eficiența și le displace doar... învățatul. Într-o evaluare obiectivă, portretul robot al celui ce copiază reprezintă un intelectual care iubește succesul și care e dispus să accepte rușinea de a fi prins în locul eșecului banal. Un adevărat alpinist care preferă să riște abordarea unei căi abrupte, neortodoxe, care-l va duce mai repede pe vârful muntelui, decât poteca marcată, folosită și de turma de oi.

Nu aș vrea să fiu nedrept și să-i jignesc pe idioți, pentru că, cu toata onestitatea, curajul lor vecin cu inconștiența e remarcabil fiindcă și ei încearcă să copieze. În general însa, ei sunt acei guinee pigs sacrificați și uitați pe tărîmul progresului, adica cei prinși copiind. Pentru că sunt pedepsiți, persecutați și ostracizați, rolul lor e adesea neapreciat, deși contribuția lor în experimentarea noilor metode și revizuirea celor vechi e incontestabilă. Eșecul face parte din teoria copierii și cei prinși și căzuți victime, ar merita propriile lor memoriale, ca și soldatul necunoscut, mai ales că unii dintre ei nu-și învață lecția și perseverează.

Din aceasta grupă l-aș aminti pe colegul meu de facultate, Nicki, car,e fiind prins copiind, a pierdut anul și pentru a doua oară consecutiv ajunsese la re-examinare, toamna, târziu.  Situația era critică pentru că Nicki folosise metodele contemporane de copiat, fusese prins datorită neglijenței prin care le-a abordat și avea deja o reputație negativă în domeniu. La  examene, profesorii îl fixau cu privirea ca pe o copertă de Play Boy și părea o situație fără ieșire. Nicki mi-a cerut sfatul, căutând o soluție să promoveze examenul. Am epuizat împreună toate posibilitățile care includeau mită, pile, relații, cunoștiințe și, prin eliminare, a devenit evident că singura opțiune rămasă era... să învețe pentru următorul examen. O asemenea soluție extremă suna exact ca ultima metodă a lui Swift de a stinge o lumânare, din studiul său complex, Sfaturi pentru servitori, adică suflând în ea... După reacția inițială, de neîncredere, Nicki mi-a urmat sfatul, a învățat, a trecut examenul, clasa și a absolvit în final facultatea. Mai târziu a emigrat înCanada.

Adevărații profesioniști ai copierii, prin practică sau vocație, nu se încurcă în detalii și nu sunt prinși. Laurențiu a absolvit facultatea folosind cu consecvență o singură metodă, cea a  fițuicile acordeon, al căror design, construcție și editare le-a adus la stadiul de artă. Adevărate piese de Origami, fițuicile lui ar trebui păstrate într-un muzeu al copiatului, când acesta va fi creat în Casa Poporului. Confecționarea copiuțelor perfecte însa cerea multă răbdare și mult timp, probabil că mai mult decât ar fi fost necesar pentru memorarea acelor cursuri. De aceea l-am întrebat și pe Laurențiu de ce e atât de dedicat idealului de a copia. Răspunsul lui a oscilat între stupiditatea materiilor care trebuiau să fie memorate, și a trebuit să fiu de acord cu el, prețul inflaționist de a trece examenele prin mituirea profesorilor (secretarul de partid pe facultate ne spunea cam în aceiași perioadă că pușca lui a început să tragă cu două cartușe, anunțând ‘codificat’ că tradiționalul cartuș de țigări Kent, care era prețul unui examen de semestru, a devenit insuficient) dar și dorința de a obține note bune pe care să le poată arăta cu mândrie copiilor lui... toate motivații serioase. Deși copiatul profesionist presupune curaj, maturitate și experiență, ideea și tentația într-o formă embrionară apar în viața elevilor de liceu odată cu primele extemporale și teze, în forma simpla a privitului peste umăr la lucrarea vecinului. E o metodă nesigură și aproximativă, care creează confuzii inevitabile, uneori comice: entropie - empatie - atrofie; USSR- USLA -USA, etc. De aceea elevii preferă să copieze în mod pasiv, mai ales temele pentru acasă, un fel de simulator și o fază pregătitoare, ca mersul pe tricicletă. Bicicliștii și cei mai buni la copiat la nivel de liceu, nu sunt adolescenții, ci profesorii. De aceea tot ei sunt cei mai buni supraveghetori la examene. Acrobați, capabili să pedaleze pe o singură roată și capabili să înlocuiască prin magie lucrări de admitere de calitate inferioară, sunt ca la vârful unui lanț biologic, carnivorii cei mai dotați, directorii.

Aproape întodeauna când profesorii din toată țara se prezintă la examenele de grade didactice, există un voluntar, cu bune calități de lider, care face o colectă de fonduri pentru cadouri pentru profesori și supraveghetori. Nu contează dacă ai învățat toată vara, contribuția fiecăruia e necesară ca o dovadă a spiritului de echipă. Cadourile oferite la începutul examenelor au un efect anestezic asupra supraveghetorilor a căror vigilență este invers proporțională cu mărimea lor. Atenția acestora se diminuează ca o lumină reglabilă, în general angajându-se în discuții personale pasionate și atractive. Cum nu le pasă dacă sunt auziți, mi-e greu să mă concentrez, pentru că subiectele lor pot fi foarte interesante, cum ar fi sex universitar sau nepotism academic. Personal am tendința să intervin în discuția lor pasionată dar acesta e contextul care-i alege pe amatori de profesioniștii copiatului. E momentul în care cărțile se deschid și profesorii care n-au avut timp de învătat din cauza călătoriilor lor profesionale peste hotare, transferă informația din carte pe lucrarea de grad cu acuratețea unui Xerox. Avantajul e clar de partea celor cu fițuici, care pot folosi fără frică o lupă, dacă scrisul e prea mic. La afișarea rezultatelor, directori, șefi de catedră, simpli profesori se înghesuie cu nerăbdare și emoție ca să-și vadă media finala, directorul care a copiat sperând să obțină o notă mai bună decât subalternul lui care a copiat, din pură mândrie profesională.

Talentul în confecționarea fițuicilor ar părea să fie cea mai importantă calitate a celui care copiază. S-ar putea deci crede că procesul în sine de transcriere  de pe fițuică pe lucrare e floare la ureche. Practica a dovedit că și cu cele mai bune fițuici, confecționate de specialiști, fără noțiuni elementare de scriere și citire, procesul va eșua. Cu alte cuvinte, când cel care copiază e semi-analfabet și trebuie să intre la facultatea de științe economice, pentru că e fotbalist, e nevoie de o echipă întreagă de experți care să asigure succesul operației. Pe la sfârșitul anilor '80 eram unul dintre supraveghetori, pentru examenele de admitere într-una din sălile universității. Era o sală deosebit de mare, numărul celor înscriși la secția economică fiind un record. Economia țării era un dezastru, așa că interesul pentru studii economice putea fi interpretat ca o dovadă de patriotism. În mod clar însă unii dintre participanți erau acolo mai mult din curiozitate, înscrierea la examen fiind mai ieftină decât prețul unui bilet de film. Tânărul coCOș gHe mi-a atras atenția după ce m-am împiedicat de piciorele lui, pentru că în mod clar nu era familiar cu statul în bancă. După repoziționare în limitele băncii, mi-a mărturisit că e fotbalist și, într-adevăr, nu se simte în mediul lui. Motivul pentru care se afla acolo era că nu putea juca pentru clubul de fotbal al Universității dacă nu devenea student. Părea grăbit și se tot uita la ceas de parcă îi era teamă că meciul va începe înainte de intrarea lui la facultate. Deși își scrisese numele pe lucrare amestecând majuscule și litere mici, fotbalistul emana un optimism sănătos, nejustificat, după părerea mea. Îmi imaginam deja lucrarea lui ca pe un document hieroglific a cărui descifrare nu ar fi putut să se bazeze nici pe folosirea mașinii Enigma și nici a Rosettei Stone. După ce colțul lucrărilor a fost îndoit de două ori, o jumătate de etichetă, cu lipici cu gust de ceară din ureche, a fost folosită pentru sigilarea lucrării. Probabil că era chiar ceară din ureche pentră că uneori era nevoie de două sau trei etichete... O liniște ciudată a învăluit întreaga clădire și emoția plutea în atmosferă, aproape materială. În același timp coCoș se uita pe sub bancă, încercând să-și găsească pixul care se rostogolise într-un colț inaccesibil. Brusc, secretara cu ștampila a intrat cu aerul ei imperial și a început să o aplice pe fiecare lucrare, cu siguranță patriciană sau poate matriciană. Asistenta secretarei purta cutia metalică cu rezerva de cerneală ca pe un trofeu. Cerneala avea o culoare ciudată și un miros și mai ciudat. Era de fapt un înlocuitor de cernelă, vândut în unele magazine ale regimului comunist și ca înlocuitor de cafea. Cam tot atunci au sosit și subiectele aduse de doi reprezentanți cu ecusoane de culoare albastră, pe care scria COMISIA. Plicul a fost înmânat cu solemnitate supraveghetorului șef, care l-a pasat adjunctului său. Acesta l-a deschis solemn și a început să citească cu voce tare. Întors cu spatele la clasă, a început să transcrie subiectele pe tablă. Scârțâitul cretei, aplicarea ștampilelor și citirea monotonă a subiectelor se bruiau reciproc într-o cacofonie perfectă. Ușa s-a deschis din nou, energic, și un personaj cu un ecuson roșu, pe care scria CONTROL, purtând o servietă de piele, și-a făcut apariția. Era greu să te concentrezi, cu tot traficul respectiv și coCoș avea o privire meditativă ca înainte de executarea unui penaltyL-am salutat pe profesorul CONTROL, era unul din membrii catedrei de sport, simpatizat de toată lumea. Mi-a răspuns distrat, preocupat să scruteze sala cu o privire severă. Mi s-a părut că privirea i-a întârziat pe fața preocupată a lui coCoș, care părea că se gândește să șuteze în colțul din dreapta, sus. Cu o expresie înfuriată, CONTROL a început să se plimbe în sus și în jos pe culoarele dintre bănci, cu pași sacadați și hotărîți.  Scrutza cu atenție fața fiecărui candidat de parcă ar fi văzut un infractor în fiecare dintre ei. Noi, supraveghetorii, pășeam înapoi timid ca să-l lăsăm să controleze... intimidați de ecusonul roșu. Trecând prin dreptul meu, mi-a aruncat o frază care m-a surprins: „Ai grijă să taci, indiferent ce vei vedea că se întâmplă”... N-am apucat să reacționez sau să răspund, pentru că în momentul următor, COTROL se rățoia la coCOș, de picioarele căruia se împiedicase. CoCoș părea să fi răspuns cu un ton care l-a înfuriat pe CONTROL pentru că acesta și-a trântit servieta pe banca lui, adresându-i-se tot mai violent. Servieta s-a deschis și o parte din conținut s-a revărsat afară. Roșu de furie, COTROL a început să adune hârtiile răsfirate și le-a pus la loc în servietă. Lucrarea lui coCoș a fost inclusă din greșeală în teancul de documente. gHe a protestat și CONTROL a răsfoit hârtiile până a găsit lucrarea pe care i-a restituit-o. E de fapt lucrarea prin care coCOș a marcat penalty-ul și a intrat la faculate. Teza lui virgină a fost substituită. CONTROL a mai pufăit puțin, simulând furia, și a părăsit sala după ce a mai înlocuit vreo două lucrări.

Acesta poate fi numit stilul deschis, onest și fără pretenții. Profesorul de sport nu a încercat să mă convingă că e incoruptibil și onest. Era o rotiță a mecansimului comunist care era defect din momentul în care a fost proiectat. N-am avut nici ceea mai mică intenție să intervin în apărarea unui sistem stupid. Până și coCOș era o victimă, visul lui nefiind să intre la ISE prin fraudă, ci să joace fotbal. O mână spală pe alta, doua minciuni dau un adevăr, compromisurile și minciunile aveau un rol aparent benefic, punind sistemul în mișcare sau cel puțin dându-i o aparență de normalitate. Diminuarea oricăror standarde morale înlocuind ideea de corectitudine sau justiție cu ideea de „a te descurca“ era deja o boală cronică a societății pentru care nu exista un remediu.

Culmea imposturii aparține însă celor care pozau ca incoruptibili ce nu pot fi cumpărați cu un pachet de țigări sau de cafea, dar asta numai pentru ăa nu se încurcau cu prețuri în detaliu ci doar en gross. Acei Dr Jekyll and Mr Hyde care își creeaza o rețea de protejați, profesori corectori, secretare, într-un cerc limitat, și folosesc intimidarea ca să-i înșele pe toți ceilalți. Construind o fațadă personală curată, profesională și morală, era cea mai bună metodă de a înlătura suspiciunea, cea mai reușită cacialma. Era nevoie doar de foarte multă vopsea și calități de actor. Cutia Pandorei era deschisă în spatele cortinei de carton unde corupția era cultivată ca într-o seră protejată de public. Pedalând, figurativ, ca un magician, pe o singura roată, directorul Tricoi a creat un sistem impenetrabil prin care înlocuia tezele celor ce plătiseră suficientă mită pentru promovarea oricărui examen în școala lui. Pentru ca totul să meargă fără eroare, sistemul oficial era aplicat ad litteram. Aparențele erau păstrate până la alinierea în ordine alfabetică a candidaților, lăsând libere bâncile absenților. Organizarea era impecabilă și, de fapt, asta era cheia prin care directorul manipula examenele. Odată ce listele claselor erau dactilografiate, o secretară făcea un mic semn discret în dreptul numelor celor selectați. În timpul examenului, una din sarcinile directorului era să semneze fiecare lucrare înainte de a fi ștampilată. Odată intrat în clasă, Tricoi arunca o scurtă privire pe listă și identifica poziția ‘pilelor’ lui, comparând lista cu alinierea băncilor din clasă. Semnătura lui elegantă avea o coadă care devia într-un arc ușor spre stânga pe toate tezele candidaților. Uneori deviația era însă imperceptibilă, și codița părea o linie dreaptă. Acea mică extensie a semnăturii era semnul prin care Tricoi  marca distinct lucrările pilelor lui. Semnând anual sute de lucrări, cele două semnături erau identice pentru necunoscători, dar diferite pentru secretara personală a directorului. La sfârșitul examenului, lucrările erau colectate în biroul secretarei. Urma o pauză până la venirea corectorilor. Pauza era doar pentru fraieri, secretara muta toate lucrările în biroul directorului, unde le extrăgea din pachet pe cele cu semnătura modificată. Magia continua apoi prin reintroducerea în pachet a lucrărilor contrafăcute, adică deja completate. Sigur că ele nu apăreau din eter, ci fuseseră confecționate de unii dintre membrii echipei de corectori, imediat după deschiderea subiectelor. Ne putem imagina cu umor situația în care unuii dintre corectori urmau să evalueze chiar lucrările scrise de ei. Erau oare suficient de generoși? Cu mici variațiuni, sistemul a funcționat ani mulți, cu bani și mai mulți, daca nu cumva e aplicat și acum. Ca întotdeauna, lucrul în echipă e mai eficient și rezultatele sunt evidente.

Analiza de față, a fenomenului copierii, e doar o încercare timidă de a verifica temperatura oceanului cu degetul. Fiind degetul meu, am menționat doar situații pe care le-am cunoscut la prima mână, contexte în care am fost implicat direct și personal, neglijând orice poveste auzită la mâna a doua. Viitorul pare însă a fi dominat de tehnologie, metodele de copiat se diversifică în timp și devin din ce în ce mai sofisticate. Clipurile recente de pe Youtube, în limba română, reflectă multă creativitate și un interes real în aplicarea noilor tehnologii, de la căști invizibile pentru copy talkie și până la etichete de Coca Cola ale căror liste de ingredienți au fost modificate prin Photoshop în formule de mecanica cuantica sau tabelul lui Mendelev. In trecut, lipsa de comunicare a fost o frână constantăîn popularizarea metodelor cele mai eficiente, dar acum copiatul ține pasul cu evoluția mijloacelor mass media si a Internetulului. E un subiect popular în chat rooms și au apărut și câteva bloguri tematice interesante. Se simte însă lipsa unui manual Copiat pentru Dummies, dar sper că nu pentru mult timp.

Dacă în ultima vreme copiatul a devenit Hi-Fi producând rezultate de o acuratețe impresionantă, acum există tendința copierii la distanță, adică, Wi-Fi. Ca multe aplicații prea avansate pentru epoca lor, îmi pot imagina folosirea drone-lor într-un viitor nu prea îndepărtat, în copierea teleghidată și, știu din surse bine documentate, că se lucrează la fițuici care se autodistrug după îndeplinirea misiunii. Poate că nu am subliniat destul cât de importantă e personalitatea celui care copiază cât și nivelul educațional la care o face. Evoluția evenimentelor e însă foarte promițatoare, directorul menționat anterior fiind promovat la nivel de inspectorat unde cred ca și-a rafinat metoda iar una din directoarele de școală, care a copiat folosind cartea, pentru gradul doi, e o directoare pentru educatie a Uniunii Europe. Deschiderea spațiului european nu face decât să ne ofere noi orizonturi și posibilitatea de a împărtăși experiența noastră profesională cu întregul continent.

 

Comentarii cititori
sus

Cristina Isal

               

Citind dintr-o suflare

 

„Orice acuplare privită ca o simplă aventură e ca un gândac pe trahee, ca un muc de țigară murdărit de un ruj străvechi.“

De câțiva ani încoace urmăresc pătimaș tot ce apare sub numele Doina Ruști. Tocmai am închis ultimul roman, proaspăt, proaspăt, Mămica la două albăstrele. Recitesc rândurile de pe coperta trei: „Un bărbat de onoare nu face sex cu o femeie îndrăgostită de el, fără ca și el să fie îndrăgostit de ea. Nu vorbim aici despre camionagii sau despre marinari. Un bărbat care se respectă nu face așa ceva. Refuză din start o legătură care e umilitoare pentru orice femeie îndrăgostită. Calitatea lui masculină stă tocmai în acest refuz demn. Nu poate s-o transforme în recipient pe femeia care îi aduce un omagiu.” Mă agăț de ele, răsfoiesc cartea, apoi închid televizorul, realizez că nu mă ajută Bach dintr-o capelă din Spania, sub baghetă lui Savall, chiar mă agasează. Am rămas cu cartea în mână, genericul nu mai curge și răspândesc tristețea din ea prin apartament, peste mirosul din mășina de pâine. Mă rod în stomac emoțiile, încă nu-mi recunosc viața. E greu de tot, lumea din Mămica la două albăstrele e cea de azi, din România, din Bucureșți, poate fi de oriunde, dar e sigur un sfârșit de lume care s-a petrecut vara trecută cu 'alegeri' televizate, cu furtuni stupefiante. Viața politică ne prinde în joc, realitatea economică lasă vitrine goale, schimbă străzi și trecători, televizoarele invadează sufrageriile și mămicile intră pe rețele de socializare. Un personaj, îi scrie direct lui Ponta, pe facebook, știe că toți am copiat-plagiat într-un anumit moment, știe că „omul are o singură datorie pe lumea asta: față de sine însuși”.
Două lumi sunt în schimbare, cea a României și cea a unei familii. Ambele dormitau într-un soi de tihnă, aveau legi vii, dar destul de înfipte. Ambele își schimbă legile, principiile, în funcție de vârste, etape și, mai ales, în funcție de dorinți. Între un cameraman însurat și o vedetă de muzică pop se înfiripă o legătură care crește pe nevăzute, care le umple viața fără să recunoască. E iubire? Tristețea acută răstoarnă principiile morale, justifică înlocuirea cu altele noi, găsite la fiecare colț de stradă. În fond „un aer de sfârșit plutește”, îndreptățește, chiar amenință să ne găsim curajul de a trăi liber. Și în politică se răstoarnă legi, sunt înlocuite după bunul plac. România joacă în ritm de manele, Europa se luptă cu demonii. „Occidentul moare ori se refugiază printre cântecele pătimașe și mătăsurile verzi ale Orientului”.
„Orice acuplare privită că o simplă aventură“…poate duce la crimă.
Deschid televizorul și pe Mezzo e publicitate, un festival de flamenco, muzică și dans provocător. Bach și flamenco fac coloana sonoră a cărții.

(Un interviu cu Doina Ruști poate fi citit aici )

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey