Lucia Dărămuș
Anton Georgescu
Toma Grigorie
Ștefan Grosu
Adriana Mihaela Macsut
Adina Mocanu
Dan Năstasie
Florin Prună
Loredana Terec-Vlad
Calinic Toropu (I)
Calinic Toropu (II)
Cornel Mihai Ungureanu

 
sus

Lucia Dărămuș

 

Fețele jucăușe ale lui Eros

 

Motto: Amor mentis vis est maxima, atque blandus animi calor. (Propert.1.2.eleg.) - Dragostea este o forță foarte mare a cugetului, dar și blânda căldură a inimii.

 

Desigur că amploarea biografiilor moderne cu privire la fețele culturale ale eros-ului depășește orice joc imaginativ, pasiunea descarnată pentru un asemenea subiect tulbură cele mai ascunse coarde ale sufletului.

Cum ar putea sta altfel lucrurile, de vreme ce Eros, zeul temut de greci, picură în mintea oamenilor focul iubirii, deznădejdea acesteia, pasiunea, dorința, virtutea, plăcerea, gelozia, devotamentul, altruismul; toate aceste chipuri reprezentând nimic altceva decât imaginea capricioasă a copilului înaripat. Pentru ca povestea antică să fie completă, însăși Afrodita se înspăimânta de nefireasca schimbare a plodului ei luminos, căutând să se ferească de acesta.

Să mă bucur până la paroxism lingvistic de libertatea și jocul năstrușnic al literei - cu siguranță cuvântul știe că e cuvânt și că are posibilități nebănuite - vin în completarea celor afirmate mai sus cu celebrele vorbe „Plaisir est fils de l’Amour;/ Mais c’est un fils ingrat qui fait mourir son père.”
Interesant că subiectul ca reflecție tematică în cultură se leagă de femeie, de valențele acesteia și, poate bizar, de autoritatea bisericii.

Erezia, care-și decriptează sensurile din instanțele gnostice sub directa autoritate clericală a secolului al XII lea ce propunea și impunea disprețul total față de dorințele trupului, cuprinde marile curți europene. Fenomenul marchează mutația metaforică a eros-ului pe toate planurile culturale: literatură, pictură, muzică etc. Pasiunile ascunse, iubirile neîmpărtășite, explodează în artă sub chipul iubirii melancolice, amor hereus, cum propune Ioan Petru Culianu în cartea Eros și magie în Renaștere. Spre deosebire de antichitate, de antichitatea greacă, unde întâlnim și o altă privire asupra femeii. O găsim pe aceasta, nu de puține ori, într-o lumină puternică, dominatoare, capabilă să intervină în viața cetății, impunându-se printr-o grevă sexuală, abordând arta războiului, dar și educând, punând bazele unei școli pentru fete. Avem cazuri de femei concrete, pe de o parte, iar pe de altă parte le întâlnim pe zeițe, cu capriciile lor, gata să intervină în deciziile pământenilor, în iubirile lor, în paturile acestora.  Zeițele grecilor, cele mai multe, sunt răzbunătoare, războinice, dacă ar fi să o amintim doar pe Athena, născută cu armura pe ea, gata să atace. Dacă nu se luptă, înșeală. E cazul Aphroditei, căsătorită cu  șchiopul Hephaistos, pe care, desigur, îl va înlocui din când în când cu Ares, zeul plin de forță, gata de harță, zeul războiului. Dar și pământencele sunt stăpânite de tumultuosul fior al războiului, de dragul căruia își sfârtecă uneori câte un sân, simbol al feminității, maternității, simbol al sexualității, organ iubit de bărbat în vederea explorării. Ne aflăm așadar în lumea amazoanelor, cele care preiau atributele bărbatului, prin simplul fapt că sunt capabile să aducă pe lume copii singure, din legături întâmplătoare, ucigând pruncii de parte masculină, dar și pentru  competența lor de a locui un spațiu, prin tradiție al bărbatului, de a domina acest spațiu, care este cel al războiului. Afirmându-se prin forță, ucid nu doar feminitatea, ci și acțiunea prin care aceasta s-ar fi putut evidenția - sexualitatea, nașterea.

De puterea sexualității lor sunt conștiente și femeile din Lysistrata, care recurg la manipularea conjugală, declarând o grevă sexuală, separându-se de bărbații lor, în scopul încetării războiului. E de la sine înțeles - bărbații cedează. Se pare că grecii nu erau nicidecum pudibonzi, cât timp își expuneau pe scenă toate obsesiile erotice, toate spaimele sexuale. Trebuie subliniat, totuși, că femeia, în genere, stătea în gineceu, acest fapt este pus în evidență și lingvistic prin termenul athenaios, care are doar masculin. Asupra problemei vom face popas ulterior.
Revenind la imaginarul mental bisericesc, acesta așează femeia și sexualitatea, latura erotică, într-un unghi de-a dreptul întunecos.

Marile teme religioase care au dominat secole întreaga cultură sunt detronate, glasul totalitar al catolicismului este înăbușit odată cu victorioasa voce lirică a poeziei italiene. Asistăm însă și la o demitizare a imaginii femeii, care, până la data recuperării eros-ului, este prezentă în pictură, muzică, literatură sub chipul femeii înger. Nu omitem sintagma femeii diavol, însă canoanele culturii au propulsat mai degrabă prima sintagmă decât pe cea de a doua, femeia diavol fiind rodul oarecum întârziat al imaginației clericilor.

Începând chiar cu epoca de piatră descoperim în peșteri cu precădere imagini feminine decât masculine, întruchipând zeița fertilității. Apoi reprezentările se amplifică, se rotunjesc, devin de-a dreptul sferice, cu încărcături sacre prin eterna maternitate, prin ipostaza Fecioarei Maria, perpetua născătoare de prunci.

Recuperarea eros-ului se leagă de femeie, dar și de ierarhiile ideatice clericale. Femeia nu este altceva în închipuirea fețelor bisericești decât unealta satanei, cea care întinde mreje, orgolioasă, fără credință, cea care deține toate capcanele eros-ului. Diabolizarea imaginii feminității apare odată cu modul de interpretare eretic al scrierilor biblice de către preoți. Sexualitatea, mariajul, dorințele carnale sunt reprezentări diabolice ale manifestării femeii diavol - Eva. Figura centrală a Noului Testament - Iisus înconjurat de femei - este îndepărtată. Se pare că frenezia eros-ului care apare în texte precum dansul Salomeii, încărcate de lascivitate, sexualitate, carnalitate, nu poate depăși latura instinctuală a clericilor. Acestora nu le rămâne decât să aplice psihologia inversă. Vor declara disprețul total față de ceea ce ei înșiși iubesc, față de ceea ce sunt stăpâniți - Eros. Imaginea femeii ca ființă inferioară, secretoasă, necruțătoare, lascivă, dominată de dorințe ascunse, este întreținută în Renaștere și de medici, care vedeau în aceasta  ființa masculină mutilată. Textele în limba latină sunt multiple. Însuși Nietzsche comentează această mentalitate limitată descoperită la clerici și medici: „boala nu mai e privită ca un rău, ci ca o pedeapsă divină”. Biserica vede sexualitatea ca pe un act diabolic, diabolizând până și trupul.

Eros-ul polarizează cultura odată cu victoria acesteia asupra factorului religios. Trubadurii vor cânta iubirea sub toate aspectele ei - virtutea, trădarea, neîmplinirea, sacrificiul, răzbunarea, reprezentând doar câteva ingrediente ale acesteia. Romanticii vor suprapune cele trei tablouri  - iubirea, femeia, universul - încercând să schițeze perfecțiunea. Vocea lui Novalis umanizează cerul și pământul: „Iubita mea este o imagine a universului iar universul ajunge la împlinire în ființa iubitei mele”.

Feminitatea cunoaște atât valențele castității, ale Fecioarei mame, dar și pe cele ale iubirii prin unire. Avem filmul complet: îngerul și demonul. Eros-ul nu mai este resimțit ca un păcat primar, ci ca pe un element natural al ființei, o forță elementară dintre masculin și feminin.  Spațiul dominat de femeie (peștera, grota, casa, universul) devine sinonim cu Koimeterion - locul în care bărbatul pornește drumul invers în regăsirea androginului - perfecțiunea. Perfecțiunea nu se poate atinge decât prin eros, în și prin prezența efectivă și afectivă a femeii, ne spune încă din antichitate Platon, în Banchetul. Ulterior, cultura, prin diversele forme pe care le îmbracă, ne spune același lucru.

Femeia mamă pe de o parte organizează și pune în mișcare principiul uman, și conform lui Julius Evola nu implică eros-ul, iar pe de altă parte femeia amantă cunoaște scenariul complex al carnalității și participă afectiv la drumul invers parcurs de bărbat.

Axa culturală propune aproape cu fiecare operă un tip feminin din cele două. Ne oprim doar în dreptul câtorva, dacă ar fi să exemplificăm:
A)      tipul femeii eterne:
Fecioara Maria
Marie-Françoise Thérèse
Margarete - Goethe
Marie Arnoux
Beatrice
B)      tipul femeii diabolice:
Rosanette

Emma Bovary
Lust
Margaret - Mann
Odett - Proust
Ella - Petrescu

Plimbarea de mână cu Eros prin cultură n-ar fi tocmai completă dacă n-am arunca un colț de privire și către ființa masculină stăpânită deopotrivă de mrejele acăpărătoare ale neastâmpăratului copil.
Ajunși în acest prag, se cuvine să deschidem Banchetul, autor Platon. De aici aflăm despre întâietatea erosului. Alături de Thanatos și Dike, Eros este puterea sufletului, care concură la împlinirea mitului pe pământ. Trebuie să se țină cont de distincția pe care o face filosoful grec între “Eros-ul divin” și “Eros-ul Pandemos.” Dacă primul implică sophia, cel de al doilea are o componentă mai mult decât frivolă. Tot de aici aflăm despre inexistența eros-ului în vechime, omul fiind sferic - complet prin sine însuși, cu patru brațe, patru picioare - Ianus - un cap cu două chipuri. Interesantă abordarea lui Platon cu privire la sexe: acestea erau trei - masculin, feminin și androgin. Pe o scară ierarhică, masculinul, creat de Soare, era cel mai important, androginul, creat de lună, ocupa a doua poziție ca importanță, iar femininul, creat de pământ, reprezenta pricipiul ultim. Aroganța acestor ființe îl determină pe Zeus să-i despice în două jumătăți. Astfel se face că jumătatea masculină își va căuta partea ei masculină (aici avem prima justificare a homosexualității), jumătatea feminină va căuta să-și reîntregească feminitatea (lesbianismul), jumătatea androgină, desigur, își va căuta perechea opusă ei. Din această perspectivă Eros-ul nu este decât principiul unificării, dorința de reîntregire a ceea ce a fost cândva. Înzestrate cu noblețe, conform lui Platon, nu sunt jumătățile nici androgine, nici feminine, ci jumătățile masculine, din care purced în lume puternicii bărbați, oamenii de stat, pentru că aceste jumătăți masculine nu au în vedere nici nașterea, nici plăcerea, ci o dorință de unire mistică, sufletească, adică tocmai ce reprezintă Eros - misterul unității; doi este unu.

Dar cultura nu își definește partea conceptuală de iubire doar prin eros.
Pentru a numi iubirea în limba greacă avem patru posibilități, după cum cosideră lexicologii:
1. Agape - Acest termen, dacă ar fi să-l credem pe R.C. Trench, „s-a născut în sânul religiei revelate” și se manifestă la gradul superlativ, antrenând deopotrivă mintea, inima, voința și emoția, după cum afirmă William Barclay. Termenul nu implică sexualitatea, găsindu-l în scrierile filosofilor antici foarte rar, în schimb apariția în Noul Testament este covârșitoare. Semantica termenului, în contextul mai larg al cărții, se dezvoltă în interiorul limbii latine creștine.
2. Philia - Este des întrebuințat în limba greacă, desemnând atât apropierea fizică, philein înseamnă a atinge, a mângâia, dar este mult mai mult, descriind mai degrabă relația sufletească dintre două sau mai multe ființe.  Aristotel în Etica Nicomahică 8.4.1. vorbește despre acest tip de dragoste ca despre un foc ce arde cu flacără intensă, fiind întreținut, dar care se poate stinge.
3. Storge - Un alt tip de iubire, care este restrictiv, referindu-se la dragostea din sânul familiei.
4. Eros - Iată că am ajuns din nou la acest tip de iubire. Termenul nu apare nici măcar o singură dată în Noul Testament, probabil pentru că implică sexualitate, senzualitatea, descriind dragostea dintre sexe.
Această iubire sexuală, ne spune Aristotel, începe cu privirea, mai apoi se aprinde pasiunea, dacă ar fi să-l luăm în calcul pe Epictet (Discursuri 4.1.147)
Cu privire la originea lui, Platon în Banchetul 203b – 204d, - Editura pentru literatură universală, București,1968- face afirmația: „Când s-a născut Aphrodita, zeii se ospătau. Și erau mulți acolo; între ei și Poros, feciorul lui Metis. După ce au mâncat, iată, sosi și Penia să cerșească ceva de la ospăț. Aceasta stătea pe la uși. În tot acest timp, Poros, amețit de nectar, ieși în grădina lui Zeus. Cum era el stăpânit de licoarea zeilor, adormi. Penia, împinsă de dorințe ascunse, își puse în gând să aibă un copil cu Poros. Se culcă lângă acesta și astfel îl concepu pe Eros. (…) Înțelepciunea este desigur din rândul celor mai frumoase lucruri; pe de altă parte Eros reprezintă iubirea pentru tot ce-i mai frumos. De aici deducem că Eros are năzuințe către înțelepciune. Fiind deci filosof, el se rânduiește între cei ce știu și cei ce nu știu nimic.”

Eros-ul, carnalitatea, în acest spațiu al antichității, atrage cu precădere bărbatul. Este binecunoscută homosexualitatea greacă. Trebuie să facem însă distincție între homosexualitatea la greci, de cea la romani și să nu mai vorbim de homosexualitatea zilelor noastre. Diferența majoră constă în implicarea termenului paidagogos. Toate tipurile de relații homosexuale conchideau latura afectivă, însă doar homosexualitatea greacă avea în vedere educația. Homosexualitatea modernă se dezvoltă ca exacerbare a relației masculin pasiv, masculin activ, bazată doar pe afectivitate, relație întâlnită la romani.

Pare-se că Eros, micul înaripat, nu era nici pe departe atât de inocent, asexualitatea la copii e un mit lansat prin grațiile bisericii. Dovadă stau scrierile antice - complexul lui Oedip… Sexualitatea sub toate aspectele ei o întâlnim în toate timpurile. Trebuie să aruncăm o privire furișată asupra istoriei. Aproape fiecare personalitate avea câte o hetaira. Isocrate a avut-o pe Metaneira, Alexandru cel Mare pe Thais, Pericle pe Aspasia, Sophocle pe Archippe, Aristotel pe Herpylia, Platon pe Acheaenassa, toate femei foarte frumoase și extrem de inteligente. De la Demostene aflăm că soțiile sunt de dorit doar pentru copii legitimi, pentru plăcerile trupului sunt însă necesare frumoasele și inteligentele  curtezane.

Din același câmp semantic fac parte termeni precum porneia, akatharsia, aselgeia.
Porneia este dragostea care se poate cumpăra, prostituția. Referindu-se la acest fenomen Seneca vede în castitate o dovadă a urâțeniei. Iuvenal în Satire ironizează ieșirile sexuale ale Mesalinei, soția lui Claudius, despre care spune: „se întorcea în așternutul imperial cu toate mirosurile casei de toleranță.” Nero își satisface poftele fie în așternutul mamei lui, fie în patul vreunui tânăr, Caligula lângă faldurile rochiei Drusillei, sora acestuia.

Platon se pare că preferă adolescenții imberbi, desigur socotindu-se ca făcând parte din jumătatea superioară, ancestrală a masculinului, cum ne lasă să înțelegem din Banchetul 178 D: „nu cunosc nici o bucurie mai mare pentru un tânăr aflat la începutul vieții decât un amant virtuos, nici pentru un amant o bucurie mai mare decât un tânăr iubitor”. Suetonius în Nero 28 afirmă că împăratul l-a luat în căsătorie pe Sporus. Nici Iulius Caesar nu ascapă de vântul „bolii naționale” cum o numește J. Chapman – homosexualitatea - cezarul fiind amantul lui Nicomede al Bitiniei.
Akatharsiareprezintă o formă de imoralitate, imoralitate fizică, imoralitate materială. Literatura clasică întrebuințează termenul pentru a desemna în special murdăria, starea de rău a trupului, așa cum apare la Hippocrates. Când descrie o plagă, impuritățile din jurul acesteia, preferă termenul akatharsia. Akatharsia cunoaște o lărgire semantică în momentul în care este preluat de literatura creștină din limbajul laic direct de la autorii clasici.
În interiorul limbajului ecleziastic termenul se tehnicizează, descriind impuritatea spiritului în sensul larg: indecență, imoralitate sexuală, gândire josnică, desfrânare.
Aselgeia este desfrâul maxim. Porneia se manifestă în special în sfera relațiilor sexuale, akatharsia implică și sexualitatea, imoralitatea acesteia, dar și a spiritului. Aselgeia se pare că reprezintă forma supremă de degradare, „nerușinare a ticăloșiei” afirmă Platon în Republica 424 E. Acest termen este preferat de Josephus Flavius când o descrie pe Isabela în Antichități Iudaice VIII, XIII,1.

Eros, copilul năstrușnic, „aspru și murdar, cu picioarele goale și fără culcuș” după Platon, pare-se că reușește în orice timp să sucească mințile tuturor. Tabloul postmodern nu arată cu nimic mai diferit decât cel din antichitate sau celelalte timpuri. Planurile social, religios, politic, știițific, cultural, confirmă acest fapt.
Chipul lui Eros din perspectiva culturii arată astfel:
- Eros, copilul care visează cu inima - Ce que le coeur ne voit pas, le coeur n’y rêve pas.
- Eros, copilul care preferă fructele dulci - Les fruits défendus sont les piu doux.
- Eros, copilul care fură sărutări angelice - Stolen kisses are sweetest.
- Eros, copilul care preferă să zboare indiferent de consecință - La passion déprave, mais elle élève aussi.
- Eros, copilul care își pierde capul - Non perde il cervello se on chi l’ha.
- Eros, copilul fără prejudecăți - Les prejugés sont la raison des sots.
- Eros, copilul tiran - L’amour est un tyran qui n’épargne personne.
- Eros, copilul care știe să privească - Loving comes by looking
- Eros, copilul fără nici un defect - Wo Liebe fehlt, erblickt man alle Fehler.
- Eros, copilul care învinge indiferent de mască:
“ Omnis vincit amor”
Tutto vince amor”
Amour vainc tout.”
Alles besiegt die Liebe.”

 

Comentarii cititori
sus

Anton Georgescu


Eternity


I am the only one left
Who knows the name of a fish merchant
Who sold fish for a living
In a Bucharest market
Almost one hundred years ago,
So much for eternity…

His name was Marin
And I never saw his face
And I never smelled his sweat
Or touched his body,
So much for eternity…

I only know that he caught fish
For a living
And he had children
And he had a wife
And many times he doubted God
So he must have known
What love is
What pain is
What life is

I am the only one left
Who knows that Marin died
In his sleep
Because of a weak heart
And when they buried him
The priest promised
Remembrance forever,
So much for eternity…

I am the only one left
Who knows that Marin
Has never known his grandchild
And stroked his hair
And patted his back
And said: I’ll show you how to catch fish

Because I am that grandchild
And he was my grandfather
And I never saw his face
And I never smelled his sweat
Or touched his body,
So much for eternity…


Still with Us

All these billions of people
Who lived and died
Since there was a beginning
For living and dying
They are still with us
On this tiny planet
A luminous speck of dust
In a cold, endless cosmic pit

Nobody left the planet
They only moved
In other shapes
In other forms

Shakespeare
And Napoleon
And Einstein
And my grandfather
Are all now
A tree
A leaf
A sandy strip on the beach
A gust of wind
The tail of a cloud
A couple of hairs on your head

Nobody ever left the planet
Or vanished
Into the cold, endless cosmic pit
They are all with us
Sailing together
The soundless waves of time


Incomparable Wonders

She wants me to go to China
And Egypt
And Italy
To see what is left
After the history streamed down
Like a stormy river
Into the cosmic nothingness
Of the stone

She wants me to go
To the beginnings and the ends of the planet
To see the wonders of the world
When the wonders are a few blocks away
The trees in the ravine,
Or a few meters away
The leaves of grass in the back of my house
Made from the cosmic nothingness
Of the stone

And sometimes the wonders
Barge into my home
Noisily, annoyingly, detestably
Like that fly on the ceiling
With the structure of its wings
More complex than one thousand pyramids

What do I say?
One million pyramids
One trillion pyramids
The black hole
Of incomparable wonders

The wings of that fly
Hide the genius of something
Or somebody
The people call The Creator
When they run out
Of logical explanations
Or they had enough of being wrong
Constantly wrong

What do I say?
One million geniuses
One trillion geniuses
The black hole
Of incomparable wonders

Comentarii cititori
sus

Toma Grigorie

 

Cugetări

 

. Dacă justiția e oarbă, înseamnă că vede banul cu ochiul diavolului.
. Se știe că politica nu e numai curvă, ci și parvenită.
. Corupția este râia căprească a funcționarului, de care nu poate scăpa.
. Cultura spirituală nu se poate nici mânca, nici bea. Deci politicienii nu recunosc decât agro-cultura!
. Bugetul trebuie să fie constituit din banii țării puși pe masă la vedere. De ce guvernanții țin mâinile sub masă ?
. Obiectivul fundamental al politicii partidului / partidelor de la putere după ’89 a fost să demoleze toate proiectele bune ale înaintașilor ca să le promoveze pe ale lor, chiar dacă erau mai proaste.
. S-a constatat că lupta surdă între putere și opoziție n-are nicio legătură cu acutele necesități naționale. Osul să trăiască!
. Cilibi Moise se întreba: De ce nu se fac mai înalte tavanele pușcăriilor ca să încapă și oamenii mari?
. Eminescu conchidea într-un poem: Poezie sărăcie! Jurnaliștii angajați din iepocă replicau: Reportaj avantaj! Cei de azi (cam toți în păr) clamează: Euro adevăr! 
. Se susține pe bună dreptate că dezintelectualizarea este una dintre cauzele principale ale prăbușirii societății contemporane și viitoare.

Comentarii cititori
sus

Ștefan Grosu

 

Etica sub aspect filosofic și științific

 

Etica are o dublă valență: filosofică și științifică.  Este filosofică pentru că se raporteză la începuturile cugetării antice din vremea când Thales (jucându-se cu cercul) se întreba care este scopul vieții. Ca disciplină științifică se poate spune că a apărut în Sumer când neguțătorii își puneau problema cum să facă o afacere de succes dar și credibilă. Punct de reper în definirea eticii îl reprezintă lucrarea lui Aristotel, intitulată Etica nicomahică. În contextul etic, Aristotel își pune întrebarea ce este binele și cum poate fi un om fericit.

,,Problema fundamentală a eticii aristotelice gravitează în jurul naturii și mijloacelor de realizare a Binelui suprem, instituit ca scop absolut, spre care tinde totul . Nu este vorba de Binele în sine, abstract și transcendent, profesat de școala platonică, prin a cărui analiză critică Aristotel își definește net poziția, ci de binele realizabil în practică, deci de un bine.“ (cf.  Stela Petecel, Prefață, în Aristotel, Etica Nicomahică; introducere, traducere, comentarii și index de Stella Petecel, București, editura Iri, 1998, p. 3).

În esență, pentru timpul actual gîndirea etică începe printr-o devenire filosofică, fiind "un moment capital în demersul spiritual al timpului nostru, o gândire ce nu poate fi neglijată, pentru că ea ne constrânge la o repetare a propriei noastre culturi și metafizici (filosofie) - repetare, nu pur și simplu ca reluare de teze sau sensuri tematice, ci ca revenire la problemele filosofiei inițiale: „surprinderea esențelor dincolo de imediatul sensibil" (cf. Sorin Tudor Maxim, Etica in afaceri, curs Universitatea Ștefan cel Mare, Suceava). Timpul actual arată că omenirea, trăitoare într-o perioadă de criză, se confruntă cu probleme morale, iar etica devine, astfel, ca în antichitate, inima filosofiei. În lumea afacerilor, bântuită de criza mondială, etica devine o condiție esențială pentru supraviețuirea unei afaceri (doar o afacere etică este credibilă pentru parteneri de afaceri). Astfel, nu întamplător, cărțile de etică devin un fel de best sellers, iar "gândirea etică este un moment capital în demersul spiritual al timpului nostru, o gândire ce nu poate fi neglijată, pentru că ea ne constrânge la o repetare a propriei noastre culturi și metafizici (filosofie) - repetare, nu pur și simplu ca reluare de teze sau sensuri tematice, ci ca revenire la problemele filosofiei inițiale: surprinderea esențelor dincolo de imediatul sensibil" (ibidem).

Din punct de vedere științific "vor putea fi evidențiate și funcții specifice ale eticii, între care: funcția cognitivă (de cunoaștere); funcția normativă (cea care prescrie anumite reguli pentru comportamentul uman); funcția persuasivă (cea care vizează dimensiunea de a influența aceste comportamente umane)" (ibidem). Întrebarea care se pune este de ce este nevoie de etica științei sau de etică în calitate de știință. Luată, în mod strict, cercetarea științifică adună, de pildă, merele putrede alături de mere bune și este nevoie de discursul etic spre a alege merele bune dintre merele putrede. Astfel, se poate măsura valoarea unui măr bun. Discursul etic este extrem de important și pentru lumea politică.

"De exemplu, se pune problema capacității omului de știință de a răspunde la întrebarea dacă «un măr sănătos plus un măr putred fac întotdeauna două mere?». Anatomia aritmeticii de mai sus arată, însă, diferit. Pentru omul de știință, 1+1 va da întotdeauna «2» deoarece așa este structurată logic mintea umană, pe reperul fundamental al «unității». Mai mult decât atât, adevăratul om de știință este cel care nu adună un măr sănătos cu un măr putred, un om cinstit cu un criminal, un guvernat cu un guvernant, un exploatat cu un exploatator etc. Pentru cunoașterea științifică, un asemenea exercițiu aritmetic nu doar că este irelevant, ci și generator de confuzie și eroare. Pentru omul politic, însă, implicațiile aritmeticii sunt cât se poate de ușor de valorificat. Acesta, de pildă, adunând un măr sănătos cu un măr putred poate declara că... a crescut nivelul de trai; prin însumarea milioanelor milionarului cu zerourile cerșetorului, politicianul va spune că, în general, «societatea»... o duce bine!“ (cf.  Cosmin Marinescu, Economistul recent: între relativismul științific și recursul la etică,
http://www.ecol.ro/content/%E2%80%9Eeconomistul-recent%E2%80%9D-intre-relativismul-stiintific-si-recursul-la-etica).

 

Comentarii cititori
sus

Adriana Mihaela Macsut

 

Semiluna Fertilă - o poveste antică

 

Geografic, lumea în care se cristalizează Biblia este identificată cu Semiluna Fertilă, care se întinde de la nordul Golfului Persic spre zona mănoasă a Nilului. Punctul de plecare în cartografierea biblică îl constituie Westminster  Atlas (cf. A. Ioseph, Fitzmayer, et.al Introducere,  comentariu la Sfânta Scriptură, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuș, 2005,  p. 203). Topografia biblică implică aprecieri asupra identificării localităților și în special despre raporturi între actualele nume arabe și vechile localități biblice. Geografia științifică despre Semiluna Fertilă  este destul de grea pentru că utilizează sisteme complicate de transliterare din araba modernă în lumea biblică. Sunt și probleme rezultate din diferitele forme de transliterare.

,,În afară de aceasta, în ceea ce privește numele de localități din alte limbi (n.a. în limba română vocalizarea din Biblia ortodoxă, ediția Gala Galaction, diferă de Biblia protestantă, Ediția Cornilescu) s-a dezvoltat o silabisire protestantă și una catolică (de exemplu Goshen, Midian și Ghibal față de Gessem, Madian, Galad); silabisirea protestantă... este bazată pe vocalizarea masoretică medievală. Lectura în catolicism din LXX, în ambele cazuri reflectă cea mai veche prounuție ebraică din timpul versiunii LXX (....). Nici unul dintre cele două sisteme nu reproduce exact nume ebraice originale” (ibidem, p. 204)

Geografia biblică începe cu Patriarhul Abraham și acest debut este legat de lumea de unde a venit acest patriarh adică Ur (Geneză 11, 31), orașul sumerian considerat de  arheologi cel mai vechi din istorie. Se completează apoi, începând din Ur la sud, Haran la Nord mergând spre  coastele Siriei și spre sud în Egipt - de unde a început Odiseea Exodului și a Eliberării Poporului Evreiesc (cf.  Exod). Rezultă o Semilună Fertilă cu capetele plasate în Golful Persic și Canalul Suez și partea centrală la granițele actuale ale Turciei. Această fâșie este denumită Semiluna Fertilă. Motivul îl constituie faptul că ea conturează o rețea de izvoare care permit practicarea agriculturii, în timp ce zona înconjurătoare este deșert, și a unor drumuri comerciale din Babilon în Egipt, dintr – un punct în altul al Semilunei Fertile  (ibidem, p. 209).  

În partea extremă a Semilunei Fertile se află Ur, patria lui Abraham (care, așa cum s-a mai precizat, este cea mai veche cetate din istoria lumii). Când Abraham din Ur a ajuns în Egipt, aici exista deja o civilizație înfloritoare, având o mie de ani vechime. Ur reprezintă o străveche cetate din sudul Babilonului, identificat cu Tell – Muqyyar, pe malul drept al Eufratului, la jumătatea drumului dintre Bagdad și Golful Persic. Aici s-a descoperit, la începutul secolului trecut, un turn datând din secolul al XIX- lea î.Cr., în onoarea Zeului Lunii, Namnar - Sin, divinitate masculină. Istoria cetății Ur se întinde pe o perioadă de aproximativ trei mii de ani: fiind întemeiată prin mileniul al IV lea, a cunoscut o perioadă a maximei înfloriri în secolul al XIX- lea î.Cr. Aici s-a găsit baza legislativă, Codul din Ur - Namni (cca. 2050 î.Cr.) care s-a constituit a fi esențial pentru Codul lui Hammurabi. Sumerienii, popor nesemitic, stăpâneau zona Eufratului de Jos, în vremea Dinastiei Timpurii (cca.2800-2400 î. Cr.). Există, din acele vremuri, texte sapiențiale admirabile în Epopeea  lui  Gligameș, Textele   lui  Surupak.

În vremurile străvechi, lumea  sumeriană  era considerată  o  limbă clasică și universală (precum  mai târziu în lumea antică și medievală erau greaca și latina iar în zilele actuale este engleza), iar din această limbă, care a valorificat primul alfabet și prima scriere din  istorie, au derivat scrierile culturilor babiloniene, asiriene și chiar ebraice. Originea scrierii sumeriene nu este cunoscută și se presupune că ar fi existat o altă cultură înainte. Urme ale avansatei civlizații sumeriene au fost descoperite de Leonard Wolly într-un cimitir stăvechi. (cf. Samuel Schultz, Călătorie prin Vechiul Testament, Imprimeria de Vest Oradea,1999, p. 78 ).   

Civilizația sumeriană atinge un stadiu avansat  (spre anii 2300 î.Cr.)  și  apoi  începe să decadă, fiind cucerită de un popor semitic, akkadienii, care a dominat timp de două secole. Apoi invazia gutiană pune capăt supremației akkadiene și urmează cucerirea ammoriților, semiții de vest.

Prin anul 1700 apare, în Mesopotamia, civilizația babiloniană, promotorul ei fiind regele Hammurabi (cca. 1700 î.Cr.) care a transformat mica localiate Babilon într -un centru veritabil al lumii antice a Semilunei Fertile. O realizare a acestui rege rămâne celebrul Cod de Legi Hammurabi, care constituie cutuma pentru lumea patriarhilor biblici.

Originea istoriei Egiptului este atribuită regelui Menes (cca 3000 î.Cr.) care a unit două regate: unul din Deltă și altul din Valea Nilului. Regii dinastiei de început și-au avut capitala la Teba, în Egiptul de Sus. În acest sens s-au descoperit în mormintele regale de la Abydos, vase de piatră, bijuterii, vase de aramă, evidențiind o cultură străveche. Perioada clasică a civilizației egiptene este denumită 'Perioada Vechiului Regat' (cca. 2700-2200 î.Cr.) și a avut ca realizări remarcabile piramidele și opere literare. În acest timp se pun bazele construcției piramidelor. Prima piramidă  este construită de Imhotep, preot, arhitect, medic dar și autor de proverbe. Giganticul Sfinx, reprezentându-l pe regele Khafra din Dinastia a IV-a, este o realizare care dăinuie și astăzi.  Textele Piramidelor, scrise de clasa sacerdotală în timpul Dinastiilor a V-a și a VI-a, evidențiază   credința egiptenilor în viața după moarte. Tot acum se  elaborează și Proverbele lui Ptahotep, o importantă scriere sapiențială practică, având similitudini cu literatura sapiențială biblică,   îndeosebi cu Proverbe, autorul fiind un Mare Vizir din Dinastia a V-a (cf. W. Hayes, The Sceptres of Egypt, The Harper and Brothres Edition, 1953 - o lucrare care prezintă pe larg istoria Egiptului din acastă perioadă). Între anii 2200-200 î. Cr. au urmat cinci Dinastii decadente.

Regatul Mjlociu (2000-1780 î. Cr.) reprezentă reapariția guvernării centralizate și capitala a fost stabilită la Memphis. Este perioada în care se fac construcții impunătoare (palate, canale de irigații) dar nu lipsește nici contribuția literară: Amenemope, Cântecele Harpistului, care merg  pe linia înțelepciunii lui Ptahoptep și care este regăsită în Proverbele biblice (James B. Prithard, Ancient  Near Eastern Texts Relating to The Old Testimony, Princeton University Press, 1955; lucrarea prezintă o bună traducere a textelor sacre ale Egiptului Antic).

Regatului Mijlociu îi urmează o perioadă de asuprire de către alte popoare și abia în Dinastia a XVIII-a (160 î.Ch) se restabilește supremația egipteană și se instituie perioada denumită a Regatului Nou.

Importante în acest context sunt și cercetările de la Ugarit (1000-1200 î.Cr), un univers antic al   Semilunei Fertile, descoperit în 1929 și încă insuficient conturat. Populația Ugaritului este   cananeană,  iar  literatura identificată de săpături are valențe mistice (asemănătoare celei   sumeriene) dar și sapiențiale în sens practic (ca în lumea biblică și egipteană antică). Scrierile  descoperite se  referă  la Zeul Baal și la poziția dominantă a Zeului El în Panteonul ugaritic. Numele de El este utilizat de scrierile veterotestamentare și se referă la Yawheh. Apare și  mitologicul Leviatan (cf. Iob 3,8; 41Isaiia 27,1) dar care pe tăblițele ugaritice este sub  denumire de  L.V. T. ( vocalizat LOTAN), care se luptă cu Baal (cf. M.H. Pope, El in The Ugaritic Texts, Leiden, 1955, p. 20). Din punct de vedre geografic, vârful Semilunei Fertile se  deplasează de la Haran spre vest, la granița de astăzi a Turciei, apoi pe linia Alep-Damasc- Ierusalim, ajungând astfel la cetatea Ugarit. Limba ugaritică este foarte importantă pentru studiul formei arhaice a lumii ebraice.

Din punct de vedere biblic, centrul lumii este Ierusalimul, unde se afla Templul. Din această  lume a Semilunei Fertile s-a ivit Patriarhul biblic Abraham, strămoșul poporului evreu, venind din regiunea străveche a Mesopotamiei (cetatea Ur). Triburile nomade din acele vremuri, în căutare de pășuni, au ajuns în fertila zonă a Nilului, din Egipt, având numele, în texte vechi, hapiru (cf. Ovidiu Drimba, Istoria  Culturii  și Civilizației, Editura Enciclopedică și Științifică, pp. 176 – 173, vol I și Vladimir Petercă, De la Abraham la Iosua, Institutul Teologic Romamo-Catolic, București, 1996, pp 12- 13,- lucrările menționate prezintă pe larg accepția termenului de hapiru).

 

Comentarii cititori
sus

Adina Mocanu           

 

Identitate și conformism într-o societate nouă?

 

barcelona 1Acum doi ani mi se părea cel puțin fabulos să călătoresc, să descopăr lumea, să observ diferențele, sa cunosc diverși oameni cu care pot sa interacționez. Mi se părea că venind din România era ca și cum aș fi ajuns la punctul de destinație ca orice american, francez, olandez sau englez. Acum locuiesc în Barcelona, un oraș multicultural, pe care orice străin îl consideră excepțional, însă de când locuiesc în Vest, simt mereu că îmi lipsește acea dorință de cunoaștere a noului pe care o aveam în urmă cu doi ani. Poate vă întrebați de ce? Am această senzație că sunt zilnic bombardată cu noul și extraordinarul pe care îl primesc fără voința mea, ceea ce îmi creează o stare de disconfort. Noutăți editoriale, premiere teatrale, filme multiculturale, expoziții naționale și internaționale, excursii, cursuri academice fac parte din multitudinea de evenimente culturale pe care le poți avea ca locuitor al ținuturilor catalane. Poate pentru mulți sunt inovatoare, dar acest ansamblu devine obsesiv pentru o persoană care simte că diversitatea înseamnă, într-un fel, limitare. Barcelona e impresionantă, fascinantă, incitantă, culturală, însă ca orice oraș cosmopolit (Londra, Paris, New York etc.) spațiul comun aproape e inexistent, stilul de viață se mișcă într-o circularitate capitalistă.

În Spania, pentru a avea acces la orice instituție culturală, trebuie să fie contracost. Pentru a accede la Universitate, fiecare individ trebuie să plătească, iar criza economică a afectat în așa măsură încât o persoana care vrea să studieze trebuie să aibă resurse financiare destul de bune. Școala este destul de elitistă pentru mulți spanioli, aproape totul este redus la fondurile financiare. În acest fel cercul se restrânge, iar slujbele sunt ocupate de cei care au parte de o educație pe măsură. Ajutoarele financiare sunt prea puține, iar criteriile de selecție pentru a primi un ajutor din partea statului sunt destul de drastice. Totul se întâmplă în așa măsură, încât nu se mai ține cont de responsabilitatea față de comunitate, ci se practică tot mai intens individualismul. Fiecare individ face totul pentru el, câștigă pentru el, iar societatea în care se integrează e redusăbarcelona 2 numai la momentul capitalist și la spațiul privat. În timpuri de criză, coabitarea este parțial eradicată, iar simțul comun e din ce în ce mai slăbit.

Și totuși, trăiești în Vest (mulți ar spune, orice e mai bine ca în România), este adevărat că Vestul are multe părți bune în ceea ce privește organizarea și siguranța fiecărui locuitor, posibilitățile existențiale, traiul mai bun, dar mi se pare că toate acestea încep să devină idealuri. Vestul te primește cu brațele deschise, ai drepturi nenumărate în calitate de cetățean european, însă toate acestea se lovesc de drepturile și perspectivele locuitorilor 'de drept' ai țărilor respective. Aici intervine problema rasială și lupta latentă împotriva discriminării.

Și, totuși, nu e greu să te adaptezi, însă fiecare ieșire în stradă înseamnă o luptă cu identitatea ta (trăiesc în Spania, vorbesc româna, studiez într-o universitate spaniolă, plătesc taxele la stat, dar pentru ei îmi port eticheta de româncă). Poate că e mai bine, pentru că această luptă înseamă mai multă libertate și dorința de a încerca ceva nou tot timpul, de a trece peste granițe și de-a te barcelona 3transforma într-un inadaptat al propiei tale condiții.

Societatea în care trăiesc, de mai bine de doi ani, m-a ajutat să fac alegeri, să mă descopăr și să cresc, să decid și să nu mă supun nimănui. Pe de altă parte, România mi-a oferit accesul la o educație intelectuală, cu bune și rele, cu lipsuri și împliniri.

Totul se rezumă acum la puterea de a alcătui acel puzzle de valori pe care fiecare individ trebuie să le aibă pentru a construi și popula o societate care se află într-o continuă schimbare.

 

Comentarii cititori
sus

Dan Năstasie

 

Marea Gradină din Poiana Mare

 

Pentru exercițiul următor e nevoie de o țintă  situată la o distanță respectabilă. Imaginați-vă apoi că umflați un balon de cauciuc până la refuz, până aproape de presiunea de explozie. Apăsând ferm cu degetele, blocați ieșirea aerului și îndreptați balonul spre centrul țintei. Dacă balonul s-ar deplasa conform traiectoriei unui jet, sub efectul Coandă, ați nimeri, mai mult ca sigur, centrul țintei. Eliberând însă balonul, în realitate, acesta va zbura după o curbă impredictibilă, schimbându-și arbitrar direcția și în mod sigur ocolind ținta. Viteza inițială va scădea brusc odată cu micșorarea rapidă a presiunii și, în final, balonul se va prăbuși fără vlagă, amintind incidental de un prezervativ folosit.

Cam asta a fost traiectoria și comportamentul sistemului național de învățământ, imediat după prăbușirea comunismului. Dezumflarea rapidă, schimbările neașteptate de direcție, lipsa unei ținte, sau a unei viziuni, au caracterizat primii ani de tranziție. Doar după aceea a fost și mai rău.

În ultimele decenii comuniste învățământul fusese abuzat, deformat și, în final, umflat ca un balon cu tehnologii și școli tehnice. Catalogul, deși de mărimea unui afiș de teatru, a devenit neîncăpător pentru rubricile materiilor adăugate. Peste noapte, majoritatea liceelor au devenit industriale. O armată de ingineri, fără pregătire pedagogică, a fost recrutată ca să predea acele materii. Cum inginerii nu aveau cunoștințe practice, o altă armată de maiștri instructori a fost recrutată pentru predarea tehnologiilor în atelierele-școală. Aceștia nu aveau nici pregătire pedagogică și nici o decentă pregătire tehnică. Mulți absolviseră liceul cu mare greutate și le-ar fi stat mult mai bine în bancă decât la catedră.

Impactul acestor măsuri dezastruoase nu a fost simțit imediat doar pentru că, în comparație cu alte eșecuri ale sistemului, rezultatele învățământului corupt și defectuos vor avea un impact întârziat, pe termen lung, al câtorva generații, care se simte abia acum în societatea românească. Balonul a continuat să fie umflat și rapoartele false au continuat să fie trâmbițate.

Ca să nu adauge cheltuieli suplimentare bugetului educației, când Ceaușescu își construia piramida personală, numită alegoric Casa Poporului, cele câteva zeci de mii de ingineri și maiștri lucrând în licee, ca educatori, au continuat să fie plătiți de către industriile din care fuseseră recrutați. Statutul lor ingrat, de slugă la doi stăpâni, a creat și mai multă confuzie și o divizare a cancelariei. Tot din motive financiare li s-a retras dreptul de a obține calificări pedagogice prin grade didactice. Astfel, balonul educațional s-a tot umflat căpătând o formă tot mai hidoasă, devenind tot mai mare, dar și tot mai lipsit de conținut.

Căderea comunismului a însemnat pur și simplu tăierea sforii care ținea balonul sub presiune și eliberarea lui. Rezultatul a fost spontan, spectaculos și imprevizibil. Autopropulsat de imensa presiune acumulată, balonul a urmat rapid o traiectorie sinuoasă și impredictibilă prin perioada de tranziție, eliberat dar fără țintă, izbindu-se de interese electorale, prejudecăți sindicale, miniștri fără viziune, teorii contradictorii ale învățământului și, în final, prăbușindu-se fără vlagă ca prezervativul folosit și în primul paragraf.

Câteva curente revendicative au devenit dominante. Pe de o parte liceele au început să-și scuture mătreața tehnică și să-și modifice profilurile, multe redevenind teoretice. Pe de altă parte, inginerilor și maiștrilor instructori li s-a acordat dreptul de a-și susține gradele didactice și de a dobândi, prin examene și perfecționare, cunoștințe și calificări pedagogice.

Perioda respectivă m-a surprins lucrând la inspectoratul județean ca inspector pentru materii tehnologice. Eram unul dintre cei patru inspectori angajați prin concurs și am rezistat primelor două restructurări succesive, pe măsură ce numărul personalului tehnic s-a redus în școli. În mod specific tranziției spre dezastru, tot mai mulți ingineri și maiștri deveneau tot mai calificați pe măsură ce-și pierdeau posturile.

O mare parte a timpului meu era dedicată inspecțiilor pentru gradele didactice de către ingineri și maiștri-instructori. Înainte de prezentarea la examen, aceștia trebuiau să obțină o notă de trecere la o asistență oficială cu un inspector sau un metodist al inspectoratului. Cum în licee exista o armată de ingineri și maiștri instructori, numărul inspecțiilor era copleșitor. Fosta tovarășă Constantin, menționată în 1985 (http://www.pravaliaculturala.ro/evantaie_2013-2.html#3), devenită doamna Constantin, mă ajuta și făcea parte din echipa mea.

Fiecare inspecție presupunea în mod oficial asistarea la patru lecții diferite, sintetizată într-un proces verbal, de lungime considerabilă, pe care trebuia să-l scriu caligrafic în registrul școlii. Ideea asistențelor mi s-a părut întotdeuna traumatică și artificială. Majoritatea profesorilor inspectați acționau nervos și artificial. Unii își regizau orele, repetându-le anticipat cu clasa, ca pe mici montaje artistice, alții acționau spontan, ca în commedia dell'arte la o înmormântare. Atitudinea mea era de încurajare, considerând dreptul de a obține grade didactice o reparație necesară. Inspecțiile erau mai degrabă o formalitate, pentru că nu-mi amintesc de niciun candidat respins.

Formalitatea era însă luată în serios când venea timpul „mesei, felicitărilor și dansului”, adică un lunch sau dinner oferit de candidat în finalul sesiunii. Vremurile erau relaxate și, în general, acceptarea invitației la masă era un semn de promovare a testului. Directorii școlilor facilitau întregul protocol, adesea masa fiind servită în biroul lor și întotdeauna cu participarea lor. Probabil că aveau o contribuție personală și la alegerea meniului.

Cele mai complicate erau inspecțiile în afara orașului, mai ales în localitățile greu accesibile. Uneori însă, candidatul făcea tot posibilul ca să-mi asigure o deplasare confortabilă, și atunci job-ul semăna cu un picnic lațară. După austeritatea și tensiunea celor patru ore, pe care în pitorescul peisaj rural le reduceam în general la trei, urma un ospăț copios, ca la iarbă verde, în ciripit de păsărele și zbor de fluturași colorați. 

Îmi voi aminti întotdeuna o inspecție la liceul din Poiana Mare, cea mai îndepărtată și inaccesibilă localitate din județ. Acolo nu se putea ajunge cu trenul iar autobuzul făcea vreo trei ore, ceea ce practic mi-ar fi lăsat foarte puțin timp în școală. Inginerul Rostovan a organizat transportul meu cu ajutorul unui prieten, și tot ce aveam de făcut era să cobor în fața blocului meu, dimineața devreme.

Era o zi frumoasă de sfârșit de primăvară, și poate că aerul dimineții era răcoros și proaspăt, dar nu puteam fi sigur din cauza densității gazelor de eșapament de pe bulevard. Tramvaiele treceau cu zgomotul lor specific, de butoaie de tablă rostogolite pe asfalt. Mă și gândeam că vatmanii nu aveau nevoie de claxon, nimeni nu l-ar fi auzit. Călătorii agățați de scară se puteau bucura de vremea care începuse să se încălzească și își puteau descheia primii nasturi ai pardesielor.

Trecătorii se mișcau grăbiți în toate direcțiile, doar eu și  arbuștii de pe marginea drumului contemplam și completam nemișcați peisajul. Era deja târziu, dar îmi puteam imagina cu ușurință o mulțime de motive pentru întârziere, ținând cont de distanța până la Poiana Mare. Soarele începuse să ardă și aș fi vrut să trec la umbră, dar nu o puteam face pentru că șoferul nu mă cunoștea și putea să creadă că am plecat.

Imobilizat la marginea străzii, mi-am plasat servieta pe iarba rară de la marginea bordurii, scrutând bulevardul în sus și în jos. Traficul era aglomerat, cu o mulțime de mașini gonind în ambele directii dar nici una nu dădea semne că ar încetini. Dintr-o dată un taxi s-a desprins din trafic, a semnalizat și a oprit în fața mea. Eram plăcut surprins, ideea de a călători într-un taxi mi s-a părut tentantă și a devenit și mai interesantă când ușa din spate s-a deschis, lăsând să coboare o tânără foarte prezentabilă. Mă pregăteam să mă prezint, dar n-a fost nevoie, tânăra m-a ocolit și a dispărut în clădirea din spatele meu. Apoi taxiul s-a reîntors în trafic, lăsându-mă să mă uit din nou la ceas, mai mult din reflex, știam deja că e târziu, foarte târziu.

Trecuseră deja 45 de minute, o întreagă lecție, dar eu asistasem doar la traficul de dimineață. Când, din cauza căldurii, probabil, mi s-a părut că am auzit clopoțelul de recreație, am pornit pe jos spre serviciu. Am sunat liceul din Poiana Mare și am cerut să vorbesc cu inginerul Rostovan. Secretara mi-a spus că nu e posibil pentru că domnul inginer e la pescuit. Totul începea să capete o tentă kafkiană. Ziua mea era un eșec înainte de a începe. Mi-l imaginam pe Rostovan, confortabil, la umbra sălciilor, cu o bere în mână, la marginea iazului Poienei Mari...

Câteva zile mai târziu, Rostovan m-a căutat și și-a cerut scuze. Nu, nici vorbă de pescuit, o foarte complicată afacere de familie, cu un scenariu combinat între Hamlet și Ursul păcălit de vulpe îl forțase să amâne inspecția. Mă ruga respectuos să reprogramez asistența, ceea ce am făcut, dar singura dată liberă era în ultima săptămână de școală. Mi-a promis că va veni personal la 7 dimineața, să mă ia de acasă, și vom fi în Poiana Mare pe la 9:00, ca să avem timp de o inspecție pe îndelete.

Nu a fost nevoie de serviciile lui, am pornit dimineața devreme cu mașina colegului meu Pilescu, care avea o inspecție programată în aceeași zi, la același liceu. Șofer proaspăt, își conducea cu entuziasm Oltcit-ul în orice direcție posibilă, drumurile liniștite de țară fiind favoritele lui. Pilescu și cu mine aveam viziuni și atitudini diferite în modul în care ne propuneam să rezolvăm problemele educaționale ale tranziției. Fost redactor șef al unui ziar comunist, Pilescu îmbrățișase capitalismul cu același entuziasm, ceea ce îl făcea impredictibil, uneori.

Călătoria a fost plăcută, printre lanuri de grâu și câmpuri de secară care începeau să-și schimbe culoarea de la verde la turquoise. Traficul era relaxat și căruțele de pe mijlocul drumului, și mai relaxate, alungau monotonia.

Am ajuns puțin după ora 9:00 și serenitatea Liceului din Poiana Mare m-a impresionat din primul moment. Eram obișnuit cu clase gălăgioase, cu elevi chicotind și alergând în cercuri sau spirale arhimedice, dar puținii elevi întâlniți erau tăcuți și politicoși. Construcția masivă a clădirii principale și mușcatele din câteva glastre răspândite la ferestre mă făceau să mă simt ca într-o mănăstire. Chiar și aerul profesorului singuratic care traversa grăbit curtea școlii inspira pietate.

Directorul, Fundeanu, o cunoștință recentă, după brigada care încercase să domolească lupta pentru putere în școală, dintre ingineri și profesori, ne-a întâmpinat cu un zâmbet local și o strângere de mână, provincială. Biroul lui mirosea plăcut a cafea, la care am fost invitați. Secretara a servit-o în cești mari, din ceramică albastră. Ne-am aprins țigările, comentând ultimele evenimente. Cofeina și nicotina au îndepărtat oboseala călătoriei și ne-au relaxat. Eram gata de treabă dar directorul nu părea deloc grăbit. De fapt nimeni nu părea grăbit în școală. Fundeanu i-a descris în detaliu pe cei doi candidați, folosind superlative și comparații măgulitoare. Deși am auzit sunetul soneriei, m-a surpins din nou lipsa acelei explozii a zgomotului care o urmeză de obicei, într-o școală, uși trântite, țipete și zarvă specifică mișcării browniene a adolescenților. Era mai degrabă o liniște de culoare de spital, în care se auzeau distinct pașii unei femei cu tocuri. Din descrierea directorului, Rostovan era un inginer foarte capabil dar mai ales un foarte bun pescar. Mi s-a părut că îl cunoșteam deja.

Am schimbat câteva impresii și cu cei doi candidați care, în mod ciudat, au fost invitați la cafea. Grăbește-te încet, părea să fie principiul de bază al liceului local. După o discuție prelungită, cei doi s-au retras să continue pregătirile, iar directorul ne-a servit o altă cafea. Mă uitam tot mai îngrijorat la ceas, trecuse mai mult de o oră de când sosisem și se anunța o zi foarte, foarte lungă. Singura realizare de până acum fusese să evit să calc în bălegarul din zona de parcare.

În sfârșit, pe la 11:00 am fost anunțați că pregătirile sunt gata și, împreună cu inspectorul Pilescu, am fost condus spre sala cu pricina. Nu era o sală de clasă, ci o încăpere de protocol, al cărei singur mobilier era o masă uriașă, acoperită de bunătăți. Mezeluri, sarmale, fripturi, meniul unui revelion într-o prezentare rustică. Directorul radia de entuziasm, ca un chelner de clasă, îi lipsea doar șorțul. În loc de catalog, inginerul Rostovan ținea în fiecare mână câte o sticlă de vin. A spune că a fost o surpriză, ar fi exagerat, a fost un șoc, am rămas mut, neștiind cum să reacționez. Reacția lui Pilescu era, de asemenea, greu de anticipat.

Eram ca în mijlocul unei partide de poker, în care fiecare încerca să ghicească, doar din atitudine, ce gândeau ceilalți, fără să-și trădeze propriile emoții. Erau prea multe persoane de față ca să deschid gura și să nu regret mai târziu, dar privirea furioasă aruncată de Pilescu a fost reconfortantă. Amândoi am părăsit sala, reîntorcându-ne în biroul directorului fără un comentariu. Directorul ne-a urmat șovăitor, în timp ce Rostovan încremenise cu sticlele în mână și arăta ca statuia lui Rostovan.

I-am reamintit lui Fundeanu că venisem pentru inspecții, călătorisem mai mult de o sută de kilometri și pierdusem deja două ore de așteptare. O zi aproape irosită. Directorul a comandat o altă cafea și apoi ne-a explicat cu un ton părintesc, că suntem în Poiana Mare, în ultima săptămână a anului școlar. În general, copii nu mai vin la școală în ultimele două săptămâni și clasele sunt pustii. Patru lecții sunt imposibil de susținut fără elevi. Totuși, el însuși putea garanta pentru integritatea profesională a celor doi candidați și formalitatea unor asistențe nu putea schimba acest fapt. Colegul meu nu arăta prea bine, cred că tensiunea arterială îi crescuse în mod periculos. Personal îmi era greu să-mi regăsesc pulsul. I-am cerut directorului să ne lase singuri, ca să ne consultam.

Am subliniat, în alte împrejurări, formalitatea, absurditatea și subiectivismul acestor inspecții, dar acum înțelegeam mai mult ca niciodată importanța lor. Împreună cu Pilescu am analizat posibilitățile pe care le aveam în față. Prima reacție ar fi fost să trântim ușa, să sărim peste bălegar, să  ne urcăm în mașină și să părăsim mânăstirea. Am fi pierdut o jumătate de zi și i-am fi pus pe cei doi candidați într-o poziție imposibilă, vizând cariera lor viitoare. Gradele lor s-ar fi amânat cu cel puțin un an, poate mai mult. Considerând ultimele tulburări din școală, am fi sancționat colectiv tot personalul tehnic, spre deliciul profesorilor. Chiar corectă, opțiunea era un eșec diplomatic. Alternativa de a accepta oferta unei mese copioase era la fel de tragică, fiindcă procesul verbal al inspecțiilor ar fi arătat ca o carte de bucate sau o listă de minciuni, ceea ce era din nou neacceptabil. O asemenea abatere de la minusculul cod moral al vremurilor nu ar fi trecut neobservată.

După minute care păreau nesfârșite, de consultări, am ajuns la soluția unui compromis. Din moment ce nu aveam cum să schimbăm cultura locală și absenteismul din ultimele săptămâni, singurul lucru pe care-l puteam oferi era să asistăm la lecții în fața oricăror clase, reale sau înjghebate ad-hoc din elevii școlii. Lecțiile trebuiau să fie adevărate, de durata reglementară, cu un topic clar. Directorul ne-a privit de parcă tocmai sosisem de pe lună, când i-am explicat oferta noastră. A încercat să ne convingă că în școală nu erau suficienți elevi pentru două clase. Nu m-am putut abține să nu-i reamintesc că ne aflam în Poiana Mare, poate că adjectivul nu e întâmplător. Cum nu părea să mai fie ceva de negociat, directorul ne-a rugat să avem răbdare și a părăsit biroul în fugă. Era pentru prima dată când am văzut pe cineva grăbit.

A durat cam o oră și alte două cafele până am auzit din nou soneria care anunța începutul lecțiilor inspecției, singurele din școală. Sunetul mi-a evocat mai mult baterea clopotelor la chindie. Rostovan și colegul lui adunaseră toți elevii disponibili, cei care erau la școală din întâmplare, cei care se jucau pe stradă sau cei pe care îi putuseră convoca prin prieteni dispuși să bată pe la ușile caselor gospodarilor din comună.

O duzină de adolescenți de vârste diferite, în uniformă, ținută de plajă sau de fermier, alcătuiau clasa domnului inginer. Câțiva elevi îmbrăcați asemănător și cu trăsături similare păreau să fie frați, dar desigur de vârste diferite. Nu cred că mai fuseseră vreodată în aceeași clasă. Liniștea era aproape dureroasă și tensiunea din aer era palpabilă. Ca profesor însă, Rostovan nu era rău deloc. Un bun povestitor, după ce a depășit emoția primelor minute, a redevenit stăpân pe vocea lui și a prezentat o lecție acceptabilă, chiar dacă inutilă. Un profesor trebuie să emane pasiune și convingere și să fie un actor modest, fie și ratat, iar Rostovan îndeplinea ambele condiții, chiar dacă pasiunea părea să fie mai ales în zona piscicolă.

În a doua lectie i-am cerut să predea o altă materie și s-a conformat. După a treia lecție, din simpatie față de elevi, i-am spus că e suficient. Copii au părăsit clasa ca din pușcă, întorcându-se la vacanța lor prematură iar serenitatea a pus din nou stăpânire pe școală. Pilescu terminase și el, arăta exasperat dar oarecum mulțumit. Era deja mult trecut de ora prânzului.

Ne-am reîntâlnit în sala de protocol, unde sarmalele se răciseră de mult. Ar fi fost nepoliticos să refuzăm ospitalitatea locală, acum când eram la sfârșitul unei lungi zile de lucru.

 

Comentarii cititori
sus

Florin Prună

 

Oscilația adevărului pragmatic

 

Una dintre cele mai acceptate teorii epistemologice este cea a „corespondenței”. Aceasta presupune existența unei relații de corespondență între idei/propoziții și realitatea asupra cărora acestea se referă. În cadrul acestei teorii „adevărul” este o proprietate specifică doar ideilor prin intermediul cărora se semnifică acordul lor cu realitatea; „falsitatea” semnifică dezacordul cu realitatea; (se mai poate de asemenea accepta că „adevărat” și „fals” sunt calități atribuite doar anumitor opinii ce pot fi de regulă exprimate prin intermediul limbajului). „Teoria pragmatistă a adevărului” propune existența unei relații speciale între „adevăr” și „utilitate”, în sensul că această relație presupune o împletire a celor două noțiunii într-un mod interdependent –„Se poate spune despre el („adevărul”) că este folositor pentru că este adevărat, fie că este adevărat pentru că este folositor1. Urmărind-ul în continuare pe W. James în eseul său Concepția pragmatică despre adevăr: „presupunând că o idee sau o opinie este adevărată, ce diferență concretă va rezulta din faptul că ea este adevărată, în ceea ce privește viața noastră prezentă? Ce experiențe pot diferi de cele pe care le-am avea dacă opinia ar fi falsă? Pe scurt care este valoarea de piață a adevărului?2. James conchide, în cele din urmă, că adevărul este ceva ce „i se întâmplă unei idei”, ea devine adevărată datorită evenimentelor ce o înconjură. Se pune, așadar, accentul pe interpretarea valorii epistemologice ale unei concepții/opinii, în funcție, doar, de consecințele sale practice, „adevărul” și „falsul” devin astfel instrumente de ghidare pentru experiență - dar, care pot fi identificate doar prin intermediul acesteia din urmă. În acest condiții relația dintre „conceptși „realitateeste una de interdependență și poartă o înfățișare radical empirică. 

Este ușor de sesizat faptul că teoria pragmatistă a lui James propune la rândul ei un anumit tip de relație corespondentistă, relație în care este stabilită corespondența dintre ideile și consecințele acestora. Dar, în cadrul acestei terorii, relației de corespondență i se imprimă o anumită condiție de „utilitate” (cu transpunere, obligatoriu, practică), care trebuie să reiasă din cunoașterea diferitelor propoziții adevărate la nivelul experienței (realității) operatorilor. Doar posedând această caracteristică propozițiile sunt adevărate (deci în corespondență cu realitatea). În continuare voi arăta că această abordare a relației dintre „adevăr” și „realitate” în procesul de judecare al statutului diferitelor idei/propoziții ridică unele dificultăți și incoerențe de natură logică.

Adevărurile istorice

Majoritatea celor care au avut oportunitatea de a studia, chiar și într-un mod tranzitoriu, Istoria Românilor vor recunoaște ca fiind adevărat faptul că Tudor Vladimirescu a existat în realitate și că informațiile ce îl desemnează nu sunt doar povești ce însuflețeșc cărțile contemporane de istorie. Dacă printre aceștia s-ar afla și un adept al teoriei pragmatiste asupra adevărului, ar urma că, obișnuita sa credință este fundamentată pe efectele utile pe care existența trecută a lui Tudor Vladimirescu o are asupra sa. Atunci când este nevoit să își argumenteze credința, adeptul teoriei lui James, o va face folosindu-se de principiul utilității adevărului. Prin urmare el se găsește nevoit a identifica legătura dintre el și Tudor Vladimirescu astfel încât prin ea să reiasă caracterul folositor al existenței propriu-zise a domnitorului asupra sa. Acest proces de identificare pare a fi unul extrem de complicat, mai ales dacă i s-ar impune o rigoare științifică. Dificultatea este foarte clară cum, pentru pragmatiști veridicitatea existenței lui Tudor Vladimirescu nu este atinsă prin faptul că a existat în realitate un om care a purtat acest nume, ci prin faptul că le este folositor a crede că într-adevăr a existat un om care s-a numit Tudor Vladimirescu. Mai exact pare că pentru un pragmatist devine irelevant dacă a existat un om cu numele de Tudor Vladimirescu, tot ce este luat în seama de acesta, sunt efectele utile pe care acest fapt le-ar putea avea asupra sa.

În același mod, un adept al pragmatismului ar fi îndreptățit să susțină ca fiind adevărată existența oricărui personaj din mitologia greacă, în măsura în care reușește să identifice o traiectorie folositoare a efectelor credinței sale. Astfel, utilizând metoda pragmatistă, s-ar putea dovedi veridică existența ciclopilor, minotaurilor sau chiar a nimfelor, fară nici un fel de alte probleme.

„Valoarea de piață” a adevărului

Pragmatismul este interesat de diferența concretă care va rezulta din faptul că o idee sau opinie este adevărată în ceea ce privește viața noastră prezentă; de experiențele ce vor diferi față de cele pe care le avem dacă opinia ar fi falsă. Pe scurt care este valoarea de piață a adevărului?3

Să presupunem cazul unei persoane „X”, care a ascultat un program radiofonic structurat în două părți (judecând după informațiile oferite ascultătorilor): una economică și una sportivă. X are posibilitatea de a testa pragmatic ambele informații primite, spre a le stabili valoarea de adevăr. Acesta va utiliza informațiile economice într-un fel anume. Se presupune că experiența rezultată a avut rezultate folositoare, prin urmare X are toate motivele să considere informațiile primite drept adevărate. Dintr-un motiv sau altul, X se limitează la testarea doar a informațiilor de natura economică. Informațiile sportive nu au fost testate, valoarea de „adevăr” sau „fals” a acestora nu poate fi așadar determinată. Astfel ar părea că „valoarea de piață”a acestora nu există, nefiind estimată, deci nici influența pe care acestea o au asupra lui X nu poate exista.

Se poate obiecta astfel: chiar dacă nu toate informațiile (ex.: informațiile sportive) îl influențează pe X, există numeroase procese (mesaje subliminale, decizii geo-politice, instincte, diverse boli, etc.) care îl influențează pe acesta într-un mod semnificativ fără ca el să fie conștient de efectele lor; (cum nu pare posibil ca tocmai X să fie atotcunoscător). Dar „valoarea de piață” a acestor informații rămâne totuși zero pentru X, pentru că aceste evenimente nu pot fi testate prin „filtrul utilității”, fiind astfel excluse din „experiența adevărată” a lui X.

Ca și obiecție este acceptabil că nu este necesar ca X să supună verificării fiecare informație/ opinie de care dispune, sau care poate exista la un moment dat în lume. Într-adevăr nu este posibil acest lucru, dar trebuie evidențiată „condiția de utilitate” ce constituie un „plus de restrictivitate” în potențialul de identificare al „adevărului”. Acest proces ajunge datorită acestei condiții să fie influențat de preferințele, circumstanțele, și de opiniile lui X (inclinațiile sale spre problemele economice în defavoarea celor sportive, etc.). Din pricina accentului care se pune pe experiența personală - care nu poate fi niciodată aceeași pentru doi indivizi - adevărul este supus relativizării.

Problema stă și în înțelesul conceptului de „utilitate”, care nu este fixat într-un mod satisfăcător de către James. Acest concept diferă de la un individ la altul și de la o circumstanță la alta. Într-un context pragmatist, „adevărul” nu se poate separa de subiectivitatea individuală, care îl influențează într-un mod acut. Astfel, utilitatea individuală - ce diferă de la un individ la altul - îl „leagă” pe pragmatist într-o realitate în care experiențele sale (trecute și viitoare) vor fi guvernate de preferințele sale și care îl fac pe acesta să pară infailibil în procesul determinării „adevărurilor” după care se va și ghida.

O altă problemă a pragmatismului lui James este faptul că „adevărul” poate fi determinat doar printr-o testare emprirică în care conceptul de utilitate funcționează ca un „martor luminos”: Adevărul e ceva de i se întâmplă unei idei.(...) Adevărul său este de fapt un eveniment,un proces, și anume procesul prin care aceasta se verifică, verificarea sa”.4

În aceste condiții devine foarte greu de stabilit „valoarea de piață” a unui eveniment, datorită caracterului fluctuant pe care acestea îl au. Teoria pragmatistă a adevărului lasă deschisă posibilitatea de joncțiuneconstantăîntre „adevărat” și „fals” referitor la orice opinie. Această mișcare este însuflețită de caracterul subiectiv pe care îl are conceptul de „utilitate”. „Adevărul este un eveniment, un proces”, așadar orice determinare a acestei „valori de piață” a „adevărului” ar presupune înainte o oarecare capacitate de predicție a urmărilor acestuia, care ar fi exprimată prin utilizarea aleasă a acestuia. Această capacitate de predicție nu a putut încă fi perfectată de către om spre a avea rezultate stabile, astfel infailibilitatea procesului de determinare al adevărului pragmatic nu poate fi, momentan, posibilă.

În această doctrină „adevărul” nu are un caracter static; James ne propune că acesta trebuie să fie un proces continuu de verificare în care ulterior „valoarea sa de piață” va joaca rolul determinant. Într-un mod obișnuit, în interiorul altor teorii epistemologice, mai conservatoare, „adevărul” și „falsul” sunt descoperite tocmai prin acest proces de verificare. Pare așadar just faptul că odată ce ne folosim de schema lui James nu putem ajunge niciodată la vreun „adevăr” cert.

Lucrurile ar sta altfel dacă am înțelege prin acest concept un proces nesfârșit de identificare și corelare a urmărilor diverselor noastre credințe cu experiențele rezultate din acestea.

1 William James – Concepția pragmatistă despre adevăr;
2 Idem
3 William James – Concepția pragmatistă despre adevăr;
4 William James – Concepția pragmatistă despre adevăr;

 

Comentarii cititori
sus

Loredana Terec Vlad

 

Un studiu despre etica afacerilor

 

Etica afacerilor se poate defini ca fiind studiul eticii aplicate firmelor sau sectorului public, privat sau mixt. În acest context, întrebarea care este pusă în acest articol ar fi daca este nevoie de etică în afaceri (cf. Adriana Mihaela Macsut și Ștefan Grosu, Aspecte definitorii despre etica în afaceri, în Daily Business, 4 martie 2013, 
http://www.dailybusiness.ro/bloguri/adriana-macsut/companii/aspecte-definitorii-despre-etica-in-afaceri-2248), iar „din punct de vedere istoric se poate afirma că etica în afaceri începe în Sumer” (ibidem).  Raportat la afaceri, din cele mai vechi timpuri până astăzi, etica afacerilor se referă la un comportament moral în afaceri. Din acest punct de vedere, studiul opiniilor, valorilor și modelelor de comportament ale șefilor de departamente din cadrul firmelor, precum și consecințele actelor, sunt evaluate din perspectiva teoriilor și atitudinilor vis à vis de deciziile organizaționale, incluzând în aceasta dilemele etice în ceea ce privește transparența deciziilor luate. După cum afirma Roger Crisp, „etica în afaceri este un domeniu de investigații filosofice, având propriile sale probleme și teme de discuție, specialiști, publicații, centre de cercetare și, desigur, o varietate de curente sau școli de gândire”. (cf. Roger Crisp apud Dan Crăciun în Etica Afacerilor, Editura Universității din Oradea, 2005, p.  11).

Pentru tradiționaliști, misiunea unei firme este aceea de a genera utilitate, abordarea instrumentalistă limitând firma la ceea ce se numește în literatura de specialitate, rentabilitate, comportamentul etic fiind doar o modalitate de a asigura îndeplinirea funcției pentru care a fost înființată. Din punctul de vedere al non-utilitaritariștilor, se poate aprecia faptul că a fi etic este o finalitate a individului și nu o formă de a face bani, comportamentul etic fiind considerat forma prin care o organizație recunoaște rolul său în societate și oferă exemple de conduită pentru aceasta. Așadar, putem afirma faptul că, în cadrul unei organizații se stabilește un contract social, acest lucru făcând referință la dreptul organizațiilor de a funcționa și de a oferi societății bunuri și serivicii; societatea pretinde beneficii pentru grupurile țintă, încercând, din acest punct de vedere, satisfacerea adecvată a unui anumit tip de necesitate, iar în caz contrar rezilierea contractului sau renunțarea firmei pentru neîndeplinirea condițiilor pentru care a fost înființată.

,,Etica în afaceri este studiul modului în care normele morale personale se aplică în activitățile și scopurile întreprinderii comerciale; nu este un standard moral separat, ci studiul modului în care contextul afacerilor pune persoanei morale, ce acționează ca agent al acestui sistem, propriile sale probleme specifice“ (cf. Laura Nash Good Intentions Aside. A Manager’s Guide to Resolving Ethical Problems, 2nd ed, Harvard Business School Press,Boston,Massachusetts, p. 5).

În consecință, etica este un component cheie al activitații organizațiilor, dat fiind faptul că   interacțiunile dintre grupurile țintă și acestea sunt repetitive și continue.

Ca și arie a eticii aplicate, etica afacerilor s-a născut în sec XX în Statele Unite. Începând de aici, s-a extins în toată lumea, fiind o temă din ce în ce mai dezbătută și actuală și care au avut ca scop înființarea departamentelor care să garanteze integritatea și responsabilitatea organizațiilor vis à vis de societate și individ.

 

Comentarii cititori
sus

Calinic Toropu

 

Chavez: Si!... y No

 

chavezChavez, care se voia urmașul lui Bolivar și continuatorul lui Fidel, a murit la 58 de ani, fără să termine ceea ce își propusese. Pe de altă parte, unii ar spune că a murit la timp, dacă ne amintim că a fost atins și el, la un moment dat, de beția puterii. Chavez va rămâne un inspirat leader, pentru cei care și-au găsit un loc în societate datorită lui - mai ales amerindieni și negri, și un crud tiran, pentru cei care și-au pierdut privilegiile pe care le avea din epoca pre-Chavez - mai ales urmașii coloniștilor spanioli. Oricum va fi categorisit, va fi numit "mare". Și, în opinia mea, a fost și unul și celălalt. Ce mă surprinde însă, este faptul că aceia care îl critică (și urăsc profund) atunci când sunt întrebați: „de ce?“, nu au o argumentație solidă. Îl acuză că a investit banii, aduși de petrol, în programe sociale (ca și cum asta ar fi rău!) sau spun, „da, a scăzut sărăcia în barillo-urile venezuelene, dar că nu a redus-o suficient!“. Discutabil, dacă ne raportăm la durata și istoria perioadei Chavez.

În același timp sunt foarte mulți care îl iubesc profund și suferă pentru moartea sa. Și nu mă refer la familia apropiată, pe care a adus-o în funcții interesante și bine plătite, și pe care a făcut-o stăpână peste terenuri inimaginabil de întinse (după cum spune un reportaj al unei ziariste din Franța, „Chavez, marea minciună“); mă refer la cei care au avut, datorită lui, acces la educație - gratuit -, la sănătate - gratuit -, la transport - 3 sau 4 cenți de bolivar și la mâncare. Și la locuri de muncă. Dar nu și la securitate, dacă notăm că numai în Caracas se numărau peste o sută treizeci de crime în fiecare săptămână, în ciuda faptului că armata - care i-a rămas mereu fidelă - era omni-prezentă.

Dacă șomajul de 8% este în limitele acceptabile, dată fiind perioada economică prin care s-a trecut (pentru comparație, în Canada este similar, iar în SUA este chiar mai mare), dacă PIB-ul pe cap de locuitor este de peste unsprezece mii de dolari pe locuitor, în schimb inflația depășește 23%, iar dezvoltarea economică nu a fost gândită pe termen lung. Fără investiții importante - mare parte din petro-dolari finanțau mișcarea bolivariană (de stânga) pe continentul sud-american, sau sprijineau țări precum Cuba -, sugrumând economia privată, obligând-o să suporte fără discernământ proiectele sociale, menținând un curs artifical pentru moneda locală, bolivar fuerte, - ceea ce a dus inevitabil la proliferarea pieței negre -, s-a ajuns ca economia națională să se sprijinie, în principal, pe două industrii: petrol și... bere.

Și tocmai în asta văd problema cu care se va confrunta Venezuela în viitor. Indiferent de cine va veni la putere.

E riscant să pronostichezi viitorul unei țări sud-americane, în general; cu atât mai mult în cazul Venezuelei, care iese dintr-o stare anormală, dacă o comparăm cu ce se întâmplă în jurul său, dar consecventă istoriei continentului. Și măcar dacă totul ar ține doar de cultură…

Dar rezervele sale de petrol, cele mai mari în lume, complică lucrurile: China deja o consideră ca pe sursa strategică proprie, iar SUA, dar mai ales mega-companiile petroliere, abia așteaptă să-și ia revanșa în urma înfrângerii istorice suferite prin naționalizarea industriei petroliere (începută de altfel de predecesorii lui Chavez), prin alungarea companiilor străine și prin sprijinirea inamicilor acestora… 

Comentarii cititori
sus

Calinic Toropu

 

 Habemus Papam… se pregătește următorul!

 

Faptul că noi, cei din Quebec, am avut un cardinal papabil, Marc Ouelett, ne-a făcut să trăim mai intens decât alții atât perioada dinainte, cât și cele două zile de Conclav, care au culminat cu desemnarea noului Papă. Ortodox fiind - și credincios… atunci când dau de greu -, participarea mea la evenimentul care a marcat existența a peste un miliard de catolici a fost fără emoții. Așadar, am urmărit toată zbaterea aceasta, uneori cu detașare, alteori cu exasperare față de spațiul pe care îl ocupă în cotidian, de cele mai multe ori cu interesul păgân de a înțelege cum și cât va dori biserica catolică să-și rezolve problemele care-i subminează autoritatea și dacă se vizează o aducere la zi.

Impresia, întărită și de prima reacție - pe cât de involuntară, pe atât de sinceră - a mulțimii adunate în Piața Sfântul Petru din Roma, în 13 martie 2013, ora 19:06, este că 115 cardinali din 117 (doi nu s-au prezentat) au preferat, pentru a doua oară, să lase reforma pe mai târziu. Explozia de bucurie, declanșată de fumul alb, a fost stinsă repede, în momentul în care a fost anunțat  Jorge Bergoglio, al Argentinei, ca Papă cu numele Francisc. Aici se merită o paranteză: numele său este, simplu, Francisc și nu Francisc I. Va fi numit așa doar în cazul în care un viitor papă va dori să poarte același nume, caz în care acela își va adăuga sufixul II. Deci, cum spuneam, pronunțarea numelui cardinalului Bergoglio - care la pariuri avea cota 1/20 - a adus pentru câteva momente o tăcere profundă în piața din fața Basilicii.

Da, este primul papă non-european; da, este primul papă provenit din America de Sud, cu o mare concentrare de catolici practicanți; da, este primul papă dat de iezuiți care au avut relații tumultuoase cu autoritatea papală; da, este un om modest și simplu… Dar nu era cel așteptat în momentul acesta. Biserica catolică este, după Walmart  sau înaintea acesteia ! - cea mai mare corporație mondială, cu 1.2 miliarde de clienți, cu peste 1 milion de angajați, cu zeci de milioane de voluntari, cu o rețea de distribuție globală, cu unul dintre cele mai valoroase logo-uri și care operează pe o importantă piață emergentă, după cum o portretizează 'The Economist'.

În același timp ea se găseste într-o criză morală importantă, generată în special de cazurile frecvente de pedofilie; se confruntă cu scăderea credibilității prin refuzul de armonizare cu tendințele actuale de recunoaștere a căsătoriilor între persoane de același sex, de liberalizare a avorturilor; nu reușește să-și reformeze practicile, precum celibatul preoților și de acceptare a femeilor preot. Dacă la toate acestea mai adăugăm și greșelile trecute ale Vaticanului, precum flirtul cu elementele nazist-fasciste (Dosarul Odessa) și scandalul băncii Ambrosiano; dacă notăm prezența importantă a 'aripii de afaceri' a 'guvernului catolic' pe piața imobiliară și în tranzacțiile bancare; dacă nu-și reface imaginea de organizație ocultă atât de puternic implantată în imaginarul colectiv (de către instituții precum Opus Dei), realizăm că Biserica Catolică are mai mult nevoie de un șef care să fie bun CEO cu (bună)credință, decat de un preot care să vină cu autobuzul la slujbă. Are nevoie de un gestionar de resurse umane, mai degrabă decât de un dascăl de modă veche. Are nevoie de un leader deschis la dialog, și nu de un tradiționalist intransigent.

Și pentru că CV-ul lui Jorge Bergoglio nu pare să fie, dacă este să ne referim la viața și faptele acestuia… a fost ales Papa Francisc. Ca un semn de carte, ca o pauză nu foarte lungă (dată fiind vârsta acestuia) până când cardinalii, dintre care mai mult de jumătate au fost numiți de Papa Benedict al VI-lea - și deci nu se cunosc încă -, îl vor pregăti pe acela care poate defini o nouă strategie de întreprindere.

Depinde doar de Papa Francisc ca fumul care a ieșit pe coșul Basilicii Sfântul Petru să fie mai mult decat smoke screen și ca istoria să îl rețină mai mult decât doar „Papa Francisc cel umil”.

29 martie 2013
Laval

 

Comentarii cititori
sus

Cornel Mihai Ungureanu

 

Scene cu Nicolae Coande


23 septembrie 2003
L-am sunat pe Nicolae să-l felicit, e ziua lui de naștere. Mi-a povestit editorialul la care scria, era vorba despre ministrul de Externe, despre americani, despre acel mamă-tată al lui Gellu Naum, care îți dă să mănânci, dar îți mai trage și una după ceafă, din când în când. “Ce-am vrut să spun, nici eu nu știu. De povestit e ușor, darul ăsta îl moștenesc de la bunicul meu. De scris e mai greu”, zicea.
 
Octombrie 2003
Am urcat scările înghesuite și abrupte către biroul lui Nicolae de la ultimul etaj al unei clădiri vechi din centrul Craiovei, care găzduiește redacția ziarului Cuvântul Libertății. Aștept să-mi scrie o recomandare pentru primirea în Uniunea Scriitorilor, dar mai are doi oaspeți, așa că studiez ambientul încremenit parcă în anii de socialism. La o masă, un bătrân director de marketing, de pe vremea oficiosului comunist Înainte, formează un număr de telefon, tușește de câteva ori, salută, se prezintă, face o introducere, conversează despre vreme și vremuri, apoi atacă în receptor: „Am remarcat că tindeți spre dezvoltare. Nu ne dați și nouă niște piese auto și vă acordăm spațiu publicitar în ziarul cu cea mai bogată tradiție din Oltenia?”. Unul dintre musafirii lui Coande pare și el un activist de partid școlit după cărți sovietice. Folosește expresii de genul “Și-au conjugat eforturile” și îi cere cu inocență de informator, părerea despre revistele de cultură craiovene.
- Scrisul Românesc?
- Un magazin. Un ghiveci, răspunde Nicolae.
- Mozaicul?
- O publicație cu alonjă intelectuală.
- Dar de Ramuri ce ziceți?
- Ramuri este o revistă pe la care a trecut Nicolae Iorga!
În fundal, știrile și muzica de la Radio România Actualități. Pe un raft zăresc un titlu de roman: Nunta lui Petre, de Jean Băileșteanu.
Cei doi domni pleacă. Nicolae îmi scrie de mână, pe o coală A4, recomandarea. Observă că mă uit la chipul brăzdat de riduri adânci al lui Cezar Ivănescu, într-o fotografie ce va ilustra un interviu.
- „Așa trebuie să arate un poet”, i-am zis nevesti-mii. „Cum? Așa vrei să ajungi?”, mi-a răspuns.
Râde, ducându-și palma la gură, un gest care i se întâmplă mereu când povestește întâmplări amuzante.
 
Ianuarie 2004
Coande îmi spunea că atât Folfa, cât și Fundătura Homer, le-a scris pe când era arepentor. De când lucrează la ziar, n-a mai reușit să închege un volum de poezie. Poate va veni cu unul nou din Lagenbroich, așezarea de lângă Koln, unde a ajuns cu o bursă a Fundației Heinrich Boll. „Trăiesc din renta unuia care a fost cândva poet”, îmi spune într-un e-mail primit astăzi, având drept subject „Bursuca germană”.
 
Noiembrie 2006
Pe drum spre Târgul Gaudeamus de la București. În tren cu Nicolae Coande, Ion Maria, Marius Dobrin și Albert, băiatul lui Marius. Nicolae ni-l povestește pe Ioan T Morar recitând Paloarea mea la Festivalul de Poezie de la Sibiu, ne vorbește despre despre politețea unor oameni rutinați, care nu mai vor să spună adevărul, despre singurătățile perdante ale scriitorilor români și acest deficit: nu coagulăm. „Omul e ca o nucă. Dacă îi dai un pumn, se deschide; altfel degeaba o rogi: Deschide-te frumoasă nucă! Pumn în sensul de stimul, de inițiativă”, abia îi auzeam cuvintele prin zgomotul grăbitului accelerat.
„Dacă lumea asta este materială, are un motor. Dacă nu, are un suflu, un suflet cum spunem noi, românii. Dacă lumea are formă de om, cum zic unii mistici, are o inimă undeva; dar tot are un motor. Ei bine, indiferent ce formă are lumea, motorul ei e în Occident”, adaugă. Intervin Ion Maria și Marius, iar Nicolae le răspunde cu argumente: bani, capitalism, protestantism și legătura dintre ele. Eu tac și încep să zâmbesc pe măsură ce revine la vremurile de acum și la plaiurile noastre: „Dar viața conține și bălegar, nu numai lux și strălucire. Ieși dimineața din casă și calci într-un căcat de câine: «Ptiu! Ți-am spus să nu te mai caci aici!» E adevărat că ne-am obișnuit cu un anumit confort, vrei să poți să faci o baie, nu să aștepți să se încălzească Oltul”.
 
2007
Merg cu Nicolae pe strada Cuza. Lângă statuia lui Marin Sorescu din fața teatrului craiovean, o femeie citește. Bea dintr-o sticlă, se întoarce la lectură, iar bea, iar se uită în carte. „Îți trebuie curaj pentru a citi anumite lucruri!”, îmi șoptește el.
 
2008
În biroul lui Coande de la secretariatul literar al Teatrului Național „Marin Sorescu”. Îmi povestește că au primit o adresă de la Tribunal referitoare la unul dintre angajați care avusese o problemă de rezolvat în înstanță, adresă care începea astfel: „Către Teatrul Național Maria Tănase”. „Românii sunt, prin tradiție, mai legați de folclor decât de teatru ori literatură”, zicea. „La Paris poți să fii sărac, dar elegant. La noi: Scriitor? Și mai ești și sărac? Nu ești nici măcar șef la Direcția pentru Cultură?”. Tocmai îl sunase un director de acolo, îl invitase să scrie oricând pentru revista lor. „Cu cine ne confundă ăștia?”, mă întreba.
 
2009
Seara, în camera mea de la Casa cu Leu, după 12 ore în redacție. Abia terminasem de vorbit cu Grigore Cartianu care voia să-i telefonez, la 10 seara, directorului de la Penitenciar și să mă asigur că e corect ce scrisese reporterița în textul trimis la București. Sună telefonul. Coande. Răsuflu ușurat. Mă întreabă dacă vreau să vin la o premieră, la teatru. Vreau, numai să pot scăpa de la ziar. Îl întreb ce face. Privește Culoarea minciunii, un film cu Anthony Hopkins și Nicole Kidman. Îmi vorbește despre Montale, despre poezie și cărțile care se citesc „încet, pe deșălate, cum spune olteanul”. Despre a fi înăuntru sau afară. Și despre un țigan pe care îl întâlnise în Târgul de Săptămână. Băuseră câte o bere, mâncaseră mici împreună și acela îi povestise despre Portugalia, unde peștele e singura mâncare, despre Londra, unde a fost încarcerat, și despre Germania: „Sunt naziști, dă-i în mă-sa, dar i-au dat niște bani lu’ mama, pentru chestia aia cu Transmisia”; „Transnistria”, îl corectase Nicolae. „Așa cum zici! Ei au făcut-o și tot ei plătesc”.
 
2010
Abia ne așezasem pe locurile noastre din rândul doi, eram cu Giorgiana și Corina în sala mică a teatrului, și așteptam să înceapă conferința lui Solomon Marcus. Coande și-a pus tașca pe un scaun din fața noastră . „Bună seara lucrurilor de aici!”, ne-a salutat și, imediat, a întrebat-o pe Corina, care zâmbise: „Știi?”; „Nu”, a răspuns ea; „Așa a zis poetul la intrarea într-o cameră în care erau și obiecte”.
 
2011
Un apus splendid pe malul Dunării, la conacul lui Dinescu. „Hora neopașoptistă la Cetate”, îmi zice Nicolae. Privim mai de departe mulțimea strânsă în jurul mesei, în timp ce amfitrionul taie din crapul imens gătit după o rețetă poloneză. „Mai ții minte tu dragă Mărie, când ne-am cunoscut întâi la vie, că n-aveai elastic la chiloți, te legai cu sârmă de baloți”, fredonează Nicolae varianta lui Mărin Cornea, auzită în bâlci la Roșiori de Vede. Mai îmi zice una pe care n-o știam: „Fir-ai a dracu lampă cinci eu te-aprind și tu te stingi!”
 
Tot 2011
Întors din Maramureș, Nicolae îmi povestește despre poetul Ion Butnar al cărui prieten ajunsese prefect. Și cum s-au întâlnit cei doi și domnul cu funcție, obișnuit ca oamenii să-i ceară de la apartamente la locuri de muncă pentru soție, îl întreabă: „Ai nevoie de ceva?”. Poetul zice: „Nu”. Dar. după câteva clipe, se răzgândește: „De fapt, aș vrea. Dă-mi și mie o țigară”.
 
2012
Cobor cu Nicolae către agenția de bilete a teatrului. Nu mai are chef de toate conferințele și întânirile cu scriitori pe care le moderează. „Sunt momente când nu vrei”, zice. „Îmi vine să dispar de la evenimente pe care eu le organizez. Nu vreau să-i mai prezint, aș vrea să vin, să-i ascult. Cum zicea maică-mea în seara de Revelion: «Să stau la masă ca cucoanele»”.
 
2013
În birou la Coande. Vorbește la telefon cu editorul Jean Băileșteanu, îl întreabă dacă a înscris cartea poetului Anton Jurebie la premiile Filialei Uniunii Scriitorilor. Se pare că nu o făcuse. „De multe ori ținem la oameni, dar nu ne pasă, de fapt, ce li se întâmplă”, îl aud. După ce închide, îmi citește poeme de Acosmei și îmi spune cât a câștigat anul trecut din articolele publicate în diferite reviste și cum îl invidiază Ion Maria. Mă conduce până jos, ia o zambilă de pe masa lui dom Mitică, șeful agenției, și o miroase. „Îmi amintește de femei”, zice.
 
Nu mai știu anul,
dar e sâmbătă dimineață. Împreună cu Florin Oncescu, prozator stabilit la Montreal, îl așteptăm la intrarea în sala mică a teatrului craiovean pe Nicolae Coande, care vine de la Severin, de la un festival de poezie, unde a băut până la 3 noaptea. Schimbăm câteva cuvinte, Florin trebuie să plece, are de prins avionul pe Otopeni, pe Nicolae îl sună soția. „Sunt aici cu tânărul, dar ambițiosul prozator CMU. Mi-a mai venit vreo bursă din Germania?”, glumește, iar după ce închide, îmi zice, obosit: „M-aș întinde ca bețivu’ pe iarba asta verde, la umbra statuii lui Sorescu. Doar că statuia lui Sorescu nu face umbră. Când voi fi întrebat: «Maestre, ce fel de statuie vrei?», am să spun: «Una care să facă umbră»”.

(Puteți afla aici impresii de la o "Seară pentru minte, inimă și literatură" avându-l ca invitat pe Nicolae Coande, în localitatea natală, Osica de Sus) 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey