Andreea-Maria Calotă
Horia Dulvac
Ștefan Grosu
Adriana Mihaela Macsut
Dan Năstasie

 
sus

Andreea-Maria Calotă
Clasa a X-a C, Liceul Charles Laugier, Craiova


Interviu imaginar cu Titu Maiorescu:
despre rolul poetului

 

Reporter: Care credeți că este rolul poeziei?

Titu Maiorescu: Cu drept cuvânt s-a zis licență poetică și nu licența poetului. Numai cea dintâi este iertată! Poezia, ca toate artele, este chemată să exprime frumosul, spre  deosebire de știință, care se ocupă de adevăr. 

Reporter: Așadar, care ar fi atunci diferența între frumos și adevăr?

Titu Maiorescu: Știința este studiul creierilor dar poate aceasta să înlocuiască știința sufletului? Cine cunoaște mecanismul clavirului poate să ghicească felurimea nemărginită a melodiilor? Cea mai mare diferență între adevăr și frumos este că adevărul cuprinde numai idei, pe când frumosul cuprinde idei manifestate în materie sensibilă. Este doar o condițiune elementară a fiecărei lucrări artistice, de a avea un material în care sau prin care să-i realizeze obiectul. Cuvântul prozaic este chemat a-mi da noțiuni, însă aceste noțiuni sunt abstracte, logice, dematerializate și pot constitui astfel un adevăr și o știință, dar niciodată o artă și o operă frumoasă. Frumosul nu este o idee teoretică, ci o idee învălită și încorporată în formă sensibilă, și de aceea cuvântul poetic trebuie să reproducă această formă.

Reporter: Care este menirea poetului?

Titu Maiorescu: Cine are vocațiune? Cel ce în momentul lucrării se uită pe sine ! Poetul este chemat a deștepta prin cuvintele ce le întrebuințează prin imagini care acționează asupra  conștiinței auditoriului. El trebuie să aibă  fantezia de a se lupta cu o greutate foarte însemnată referitoare la  pierderea crescândă a elementului material din gândirea cuvintelor unei limbi.

Reporter: Considerați ca există o condiție de împlinire a poeziei?

Titu Maiorescu: Cu cât o rimă este mai ușoară, cu atât este mai ieftină și mai comună, și poetul trebuie să se gândească de două ori pentru a o întrebuința. Un poet distins nu va rima niciodată guriță-garofiță. În acest caz ne propunem analiza referiotoare la ideile exprimate de poet, condițiunea fără a cărei împlinire nici nu poate exista poezia. Forma fără fond nu numai că nu aduce niciun folos, dar este de-a dreptul stricăcioasă, fiindcă nimicește un mijloc puternic de cultură. O veche împărțire a tuturor obiectivelor gândirii omenești face deosebirea între lumea interioară sau sufletească și lumea exterioară sau fizică.  .

Reporter: De ce nu este poezia o știință?

Titu Maiorescu: Activitatea științifică nu se potrivește cu chemarea poeziei, căci știința provine din acea însușire înnăscută a minții noastre, prin care suntem veșnic siliți să întâmpinăm orice fenomen al naturii cu cele două întrebări omenești: din ce cauză? spre ce efect?, iar poezia, cum spuneam anterior, are menirea de a impresiona sufletul. Ideea sau obiectul exprimat prin poezie este totdeauna un simțământ sau o pasiune, și niciodată o cugetare exclusiv intelectuală sau care se ține de tărâmul științific, fie în teorie, fie în aplicarea practică.

Reporter: Vă mulțumesc!

P.S. Aceste cuvinte au fost de fapt un dialog cu scrierile acestui critic literar, născut în 1840 la Craiova.

 

Comentarii cititori
sus

Horia Dulvac

 

Marco Lucchesi


Primul contact cu Marco Lucchesi evocă surprinzător fizionomia (spirituală, ba chiar și fizică ) lui Mircea Eliade. O energie susținută, dar calmă, vastă, însoțită de sentimentul tonic al unei comprehensiuni copleșitoare, însoțește figura acestui mare umanist.

Precedate de o reputație copleșitoare, oarecum inhibantă, conversațiile cu Marco Lucchesi poartă marca seninătății și spontaneității marilor spirite.

L-am întâlnit acum câțiva ani - să fi fost prin 2010 - la redacția Revistei Mozaicul, unde mereu surprinzătorul (și de descoperit) George Popescu își recita propriile poemele (în italiană și românește) – versuri de-un surprinzător rafinament și energie stilistică.
Cu Marco Lucchesi am avut câteva conversații într-un hol de hotel și, un an mai târziu, într-o cafenea din centrul Craiovei; am lopătat împreună printr-o ninsoare adversivă spre barul purtând cosmopolitul (craiovean) nume "Sale and Pepe" (ne-a mărturisit că se simte amuzat de acest melanj de etimologic latin care îl făcea să se simtă acasă). 

Pentru ca grotescul să fie mai rafinat, se întâmpla ca el să vină din Polonia, unde aterizase într-o iarnă plină și rebelă. Părea (era) foarte interesat de continuarea unui dialog pe care îl începusem despre conceptul creștin de jertfă - îndeosebi de perspectiva lui ortodoxă. Ne-am oferit deîndată cu disponibilitate diletantă să pledăm pentru consistența lui specială din perspectiva bizantină - postura de gazdă turistico-culturală îți insuflă un soi de neașteptat naționalism. 

L-am invocat cu mare mândrie pe Părintele Galeriu cu a lui Jertfă și Răscumpărare- lucrarea sa de doctorat publicată la editura Anastasia. Marco Lucchesi a înțeles imediat postura substanțială în care așeza Galeriu acest concept - apreciind susținerea lui dincolo de o matrice sacrală: jertfa (șarjând în psihanaliză) a căpătat incorecta semnificație publică a unui act dureros, când ea este mai degrabă bucurie, săvârșirea actului disociat de dorințe în sensul Vedic (am evocat atunci un vers din Vede - din fericire accesibile nouă prin minunata traducere a lui Sergiu Al George - în care se spunea că și respirația trebuie să fie tot o dăruire, o jertfă; dar și pe Mircea Eliade, cu acel regressus ad uterum, ș.a.m.d.).
Din păcate, cartea lui Galeriu se prăbușise în găurile negre ale bibliotecii mele complet haotice, așa că o zi mai târziu i-am putut oferi volumul lui Dumitru Stăniloaie: Studii de teologie dogmatică ortodoxă. Rar am avut senzația unui destinatar mai potrivit!
Sper ca discuțiile noastre să mai poată continua cândva.

 

(Prezentare în volumul de poezie Surâsul haosului (Il sorriso del caos) al scriitorului brazilian Marco Lucchesi, apărut la Editura Aius, în traducerea lui George Popescu - lansat in februarie 2013 la Craiova).

 

Comentarii cititori
sus

Ștefan Grosu

 

Aspecte exegetice despre Maat, Me și Torah

 

Conform normelor filosofice, dreptul și dreptatea sunt noțiuni metafizice iar în sensul aristotelic reprezintă norma normans, adică o lege morală obiectivă, care asigură ordinea într-un stat de   drept. Se poate defini conceptul dreptului în sens laic, precum o noțiune etico-juridică, adică un criteriu în baza căruia se aprobă sau se dezaprobă, în lumina unui ideal etic, orânduirea socială de stat, relațiile economice, politice și juridice, normele și legile în vigoare într-o epocă dată,  precum și acțiunile indivizilor, ale grupurilor sociale, ale comunităților umane, ale popoarelor, statelor (cf. Dicționar de Filosofie, Editura Politică, București, 1978, p 210).  Se pot aborda,  așadar, accepțiile: istorică, juridică, psihologică, religioasă și sociologică.

Astfel, se poate stabili că Maat și Torah sunt, în primul rând, legi religioase care generează o viață morală și o anume filosofie și morală de viață.

Dreptul și dreptatea sunt componente ale legii morale naturale și se  poate  afirma că, din  punct  de vedere uman, nu pot exista: drept absolut și, respectiv, dreptate absolută. Așadar, există două puncte de vedere: unul subiectiv, pur uman și unul obiectiv, care izvorăște de la Dumnezeu.

„Datorită unei judecăți divine ce operează în decursul istoriei, omul trebuie să înfăptuiască     dreptatea, această datorie fiind înțeleasă într-o manieră mereu mai interioară, ajungându-se   la adorație în duh și adevăr. În perspectiva planului de mântuire, omul înțelege, pe de altă parte, că nu poate dobândi această dreptate prin propriile sale forțe“(cf. Leon- Xavier, Dufour,  Vocabular    de    Teologie   Biblică, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice de București, 2000, p. 100)

De menționat că vechii egipteni aveau o religie de tip politeist dar dreptul și dreptatea aveau valențe divine pentru că erau în conformitate cu ordinea instituită de către zeița Maat, fiica Zeului Suprem Ra, Zeul Soarelui și soția zeului Thot, Zeul Înțelepciunii).

Torah este lege revelată de către Dumnezeu Poporului ales iar cel care a primit-o în numele neamului său a fost Moise. Maat este o lege care nu este revelată dar conține elemente sacre. Deci atât Torah, cât și Maat (chiar dacă în accepție dogmatică Maat nu este lege Revelată, conține însă umbre ale Legii divine pentru că multe prescripții ale ei se regăsesc în Torah), sunt legi izvorăte din Matricea Primordială Dumnezeu, Creatorul Tuturor Văzutelor și Nevăzutelor  (Gen. 1).

În traducere din ebraică, cuvântul Torah înseamnă Lege (provenit din latinescul lex) iar   termenul Maat, se traduce din egipteana veche prin Lege, echivalent cu Me din sumeriană.  

Torah, adică legea, de-a lungul veacurilor este supusă unui proces lung, mai întâi în modul discursiv al transmiterii orale, apoi este rodul scrierii și re-scrierii școlilor de scribi, iar, în general, „ansamblul scrierilor Vechiului și Noului Testament se  prezintă ca produsul unui lung șir de reintegrare a evenimentelor fondatoare, în legătură cu viața comunităților de credincioși” (cfUtilitatea pentru exegeză, în Interpretarea Bibliei în Biserică, Editura Arhiepiscopiei Romano-Catolice, București, 1995, p. 50). Torah, revelată de Dumnezeu poporului israelit,  reprezintă  un eveniment fondator pentru că, din punct de vedere istoric, reprezită trecere de la   nivelul tribal la etapa superioară a cristalizării poporului evreu din cele 12 clanuri (mai târziu, în Noul Testament, vor exista 12 apostoli ai lui Christos). Urmând linia hermeneutică a  jurisprudenței Torah se observă însă că se disting influențe vechi din două izvoare legislative: legea sumeriană, adică Me și legea egipteană veche, adică Maat. Influența codului legislativ sumerian este văzută mai ales în vremea patriarhilor (de exemplu când se spune că Abraham, neavând moștenitori cu Sara, poate lăsa averea unui slujitor sau chiar copilului slujnicei sale, Agar). Nu se poate vorbi însă de ordinea în sens Me. Din punctul de vedere al unei conceptualizări sacre, este necesar a se pleca de la izvorul Me, apoi mergând cu analiza în profunzime se ajunge la matricea sacră Maat și, prin aplicarea exegezei religioase, în sens  biblic  se  ajunge la  Matricea Revelată Torah.

Comentarii cititori
sus

Adriana Mihaela Macsut

 

Excursus despre consilierea filosofică

    

Mânată de o exacerbată căutare a raționaltății și „de o nevoie adâncă de a domina lumea prin înțelegearea ei, știința progresează spre scopul -el- un model conceptual al realității“ numit atomism, prin care filosofia Eladei face zeii să dispară și reduce sufletul la aglomerare de simple particule elementare. Dar oare cum se pot combina aceste particule spre a avea ca rezultat apariția Afroditei? O astfel de abordare desparte viața de natură pentru că atomii, ca obiecte finite, elimină „orice lucru în care un alt tip de minte ar găsi întreaga semnificație a lumii” (cf. Francis Cornford, De la filosofie la religie. Un studiu asupra speculațiilor occidentale, op. cit., p.6), o lume rece în care „zeii au dispărut; sufletul este redus la o aglomerare de particule materiale; pe scurt, viața a pierit din natură” (ibidem). Este admirabilă această metodă rațională în știință, dar Afrodita, prinsă în vraja vinului din amforă, cheamă dansul... nimfelor dionisiace.  Mitul Afroditei... cheamă miturile evocate de Platon, care sunt „mituri ale sufletului, adică miturile unei lumi interioare” care „nu ascunde un vid sufletesc..., iar scopul ei este modelarea sinelui spre lumea interioară”. (cf. Karl Reinhardt, Miturile lui Platon, traducere de Karl Schuster, studiu introductiv de Vasile Muscă, Editura Dacia, Cluj Napoca, 2002, p. 39).

Filosofia începe cu contemplarea frumuseței Afroditei, născută din...apa primordială a lui Thales, o poveste fantastică, despre care comentează... nihilistul Nietzsche într-un acces emoționant de romantism: „trebuie să o privim cu seriozitate din trei motive: în primul rând pentru că propoziția enunță cu adevărat ceva cu privire la originea lucrurilor; în al doilea rând, pentru că el o face fără niciun fel de figuri de stil ori fabulație; în al treilea și ultimul rând, pentru că ea conține ... ideea  că totul este unul” (cf. Friedrich Nietzsche, Nașterea filosofiei în epoca tragediei grecești,  traducere Vasile Muscă, Editura Dacia, Cluj Napoca, 2002, p. 36). Astfel, Thales „devine primul filosof” (ibidem) și de atunci încep filosofii straniul lor drum de introspecție, adică... filosofii comentează despre tot și despre toate câte sunt sub soare.

Purtați de talazul apei lui Thales, filosofii au început să comenteze dar nașterea filosofiei, în mod efectiv, are loc odată cu Platon. Timpul a trecut, dar povestea spune că nimic nu este nou sub soare, de la Platon încoace. Așadar, filosofii comentează despre toate care sunt sub soare, avându-l ca mentor atemporal pe Platon. Oamenii de astăzi trăiesc în același context și sunt frământați de aceleași întrebări precum oamenii din vechime. Consilierea filosofică este o poveste despre Elada, Platon și o peșteră în care sunt blocați oameni chinuiți de întrebări existențiale.

„Citesc...  filosofii  nu sunt mai  aproape de  înțelesul realității decât a fost Platon. Ce situație ciudată! Ce uimitor este că Platon a putut să ajungă atât de departe! Sau că noi nu am putut ajunge atât de departe! Oare s-a întamplat așa deoarece Platon a fost mai pătrunzător?” (cf. Ludwig Wittgenstein, Însemnări postume 1914-1951, coordonator Sorin Vieru, Editura Humanitas, București, 1998, p. 42).

Omul,  în calitatea sa de ființă rațională, încearcă să cunoască realitatea existentă (să stabilească cantitatea, calitatea și legăturile dintre lucruri) și să fixeze reguli, principii și legi după care se fundamentează existența (mai multe amănunte, în acest sens, se găsesc în Adriana Mihaela Macsut, Doxa în concepția lui Platon, teză de doctorat, manuscris, coordonator Gheorghiță Geană). Oamenii din vremea lui Platon și de acum se găsesc, în starea lor naturală, blocați într-o peșteră în care pot vedea doar un foc palid care este doar o palidă umbră a Soarelui adevărat (cf. Platon, Republica (partea I-V), în Platon, OpereV, editori Constantin Noica & Petru  Creția, traducător Andrei Cornea, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986, Cartea a VII-a -  Mitul Peșterii). În cele din urmă, unul dintre acești oameni reușește să se dezlege și iese din peșteră, ajungând să vadă lumina Soarelui (ibidem). Acest om este tocmai consilierul filosof care are menirea de a se întoarce în Peșteră și să le explice apoi oamenilor că ei sunt prinși în capcana unei iluzii prin care percep focul ca Soare. Primul cabinet de consiliere filosofică a apărut în 1981 la Köln sub îndrumarea filosoful german Gerd Achenbach. Atenție, că este o consiliere  pentru cei sănătoși la minte, fiind o terapie prin care vizează accentuarea valorilor personale ale individului, care alcătuiesc baza comportamentului acestuia, îi influențează alegerile și îi asigură echilibrul personal”. (cf. Lavinia Ioana Udrea, O discutie despre consilierea filosofică ).

P.S. Acest fragment face parte din manualul propriu de consiliere filosofică. Pentru cititorii Prăvăliei Culturale iată curpinsul cărții (fragmentul face parte din capitolul Filosofii comentează):

Thales, cercul, apa… negustoria și filosofia
Filosofii comentează
Filosofia este uimire!
Diletantul filosof
Filosoful, lumea și musca Țzețze
Homo sapiens, gorila și filosofia
Filosofia și învingerea nebuniei
Filosoful, transcendența și băltoaca
Filosoful și jocul
Voltaire și lumea ca regat al filosofiei
Viața, nimicul telescopul și filosofia
Filosofia ca o flacără de chibrit
Filosofia și înotul
Filosoful și cugetarea bună
Filosoful, reflexia și  oglinda
Filosoful, consilierea și coșmarul
Terapia kantiană ca remediu la lipsa rațiunii
De filosofia naivă la întrebări existențiale
Filosofia, scara și... liftul
Filosoful, ideea și pantoful
Filosoful, saltul în gol și profunzimea
Lecția de filosofie cu comediantul Molière
Socrate (toboșarul filosofic) și Xantipa (demiurgica), cuplu redivivus pentru... terapie luminoasă
Filosofia, inspirația (rara avis) și mediocritatea
Ion Minulescu, un filosof îndăgostit
Heraclit, Pantha rei, frumusețea, lumina și... terapia biofotonică

 

Comentarii cititori
sus

Dan Năstasie

 

De ce nu am fost niciodată bun la practica în liceu -
amintirile 'discrete' ale unui profesor de tehnologie

 

Pe la începutul anilor '70 învățământul românesc era stabilizat și, probabil, destul de eficient. Școlile erau ierarhizate în popularitate după rezultate, profesorii aveau respectul comunității și, în general, mergeam la școală ca să învățăm. Cum totul părea normal, s-a simțit însă imediat nevoia de schimbare... Întâi a fost introdusă 'treapta', un cutremur educațional, care a zguduit sistemul din temelii, urmată de invazia tehnologiilor, un tsunami, care a demolat cultura generală... Lovitura de grație a fost administrată de abuziva folosire a elevilor în agricultură. Două decenii mai târziu, la dezintegrarea comunismului, sistemul național de învățământ era corupt, ineficient și plin de balast. Educatorii nu mai educau, ci deveniseră supraveghetori sau figuranți într-o comedie absurdă.

Ca elev, am avut norocul să fac parte din ultima generație cu admitere la liceu, la începutul clasei a noua, și să fiu scutit de masivele seisme structurale aduse de treaptă, dar simptomele degenerării nu ne-au ocolit. De exemplu, am început studiul istoriei în primul an de liceu, cu antichitatea, și am continuat cu feudalismul, în clasa a zecea, dar istoria a dispărut din catalog în anul următor, fiind înlocuită de socialism științific și economie politică și lăsând povestea neterminată. Sau, cel puțin, fără un sfârș fericit.

Lipsa Istoriei nu pare să fi deranjat pe nimeni, mai ales că majoritatea materiilor din catalog erau încă decente și bine predate. Făceam parte dintr-o clasă bună, într-unul din cele mai bune licee din oraș: 'Frații Buzești'. Clădirea masivă, cu ziduri de fortăreață și gratiile de la ferestrele de la demisol - care erau destinate mai mult să blocheze ieșirea rezidenților decât intrarea altor tineri interesați de educație - inspiraseră denumirea de 'Bastilia'. Așezată în colțul unei intersecții, Bastilia domina peisajul urban local prin cele trei nivele cenușii, întinse pe o lungime respectabilă în două direcții, ca o ancoră uriașă din beton. În colțul opus al intersecției se întindea un parc iar vis à vis de una dintre laturile clădirii se găsea o bază sportivă cu terenuri de handbal, tenis și baschet, asfaltate. Strada dintre clubul sportiv și clădirea liceului era mărginită de copaci uriași, care mențineau în permanență o umbră deasă, odihnitoare.

Culoarea distinctă a uniformelor Bastilienilor era un portocaliu învecinat cu roșu-ul, culoare nedefinită clar, și care părea să fie încă dezbătută de cele două ceaprăzării din oraș, care ofereau nuanțe diferite pentru bordura șepcilor cu cozoroc și embleme. Cele două tonuri diferite se amestecau când, la sunetul soneriei, sutele de elevi care se revărsau pe porțile liceului aduceau cu o invazie primăvăratică de gărgărițe vesele, în costume de înmormântare.

Bastilia era recunoscută pentru ținuta profesorilor și a calității materiilor predate. Mai puțin cunoscută era marea excepție: lucrul manual, care s-a transformat apoi în pregătire practică, modificată la rândul ei în practică în producție, care a devenit în final practică, mai ales, agricolă.
Organizată ca un bloc de una sau două săptămâni pe trimestru, pregătirea practică a fost întotdeauna o experiență ciudată pentru mine. După patru ani de liceu eram convins că nu am aptitudini practice din moment ce nu aveam cunoștințe practice.

Atelierele-școală erau situate într-o clădire mică, ascunsă parcă, într-o enclavă a curții interioare, elevată la o altă altitudine și cu altă atitudine, accesibilă prin câteva trepte de beton. Odată ajuns acolo, te simțeai ca după o călătorie în timp, în trecut și într-o civilizație dispărută, din epoca fierului.

Maistrul Funeraru avea o lecție pe care o repeta la nesfârșit. Fiecare elev trebuia să confecționeze o frunză de tablă. După copierea unui șablon, profilul putea fi tăiat cu dălți tocite sau bomfaiere cu pânze știrbite. Ghilotina, care ar fi ușurat procesul decupării, era interzisă. Caracter complex, Funeraru nu accepta calea cea mai simplă. Zgomotul ciocanelor și al dălților era infernal, iadul având oarecum legătură cu utilizarea finală a frunzelor. Acestea erau destinate să facă parte din ornamente din fier forjat, pentru cimitire, produse și vândute de Funeraru. Odată decupate, frunzele trebuiau șlefuite cu pile vechi, unele fără mânere, dar majoritatea fără dinți. Sunetele, scrijeliturile și scârțâielile, produse de metal frecat pe metal, dădeau o nouă dimensiune acustică învățământului de liceu.  Izolarea atelierului era astfel justificată. La sfârșitul orelor, Funeraru evalua fiecare frunză cu o notă în catalog, dar cred că nota era de fapt prețul cu care urma să vândă piesele de metal. Frunzele mele au fost în general ieftine și așa am început să cred că nu eram bun la lucrări practice.

Un alt caracter exotic a fost maistrul Ghiulău, în anul următor, când lucrul manual fusese promovat la statutul de pregătire practică. În fața atelierelor era o mică suprafață netedă, acoperită cu zgură roșiatică. În prima zi, Ghiulău ne-a aliniat pe acel mic platou și a strigat catalogul de pe o listă copiată într-un carnețel. Nu s-a deranjat să deschidă atelierul și ne-a anunțat că avem o misiune undeva în zona Gării. Ca să ajungem acolo, urma să luăm autobuzul de Parc. Am părăsit curtea școlii încolonați și, sincer să fiu, vestea că nu vom mai tăia frunze „la câinii“ din cimitir, m-a bucurat. Coincidența făcea să locuiesc în zona Gării și făceam acest drum cu autobuzul, zilnic. Ajunși la capătul de linie, Ghiulău ne-a condus cu siguranța unui general roman, mai întâi printre blocuri în construcție, apoi pe străzi și străduțe tot mai micuțe și mai întortocheate. Ne-am oprit în fața unei curți cu un gard dărăpănat și fără poartă. Îmi imaginam că urma să reparăm gardul respectiv...

Cu un ton neașteptat de amical și ușor conspirativ, Ghiulău ne-a explicat că, de fapt, nu mai e nevoie de serviciile noastre, iar el are ceva important de făcut în acea zi. După ce a subliniat că suntem liberi să facem orice, exceptând să ne întoarcem la școală și că trebuia să fim „discreți“, ne-a întors spatele și a dispărut după colțul străzii. Am rămas încolonați și tăcuți, încremeniți în acea formație câteva minute, reacționând cu suspiciunea unor găini cărora li s-a deschis ușa cotețului înainte de cântatul cocoșului. Cuvântul „discret“ a fost dezbătut, explicat tuturor și analizat literar. Încet, ne-am destins, am început să vorbim mai tare, iar treptat coloana s-a dezintegrat pe măsură ce ne-am relaxat. Era o senzație nouă, nu eram obișnuiți să fim liberi la ora asta și în uniformă. Reîntorcându-ne în stația de autobuz, puteam vedea blocul în care locuiam, dar tentația hoinărelii prin centrul orașului, dimineața, mi s-a părut mult mai serioasă, așa că am prins un autobuz în direcția de unde venisem, împreună cu toată trupa.

După câtva timp de bântuit fără țintă pe străzile centrale, destul de pustii la acea oră, am ajuns la singura instituție culturală care, pentru puținii bani de buzunar pe care-i aveam, ne oferea o distracție nelimitată. Cinematograful încontinuu, '23 August', încă funcționa în apropierea noului magazin Mercur. Plătind prețul unui singur bilet puteai rămâne la mai multe proiecții ale aceluiași film. Singurul dezavantaj era că filmele erau cele mai proaste din circuit și vizionarea lor multiplă nu le făcea mai bune. Filmul zilei era unul rusesc, alb-negru, despre eroii comuniști ai celui de-al doilea război mondial. Era însă interesant să urmărești mai întâi ultima parte a filmului, care la a doua vizionare era ca un gol în reluare. Prețul scăzut al biletului justifica atmosfera spartană a instituției.
Scaunele din placaj nu erau confortabile, dar majoritatea erau libere și schimbarea frecventă a locului reînnoia experiența cinematografică, privită parcă dintr-un nou punct de vedere, care ne-a umplut ziua.

În dimineața următoare, Ghiulău ne-a scutit de drumul cu autobuzul. Am părăsit curtea școlii, din nou încolonați, dar de data asta am fost ghidați pe câteva străduțe labirintice până am intrat în curtea unei biserici. Discursul conspirativ a fost mai scurt, dar concluzia aceeași, știam deja, „discreție“... Maistrul nu își terminase treaba din ziua precedentă și ne cerea o nouă zi liberă. I-am acordat-o cu generozitate și o jumătate de oră mai târziu patrulam din nou fără țintă prin centrul orașului, înainte de a ateriza în centrul de cultură cinematografică '23 August'.

Am intrat din nou pe la mijlocul filmului. Pe ecran, Ivan tocmai ataca un Panzer cu baioneta, știam deja scena, dar la reluare părea și mai eroică. În afară de grupul nostru destul de restrâns, mai erau foarte puțini spectatori în sală. Ar fi fost destul de greu de descris cinefilul de la acea oră, din acel loc, din cauza întunericului, dar un miros deosebit ne-a dat indicii neprețuite. Nu era încă ora prânzului, dar mirosul puternic și neobișnuit pentru un loc public, era miros de sarmale... Cuplul așezat pe rândul din spatele nostru savura delicatesele culinare dintr-o oală adâncă, fără să-și dezlipească ochii de pe ecran. Oala era așezată pe scaunul din mijloc, oferind acces din ambele direcții. Deși nu era nimic comic în faptele eroice ale lui Ivan, râdeam cu hohote nestăvilite, spre indignarea sarmalagiilor care ne-au șușuit cu severitate, ceea ce a provocat chicoteli și mai sincere... Din când în când, câte unul dintre noi repeta parola zilei, cuvântul „discret“, care părea să se potrivească în orice context. Asocierea cu sarmalele era cel puțin savuroasă...

A doua zi, după scurta întâlnire de dimineață cu profesorul Ghiulău și verificarea prezenței, în spatele bisericii, așteptam cu mare nerăbdare să aflăm dacă sarmalagiii cinefili sunt prezenți la filmul istoric. Ca întotdeuna sceptic, Horia se îndoia că vor avea același fel de mâncare. Poate ciorbă... poate fasole... Am făcut pariuri fanteziste și „discrete“. Dezamăgirea a fost serioasă când am constatat că suntem singurii spectatori din sală și mirosul era aproape civilizat. Filmul sovietic parcă-și pierduse tot umorul fără elementul olfactiv.

Saturați de experiența cinematografică, în zilele următoare ne-am îndreptat atenția spre baza sportivă de peste drum de școală, unde puteam juca fotbal. Partidele durau multe ore, fără nicio întrerupere, în ciuda suprafețelor dure și zgrunțuroase de asfalt. Într-una din zile am avut un meci cu o clasă rivală care a beneficiat de o serioasă galerie organizată de fetele lor. Am pierdut cu un scor ridicol și la fiecare gol încasat suporterele celebrau cu și mai multă exuberanță zgomotoasă.

Entuziasmul galeriei pare să fi deranjat clasele din școală, care erau doar peste drum, și în dimineața următoare Ghiulău ne vorbea ca un părinte dezamăgit. Ne-a reamintit că ne rugase să nu ne întoarcem la școală, dar unii dintre noi îi ignorasem instrucțiunile. Ce făcusem nu era „discret“. Simpla menționare a cuvântului provoca ropote necontrolate de râs și ne abțineam cu mare greutate. Se pare că unele persoane, care n-ar fi trebuit să știe ce se întâmplă, erau informate... a continuat Ghiulău. Era supărat și nu puteam decât să-i dăm dreptate. Atinsesem probabil sfârșitul vacanței neașteptate și, resemnați, eram gata să intrăm în atelier la 'frunze'. Spre uluirea noastră însă, am fost din nou încolonați, mărșăluiți într-un loc „discret“ și lăsați liberi, din nou. În total am intrat în atelierul-școală doar în două zile din cele două săptămâni și progresul meu a fost foarte modest, întărindu-mi concluzia că nu sunt bun la lucrări practice.

În anul al treilea de liceu pregătirea practică a devenit 'practică în producție'. Cele două săptămâni urmau să se desfășoare într-una din uzinele mastodont ale orașului. Rolul profesorului de practică era doar de supraveghere, din moment ce simplul contact cu producția urma să ne facă mai maturi, mai înțelepți și mai bine pregătiți. Cum poți convinge pe cineva să învețe să înoate dacă nu-l arunci direct în bazin? Aruncarea noastră în mijlocul unei uzine de zeci de mii de salariați urmărea exact aceeași rețetă. Maistrul Pârlogea, un individ mic de statură, cu serioase complexe napoleoniene, s-a dovedit un educator care voia să cucerească lumea prin anecdote. Purta un pardesiu cenușiu, care semăna foarte bine cu halatele tehnicienilor din fabrică, ceea ce îi dădea și un aer elegant și o atitudine tehnică. După ce ne alinia, dimineața, și ne adresa câte o lectură preventivă, continua fără întrerupere cu bancuri în același ton, monoton. Care e culmea auzului? Să auzi cum se crapă de ziuă. Și continua fără să aștepte să ne cadă fisa... Care e culmea ghinionului? Să faci pe prostul și să rămâi așa...
La plecarea din uzină ne alinia, din nou, înainte de a ieși pe poartă, verifica prezența și continua. Care e culmea melancoliei? Să cazi pe gânduri și să-ți rupi mâna. Dar culmea norocului? Să te calce Salvarea... Bună ziua, ne vedem mâine...

Am fost repartizați în secții, pe lângă diferite grupuri de muncitori pentru care nu eram decât o bătaie de cap în plus. Trebuiau să ne țină ocupați și, uneori, ei înșiși nu prea aveau ce face. De aceea, cel mai adesea, ni se cerea să măturăm podeaua, să alegem și să sortăm șaibe, piulițe și șuruburi dintr-o cutie imensă, de metal, sau să turtim cu ciocanul niște piese de cupru de forma unui degetar, ocupația mea favorită. Din păcate se pare că nu le turteam bine și Costică Cepoi, muncitorul la care eram repartizat, m-a pus să mătur din nou, ceea ce mi-a întărit convingerea că nu sunt bun la practică. Dar cel mai des ne uitam la ceas, plictisiți peste măsură. După care puteam mătura din nou podeaua.

Nu aveam voie să ne mișcăm prin fabrică și maistrul Pârlogea apărea din cele mai neașteptate direcții, muștruluindu-ne serios dacă i se părea că nu lucrăm destul de susținut. Care e culmea matematicii? Să stai de unul singur și să te simți în plus. Rolul pardesiului de camuflaj în uzină îl făcea să facă parte din peisaj și să fie detectat cu greutate. Chiar și în trecere, tot era timp de un banc sau două. Culmea somnului? Să visezi că dormi...

Care e culmea ridicolului? ne întrebam și noi, după plecarea lui Pârlogea. Că trebuia să părem ocupați când de fapt nu aveam nimic de făcut. O asemenea situație contradictorie avea un singur nume: comunism, dar la vremea respectivă i se spunea epoca de aur. Pancarda roșie atârnând de tavan, și care pierduse câteva litere, era destul de grăitoare: Nici mun-ă fără pîine, nici pî-ne fără mu-că...

Pauza de gustare de la zece și jumătate era o schimbare binevenită în monotonia zilei, pentru că nu mai trebuia să ne prefacem. Eram fascinați privind cum se prăjeau cârnații cu flacăra oxi-acetilenică sau cum pâinea uscată se rumenea pe reșouri improvizate doar dintr-o cărămidă și o rezistență, sau cum se poate mânca o ceapă întreagă fără folosirea cuțitului. Care e culmea comunismului?
Care e culmea culmilor? Când mutul îi spune surdului că orbul se uită la ei... De data asta ne-a speriat serios, strecurându-se în spatele nostru, Pârlogea ne administra un alt banc în timp ce noi ne întrebam de unde a apărut și mimam că suntem ocupați.
N-am nici cea mai vagă idee cum ni s-au acordat mediile la practică, dar încrederea mea în aptitudinile mele practice nu a crescut. Care e culmea prostiei? Să stingi lampa și apoi să aprinzi un chibrit ca să verifici dacă s-a stins. Într-un fel, chiar asta se părea că facem zilnic.
Cât ei se prefac că ne plătesc, și noi ne facem că muncim, e principala idee pe care am reținut-o de la nea Cepoi și poate că asta era Culmea comunismului, singurul banc pe care nu ni l-a spus profesorul de practica în producție.

Ultimul an de liceu a fost agricol. Era perioada în care cafeaua și hârtia igienică au început să dispară din magazine. Era începutul dureros și îndelungat al sfârșitului... comunismului. Practica în producție a devenit eminamente agricolă și s-a mutat pe câmpuri și livezi. Amintirile mele din acel an sunt vagi și estompate de numeroasele campanii agricole în care am participat mai mult de un deceniu, după aceea, ca elev, student, inginer stagiar, profesor. Una dintre amintiri a fost produsă de surpriza că recoltam mere de un soi și o calitate pe care nu le văzusem niciodată în magazine. Erau mere de export... ni s-a spus, și îmi puteam doar imagina adăugarea unei secțiuni de aprozar shop-urilor pe valută, ca să poată fi vândute alături de coniacul Napoleon, combinele Akai și țigările Kent, accesibile numai deținătorilor de monedă străină.

Un alt moment pe care mi-l amintesc vag e că stăteam cu întreaga clasă pe un munte de cartofi, într-un depozit de mărimea unui hangar de aeroport, dar nu îmi amintesc de ce. Nu pare relevant. A fost prima dată când am înțeles că, uneori, nu e o diferență prea mare între a face sau a nu face nimic. Ne apropiam de sfârșitul liceului și, poate, de sfârșitul inocenței.

Și, ca o ultimă impresie semnificativă, îmi amintesc modul în care unii dintre profesorii noștri, adevărați gentlemeni în clasă, deveneau brutali și aroganți pe tarla. Cei brutali și aroganți în clasă nu deveneau gentlemeni, de aceea fenomenul era greu de explicat. Poate că sălbăticia stimula sălbăticie sau poate că nimeni nu voia să fie acolo... Îmi imaginam o lozincă roșie enormă, parcă desprinsă de pe o copertă a unui album Pink Floyd, care flutura în vântul răcoros al toamnei, cu inscripția: Țărani, ajutați-i pe elevi, studenți și militari, în strângerea recoltelor agricole!

Dar cea mai clară amintire e că din nou s-a dovedit că nu aveam aptitudini și interes pentru practică și eram deja în ultimul an...

 

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey