Ana Moisoiu Atodiresei
Ion Buzera
Nicolae Coande
Ștefan Grosu și Adriana Mihaela Macsut
Dan Năstasie

 
sus

Ana Moisoiu Atodiresei

 

Aspecte etice în psihologie

    

Perioade îndelungate de timp, majoritatea psihologilor s-au arătat foarte puțin preocupați de problemele de etică. Până în anii ‘60, pentru psihologi au existat foarte puține reglementări de natură etică. În momentul de față există coduri de conduită și principii etice care se aplică în diferite situații. O parte dintre prevederile codurilor de etică sunt focusate pe problemele  psihologiei  aplicate și pe cele legate de cercetare. Asociața Americană de Psihologie a publicat manuale cu privire la aspectele etice pentru cercetările cu subiecți umani dar și un cod de conduită pentru psihologi cu scopul de a conserva cele mai înalte standarde etice, atât în cercetare cât și în practica psihologică (Andrei Holman, Controverse etice privind practica mințirii participanților în studiile psihologice, în Revista Română de Bioetică, Vol. 11, Nr. 1, Ianuarie-Martie 2013). Una dintre cele mai importante probleme care a fost ridicată este cea legată de caracterul confidențial al informației obținute, aflat în strânsă legătură cu nevoia subiecților de a-și proteja intimitatea. Există și precupări în acest sens în România: pe site-ul Colegiului Psihologilor din România o rubrică dedicată activătății Comisiei de Deontologie și Disciplină care administrează Codul deontologic al profesiei de psiholog cu drept de liberă practică și Codul de procedură disciplinară (Colegiul Psihologilor din România,(http://www.copsi.ro). Se precizează că psihologii vor sesiza Colegiului Psihologilor cazurile de abatere de la normele de etică și deontologie profesională dacă rezolvarea corectă, pe căi amiabile, a situației, nu a  fost posibilă”.  Nu se precizează însă cine a elaborat codul și nici ce expertiză etică au acei care întocmit.

O problemă care se ridică este cea legată de aspectul contextului instituțional în care are loc cercetarea (Bere, Constantin, Introducere în psihologia experimentală, curs, Universitatea Petre Andrei, Iași, 2006, ms. p. 47). Există instituții care nu sunt supuse unui control etic. De aici pot apărea probleme, ca rezultat al puterii instituției în care are loc cercetarea și a lipsei de putere a persoanelor cercetate. O altă problemă ar fi interpretarea și aplicarea rezultatelor cercetării. Aplicarea rezultatelor în alte scopuri decât cele inițiale presupune o încălcare a codului etic.

În Franța, la originea  legilor care reglementează experimentarea asupra ființelor umane se află un comitet național de etică, alcătuit în mare parte din cercetători. Aceste legi au fost concepute să vizeze în principal experimentarea medicală însă înglobează și psihologia, ce ridică probleme specifice. Comitetul francez expune următoarele principii: 
-subiecții trebuie să fie voluntari, să nu trebuiască  să fie remunerați pentru activitatea lor, înainte de examinare subiecților li se cere clar consimțământul;
-interzicerea oricărei plăți urmărește evitarea apariției unor grupuri de „subiecți profesioniști”   (Aurel Stan, Testul psihologic evoluție, construcție, aplicații, Editura Polirom, Iași, 2002, p. 337). Există și o altă viziune potrivit căreia este normal ca subiecții să fie motivați financiar deoarece aceștia își consacră o parte din timp, astfel putându-se găsi foarte ușor subiecți. Potrivit celor care susțin această teorie, lipsa unei motivații financiare poate determina unele comportamente artificiale în rândul subiecților. Testele  psihologice pot fi aplicate doar de către psiholog, absolvent al unei forme de învățământ universitar, atestat de o asociație profesională pentru a practica respectivele activități.

Problemele etice există în orice domeniu în care sunt aplicate cunoștințe psihologice, cum ar fi: în educație, la locul de muncă, în terapie. Testarea psihometrică ocupă un loc special, aceasta ridicând și o serie de probleme caracteristice precum confidențialitatea și dreptul de proprietate asupra datelor obținute. În ambele situații soluția problemelor etice poate fi una dintre cele două poziții extreme existente: ori sunt interzise toate activitățile îndoielnice din  punct de vedere etic, ori psihologului i se va acorda libertate totală de acțiune (ibidem). Dintre cele două soluții nici una nu este nici practică, nici rațională, deci, în concluzie, psihologii se vor confrunta mereu cu dileme etice sau cu situații în care vor fi obligați să își apere poziția (ibidem).

 

Bibliografie

Bere, Constantin,  Introducere în psihologia experimentală, curs, Universitatea Pete Andrei, Iași,  2006, ms. p. 47.
Colegiul Psihologilor din România,  www.copsi.ro/.
Holman, Andrei, Controverse etice privind practica mințirii participanților în studiile psihologice, în  Revista Română de Bioetică, Vol. 11, Nr. 1, Ianuarie - Martie 2013
Stan,  Aurel, Testul psihologic evoluție, construcție, aplicații,  Editura,  Polirom, Iași, 2002, p. 337.

 

Comentarii cititori
sus

Ion Buzera

 

Alte fragmente

 

Anomalia enormă, transparentă, chiar puțin emoționantă a vreunui „Pericle al Repubilicii literelor” (Thibaudet), prezent, trecut sau viitor.   

A nu face din stilistică o teleologie. 

Celor care scriu mult-mult le recomand să citească articolul Vanitate, din 1928, al lui Călinescu.

Istoricitatea presează pe orice metodă.    

Întrucât nu sunt de acord cu nicio formă de mimetism, pun sub semnul dubiului și scenariile paideice. 

Greșelile se cuantifică, reușitele aproape că nu. (Vezi și simpatica aserțiune a naratorului barnesian, din romanul Papagalul...: „dezolanta mansardă a împlinirii”!)

Bacovia avea o certă (dacă nu exclusivă) disponibilitate în a simți improbabilul vieții.

Omul este o cârtiță epistemologică.

Cea mai slabă transcendență - neantul.

Critica noastră literară suferă de encomiasticită acută.

Omul adoxic -  un rău imens al societății

Matei Vișniec: „Dacă n-aș crede în capacitatea omului de a se înălța deasupra mediocrității n-aș mai scrie literatură.” (interviu, în SDC, 337, p. 12). Right.

Suprasolicitatea (hermeneutică) nu e bună, căci sunt multe alte câmpuri nelucrate care așteaptă.

Pe unii îi „apucă” apocalipsa când te aștepți cel mai puțin.

Marii tricksteri ai gândirii procedează așa: întâi inventează o semiotică aparte, „secretă”, abstrusă și apoi, pentru a o hrăni, pentru a-i da credibilitate, ba chiar prestigiu, îi alătură o hermeneutică. În curând, se vor ivi și alți cultivatori, iar uneori, în cazurile fericite, tribul ia dimensiuni planetare.

Orice subiect este un fir de nisip: numai că unele au în compoziție mai mult siliciu.

Se întâmplă de prea multe ori, pentru a nu ne pune pe gânduri: o stilistică proastă „antrenează” o ideație pe măsură. Cu toate că știm bine că lucrurile se petrec, de fapt, invers.

România excelează în a avea cea mai mare cantitate de analiză politică perfid-inutilă,  grotesc-subiectivă de pe mapamond. 

„Sunt și nu sunt în politică.” (Sebastian Lăzăroiu) Cînd Monsieur Jourdain își dă, mirat, mâna cu Heisenberg. 

Imbecilitatea rezidă eminamente în superficialitate.

Există o formă autoregenerabilă de prostie care nu poate decît înspăimînta.

O cultură mică și neînsemnată „sare” în ochi și prin felul obsesiv în care diverși autori se comentează între ei: au intuiția insuficienței și vor s-o umple în zadar cu ceva.

Critica literară este astăzi o formă de rezistență intelectuală, exersată în cele mai paradoxal-libertare condiții.

Encomionul este abjecția în stare așa-zicând pură. 

A-ți deveni tot mai prețios, iată impasul esențial al diaristului de cursă largă. 

Pe una din spiralele luminoase ale spiritului european e strecurată următoarea deviză: a alunga complicațiile, nu a le nega.

Orice encomion nu e altceva decît o formă de manifestare a ceaușismului rezidual.

„Nostalgia neantului”:  sintagmă nietzscheană relativ tare, retenibilă.  

A scrie nu înseamnă, în ultimă analiză, decît a restrînge infinitul la umilele tale posibilități. 

Imediat ce constată un început, oricît de timid, al vreunui cult al personalității, spiritul meu critic devine un arici foarte nervos.

Gîndirea care rezistă este de recuperat mai ales în infrastructura ei.

Valéry: “l’absent forme presque toute la matière du présent”. E mult Proust aici.

Iată o întrebare așa-zicînd contrafactuală: cum ar fi reacționat (scris) Eminescu după ce ar fi citit Caietele lui Valéry? Am optat pentru „așa-zicînd”, pentru că pare, uneori, că le-ar fi citit. 

Comentarii cititori
sus

Nicolae Coande

 

Și eu am fost în… Westfalia

 

Notele care urmează reprezintă impresii „la cald” din cea de-a doua bursă literară pe care am primit-o în deceniul trecut, în Germania. Am ajuns pentru prima oară în Germania, pentru patru luni de zile, la o bursă literară oferită de Stiftung Heinrich Böll Köln, în perioada noiembrie 2003-februarie 2004.
Notele de călătorie de atunci au făcut ulterior obiectul unei cărțulii, Fereastra  din acoperiș. Un anotimp în Westfalia, apărută în 2005. Am stat patru luni în casa unde și-a trăit ultimii 17 ani de viață Heinrich Böll, laureatul Premiului Nobel pentru literatură în 1972, un scriitor care, ca fost soldat german, a ajuns inclusiv pe teritoriul României în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.
bollÎn veranda Casei Böll am văzut câteva fotografii înfățișându-i pe Böll și Alexandr Isaievici Soljenițîn, marele scriitor și disident rus. Cum a ajuns Soljenițîn în casa scriitorului german din micuța localitate Langenbroich (undeva la 60 de km de Köln) puteți afla din cartea lui Soljenițîn, Ca bobul între pietrele de moară. Arestat în 1974, marele rus a fost eliberat la presiunile Occidentului și expulzat apoi în Germania Federală, unde a stat două zile la prietenul său Böll, plimbându-se prin grădina micuță a casei unde aveam să stau și eu…. doi ani. În 1973 apăruse în Franța prima ediție a cărții sale fundamentale, Arhipelagul Gulag. KGB-ul descoperise deja o copie a lucrării, fapt care a urgentat apariția în premieră mondială în Franța a acestei lucrări care avea să împartă intelighenția occidentală în două tabere.

Am ajuns a doua oară în Westfalia, mai precis în zona Münster-ului, la bursa oferită de Stiftung Kunstlerdorf Schöppingen, în iulie 2008. Eram iarăși în regiunea cea mai frumoasă a Germaniei, cu ierni blânde și veri răcoroase: soare și ploi torențiale aproape zilnic. Am locuit, timp de două luni, tot într-o mansardă a unei case vechi transformată în spațiu primitor pentru artiști din toată lumea. M-am plimbat prin regiune, inclusiv cu bicicleta, am scris și am notat ce vedeam, ca și la prima călătorie. Fragmentele ce urmează reprezintă note fără pretenții literare, înflorituri stilistice sau veleități de jurnal (Jurnal de cameră s-a numit varianta primă), așa cum au fost consemnate în orele cât stăteam la calculator, cu ochii spre realitățile germane, dar cu inima și mintea atente la ce se întâmpla în țară. Era, în România, caniculă, arșiță, dar scandalul verii a fost alimentat de focul și pasiunea iscate de ceea ce s-a întâmplat la Institutul Cultural Român cu cei doi intelectuali români care au reprezentat țara - și ICR - la Berlin, la o Școală de Vară unde au predat studenților români de acolo. S-a aflat, chiar prin vocea Hertei Müller, că erau foști turnători, deși numele lor contează în branșa lor intelectuală. Ei, dar ce are a face intelectul cu moralitatea în România? Doar nu trăim în… Westfalia.

30 iunie

shoppingenAm ajuns obosit la Schöppingen după o călătorie de peste 15 ore. Tren de la Craiova la București (plecare la 5 dimineața), avion de acolo, ora 13, 40 aterizare la Bonn (aeroportul e la 17 km de Köln) și apoi călătorie cu ER (EuroRegion) de la Köln la Münster. Dar nu m-am oprit aici; după o oră de așteptare în fața gării (unde mirosea a bucătărie arabă din toate părțile) am găsit un autobuz, S70, care m-a adus la Schöppingen. Herr Heinz Kock, de la fundație, îmi trimisese deja orarul autobuzului cu etaj, dar până nu am întrebat localnicii tot nu m-am descurcat cu harta din stație. Să notez: de la Köln la Münster am plătit 33 de euro, iar de la Münster la Schöppingenn, 7,50 euro.

Localitate mai izolată ca asta parcă nu a fost nici la Langenbroich, dar abia mâine îmi voi da seama. Pe drum am citit înainte la cartea lui Eugen Negrici, cu care vorbisem la telefon, din gară de la București, „amenințându-l“ ca i-o voi citi și chiar comenta. Iluziile literaturii române... abia acum le demască el într-o carte, parcă trebuia ceva mai devreme, deși prin articole o mai făcuse.

M-a întâmpinat aici Sonja Ruf, scriitoarea din Leipzig, amabilă, mi-a arătat camera (provizorie, cred). Bineînțeles, am pățit-o ca la Haus Böll din Langenbroich, în 2004. În prima jumătate de oră am ieșit trântind ușa după mine, dar cheia era înăuntru și am rămas pe.... dinafară. Unele lucruri le faci întotdeauna la fel.

mansardaNemțoaica m-a dus acasă la dr. Josef Spiegel, șeful fundației; l-am găsit la o masă, în grădină, bând o sticlă de vin cu o doamnă, probabil soția; cu ocazia asta îl cunosc și obțin și cheia de la adevărata mea cameră. Bineînțeles, este o mansardă. Nu mă miră, mansarda e o atitudine a mea, de fapt. Să mai notez că intrând la sosire într-un magazin să cumpăr ceva de mâncare am fost anunțat că s-a închis, iar neamțul m-a dat afară, deși apucasem să iau o conservă de pește. Nemții sunt atât de serioși, de ordonați când sunt pur și simplu nesimțiți.

Mi se pare că Spiegel mă privește puțin critic (mă aștepta mâine) când află că nu vorbesc germană, dar glumește când aude că sunt din Romania: bine că nu ești din Spania! Aluzie la înfrângerea suferită de nemți în finala Euro 2008. Prob, recunoaște totuși că spaniolii au fost mai buni și îl laudă pe Mutu. Bineînțeles, eu îl critic, a jucat ca o cizmă (italică) pe toată durata Euro și a ratat un penalty chiar împotriva Italiei. Briliantul neputincios...

1 iulie

Prima zi aici, s-ar zice. În continuare, singur. M-am trezit cu gândul să mă întâlnesc cu dr. Spiegel, dar am dat peste herr Kock, foarte amabil, serviabil și un pic efeminat. Dr. Spiegel apare mai târziu, dar amână, zice el, discuția pentru mâine, când vor veni și ceilalți. Drept urmare (a foamei) merg la, of course, 'Aldi' și cumpăr mâncare de 25 de euro, inclusiv un vin de Rhein și bere locală. Nu mai e Kölsch, dar sper să fie bună. Mă uit după Sonja, dar n-o văd, poate scrie în cameră. Aș face o plimbare cu ea, să-mi arate locul, dar cred că o să descopăr ce vreau pe cont propriu.

Mansarda mea e de treabă, ca și baia și bucătăria: mici, dar eficiente. Nu simt nevoia de Lebensraum interior, afară e pădure și soare. Un pic handicapat la gândul că nu știu totuși germana, în timp ce majoritatea o vorbește. Puțin supărat că nu am diacritice românești la tastatură și nu știu să le instalez. Trebuie să-l întreb pe Viorel, dar va fi dificil fiindcă PC-ul are comenzi în... germană. Mirare: de ce-oi primi eu burse în Germania? Nu am rezultate ale muncii în sensul ăsta... ca să mă exprim comunistic. Un spiriduș îmi șoptește: fiindcă aici ceri burse, nu în altă parte! Bun, și ei de ce mi le dau?

Mă gândesc să văd cum ajung la Köln sâmbătă; poate cu ajutorul Margăi. Zău, n-aș mai cheltui vreo 70 de euro pe un drum dus-întors! Un Hagi Tudose pândește în fiecare dintre noi.

fanCa idee de scris: m-aș apuca de un nou volum de versuri, de un capăt de carte, măcar. Nu scriu niciodată inspirat de locurile noi pe care le văd, experiența anterioară, de la Langenbroich, e edificatoare. Îmi ieșea o poezie facilă, diluată, fără nimic al meu. Parcă nu eram eu. Am scris abia după ce am ajuns acasă. Acum mă gândesc să încep până nu se prinde „celălalt“, ăla care scrie.

Apoi aș comite o cronică detaliată la cartea lui Negrici. Mai am jumate de citit și apoi trebuie să mă concentrez pe o interpretare de factură polemică. Nu sunt eu profesor de literatură română și nici taxonom, dar parcă prea procustianizează Herr Negrici. Deși multe din cele ce spune despre literatura în comunism sunt, din păcate, adevărate.

2 iulie

Tot fără diacritice... 
M-am trezit greu, la ora 9, locală, deși îmi propusesem la opt. Am adormit pe la ora 12, 30, poate 1. Somn greu, cu niște vise surprinzătoare (pe care nu mi le amintesc la trezire). La 'Aldi' nu găsesc saci menajeri - sau găsesc, dar foarte mari și renunț.

În plimbare apoi prin Schöppingen, așezare cu ieșire rapidă la șoseaua spre Münster. „Filmez“ zona, fac fotografii și mă dumiresc de unde aș putea eventual lua autobuzul spre metropola din apropiere. La 'Schlecker', magazinul unde poți developa filmele din aparatul foto, intru să caut săpun Yardley. Nu găsesc, dar îmi cumpăr cremă de ras și after-shave balsam Florena, la prețuri acceptabile, (1 euro respectiv, 3, 5 euro). Deși am vin în bucătărie, nu rezist și iau un kil de Chardonnay alb, Grand Sud, la 2,99 euro. Un cabernet american îmi face cu ochiul, dar mă abțin de la vinuri roșii. E mai cald ca niciodată de când am venit și până și grădinile udate ale nemților suferă, cu iarba îngălbenită și flori care se usucă.

Între timp vorbesc cu doi dintre bursieri, prima, o nemțoaică din Saarbrucken, Denise Ritter, care a fost la Sibiu și la Avrig, iar al doilea este Wildenhein, un prozator despre care Sonja îmi spusese aseară că este destul de cunoscut în Germania. E simpatic, dar crăcănat. Profund. Și bănuiesc că a virusat computerul, pentru că nu mai pot intra, iar pe el l-am găsit la celălalt PC, după ce acum o oră mi s-a părut că-l văzusem la PC-ul unde lucram eu. Da’ bănuielnic mai sunt...

ceasNegrici (acu’ sunt obsedat să-i dau replica): ba vede în literatura română un loc supus mitizărilor de tot soiul, ba găsește că a existat un timp, chiar în comunism, când niște tineri au scris o literatură de calitate, sustrăgându-se idealismului sămănătorist și înclinației naționale spre hiperbolă. Nu știi ce să crezi. Bănuiesc că transmite mesajul bine. E sceptic pe termen lung, dar brusc face loc speranței. Ultima, e-n vremea lui. Scris cioranian pe alocuri, cu o bună condiție intelectuală, reflexivă asupra literaturii. Îl „simt“ că ar putea spune multe lucruri critice despre contemporanii săi în memorii strălucitoare. Crede că Eminescu e de „vină“ că a impus barometrul său conservator asupra conștiintei populare în receptarea literaturii. Îl crede ideolog, aici. Nu Eminescu e de vină (oricum, vremea lui este a câte unui poet național care preia inevitabil stindardul neatârnării, la popoare vasale), ci slaba fibră a românilor care face din poet o fantoșă, ca și o platoșă, pentru neputințele ei.

Pe la două fac o mâncare de legume verzi, congelate (vezi bine, proaspete nu pot să cumpăr...). Iese ceva, nu știu ce, cu roșii puse la iuțeală, fără pastă de tomate, cu ceva sare, vin alb de Rhein. Sau Chardonnay, nu mai știu. Până la urmă prăjesc un ou în tigaie și este El Mejor... Cu două pahare de vin, alergând între mess, unde primesc rețete de la Liliana, și plita Whirlpool care se încinge rapid sunt, în sumă, un poet cerebral, cu ceva burtă și început de vinovăție... După-amiază: somn de câteva ore, provocat și de căldura de afară, dar și de vreo trei-patru (4) pahare de vin, tot încercând să mă decid între Rhein trocken și Chardonnay sec.

mori de vantCare sunt „iluziile literaturii române“, că tot sunt în Occident, unde trecem ca fantome prin noapte, după cum corect a văzut Nora Iuga? Suntem fără cărți, fără idei și fără iluzii - așa mi se pare. În afara unor terminale unde suntem corect verificați, nu facem gaură într-un zid prin care pătrund imaterialii, cei puternici sau măcar corecții, cei care se prezintă ca fiind din acea lume. Am citit undeva de lipsa de curaj a scriitorului român în competiția cu cel din alte țări, dacă o fi vreo competiție: i se pare că nu știe bine o limbă străină (este adevărat, în 90% din cazuri), este afectat de lipsa de rodaj în spațiul occidental, nu încearcă să-și facă relații aici, pe scurt, are puseuri defensive și contraatacă atunci când nu trebuie. Nu se face înțeles. Pai, întâi trebuie să scrie - și pe urmă vine înțelegerea. Am venit eu în Occident cu 4-5 cărți tari, bine scrise, mustind de frăgezimea lumii mele pitorești, precum cărțile lui Pamuk? În loc de asta, m-am trezit spunându-i nemțoaicei care văzuse Sibiul că avem un complex de... duplicitate: unii suntem turanici, alții ne tragem din legiuni romane formate din evrei și sirieni - adică noi, oltenii. Djuvarizam feroce, cu gândul să-mi bat joc de Neagu, dar ea s-o fi prins? Uite-l pe-ăsta cu complexul duplicității la chimir. Un tip de lângă ea, probabil soțul, se uita neutru la mine, dar prin cap îi trecea fantoma unui arăbuș gonind cămilele cu cobilițe la porțile Craiovii: Alah Akhbar, nene!

3 iulie

Azi noapte m-am culcat târziu. Și pentru ce? Să scriu articolul despre cartea lui Negrici! În loc să mă fac la loc poet... Azi îl continui, deși mai am de citit 100 de pagini. Vineri cred că îl termin și îl voi trimite Cristinei Rusiecki, la 'Cultura'. M-am luat și de Negrici, deși îmi place cartea. Trebuie să par și eu deștept.

Pe la 11, discuție în grup cu dr. Spiegel, care vorbește pentru majoritatea germană - în germană. Senzație de izolare. La sfârșit, omul mă întreabă amabil dacă am priceput ceva. Da, printre cuvinte. Râdeau și nu pricepeam de ce. Mi se părea că sunt... francez. Ca să mai atenuez din stupoare. Trebuie să fac un mic plan de învățare a limbii, altminteri e jale.

Din țară aflu de la Ion că Magdalena Boiangiu a scris - în sfârșit - despre 'SpectActor', în 'Dilema'. Venind de la ea, recenzia asta înnobilează o revistă de nișă. Încă nu am citit, să văd. De mâine îmi fac program de nemțească și mă apuc de scris. Termin cartea Negrici și încerc să fac exerciții de... respirație poetică.

Mai am două cărți la mine și îmi vor ajunge: Goma în dialog cu Flori Stănescu și cartea Jelei despre Monica Lovinescu. Ciudat, nu am luat nici o carte de poezie! Azi le-am dat lui Kock și lui Spiegel cartea mea de poeme tradusă în germană. Ieri, Sonjei, care nu zice nimic. Părea ușor derutată de îndrăzneala mea de a-i da o carte tradusă în România!

munsterLa bursă au mai venit Nora Mansmann (scrie proză și face teatru, i-am vorbit de TNC și de Purcărete, habar nu avea!), un chinez (Lin Y Zheng) care locuiește în Germania, un georgian din Münster, Alexander Edischerow, o doamnă simpatică din Bonn, artist plastic. Parcă suntem vreo 7, dar mai e și Wildenhein, acel prozator crăcănat care nu s-a arătat azi. Îl tot bănuiesc c-a virusat calculatorul și asta mi-l face antipatic. Cred că-i e frică să dea ochii cu mine, normal...

Mă uit pe web-siteul lui și văd că e într-adevăr un nume cu reputație. Are mai multe romane și un turneu de lecturi din septembrie până în octombrie cu ultimul său roman. Pare profesionist. Și totuși - mi-a virusat calculatorul. Hai că sunt obsedat...

4 iulie

Azi e vineri, iar eu credeam că e joi. Mă miram de ce își iau unii la revedere de la mine și îmi spun „pe luni“! Pe urmă, m-am dumirit.

Mă chinui cu calculatorul ăsta care e în continuare virusat, deși Herr Kock a meșterit pe la el. Acum, colac peste pupăză, am reușit să blochez netu’ și mess-ul. Am descărcat fotografiile de azi și nu mai am acces la net! Sunt bun de prostii de astea, s-ar zice. Anti-talent în tehnică, nu ca Mini-tehnicus Boureanu...

Multe muște pe aici. Acum, de trei zile, plouă și e ceva mai răcoare, ba seara e chiar rece puțin.

Aproape am terminat cronica la cartea lui Negrici. Cred că am exagerat, 33.000 de semne (cine publică ditamai cerșaful?), dar și în privința opiniilor mele. Uneori mă cert cu el fără să știu de ce. Probabil inconștient, datorită prestigiului criticului: sfidez cum fac puștii care scot limba la cei mari. Limba o arată toată, fiindcă nu știu ce să facă în gură cu ea. Totuși, unele lucruri mi se par bine spuse. Ale mele, adică.

enschedeTrebuie să ies din cronica asta și să mă apuc de germană. Nu-mi cunosc interesul. Dupa care, mai citesc cartea lui Goma cu Flori. Iar pierd o săptămână, să stau să înțeleg, să scriu (lung, cât o zi de post). Și poezie cine scrie? Poeții cu deștu-n gură!

La Münster m-aș duce mâine, dar singur? Nora Mansmann, pe care o întrebai, nu are kief. Zicea că se duce altădată, când se întoarce de nu știu unde. De unde? Îi pomenesc de Enschede și zice că să mergem cu bicicleta. Păi nu ne arestează ăia, mă prefac eu mirat!

Ar fi o idee: să intram în Olanda pe biciclu (ca nemții, aldat’, pe motociclete... ce pui de lele sunt!).

 

Comentarii cititori
sus

Ștefan Grosu și Adriana Mihaela Macsut

 

Etica tehnologiei informațiilor

 

În lumea întreagă revoluția informatică a determinat schimbări majore. Tehnologia informației influențează în mod pozitiv viața personală și profesională, relațiile interumane și chiar modul cum funcționează sistemele politice. În aceste condiții, etica tehnologiei informației poate fi definită ca ramură a eticii aplicate care se ocupă cu analiza impactului social și moral al integrării computerelor în viața umană. Trebuie totuși evidențiat că, în esență, computerul, motorul informațional, este doar o mașină matematică dar prin natura ei, mașina aceasta nu este deloc simplu de stăpânit de către utilizatoarele și utilizatorii obișnuiți” (Mihail Radu Solcan, Utilizare, programre, etică, în www.ub-filosofie.ro/~solcan/, 2008-02-28). În societatea computațională, fiecare om trebuie să știe cum fucționează un computer. Așa că un curs de inițiere în acest sens este binevenit. Pe de altă parte, descoperirile ultimelor decenii din cadrul tehnologiei informației și comunicațiilor au dus la cristalizarea unor spații noi, virtuale, în cadrul cărora sunt necesare  abordări morale specifice. În acest context omul obișnuit trebuie să se adapteze la șocul tehnologic al utilizării computerului și bineînțeles că se impun și aici norme morale. În altă ordine de idei, un om obișnuit să respecte regulile morale în viața reală le va respecta și în mediul virtual. Totuși, în mediul virtual, un om poate alege să fie cine vrea el și în acest mod să își manifeste tenebrele sub o identitate de împrumut.

„În orice aspect al vieții este nevoie ca să respectăm anumite norme... și să avem o etică fară de care nu putem fi eficienți în domeniul respectiv. Așa este și în privința caclulatorului, avem nevoie de anumite standarde după care să ne conducem, poate o să îți pui întrebarea, drag cititor la ce bun să respecți anumite reguli în lucrul cu Calculatorul” (Lenuța Filat-Radu, Etica Calculatorului, în  radulenutafilat.wordpress.com, 13 martie 2013)

Textul biblic fixează ca bază morală Decalogul -  Cele 10 Porunci-  care de altfel pot fi regăsite în toate religiile lumii. Se începe cu fixarea credinței monoteiste, apoi se trece la porunci care ordonează efectiv viața umană, cum ar fi: interdicția de a fura și de a ucide, cinstirea părinților și stabilirea unor reguli morale în viața personală.

„1. Eu sunt Domnul, Dumnezeul tău. Să nu ai alți dumnezei afară de Mine. /2. Să nu-ți faci chip cioplit, nici vreo înfățișare a lucrurilor care sunt sus în ceruri, sau jos pe pământ, sau în apele mai de jos decât pământul. Să nu te închini înaintea lor și să nu le slujești. / 3. Să nu iei Numele Domnului,  Dumnezeului tău, în deșert; căci Domnul nu va lăsa nepedepsit pe cel ce va lua în deșert Numele Lui Dumnezeu./ 4. Adu-ți aminte de ziua de odihnă, ca s-o sfințești. /5. Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, pentru ca să ți se lungească zilele în țara, pe care ți-o dă Domnul, Dumnezeul tău./ 6. Să nu ucizi./ 7. Să nu preacurvești. / 8. Să nu furi./ 9. Să nu mărturisești strâmb împotriva aproapelui tău./ 10. Să nu poftești casa aproapelui tău; să nu poftești nevasta aproapelui tău, nici robul lui, nici roaba lui, nici boul lui, nici măgarul lui, nici vreun alt lucru care este al aproapelui tău.” (Exod 2, 1-17).

Pornind  de aici se poate stabili Decalogul Calculatorului prin care se stabliesc câteva prevederi pentru ca o persoană să nu devină dependentă de mirajul lumii computaționale. Este un domeniu nou și care exercită asupra omului o anume magie tehonologică și de aceea se impun câteva reguli pentru ca omul să nu devină un fel de android însigurat ancorat într-un monolog computațional, omul fiind astfel incapabil să mai trăiască viața reală.

„1. Determină bine scopul pentru care vrei să folosești calculatorul. /2. Învață computerul ca să fii cel mai bun./ 3. Folosește calculatorul pentru binele tău și pentru binele altora. 4. Nu lăsa  calculatorul să-ți fure timpul./ 5. Nu lăsa calculatorul să fie unicul mijloc de comunicare./ 6. Nu lăsa calculatorul să-ți fure oamenii apropiați./ 7. Nu fă din calculator un idol./ 8. Nu cădea în robia calculatorului./ 9. Protejează-te de imaginile nedorite care apar la ecran./ 10. Fă din calculator un ajutor și nu o povară”
(Marika Sofianu, Etica folosirii calculatorului, în sofianumarika.wordpress.com,25 februarie 2008).

Computerul  nu mai este doar un ajutor pentru om, ci tinde să devină actualmente chiar  un idol pe care omul îl slujește.  Bineînțeles că o gândire superficială poate induce zâmbete la invocarea sintagmei că omul poate să își facă din computer un idol, dar aici este însă necesară o reflexie profundă: „când computerul îți ia cel mai mult timp, atunci ar trebui să te gândești cam pe unde ai ajuns, de cele mai multe ori spui că asta îmi este serviciul dar nu uita că ai și familie care este pe primul plan; în cazul acesta aș vrea să te întreb cu cine petreci cel mai mult timp: cu familia sau cu computerul?” (Spune nu robiei, în  svetasili88.wordpress.com)

În ansamblu, etica tehnologiei informațiilor constiuie un domeniu nou al eticii aplicate și a avut o dezvoltare vertiginoasă în ultimele două decenii, aflată în strânsă legătură cu supertehnologizarea și globalizarea. Într-o abordare din punctul strict al eticii aplicate reprezintă o aplicare în mediul computațional a teoriilor etice tradiționale (utilitarismul, teoria virtuții sau teoria datoriei) la aspecte specifice tehnologiei informației și comunicațiilor. Dar în sens mai larg acest nou domeniu cuprinde și o abordare pluridisciplinară cuprinzând aspecte ce țin de domenii conexe. 

Într-un sens mai larg, acest domeniu include standardele de practică profesională, aspecte știintifice juridice, moral corporatistă, politici publice interne și internaționale precum elemente aflate la intersecția dintre sociologie, politologie și psihologie.

În condițiile instituirii unui cadru etic în mediul computațional, se ajunge la concepul de cetățenie digitală (cetățeanul digital face, de fapt, parte dintr-o societate globală informatizată, deoarece „cetățenia digitală și interacțiunea om-mașină deja prezente în societate… creează multiple dileme etice” (Adrian Mihiotis, Despre cetățenia digitală sau utilizarea adecvată a tehnologiei/ Etica tehnologiei informației, în elearning.ro, 21 mai 2011). Așadar doar printr-o conduită morală în această  societate computațională  „putem… forma societatea în care dorim să trăim, care va fi marcată de mai multă interacțiune între oameni și tehnologie” (Bernd Stahl, Coordonatorul proiectului ETICA la Parlamentul European, apudibidem). Bineînțeles că tehnologia va continua să se dezvolte dar chestiunea etică nu va putea fi nicidecum ignorată: „Secretarul General al Alianței pentru Societatea Informațională, Philip Virgo, a arătat că, deși tehnologia s-a schimbat mult, chestiunile etice au rămas aceleași” (ibidem) și în aceste condiiții „un instrument informațional puternic…  care este construit din reciclarea inteligenței umane, nu poate să nu recicleze și părțile urâte“ (Alma Whitten, Manager Google, apud. ibidem).  Totuși această condiție de cetățean digital implică respectarea unor norme cum ar fi:

*respectarea proprietății  intelectuale în sensul descurajării pirateriei informatice;

*asumarea responsabilității profesionale de către cei care sunt antrenați în dezvoltarea sistemelor hard și soft; 

*respectarea dreptului la imagine în contextul dezvoltării bazelor de date;

*evitarea postării pe site-uri a unor mesaje discriminatorii și extremiste;

*accesul necenzurat la informații publice din întreaga lume.

O problemă care apare aici este însă criminalitatea pe internet. Odată cu dezvoltarea compuțională, activitatea ilegală  s-a dezvoltat și s-a diversificat și în aceste condiții calculatorul devine un instrument de fraudă, spălare de bani, hacking, pornografie, iar aici intervine rolul statelor de a investi în formarea unor funcționari capabili să lupte cu  acest nou sector infracțional.

NOTǍ

La adresa aceasta puteți afla câte ceva despre volumul Aspecte ale eticii aplicate în limitele cunoașterii, volum coordonat de Adriana Macsut, Ștefan Grosu și Leria Boroș. 

Comentarii cititori
sus

Dan Năstasie

 

Da, Da, Da

 

Un activist de partid s-a deplasat la țară, i-a adunat pe bătrâni, singurii locuitori rămași în sat, și a început să le explice necesitatea revoluției în comunism. Revoluția industrială ne oferă tehnologia prin care să atingem cele mai înalte culmi ale științei și tehnicii; revoluția educațională ne conduce în cele mai înalte bla, blah, blah iar revoluția agrară e un alt blah, blah, blah. Privirile țăranilor erau îndreptate în pământ, așa că activistul a continuat. Comunismul, cea mai superioară societate (sic) nu e sfârșitul, ci începutul unei noi revoluții. Bătrânii, tot tăcuți, păreau intimidați de elocința vorbitorului. Numai dacă punem umărul cu toții, vom fi victorioși și participarea voastră e foarte importantă, a continuat activistul, pentru că cu (sic) tot efortul muncitorilor, militarilor și al studenților, fără ajutorul țăranilor, revoluția agricolă nu e posibilă. Sătenii se priveau ușor contrariați, și cum se simțea nevoia unui răspuns, cel mai cărunt  s-a ridicat în picioare. Noi suntem în vârstă și tot ce știm e să cultivăm pământul, asta facem de când ne-am născut și o vom face în continuare, atât cât vom fi prin preajmă. Noi nu ne pricepem la revoluții, ci doar la cultivarea pământului. Dar dacă așa zice partidul, chiar dacă om fi prea bătrâni pentru revoluții... o răscoală tot putem face și noi...

Era unul din bancurile mele favorite și îl spuneam destul de convingător înaintea deplasării noastre la canal. Nu marele canal, Dunăre - Marea Neagră, început de partidul comunist cu dușmani de clasă, declarați deținuți politici, și continuat apoi cu ceilalți deținuți ai sistemului comunist, adică oamenii obișnuiți, a căror singură vină era că se născuseră în „epoca de aur”. Era doar un mic canal local de irigație, în sudul județului. Nu părea chiar o revoluție, mai mult o răscoală...

Întreruperea semestrului școlar, însă, nu depindea de mărimea canalului ci de decizia arbitrară a PCR-ului. La începutul anilor optzeci, în anul trei de facultate, suspendarea școlii, pentru munca așa-zis patriotică, devenise o obișnuință. Anul școlar nu mai începea de mult cu seminarii sau cursuri, ci cu lanuri de porumb, iar cursurile erau suspendate în mod „voluntar” în mod impredictibil. În general călătoream într-un autobuz plin de gaze de eșapament, pe care naziștii l-ar fi folosit să-și asfixieze victimele, în tot județul. Cum noi nu eram conduși de naziști, autobuzul era folosit pentru transport.

Canalul era o schimbare de la care nu știam ce să ne așteptăm. Fiind în a doua parte a catalogului, făceam parte din a doua serie, de „canalizatori”. Cei din prima seria nu aveau prea mult de povestit, plouase tot timpul și își petrecuseră vremea jucând poker în dormitoare.

Pregătirea pentru tabăra de muncă, pentru mine, însemna înregistrarea muzicii pe care urma să o ascultăm în serenitatea câmpiilor dunărene. Pregătisem câteva casete, contând pe casetofonul portabil al lui Dan P., AC/DC, Phil Collins, Police, Yes. Cea mai interesantă noutate era însă piesa trupei Trio, Da, Da Da, Ich lieb dich nicht du liebst mich nicht, a cărei absurditate și umor păreau să reflecte obiectiv timpurile pe care le trăiam. Erau vremurile când cafeaua și hârtia igienică începuseră să fie înlocuite cu scoarța de copac iar informatorii securității proliferau ca viermii pe un cadavru proaspăt.

Piesa fusese lansată în rarele și scumpele videoteci de la mare. Îmi imaginam clipul doar din descrieirea Laurei. Atmosfera generală era provocatoare prin absurd, cei trei muzicieni aratând indiferenți, neconectați și nefericiți. Nu e de mirare, din moment ce trebuiau să cânte și în germană, dar simplitatea piesei era genială. „Aha, Aha, Aha... Da, Da, Da... Ich liebe dich nicht, du liebst mich nicht, Da, Da, Da“. Decorul bombastic, plin de detalii kitsch, ca o umbrelă roșie peste un set de tobe ridicol de redus, adăugau mister unei atmosfere ciudate, ireale, pline de suspiciune, care părea ruptă din viața cotidiană. „I don’t love you, you don’t love me“ părea să sugereze exact dezumanizarea extremă spre care eram împinși, într-o societate totalitaristă. Nu e de mirare că piesa m-a fascinat și mi-am propus să o folosesc ca laitmotiv al perioadei. Mi se părea că aveam nevoie de o umbrelă roșie într-o lume alb - negru fără dragoste sau speranță, fără viitor.

În autobuz, în timpul călătoriei spre comuna Măceșu, unde începea canalul nostru, am așteptat până spiritele s-au domolit și toți moțăiau sub efectul imaginilor repetitive ale lanurilor de porumb uscat prematur, după care am apăsat butonul play al casetofonului.

„Aha, Aha, Aha..“. Mai întâi bateristul electronic a sunat ca un motor defect și a provocat priviri iritate.  „Da, Da, Da“ trecând pe lângă o biserică dărăpănată, vopsită proaspăt în verde, „Da, Da, Da“ intrând de pe asfalt pe un drum de țară. „I don’t love you/ You don’t love me“, clătinându-ne ca o corabie pe drumuri desfundate „Da, Da, Da“, disparând într-un nor de praf, la orizont.

Din prima zi am fost duși la canalul aflat la câțiva kilometri de tabără. Regretam deja autobuzul ruginit, transportul pe câmp se făcea într-o remorcă metalică descoperită, la fel cum erau transportate paiele sau cartofii. Eșapamentul tractorului înlocuia aerul proaspăt de lațarăcu un nor consistent de fum de motorină arsă. Remorca se zguduia din toate încheieturile în timp ce noi eram aruncați în toate direcțiile, ca boabele de popcorn când încep să pocnească. Intrasem la facultate ca să devenim ingineri, dar eram tratați ca niște cartofi...

Canalul era săpat deja pe toată lungimea, având o secțiune de trapez  isoscel răsturnat, cu o adâncime de vreo 2 metri și o lățime a bazei mici de 3 metri. Pământul era argilă roșie, cleioasă, care, când se usca, devenea un praf abraziv. Rolul nostru era să nivelăm laturile trapezului, mutând pământul cu o lopată sau o cazma, singura unealtă furnizată. Odată ce suprafața era netedă, pământul trebuia bătătorit, cu aceeași lopată. Era o sarcină dificilă pentru că părea că trebuia să mutăm cantități masive de pământ pe o suprafață înclinată, cu o linguriță.

Prima seară, în dormitor, a fost agitată și a durat mult până când discuțiile s-au domolit și fiecare și-a găsit locul. Am așteptat cu răbdare momentul în care puteam auzi concertul greierilor de afară și doar când a fost liniște deplină am apăsat butonul casetofonului: „Aha, Aha, Aha“ era o noapte neagră fără lună, „Da, Da, Da“, saltelele erau tari și paturile foarte aspre. „Ich lieb dich nicht du liebst mich nicht“. Surpriza a fost evidentă, tăcerea mai adâncă, noaptea mai întunecată. La sfârșitul piesei am derulat caseta la început, am închis ochii și am adormit instantaneu.

„Bună dimineața cocoșeilor“, ne-a trezit a doua zi, asistentul Văcaru. Nu îl cunoșteam, nu era din universitatea noastră. Avea o față prelungă de cal și era îmbrăcat într-un costum demodat cu revere exagerate și pantaloni evazați, care fusese, probabil, foarte elegant înainte de inventarea televiziunii. Vasi ne reamintea întotdeauna zicala „domnul e domn până și în șanț“. Cum canalul nostru era doar un șanț mai mare... se potrivea.

Înainte de a deschide ochii am pipăit în jur, până am găsit casetofonul, plasat strategic de cu seara, și am apăsat play. „Aha, Aha, Aha, Da, Da, Da“ ... prima zi de muncă... „This is what you need to know/Loved you though it didn't show“. Ne-am trezit cu un zâmbet.„ Da, Da, Da“...

Canalul, ce părea mai adânc și mai negru, dimineața semăna cu mormântul unei râme uriașe de câțiva zeci de kilometri lungime. Văcaru nu ne-a lăsat timp de meditație sau contemplare a peisajului. Costumul îl făcea să semene cu un greiere în călduri, care țopăia în sus și în jos, repartizându-ne norma zilnică de nivelat.

După mai puțin de o oră de săpat și mutat pământ, lopata nu mi se mai părea o liguriță ci un stâlp de telegraf. După două ore, majoritatea aveam bășici în palme, care s-au spart în jurul pauzei de prânz, când ascultam AC/DC, Back in Black.

Am revenit pentru alte două ore după amiaza, după masa de prânz, și astfel s-a stabilit rutina următoarelor zile. În momente alese cu atenție puneam piesa trupei Trio, care începuse să fie acceptată,„ Aha, Aha, Aha... Da, Da, Da“.

La sfârșitul zilei ajungeam extenuați în dormitor și ne prăbușeam cu simț de răspundere pe paturile din lemn cu saltele și mai lemnoase. Într-una din zile, după plonjonul ca în piscină, Aurel Copacea a rămas nemișcat, cu gura căscată, în poziția în care a aterizat pe pătură. Ne-a trebuit ceva timp să înțelegem, din cascada incoerentă de înjurături și exclamații, care a urmat, că plonjase pe un ou ascuns sub pătură. Deși hazlie, gluma era exagerată pentru că nimeni nu-și dorea o omletă între saltea și pătură.

Cazarea era în dormitoare de douăzeci de paturi, care ne-au amintit automat de perioada armatei și atmosfera primitivă a acelor vremuri. În plus, eram numai băieti, nu prea maturi, doar la trei ani de la absolvirea liceului. Combinația celor două elemente și mizeria fizică și morală prin care eram forțați să trecem ne făcuseră cinici și indiferenți. Legea acțtiunii și reacțiunii, din fizică, era aplicată vieții cotidiene, încercând să răspundem acțiunii forțelor de constrângere ale unui sistem ideologic abuziv prin reacțiunea umorului. Practic, acea lege a fizicii se reflecta în zicala să faci haz de necaz, de la caz la caz.

Un limbaj universal, umorul pe înțelesul tuturor, în cazul taberelor forțate de muncă, se materializa prin farse pe care ni le jucam reciproc. Codul moral nescris avea o lege și un corolar. Legea afirma că oricine putea fi ținta unei farse și avea dreptul să facă farse. Democrația farsei... era de fapt o imagine în oglindă a farsei democrației în care trăiam. Într-un dormitor farsele ocupau o gamă variată, de la simpla legare a șireturilor bocancilor unei persoane neatente până la amplasarea unei pungi cu apă sub pătura victimei. Pasta de dinți de calitate dubioasă pentru igienă era foarte populară pentru farse.

Corolarul legii farselor statuta că, dacă erai victima unei farse, nu aveai voie să te superi. Cei care acceptau pe lângă toată mizeria din jur și neplăcerea unei păcăleli erau respectați și lăsați în pace. Cei care se supărau, însă, erau supuși la noi încercări până le trecea furia. Poate e greu de înțeles... dar erau vremuri complicate, greu de înțeles.

În general însă, farsele erau aplicate între prieteni, în același grup, ceea ce evita confruntări reale și, în plus, erau reversibile. În dormitor eram câteva grupuri dar aveam și doi, trei independenți sau nealiniați.

După câteva zile de nivelat metri lungi de canal, am aflat și că misiunea noastră era și mai complicată decât crezusem. După ce malurile erau netezite perfect, urma să întindem, peste ele, o imensă folie de plastic negru. Peste folia de plastic, laturile inclinate ale canalului urmau sa fie acoperite de dale pătrate de beton, așezate în rânduri alternative. Dalele erau foarte grele și trebuiau în general manipulate de două persoane.  Nu aveam mănuși și nici un alt tip de echipament de protecție. Unii studenți erau încălțați în șlapi. Eram într-una din clasicele situații când e greu să nu te întrebi cum au construit egiptenii piramidele, doar în șlapi...

Soarele era neobișnuit de puternic, pentru o primăvară timpurie, și cerul era complet lipsit de nori. Îmi plăcea să mă odihnesc pe spate, tolănit pe iarba care răsărise timid. În lipsa obstrucțiilor vizuale evidente dintr-un oraș, cerul părea că ne înconjura într-o cupola sferică albastră perfectă. Cum linia orizontului părea circulară și cerul părea o jumătate de sferă perfectă, aveam iluzia că ne aflam în centrul universului... Restul galaxiilor nu aveau decât un rol decorativ, de fundal. Iar în centrul universului se afla un șanț nivelat cu lopata. Îmi plăcea să pun, în acele momente, In the air tonight, cu Phil Collins, și sunetul părea că umple cupola albastră.

„Aha, Aha, Aha“, ne trezea la realitate, Văcaru amintinu-ne că nu ne-am făcut norma. În acea vreme încă mai încercam să îndeplinim ceea ce ni se cerea în mod absurd și arbitrar, doar pentru că ni se cerea. Nu-i menționez pe ceilalți profesori pentru că rolul lor a fost pasiv, efemer și de uitat, unelte fără voie ale sistemului.

„What you will and what you won't/ What you do and what you don't/ What you can and what you can't/ This is what you need to know: Loved you though it didn't show... Da, Da, Da.“

Piesa devenise Powerplay și o puneam de câteva ori pe zi, începând cu momentul în care ne trezeam. Seara aveam răbdare până întregul dormitor se liniștea și o mai puneam o dată, ca la finalul unei emisiuni sau a unui documentar autoreflectiv. Așa că ne sculam pe „Aha, Aha, Aha“ și adormeam cu „Da, Da, Da“.

Într-una din dupa-amiezele când îmi aplicam leucoplast pe noile bătături din palme, Johnny Georgescu a intrat în dormitor ținând în brațe o găină. Dormitorul era aproape gol, doar Anemțoaicei citea o carte în patul lui, în timp ce Liviu părea că ațipise. Era o găină roșcată, cu pene lucioase, care privea în jur plină de curiozitate. Johnny era un caracter enigmatic și imprevizibil. Era destul de corpolent și recent își lăsase o barbă care crescuse neagră și deasă. O pălărie cafenie, cu borurile coborîte, îi dădea un aer monahal dar știam că aparențele pot fi înșelătoare. Nu făcea parte din niciun grup, își petrecea vremea mai mult în aer liber și, după cum se putea vedea, se împrietenise cu găinile. După câțiva pași de-a lungul dormitorului, curiozitatea găinii i s-a transmis lui Johnny, care ni s-a adresat teatral. Ia să vedem ce se întâmplă... și a eliberat găina care a zburat câțiva metri, aterizând pe cartea lui Anemțoacei. De acolo, cotcodăcind indignată, a făcut un salt până pe Liviu, trezindu-l cu o zgârietură. Uluirea lui Liviu era sinceră, depășită doar de furia lui. Supărat, a întins mâna ca să prindă găina care a sărit indignată peste două paturi. Johnny se amuza copios. Biata pasăre, neliniștită, și-a deschis larg aripile, căutând  ieșirea de incendiu. Ușile fiind închise, găina a calculat care e patul la egală distanță de Johnny, Anemțoaicei și mine și a aterizat pe patul lui Copacea. Poate i-a plăcut și că pătura era întinsa regulamentar și marginea cerceafului aliniată perfect. În orice caz, simțind o ușurare, s-a ușurat exact în mijlocul păturii, pe unul din carourile de mult decolorate...

Ca să economisim bateriile casetofonului, era nevoie să căutăm și muzică la radio. Dimineața de la ora 8, pe programul unu, era o emisiune de muzică ușoară, de o jumătate de oră, care uneori se termina cu o piesă decentă. Remorca ne descărca la marginea canalului exact la începutul emisiunii, 'interpretul și medodia preferată'.

Pavarea cu dale de beton era foarte dificilă și necesita câteva decizii strategice corecte. Cum stivele de dale erau descărcate pe malul destul de înalt al canalului dar alinierea lor trebuia să înceapă de la bază, un număr substanțial trebuia mutat mai întâi pe fundul șanțului. Singura cale de acces era suprafața proaspăt nivelată în care, inevitabil, lăsam urme adânci. Așa că trebuia să nivelăm malul din nou. Văcaru nu părea impresionat de acest detaliu tehnic, adâncit în lectura unui număr vechi din Scânteia. Dacă nu mutam suficiente dale de la început, trebuia să repetăm procesul și să nivelăm încă o dată suprafața. Dacă însă mutam prea multe dale pe fundul canalului, pe măsură ce rândurile se înălțau, era tot mai dificil să le mutăm de jos în sus, pe o suprafață alunecoasă. „Ich liebe dich nicht, du liebst mich nicht, aha/ Ich liebe dich nicht, du liebst mich nicht, aha.“ A doua decizie strategică era legată de modul în care mutam dalele. Lucrând  în perechi era mai ușor dar consumam mai mult timp și lăsam mai multe urme ce trebuiau nivelate. Încercând să o facem individual eram mai eficienți dar oboseam foarte repede. Problema sau solutia nu păreau să fie scrise în Scânteia lui Văcaru.

Cu timpul, am început să ne adaptăm și să găsim soluții. În loc să mutăm dalele pe fundul canalului și de acolo în sus, pe rândul alocat, le lansam de pe mal direct în poziția dorită în zidul de beton. Nu era o metodă precisă, dalele alunecând sau rostogolindu-se în direcții imprevizibile, dar economia de efort era considerabilă. Jucând popice cu o bilă de beton, pătrată, era riscant și periculos. Dalele au început să se rostogolească în directii nedorite și doar cu mult noroc nimeni nu a fost accidentat, până când Văcaru și-a pus ziarul de-o parte și a declarat metoda prohibită. „Da, Da, Da..“.

Nivelasem și acoperisem cu dale o lungime respectabilă de canal, care arăta acum un țipar monstruos, cu solzii în interior, dar cu cât ne grăbeam, timpul părea că trece și mai încet și am ajuns extenuați, sictiriți și plictisiți în ultima săptămână de lagăr de muncă. Eram arși de soare și căliți de vânturile aspre ale câmpiei dunărene. Eram mușcați de pureci și nu reușisem să prindem niciunul din șoarecii cu care împărțeam dormitorul. Mâinile ne erau acoperite de bătături și dalele de beton ni se păreau, acum, perne catifelate. Costumul lui Văcaru se decolorase iar ziarul Scânteia căpătase o patină de anticariat.

Vestea a venit într-una din dimineți, când urma să ne urcăm în remorcă. Eram destul de nemulțumiți de modul în care eram tratați, dar acum trăiam efectiv legea lui Murphy: Pesimistul - Nu se poate nimic mai rău; Optimistul -Ba se poate...

Pentru că în prima serie plouase și nu se putuse lucra, efortul nostru nu acoperise cheltuielile UTC-ului pentru cazarea celor două serii, așa că în general lucrasem în pierdere. Dintr-un birou frumos mobilat, sorbind din cafeaua cumpărată de la cantina exclusivistă a partidului, un  activist UTC în cămașă albă și cu cravată neagră a decis că pierderea trebuie recuperată de la cei care au lucrat la canal și singura sursă financiară era bursa studențească.

Bursa era o sumă fixă, de 620 de lei, care se acorda ca un ajutor financiar studenților provenind din familii cu venituri modeste, cu media generală peste 6. Pentru bursierii din a doua serie se aplica foarte bine zicala „și călărit și cu banii luați”. Hotărârea era arbitrară și ne simțeam de parcă am pierdut la Loto o sumă mare, dar fără să jucăm. Realitatea neagră devenea doar mai întunecată.

În comunism hotărârile veneau de sus fără să fie explicate sau discutate și orice comentariu sau opoziție erau privite ca acte de trădare și tratate cu cea mai mare asprime. Partidul Comunist considera că deține adevărul absolut și nu admitea alte păreri. Odată aleși, liderii se considerau infailibili și nu acceptau decât supunere absolută, mai ales când erau realeși în continuu în unanimitate. Orwell i-a ales foarte corect pe porci, drept lideri în fabula lui, Ferma Animalelor. Securitatea era folosită ca să intimideze orice încercare de a gândi independent, în timp ce o imensă rețea de informatori aruncau o umbră de incertitudine și neîncredere asupra întregii societății. Majoritatea valorilor erau inversate în comunism și trădătorii de profesie, informatorii, păreau adevărați patrioți.

Ajunși la canal, ne-am așezat pe iarbă și am pus radio-ul pe programul unu: zece melodii preferate. Întregul grup s-a așezat fără un cuvânt. Se auzea doar vântul și vocea de la radio. Văcaru ne privea contrariat și ne-a cerut să începem lucrul. Am rămas nemișcați, fără să răspundem, fără să-l privim. „I know why you ran away, aha/ Understand you couldn't stay, aha“.

Cuvântul grevă era interzis în vocabularul comunist. Doar gândul în sine era pedepsit. După ce s-au consultat între ei, profii au încercat din nou să ne convingă să începem canalismul. Motivul supărării noastre era evident și pentru primă dată am observat panica în atitudinea lui Văcaru. „Wonder where you are today/Understand you couldn't stay, aha“. Amenințările sau promisiunile zburau și se spărgeau ca baloane de săpun. Nimeni nu mișca, nimeni nu rostea un cuvânt și la radio era Eternitate...

A fost unul din acele rare momente când ne-am înțeles fără să vorbim și am comunicat fără ca măcar să ne privim. Văcaru, din ce în ce mai îngrijorat, a sărit în final în tractorul care a dispărut la orizont într-un nor de praf. „After all was said and done/ It was right for you to run! Aha, Aha, Aha“...

Am rămas tolăniți, în liniște, pe marginea canalului, și la sfârșitul emisiunii am căutat muzică la alte posturi. Eram conștienți de serioziatea acțiunii noastre dar efectiv nu mai conta, eram sătui, până peste cap, de praf, pământ bătătorit, dale de beton, o muncă animalică prost organizată pentru care acum, în plus, ni se cerea să plătim. Tocmai prinsesem un post sârbesc când, din difuzorul casetofonului, s-a auzit familiarul: „Aha, Aha, Aha, Da, Da, Da, I don't love you you don't love me.“

Tractorul a revenit după vreo două ore. Văcaru ne-a anunțat că a vorbit personal cu Rectoratul Universității și decizia de a ne reține bursa a fost anulată. Ne ruga să ne întoarcem la muncă și înțelegea frustrarea noastră. Era un adult, un oficial, un asistent universitar vorbind și promițând unor tineri. Părea sincer îngrijorat și n-am avut de ales decât să-l credem.

Am revenit la norma zilnică pe care începusem să ne-o facem de când nu ne mai oboseam să nivelăm perfect malul ci îl acopeream direct cu dale. Cui îi mai putea păsa? E clar că egiptenii au avut o altfel de atitudine și organizare ca să construiască piramidele care rezistă și acum. Piramida nostra s-ar fi prăbușit odată cu sistemul comunist.

În ultimele zile fiecare sărbătorea într-un fel sau altul faptul că ne apropiam de sfârșitul cantonamentului. Vodca ieftină era una din metodele favorite și într-una din acele nopți m-am trezit din cauza gălăgiei și a luminii aprinse în dormitor, pe la ora trei. Alex tocmai vomase pe patul lui Copacea, care privea buimac fără să-i vină să creadă că noul atac asupra integrității păturii lui venea chiar de la cel mai bun prieten. Dar în loc să se supere, Aurel a început să râdă și, printre hohote, ne-a spus că ar fi preferat o omletă crudă de două-trei ouă... „Da, Da, Da“. Atât greutățile cât și mizeria comună, dar mai ales acel moment excepțional de solidaritate, ne făcuseră mai flexibili, mai înțelegători și ne maturizase.

Am reînceput cursurile și uitasem deja evenimentele neplăcute de la canal dar reîmprospătarea memoriei a fost efectivă în ziua bursei când am încasat doar una din cele șase bancnote de o sută de lei. Toată nădușeala, efortul și bătăturile produse mutând câțiva metri cubi de pământ și zeci de dale zgrunțuroase de beton mă costaseră cinci sute de lei. E drept că în preț era inclus transportul în remorca de tablă, cazarea într-un dormitor insalubru și compania de neuitat a lui Văcaru. Cuvântul lui, promisiunile lui în numele rectoratului, atitudinea că îi pasă fuseseră doar minciuni plătite scump.

Nu era ceva neobișnuit într-un sistem politic bazat pe înșelăciune, dar era ceva personal. Un moment de răscruce în atitudinea mea de obediență civică, una care s-a erodat rapid, după acele evenimente. Dacă în anul trei încă mai încercam să-mi fac norma chiar prin metode neortodoxe, în anul cinci nici măcar nu mai încercam. Amintirile de față sunt personale dar sunt sigur că impactul a fost același pentru colegii mei.

Un an mai târziu, ieșind de la un curs, l-am văzut pe Văcaru pe unul din culoarele facultății. Eram cu alți canaliști veterani. A venit la noi cu mâna întinsă într-un gest de intimitate neașteptat. Poate că el vedea vechi prieteni. Noi vedeam un asistent care ne înșelase cu sânge rece. Cum nu părea să aibă nimic de spus, ci doar  ne adresa din nou zâmbetul lui cabalin, i-am întors spatele fără să-i adresăm un cuvânt. Povestea de față nu are un happy end.

Pe de altă parte, chiar dacă ne-am lăsat păcăliți, amintirea celor două ore în care nu ne-am conformat ca niște oi mânate spre prăpastie, în care am rezistat amenințărilor, în care am fost solidari în fața injustiției și am pierdut Troia din cauza înșelăciunii, era dulce și deosebit de valoroasă. Amintirea ne dădea speranță și încredere într-o vreme fără speranță și fără încredere.

Nu fusese o revoluție dar cel puțin o răscoală, tot fusese... Da, Da, Da

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey