Ștefan Grosu
Radu Marini
Rodica Mixich
Mircea Năstasie

 
sus

Ștefan Grosu, bursier doctoral, Academia Română

 

De la necredință la magia științei

 

Modernismul a adus trecerea de la producția manufacturieră la producția de masă a mașinilor, iar postmodernismul a venit cu dezvoltarea computațională. De la omul tradițional legat de satul lui s-a ajuns la transumanism.

Omul modern și posmodern s-a rupt și de cadrul religios și, vrăjit de magia științei, a ajuns să se creadă atotputernic. Însă omul fără Dumnezeu ajunge cu ușurință la nihilism. În aceste condiții, este normal ca filosofia să se întrebe, în mod stăruitor, ,,prin ce caracteristici și linii de forță va fi definită societatea viitoare, astfel încât ea să nu fie doar o copie a celei prezente și să fie capabilă să-și depășească adversarul său cel mai capabil, nihilismul?” (Vittorio Possenti, Filosofia după nihilism, Editura Galaxia Gutenberg, Târgu Lăpuș, 2006, p. 5). Gândirea postmodernă este ca leimotiv nihilismul, manifestat în diverse forme: morală, religioasă, antrolologică, iar astfel ,,se proliferează ideea că nihilismul ar constitui un fenomen capabil să își arunce oriunde umbra” (ibidem, p. 7).  Se ajunge, astfel, la trei idei dure care marchează nihilismul:

negarea lui Dumnezeu prin ateism;

• critica oricărei forme de  credință religioasă;

• interpretarea religiei ca o formă de impostură.

Totuși eul uman care neagă prin nihilism experiența transcendentă se îndreaptă spre neatinzare.  Nu mai există decât o umbră de om care își poartă deziluzia printr-o lume care se dezvoltă vertiginos dar care nu știe încotro se îndreaptă. Este vorba în mod clar de acțiune de dizolvare a omului modern.

"Omul este o invenție căreia arheologia efectuată asupra gândirii bulversate îi dă cu ușurință în vileag data recentă. Și, cine știe, poate chiar sfârșitul apropiat... Astăzi putem gândi numai individul în vidul omului dispărut". (M. Foucault, Cuvintele și lucrurile, Editura Univers, București, 19996, p. 541)

Modernismul a adus ruperea teologiei de filosofie, dar filosofia nu a reușit să își clădească o carieră independentă, ci a devenit doar o reflexie despre cunoaștere. În acest mod, în modernitate filosofia a devenit o rațiune procedurală (Jurgen Habermas, Fatti e norme, Guerini, Milano, 1996, p. 3).  

Filosofia nu mai are pretenții totalizatoare, ci încearcă doar să stabilească adevărul de conformitate prin care "obiectul tradițional al rațiunii nu mai e cuprins în noțiunea adaequatio rei et intellectus, ci este modificat în cea de consens/convenție generală" (C. Collmbo, Dalla Aeterni Paris (1979) alla Fides et ratio, în 'Teologia', nr. 3, 1999).

Comentarii cititori
sus

Radu Marini

 

La scara mea
(X)

 

La noi pe scară toată lumea respectă. Omu’, vecinu’, animalu’. De la ăl mic, până la ăl mai mare. Sunt vecini buni. Și animale rele. Sau invers. Sau...nu știu. Admirabili, cumsecade, sus-puși. Cocoțați fiecare pe unde au putut. Pe apartamente, pe etaje, pe familii, pe capul meu. Se ajută între ei. Cei care au, ajută pe cei care bineînțeles n-au!!! Cu mărinimie, cu o cafea, cu o pâine, cu o înjurătură. Fiindcă au: milă, bunavoință și înjurături la ei. Mereu puși pe fapte bune, memorabile și bârfitoare. Darnici oameni, vecini cumsecade, specimene cu suflet! Ajută pe cei ce n-au: asigurată pâinea și cafeaua cea de toate zilele. Sau o minimă înjurătură, care să le aducă aminte de mamele lor, ori cheară de originile lor. Emoționante gesturi. Și uluitoare, jenante și necizelate trivialități. La grămadă. Pe etaje. După vorbă, după port, după etajul de cultură...


Un om cu scară

 

La scara mea, nu-i nimeni. Toți sunt la scările lor. Îi înțeleg, sunt și ei niște oameni cu scară, la singular, și scări la plural. Eu, sunt la singular. Evident și scara mea e tot la singular. Scările de pe scara mea sunt multe. Chiar prea multe. Și în sus și în jos. Ca scările. Cu pluralul lor cu tot.
În mod evident sunt taxate așa: Taxa vă rog! De aceea sunt ele. Pe scară. Iar acolo pe scară, scările de pe scară sunt doar la plural. Nu se poate face o confuzie între singularul scară, mai corect singulara scară, și multele scări de la plural. E clar? E foarte clar, e chiar clar. 
Sunt un umil om. Cu scară. În dotare și-n cartea funciară. Dar nu chiar  atât de umil. Să nu se înțeleagă că până acum n-aș fi putut să am în dotare o scară. Vezi Doamne, că peste noapte în urma tranziției aș fi urcat o scară a corupției. Nici vorbă. Vă spun sincer, în urma tranziției despre care vă vorbeam și pe care toți o urmăm, nu există nimic. Oare să-i fi șters cineva urma? Sincer nu-mi e prea clar. Principalul lucru demn de semnalat e că demult mi-am dorit să fiu și eu cu scară. Doar se știe, fiecare om e așa precum se aranjează lucrurile în viață. Unii cu lipici, cu carte, cu stare, cu relații, cu prestanță, cu vino-ncoa, cu chef, cu năbădăi, cu capu’ mare, cu prost-gust, cu decență, cu alții. Eu nu sunt cu alții, eu sunt cu soacra. 
Evident că are și ea scară. La doi metri, sub pământ. Iată acum, am scară. Scara mea. O întreagă scară. Vai, ce bine îmi pare! Ce drag îmi e de ea și chiar cu ea. Fericirea mea, adică a omului cu scară, nu este pe de-a întregul, ea necesitând parcă și altceva. Un scaun. Așa, parcă aș fi… un om cu scaun. Uneori la cap, alteori pe șezut. Acum se cheamă că am scară. 
Aici la scara mea sunt… scări, care urcă și tot urcă, urcă. Ca la orice scară. Și tot la scara mea, sunt scări care și coboară, coboară, firesc, tot ca la oricare scară. Momentan eu nu fac nici un efort nici să urc dar nici măcar nu mă gândesc să cobor. 
Pur și simplu eu sunt la scară. Adică un om la scara ½.  Mie mi-ar plăcea să fiu la altă scară. La scara ta. Adică. 1/1-a. Te-ai prins? Nu de scară. Lasă scara în pace! Să pot să mă sui și eu pe ea. Pentru că d’aia-i scară, să te sui. Pe ea. Vrei și tu să te sui? Nu vrei pe scară?! Vrei pe mine. Dar ce, eu sunt scară? 
Aaa, sunt scara ta de valori!!! Bine, bine, te înțeleg. Vrei la scară. Ce vrei la scară? Pe mine? Vai ce onoare, cu scara mea. Atunci înseamnă că trebuie să vii tu, bineînțeles la scara mea. Altfel cum, să te sui pe scara mea?
Poți s-o folosești când vrei și cum vrei. Bineînțeles, la urcat și la coborât. Doar n-o să rămâi doar sus. Vei dori poate și să cobori, la scara mea?! Cum vrei tu, și apoi urcăm? Sau coborâm. Dar ca să fii la scara mea, n-ar trebui oare să fim în primul rând la aceeași scară. Sau să ne adaptăm la o scară, fără alta scară?! Hâc, hâc! 

Băăă, hai tată, că ne apucă noaptea în vie, mai stau mult cocoțat, dă-mi altă scară, cu scara asta nu ajung nicăieri! E prea mică. Ce faci bre, adormiși, și eu stau ca prostu-n vie să-mi dai altă scară? Nu te mai țin balamalele, ești bătrân? Hâc, hâc!

Comentarii cititori
sus

Rodica Mixich

 

Ea și iubirea

 

Îmi adusesem cu mine să citesc tot ce aveam în bibliotecă despre pelerinajul spre Santiago de Compostela și motivele spirituale care te îndeamnă să pornești la acest drum. Am citit mărturisirile pelerinilor despre drumul spre sine sau Camino interior în care îți redescoperi umanitatea atât de încercată de ritmul alert al prezentului. După 800 km și o lună de mers pe jos îți regăsești propriul corp și înveți să îl respecți, înveți bucuria și încrederea în oameni, mirarea și jocul, valoarea întâlnirii în solitudinea drumului a unui semen care îți urează sincer Buon Camino.

În această stare de spirit, experiența stranie pe care am trăit-o săptămâna trecută, m-a constrâns brutal să meditez, adică să cuget adânc și să ies din cugetare mai confuză decât am intrat și cu mult mai multe nedumeriri.

Prima oară am văzut-o la bazinul de înot, de altfel era imposibil să nu o observi, atîta bucurie împrăștia în jur. Era suveranul apei. Spre deosebire de ea, măștile din bazinul de înot neglijau faptul că înotul poate fi și altceva decât un exercițiu fizic, iar deplasarea banală în alt mediu decât cel zilnic poate fi o mică sărbătoare. Că înaintarea în apă poate fi activ cuceritoare, dar poate fi abandon și plutire, iar „plutirea” este forma de desprindere de realitate. Voluptatea înaintării în apă poate fi neglijată sau savurată, iar ea o savura din plin ca pe o bucurie simplă, autentică. Profesorul de înot a avertizat-o că este încălcată „restricția”, iar ea s-a retras tristă într-un colț al bazinului de înot. Măștile au reluat mișcările banale și ritmul susținut al exercițiilor fizice, cadența recuperării mobilității unei articulații.

Am văzut-o ulterior în restaurantul hotelului. Eram la masa de seară și orchestra interpreta o melodie. Nu s-a așezat la masă, ci a năvălit pe ringul de dans cu aceiași bucurie, de astă dată cuprinzând muzica cu brațele. Dansul ei nu era o formă de distracție, nici de stăpânire a vreunui ritm arhaic, ci o exteriorizare emoțională, era un dans al sufletului. Și de astă dată seducția nu consta în mișcările ei, care nu erau întotdeauna armonioase, ci în pura bucurie a mișcării în ritmul muzicii.

Evident obosită, a părăsit ringul de dans și cuprinsă de o emoție copleșitoare, s-a îndreptat plină de încredere spre prima persoană ieșită în cale, pe care a îmbrățișat-o cu neobișnuită afecțiune. S-a întors cu 180o spre masa mea și m-a cuprins în brațe:

-Tu ești...
-Rodica...
-...eu sunt Giorgiana.

Simplu, atât de simplu că am rămas mută. Eu sunt Giorgiana, tânăra cu sindrom Down. Un accident ce nu poate fi explicat de știință, un cromozom în plus și atât, exact ca la zaruri. De la masa mea a zburat la alta, împrăștiind nu stropi de apă ca în bazinul de înot, ci îmbrățișări. Oamenii din restaurant, la început stingheri, începeau să zâmbească cald și ne-am trezit zâmbind toți la unison și privindu-ne cu drag.

Sub influența lecturii mi-am amintit de înțelepciunea dobândită după 800 km de mers pe jos spre Santiago. Datorită tinerei cu sindrom Down experimentam agapa creștină și sărutarea păcii. Acești oameni nu suferă de o boală, ci sunt ființe speciale care fac lucrurile altfel decât noi, își exprimă liber emoțiile și își riscă încrederea, calități pe care noi l-am pierdut. Afecțiunea Giorgianei se îndrepta spre toți și părea universală.

Oare cum explici unui astfel de tânăr că oamenii se nasc buni, cu capacitatea de a dărui și a se dărui, dar că, pe măsură ce câștigă experiență de viață, devin răi.

Am căutat-o din priviri pe cea care eram convinsă că îi este alături și nu numai. Pacea de pe chipul mamei era cea pe care o căutau pelerinii mergând 30 km pe zi în soarele arzător din meseta spaniolă. Câte priviri curioase, jignitoare, disprețuitoare, nu a îndurat mama până a reușit să privească dincolo de...

mixichLecțiile pe care le înveți pe Camino sunt răbdarea, prietenia, simplitatea, gratitudinea și liniștea, dar celelalte lecții pe care le primim zilnic...?!

-Tu ești...
-Rodica...
-...eu sunt Giorgiana..., tânăra cu sindrom Down.

Comentarii cititori
sus

Mircea Năstasie

 

Servitor de partid și de stat
II
Dizidentul

 

Atât de spiritualul Ștefan Cazimir, într-o perioadă în care  mulți oportuniști impotenți făceau caz de dizidența lor în perioada ceaușistă, a facut paradoxala afirmație că singurul dizident din acea vreme era, in conformitate cu DEX , însuși Ceaușescu:

DISIDÉNT, -Ă, disidenți, -te, s. m. și f. Persoană care are păreri sau opinii deosebite față de colectivitatea, organizația etc. din care face parte ”

                                                            X X X

Începutul recoltării cerealelor se făcea neapărat în județul Olt, primul pe țară la raportări de tot soiul (un singur prim-secretar a încercat să raporteze cinstit și a zburat cu fulgi și pene cu tot).

În vederea primirii multpreaiubitului, se recolta o suprafață de circa 100 pe 100 de metri, evident că în mijlocul lanului, unde erau aduși aplaudacii și unde se organiza expoziția cu produse agricole.

Eu eram responsabil cu infrastructura. Tarlaua trebuia compresată și curată ca nu cumva vreun fir rebel de grâu contrarevoluționar să atace manșetele de la pantalonii de partid și de stat ai Tovarășului.

Așa se face că, în acea  splendidă dimineață de vară, pe suprafața de protocol se aflau cinci persoane – ministrul agriculturii, prim-vicepresedintele de la Județ, un secretar cu propaganda de la Oraș, un mecanic cu cilindrul compactor și mandea, în calitate de specialist în astfel de operațiuni de mare răspundere. Pe un drum alăturat, zeci de mașini și utilaje de toate soiurile așteptau, pentru orice eventualitate.

În timp ce ministrul și vicele discutau despre faptul că un vânt reacționar aplecase câteva fire de orz,  secretarul și cu mine dirijam  cilindrul ca să compacteze cu simț de răspundere terenul pentru ca, atunci când va ateriza elicopterul Șefului, să nu se ridice nici un fir de praf ori, mai grav, resturi vegetale. Era impresionant modul energic în care tov. Secretar dirija utilajul ca pe un avion la aterizare în timp ce acesta se deplasa cu amețitoarea viteză de circa 3 kilometri pe oră. Eu asistam mut de admirație și perplex la aceste manevre.

După ce și-a terminat treaba, mecanicul a venit la mine (nici măcar nu era subordonatul meu) să-mi spună că el trebuie să plece fiindcă întreprinderea lui turna asfalt pe niște străzi iar meșterul îi spusese să se întoarcă până la ora 10 deoarece era absolută nevoie de el ca să compacteze asfaltul. I-am spus că și eu sunt la fel de amărât ca și el așa că să vorbească cu șefii cei mari. Ca urmare, mecanicul a întrerupt delicata discuție dintre ministru si primul-vice.

Cel din urmă, furios, l-a beștelit in toate felurile, i-a arătat coloana de alte utilaje care stăteau inutil pe drumul alăturat, pentru orice eventualitate, și i-a cerut imperativ să facă la fel. Dar te pui cu cel neinstruit corect ideologic? El o ținea una și bună că, dacă până la ora 10 nu e în oraș, meșterul îl dă afară cu Ceaușescu lui cu tot.

S-au certat vreun sfert pe ceas după care, în timp de organul de partid și de stat urla din toți rărunchii cu cele mai înspăimântătoare proferări la adresa sa, mecanicul s-a urcat cu utilajul pe trailer și a plecat în Oraș. Pe el îl aștepta meșterul. Și îi era teamă de el. Doar de el.

A fost un caz punctual de dizidență?

De atunci nu am mai auzit de acel mecanic de utilaje terasiere. Măcar știu sigur că nu a ajuns deputat. Poate șomer...  

Comentarii cititori
sus

 


modern modernism postmodern postmodernism poesie realism realistic fantastic essay critique chronique poete dictionnaire prose theĂątre lyrique lyrisme vers lettre voyage hyperbole libre interwie revue metaphore philosophie sens film movie event translation relation cinema nick hornby simona popescu ana blandiana t.o. bobe liviu antonesei cornel mihai ungureanu corina ungureanu mircea cartarescu gabriel liiceanu paul goma andrei plesu bogdan suceava nina simone neil young high fidelity ghost world eternal sunshine jim jarmusch bill murray steve buscemi mircea martin matei calinescu norman manea virgil duda tolstoi dostoievski puskin cehov suskind inoue kawabata mishima berberova bulgakov quignard yourcenar leif panduro paulo coelho andrei makine alessandro baricco peter esterhazy hubert lampo par lagerkvist richard bach durrenmatt boll adolfo bioy casares llosa daniel keyes carlos fuentes botton modiano tennesee williams frabetti mccullers walser doxiadis page golding lindgren musil mann hemingway lenz kertesz capek ulitkaia sebastian eliade cioran noica bernanos werfel duras joyce nabokov soseki atxaga krausser guimard cusack scarlett johansson breban papillon empire falls tismaneanu pfeiffer bridges mircea ivanescu twain jessica fletcher james stewart katherine hepburn spencer tracy angelina jolie steven segal will smith rossini lucescu lone star felini antonioni barnaby seinfeld humanitas polirom zeus amelie russel crowe charlotte gainsbourg iben hjejle peter pan dickens bronte bruel hitchcock burroughs dinu flamand woody allen johnny depp andie mcdowell john ford pietje bell jules et jim almost famous chaplin john voight sommersturm travolta uma thurman friends ally mcbeal daphne du maurier steve martin liv ullman mumford john fante fitzgerald manet monet degas che guevara renoir hugo virginia woolf ed harris marta petreu gabriel andreescu burt reynolds pacino de niro monroe dean martin elvis mathieu madison county clint eastwood meryl streep blow up zatoichi mihalkov miller james stewart thora birch terry zwigoff thornton montesquieu cassanova closer julia roberts hugh grant modigliani verdi bloody sunday chain reaction before sunset ethan hawke julie delpy faulkner bukowski sartoris gombrowicz montherlant marquez proust sabato saint-exupery steinbeck ishiguro tuca dominguez julia kristeva dan brown lincoln jeffrey archer robin cook agatha christie poirot colin forbes john grisham bill clinton bush ioan paul tolkien umberto eco leonardo da vinci van gogh roald dahl manolescu paleologu iron maiden sharon stone madonna sarah hall kurt vonnegut anthony burgess salman rushdie isabel allende henry miller anais nin martin heidegger blochmann hannah arendt jose ortega y gasset julius evola celine camus cohen beatles lovinescu maiorescu eminescu calinescu plotin purcarete nietzsche montaigne lossky evdokimov aristotel shakespeare hamlet blaga ionesco djuvara yoga olimp bloom medeea oscar wilde coen paraskevopoulos macbeth american beauty harold pinter stoiciu john cusack amedeus marivaux dumas iglesias titanic mena suvari kevin spacey